Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

În ce consta corectitudinea politica? Care sunt tezele si antitezele ei

DAN CULCER

În constã corectitudinea politicã? Care sunt tezele și antitezele ei?

„Corectitudinea politicã” nu este o doctrinã unitarã, cu un corpus teoretic și un program precis. Este mai curând un ansamblu de norme de limbaj, reprezentare și comportament public care urmãresc sã evite stigmatizarea unor grupuri considerate vulnerabile sau istoric discriminate.

Termenul are însã o dublã utilizare: pentru adepți desemneazã civilitate, incluziune și responsabilitate fațã de efectele discursului; pentru critici desemneazã transformarea unor norme morale în tabuuri intelectuale, însoțite uneori de sancțiuni profesionale, reputaționale sau instituționale. Tezele și antitezele sale pot fi formulate astfel:

Tezã: limbajul produce efecte sociale. Cuvintele nu sunt neutre; anumite denumiri, stereotipuri sau generalizãri pot perpetua discriminarea.
Antitezã: protejarea persoanelor împotriva discriminãrii nu trebuie confundatã cu protejarea ideilor, identitãților colective sau narațiunilor istorice împotriva criticii.
Tezã: grupurile vulnerabile trebuie protejate de discursul degradant sau discriminatoriu.
Antitezã: statutul de victimã istoricã nu conferã unui grup imunitate epistemicã sau moralã; afirmațiile despre trecut trebuie sã rãmânã verificabile și contestabile.
Tezã: experiența minoritãților trebuie inclusã în discursul public și în istorie.
Antitezã: accentul excesiv pus pe identitatea de grup poate conduce la esențializare — individul ajunge judecat în primul rând ca membru al unei categorii etnice, religioase, sexuale sau sociale.
Tezã: libertatea de exprimare nu înseamnã libertatea de consecințe. O instituție, o revistã sau o comunitate intelectualã poate condamna anumite afirmații.
Antitezã: când consecințele devin disproporționate — excluderea profesionalã, interdicția de publicare, stigmatizarea fãrã dezbaterea argumentelor — apare o formã de cenzurã informalã.
Tezã: anumite formulãri trebuie abandonate deoarece poartã o istorie ofensatoare.
Antitezã: modificarea obligatorie a vocabularului poate produce eufemizare, autocenzurã și chiar dificultatea de a descrie exact realitãți istorice incomode.
Tezã: discursul public trebuie evaluat și prin efectul sãu asupra grupurilor vizate.
Antitezã: criteriul central al cercetãrii istorice și al dezbaterii intelectuale trebuie sã rãmânã adevãrul demonstrabil, nu faptul cã o concluzie produce confort sau disconfort unei comunitãți.

În forma sa moderatã, corectitudinea politicã poate fi consideratã pur și simplu o eticã a precauției în exprimare: nu transforma apartenența colectivã într-o insultã și nu atribui individului automat caracteristicile presupuse ale grupului. Problema începe atunci când aceastã eticã se transformã într-un regim de autorizare a enunțurilor: anumite întrebãri nu mai pot fi puse, anumite ipoteze nu mai pot fi cercetate, iar calificativul moral — „rasist”, „antisemit”, „sexist”, „reacționar” etc. — înlocuiește demonstrația. Raportat la textul despre Goma, tocmai aici se aflã unul dintre conflictele sale subterane. Eu nu susțin cã orice acuzație de antisemitism ar fi prin definiție „corectitudine politicã”; susțin însã cã eticheta nu poate ține locul analizei textului și al probei. Într-un studiu dedicat operei lui Paul Goma am formulat explicit aceastã tensiune atunci când reproșam calificarea unui text drept „antisemit” fãrã „argumentare, citare sau analizã contextualã”.

Aceasta este o distincție importantã: combaterea antisemitismului ca și a antiromânismului este sau trebui sã fie o normã moralã și juridicã legitimã; transformarea acuzației de antisemitism într-un substitut al demonstrației este o problemã epistemologicã și politicã diferitã. Aș formula deci opoziția fundamentalã astfel:

teza corectitudinii politice este cã libertatea discursului trebuie temperatã de responsabilitatea pentru efectele sale;

antiteza este cã responsabilitatea nu poate fi folositã pentru a subordona cercetarea adevãrului unor interdicții morale prestabilite.

Întrebarea decisivã nu este „corectitudine politicã sau libertate?”, ci unde se terminã civilitatea necesarã și unde începe constrângerea ideologicã.

DAN CULCER

Pentru o istorie politica a literaturii romane. Proiect

Pentru o istorie politicã a literaturii române. Proiect
Revista Asymetria.org

Stimați colegi,

La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreunã cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihãilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizãrii unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de dupã 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apãrând într-o primã instanțã în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vã rog sã-l consultați.

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17

Din pãcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsã de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexã, analiticã și documentatã a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publicã angajatã, programe, grupãri, reviste, disocieri și polemici), douã fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmã, la abandonarea inițiativei.

Prima și cea mai virulentã piedicã s-a concretizat în suspiciunea, reiteratã în presã, cã, prin focalizarea pe metodologia politicã și ideologicã de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase rãspicat cã o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avutã în vedere.

A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încã fermecați de atrãgãtoarea misticã anticeaușistã a „rezistenței prin culturã”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat sã se limiteze la cultura românã de dupã 1945, mai cunoscutã și mai ușor de documentat. Apãruserã deja și tematizãrile alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținutã de cãtre Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.

Miezul cercetãrii ar trebui sã fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politicã a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși sã le ignore. Aspectele raportului dintre literaturã, în senul cel mai larg, și politic sau politicã nu pot fi despãrțite de aspectele sociale și etnice: originea socialã, ascensiunea socialã, adaptarea, participarea la organizarea de breaslã, inadaptarea, autonomia sau dependența materialã, etnia, colaboraționismul.
De la distanța geograficã la care mã aflu, nu pot vedea toate eventualele încercãri de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politicã și culturã. Antologie, finalizat împreunã cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucratã, selecția de texte de aici oferindu-se ca bazã de pornire pentru dezvoltãri ulterioare.

Mã limitez deci sã invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arãtat interesați de abordãri transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrãri secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române.
Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arãtat doritor sã reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depãrtatã, și-a fãcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins cã mai sunt detalii pe care ar fi dispus sã le abordeze. Dacã aș ști de unde sã o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alãturi de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mãnușã – ce ar fi sã intre și ei în joc?
Printre mai tinerii cercetãtori, mã adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun cã au o imagine mai precisã despre eventualii comilitoni.
Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterarã sau literarã sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din pãcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca sã nu iasã la ivealã turpitudini diverse. O sursã inestimabilã de informații și documente se aflã în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici pânã azi o reglementare precisã privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanțã ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de cãtre acei moștenitoricare nu știu ce sã facã cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța existã o instituție specializatã, IMEC, care le recupereazã și le gestioneazã pentru a permite cercetarea.
Sunt convins și eu cã cercetarea nu se poate limita la perioada postbelicã, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, dupã 1945, un nivel niciodatã atins înainte.
Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacã am gãsi specialiști, români sau strãini, în literaturile vecine, ale vecinãtãților externe și interne: albanezã, bulgarã, cehã, croatã, evreiascã, germanã, cu variantele ei dialectale, maghiarã, polonezã, sârbã, slovacã, ucraineanã etc.

Cu salutãri colegiale și prietenești, Dan Culcer

romaniapresse@gmail.com

P.-S. Cer scuze pentru omisiuni involuntare. Aștept sugestiile Dvs. de metodologie, de tematicã, de plan, de colaboratori, sub formã de comentarii sau asumarea analiticã a unor teme și domenii. Am consultat și Chat GPT în vederea unui plan de lucru posibil. Mi se pare schematic, la primul nivel de abordare. Dar, ca în toate cazurile de utilizarea a sistemului de Chat, existã nivele diferite, nivele succesive care pot fi solicitate, activate. Pentru câteva din paragrafele sale, îl reproduc aici ca atare:

Plan de cercetare pentru o istorie politicã a literaturii române

I. Fundament teoretic
Definire
Istoria politicã a literaturii se ocupã cu investigarea relațiilor dintre autori, producția literarã și puterea politicã, atât la nivel instituțional (partide, regimuri, cenzurã), cât și la nivel de practici sociale (autocenzurã, strategii de rezistențã).
Literatura nu este doar produs estetic, ci actor și victimã politicã.
Repere teoretice
Pierre Bourdieu – Regulile artei (câmpul literar).
Michel Foucault – Ordinea discursului (raport discurs – putere).
Raymond Williams, Terry Eagleton – cultura ca ideologie.
Pascale Casanova – literaturã și geopoliticã.

II. Metodologie
Metode de lucru
Istorie politicã, culturalã și intelectualã.
Sociologie literarã (dinamicile câmpului literar).
Analizã de discurs (retorica politicã și ideologicã).
Microistorie (dosare CNSAS, cazuri de reviste, scriitori, opere).

Etape
Cartografierea momentelor de interferențã dintre literaturã și politicã.
Explorare de arhive: CNSAS, arhive de presã, arhive personale, documente oficiale.
Comparare cu alte literaturi central- și est-europene.
Sintezã: panoramã și capitole tematice.

III. Domenii tematice
Secolele XVII – XIX
Cronicari și legitimarea politicã prin text.
Literatura pașoptistã și construcția naționalã.
Ideologii culturale și politice: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu
Ideologii culturale și politice ruraliste: sãmãnãtorismul și poporanismul.
Reviste și grupãri ideologice: Convorbri literare, Viața Româneascã

Interbelicul
Reviste și grupãri ideologice: Gândirea, Criterion, Contimporanul etc.
Literatura și extremele politice (dreapta, stânga).
Angajamentul scriitorilor: Octavian Goga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi etc.

Postbelicul (1945 –1989)
Literatura realist-socialistã și aparatul propagandistic.
Angajamentul scriitorilor antebelici: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala Galaction, Camil Petrescu, G. Cãlinescu, Felix Aderca, Tudor Arghezi, Sașa Panã etc.
Apariția și angajamentul noilor scriitori: A. E. Baconsky, Petru Dumitriu, V. Em. Galan, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Dan Deºliu sau Mihai Beniuc etc.
Critica literarã militantã: Nicolae Moraru, M. Novicov, Ov. S. Crohmãlniceanu, Ion Vitner, S. Damian etc.
Cenzura ca instituție – Dan Culcer documenteazã arhivele, mecanismele și strategiile de rezistențã (inventarea de autori fictivi, literatura SF, eseul subversiv).
Literatura de „sertar” și exilul. Comparații: Versiuni ne/cenzurate.
Compromis vs. disidențã: Paul Goma, Ana Blandiana, Ion D. Sîrbu.

Post-1989
Literatura tranziției, rescrierea canonului, reevaluarea disidenței.
Accesul la arhive și „procesul comunismului cultural”.
Globalizare, integrare europeanã, politicile culturale actuale.

IV. Limitãri și provocãri
Accesul la arhive: incomplet, mai ales la Uniunea Scriitorilor.
Subiectivism critic: riscul ca analiza sã fie contaminatã politic.
Echilibrul metodologic: între estetic și politic.
Dificultãți de utilizare a surselor: volumul lui Culcer, de pildã, are un format enciclopedic, dificil de parcurs cap-coadã, dar indispensabil pentru cercetare punctualã.

V. Surse
Arhive: CNSAS, reviste literare și politice, arhive personale.
Documente oficiale: PCR, secțiile de propagandã, de cadre, ministere, comisii culturale.
Mãrturii de scriitori: jurnale, interviuri, corespondențe.
Studii de caz: experiențe redacționale (ex. Culcer la Vatra).

VI. Bibliografie orientativã

Româneascã
Liliana Corobca – Controlul cãrții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România.
Dan Culcer – Cenzurã și ideologie în comunismul real (vol. I – II, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, cca 1745 p.). lucrare bazatã pe arhive și experiențã directã, de interes pentru cercetarea cenzurii postbelice în România.
Marian Popa – Istoria literaturii române de azi pe mâine.
Eugen Negrici – Literatura românã sub comunism.
Ana Selejan – cercetãri privind literatura postbelicã.
Ion Simuț – Literaturile române postbelice.
Liviu Malița – Cenzura pe înțelesul cenzuraților, Literatura ereticã. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977.
Adrian Dinu Rachieru – Politicã și Canon Literar, Editura Eikon, Bucureºti, 2021 și alte studii despre literaturã și ideologie.
Aurel Sasu (coord.) : Politicã și culturã. Antologie. Realizatã în colaborare cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu

Strãinã
Pierre Bourdieu – Regulile artei.
Raymond Williams – Culture and Society.
Terry Eagleton – The Function of Criticism.
Michel Foucault – Ordinea discursului.
Pascale Casanova – La République mondiale des lettres.
Franco Moretti – analize de literaturã mondialã.

VII. Direcții comparative

Modele de cercetare în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, fosta Iugoslavie.
Literatura minoritãților din România (maghiari, germani, evrei, ucraineni).
Exilul literar est-european.

Dr. Tiberiu Tudor Ziua Independentei SUA. Exceptionalismul american exclusivist

Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS (9)
4 iulie 2026

Ziua Independenței SUA. Excepționalismul american exclusivist

Cu 250 de ani în urmã, la 4 iulie 1776, a fost adoptatã Declarația de Independențã, prin care cele 13 colonii britanice din America de Nord și-au declarat independența fațã de Regatul Unit al Marii Britanii. Numele de Statele Unite ale Americii a fost adoptat oficial pe 9 septembrie 1776.

Președintele Donald Trump a deschis manifestãrile dedicate aniversãrii a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cãrui stâncã sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adãugatã dupã cea a lui Lincoln [1] (slide 1). În videoclip spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come») [2]. În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump sã se proiecteze, ca în videoclip, dupã cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Naționalã din Washington.

Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintã, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodatã pe aceastã planetã prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizatã și cea mai excepționalã națiune care a existat vreodatã în istoria omenirii și este minunat sã fiu președintele vostru.”

Interpretarea exclusivistã a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politicã externã a administrației Bush-junior (2001-2009), pusã în practicã prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrinã a cãrei esențã este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fãrã autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul rãzboiului din Irak, considerat de cãtre unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american [3]. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americã Puternicã [4] scrisã, împreunã cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltã aceastã viziune exclusivistã a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimatã într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, dupã cum bãnuiesc cã britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.” [5]

Una dintre frustrãrile lui Donald Trump este faptul cã Memorandumul de Înțelegere USA ̶ Iran din iunie 2026 [6] nu depãșește condițiile esențiale ale acordului cu Iranul din 2015 (Planul Comun de Acțiune Cuprinzãtor) [7], obținute dupã doi ani de negocieri asidue, de cãtre președintele Obama. Dick Cheney l-a susținut pe Trump [3] în 2018, în decizia acestuia de a retrage Statele Unite din Acordul Obama. Decizia a fost urmatã de arderea demonstrativã în Parlamentul iranian a Acordului și reluarea programului nuclear de cãtre Iran.

Înhumarea Liderului Suprem. Drapelul roșu șiit.

În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre orașe sfinte ale islamului șiit: Qom (Iran), Najaf, Karbala (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul pãstrând o detașare diplomaticã totalã fațã de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimãrile oficiale pentru capitalã fiind între 12 și 20 de milioane.

Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sãrbãtoreau 250 de ani de la declararea independenței denotã faptul cã aripa radicalã a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaserã Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie.

Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate: „Trebuie sã ne ridicãm!”, „Trump, te vom ucide!” (slide 2). La aceastã amenințare explicitã, președintele Trump a rãspuns cã a dispus ca, în cazul asasinãrii lui, 1000 de rachete americane sã fie lansate pentru distrugerea totalã a Iranului.

În cultura șiitã roșul aprins, în particular arborarea steagului roșu, are o dublã semnificație ̶ una religioasã și una a cultului rãzbunãrii.

Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasã, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein [8], nepotul Profetului Mahomed.

Pe de altã parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vãrsãrii de sânge nevinovat care cere rãzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai dupã împlinirea rãzbunãrii. Acest aspect a cãpãtat o dimensiune politicã majorã dupã ce drapelul roșu al rãzbunãrii a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologicã și spiritualã a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump) [9]. La câteva zile dupã asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice ̶ în premierã un atac direct și asumat ̶ asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a fãcut sã nu existe pierderi de vieți umane).

Imediat dupã atacul aerian din 28 februarie 2026 steagul roșu a fost arborat pe marile sanctuare șiite din Iran și Irak, pe clãdiri guvernamentale și comandamente militare, precum și la lansatoarele din bazele de rachete din vestul Iranului care au dat prima ripostã balisticã.

În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și douã luni, Zahra, au fost înfãșurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran (slide 2). În unele momente ale funeraliilor ̶ cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor ̶ la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru [10] adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein.

Fãcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul sãu este o civilizație de câteva mii de ani, combinatã cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combinã, creeazã ceva ce nu poate fi învins ușor”.

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

[1] https://www.newsweek.com/donald-trump-posts-gold-replica-of-himself-on-mount-rushmore-12157408
[2] James Rosen, Trump on Rushmore? Perish the Though, New Hamphshire Journal, July 16, 2026, https://nhjournal.com/point-trump-on-rushmore-perish-the-thought/
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Dick_Cheney
[4] Dick Cheney, Liz Cheney, Exceptional: Why the World Needs a Powerful America.
[5] James Kirchick, Squanderer in chief, Los Angeles Times, April 28, 2009. https://www.latimes.com/archives/la-xpm-2009-apr-28-oe-kirchick28-story.html
[6] Tiberiu Tudor, Istoria în mers (8) ̶ „Let the oil flow!”
[7] Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA),
https://2009-2017.state.gov/documents/organization/245317.pdf
[8] Barnaby Rogerson, "Moștenitorii Profetului Mahomed", Editura Polirom, Iași, 2007.
[9] Les Etats-Unis tuent le puissant général iranien Ghassem Soleimani dans une frappe en Irak, Le Monde, 03 janvier 2020,
https://www.lemonde.fr/international/article/2020/01/03/le-general-iranien-ghassem-soleimani-aurait-ete-tue-dans-un-bombardement-a-bagdad_6024655_3210.html
[10]https://www.1news.co.nz/2026/07/04/late-supreme-leaders-casket-displayed-as-iran-prepares-for-dayslong-funeral/

Reconstructia nobilimii. Analiza unui articol de Dan Culcer

Analizați articolul lui Dan Culcer din unghi politic, juridic, moral, național. Sintetizați comentariile pe categorii tematice și pertinențã în raport cu articolul și subiectul acestuia. Cum se pot corecta juridic deciziile derivate din aplicarea fãrã temei a principiului restitutio in integrum în cazul unor beneficiari nobili sau ne-nobili maghiari care au beneficiat deja de despãgubirile acordate de statul român optanților.

Victor Someșan, sociolog

Vã pot face o analizã riguroasã, însã îmi lipsește elementul esențial: articolul la care vã referiți. În formularea actualã ("articolul lui Dan Culcer"), nu pot identifica în mod sigur despre care text este vorba. Dan Culcer a publicat numeroase articole privind retrocedãrile, optanții, Transilvania, patrimoniul și raporturile româno-maghiare, iar analiza ar depinde de conținutul exact al textului. Dacã atașați articolul (PDF, Word, imagine sau text), voi realiza o analizã structuratã pe urmãtoarele paliere:

Analiza politicã
- actorii politici implicați;
- interesele interne și externe;
- impactul asupra politicilor statului român;
- relația cu dreptul european și cu jurisprudența relevantã;
- implicațiile asupra securitãții naționale și a politicilor identitare.
Analiza juridicã
- temeiurile constituționale;
- compatibilitatea cu Codul civil;
- jurisprudența Curtea Constituționalã a României;
- jurisprudența Înalta Curte de Casație și Justiție;
- jurisprudența Curtea Europeanã a Drepturilor Omului;
- problema dublei despãgubiri;
- raportul dintre restitutio in integrum și securitatea raporturilor juridice;
- prescripția și autoritatea de lucru judecat;
- principiul îmbogãțirii fãrã justã cauzã.
Analiza moralã
- echitatea între victime;
- responsabilitatea statului;
- memoria istoricã;
- discriminarea pozitivã sau negativã;
- raportul dintre drept și justiție.
Analiza naționalã
- efectele asupra patrimoniului public;
- efectele asupra comunitãților locale;
- impactul asupra identitãții culturale;
- relațiile româno-maghiare;
- consecințele economice și instituționale.
Analiza argumentativã
- premise;
- concluzii;
- argumente solide;
- argumente discutabile;
- eventuale omisiuni.
Sinteza comentariilor
Voi grupa comentariile în categorii:
- juridice;
- istorice;
- politice;
- morale;
- economice;
- identitare;
- emoționale;
- polemice;
- documentate;
- speculative.

Pentru fiecare categorie voi aprecia:

relevanța fațã de articol;
valoarea argumentativã;
corectitudinea factualã;
eventualele erori logice.

Referitor la întrebarea juridicã formulatã Independent de articol, problema pe care o ridicați este una realã de tehnicã juridicã și trebuie analizatã cu mare rigoare. Dacã se dovedește, documentar și pentru fiecare caz în parte, cã:

proprietarul sau succesorii sãi au fost deja despãgubiți prin mecanismele instituite pentru optanți;
despãgubirea a fost integralã sau substanțial echivalentã;
iar ulterior s-a dispus și restituirea în naturã,

atunci se poate pune problema existenței unei duble reparații. În asemenea situații pot fi analizate, în funcție de cadrul legal și de hotãrârile definitive existente:

revizuirea hotãrârilor în cazurile expres prevãzute de lege;
anularea actelor administrative emise cu încãlcarea legii;
acțiuni privind îmbogãțirea fãrã justã cauzã;
recuperarea prestațiilor necuvenite;
constatarea nulitãții absolute dacã sunt îndeplinite condițiile legale;
eventual intervenția legiuitorului pentru clarificarea efectelor despãgubirilor deja acordate, cu respectarea principiilor constituționale și a securitãții raporturilor juridice.

Totuși, nu se poate afirma în mod general cã toate retrocedãrile cãtre foști proprietari maghiari sau cãtre urmașii acestora sunt lipsite de temei. Fiecare dosar trebuie analizat individual, deoarece situațiile juridice diferã: natura bunului, existența și întinderea despãgubirilor anterioare, identitatea persoanelor îndreptãțite și temeiurile actelor de retrocedare pot varia semnificativ. În doctrinã, o eventualã corectare legislativã ar trebui sã urmãreascã douã obiective simultane:

evitarea dublei despãgubiri atunci când aceasta este demonstratã;
respectarea drepturilor câștigate în mod legal și a principiului securitãții juridice, pentru a evita noi încãlcãri ale drepturilor fundamentale.

Dacã articolul la care vã referiți este cel publicat recent de Dan Culcer privind optanții și retrocedãrile din Transilvania, pot realiza o analizã aprofundatã (aproximativ 20–30 de pagini), cu verificarea argumentelor istorice și juridice, corelarea cu tratatele internaționale relevante și cu jurisprudența românã și europeanã.

Iatã articolul și comentariile din ziarul Cotidianul, care l-au însoțit dupã publicare.
https://www.cotidianul.ro/povestea-lui-kemeni-janos-si-a-restituirilor-in-integrum/

Da, acesta este articolul. L-am parcurs și constat cã el nu este doar un comentariu asupra cazului Kemény, ci propune o tezã generalã despre filosofia retrocedãrilor din România. Totuși, pentru a rãspunde integral solicitãrii dumneavoastrã, îmi lipsește încã o parte din material:

comentariile publicate sub articol, pe care mi-ați cerut sã le sintetizez și sã le clasific dupã pertinențã.

Versiunea arhivatã accesibilã prin cãutare conține articolul, dar nu și comentariile cititorilor, iar eu nu pot inventa conținutul acestora. Pânã la analiza comentariilor, iatã evaluarea articolului I. Din punct de vedere politic Textul dezvoltã patru teze politice distincte. Prima este critica politicii de restitutio in integrum aplicatã dupã 1990. Autorul nu contestã existența dreptului de proprietate în sine, ci contestã alegerea politicã de a transforma restituirea integralã într-un principiu aproape absolut. A doua tezã privește caracterul istoric al marii proprietãți funciare. Autorul afirmã cã marile averi nobiliare sunt produsul unor raporturi istorice de dominație și privilegii și cã statul modern nu este obligat sã refacã integral acea structurã socialã. Aceasta este o poziție de filosofie politicã, nu o demonstrație juridicã. A treia tezã privește interesul național. Articolul susține cã statul trebuie sã analizeze fiecare retrocedare și prin prisma interesului colectiv. Aceasta este o poziție compatibilã cu existența interesului public într-un stat constituțional, dar necesitã delimitãri juridice foarte precise. A patra tezã este critica ideii unei "Reconquista" economice a Transilvaniei. Aceasta este formulatã polemic și exprimã o interpretare geopoliticã, nu un fapt demonstrat. II. Din punct de vedere juridic Aici articolul conține atât argumente puternice, cât și afirmații insuficient fundamentate. Argumente solide Sunt pertinente:

diferența dintre confiscãrile comuniste și mãsurile CASBI;
necesitatea individualizãrii fiecãrui caz;
existența unor erori judiciare;
necesitatea verificãrii existenței unor despãgubiri anterioare;
critica automatismului în aplicarea principiului restitutio in integrum.

Aceste aspecte pot fi discutate juridic. Argumente discutabile Articolul afirmã cã

toate deciziile sunt ilegale

deoarece originea medievalã a proprietãții ar fi fost privilegiul. Aceastã tezã nu poate fi susținutã în dreptul contemporan. Dreptul civil nu examineazã în mod obișnuit legitimitatea istoricã medievalã a fiecãrui titlu transmis timp de sute de ani. Stabilitatea circuitului civil este ea însãși un principiu fundamental. Prin urmare, aceastã parte are valoare polemicã, nu juridicã. III. Din punct de vedere moral Aici textul este probabil cel mai coerent. Autorul pune întrebarea: este moral sã reconstruim privilegiile istorice? Este o întrebare legitimã. Ea nu implicã neapãrat rãspunsul juridic. Existã o tensiune realã între

repararea unei nedreptãți comuniste

și

recrearea unor inegalitãți istorice.

Aceastã tensiune existã în aproape toate fostele state comuniste. IV. Din punct de vedere național Textul urmãrește apãrarea interesului național român. El introduce însã douã niveluri diferite:

apãrarea patrimoniului statului;
critica unor elite istorice maghiare.

Aceste douã planuri ar trebui separate mai riguros. Altfel apare riscul ca o dezbatere juridicã asupra proprietãții sã fie perceputã drept una etnicã. Interesul național poate fi formulat fãrã referire la etnia beneficiarilor. Problema centralã ridicatã de articol Din punctul meu de vedere, întrebarea cea mai importantã este alta decât cea formulatã explicit. Ea poate fi exprimatã astfel:

Poate exista restitutio in integrum atunci când statul român sau statul succesor a plãtit deja despãgubiri pentru aceeași proprietate?

Aceasta este o problemã juridicã realã. Cum ar putea fi corectate juridic asemenea situații? Dacã se demonstreazã documentar cã aceeași expropriere a fost deja compensatã prin despãgubirile acordate optanților, atunci existã mai multe instrumente juridice posibile: 1. Inventarierea tuturor cazurilor Înainte de orice modificare legislativã ar trebui realizatã o bazã de date unicã:

proprietatea;
titularul;
despãgubirea primitã;
retrocedarea ulterioarã.

Fãrã aceastã bazã nu poate exista politicã publicã serioasã. 2. Verificarea dublei reparații Pentru fiecare dosar trebuie verificat:

cine a primit despãgubirea;
cine a primit retrocedarea;
dacã este aceeași creanțã juridicã.

Nu toate cazurile sunt identice. 3. Acțiuni în anulare Dacã s-a obținut retrocedarea prin:

ascunderea existenței despãgubirilor;
fraudã;
înscrisuri false;
inducerea în eroare a instanței,

pot exista temeiuri pentru anulare sau revizuire, în limitele prevãzute de lege. 4. Compensarea Dacã despãgubirea a fost doar parțialã, soluția nu este anularea întregii retrocedãri, ci deducerea valorii deja primite. Aceasta respectã atât echitatea, cât și interdicția dublei îmbogãțiri. 5. Lege specialã Dacã se dovedește existența unui fenomen sistemic, Parlamentul ar putea adopta o lege care:

stabilește obligația verificãrii despãgubirilor istorice;
definește efectele lor juridice;
instituie proceduri de recuperare a eventualelor plãți necuvenite;
respectã hotãrârile definitive și exigențele constituționale privind securitatea raporturilor juridice.

O observație metodologicã Cred cã articolul ar deveni mult mai puternic dacã ar deplasa centrul demonstrației de la critica generalã a nobilimii cãtre o tezã juridicã mai restrânsã și mai ușor de susținut:

Problema nu este cã beneficiarii au fost nobili sau maghiari. Problema este dacã același prejudiciu patrimonial a fost reparat de douã ori.

Aceastã formulare este mult mai robustã juridic și este compatibilã cu principiile egalitãții în fața legii. Ea permite ca aceeași analizã sã se aplice indiferent dacã beneficiarul este nobil sau nenobil, maghiar, român, sas ori aparține oricãrei alte categorii. Dacã dubla despãgubire este doveditã, întrebarea devine una de legalitate și echitate, nu de apartenențã etnicã sau socialã. Dacã îmi puneți la dispoziție și comentariile publicate sub articol (prin copiere în chat sau capturi de ecran), pot realiza o a doua parte a analizei: clasificarea lor pe teme (juridice, istorice, politice, morale, identitare etc.), evaluarea pertinenței fiecãrui argument și identificarea eventualelor erori factuale sau logice.

Texte collé(1).txt

Document

Iatã comentariile,

Mulțumesc. Acum avem materialul necesar pentru o analizã serioasã. Cele 88 de comentarii constituie, de fapt, un mic eșantion de discurs public românesc privind retrocedãrile, relațiile româno-maghiare și rolul statului. Ele sunt interesante nu doar prin conținutul lor, ci și ca fenomen sociologic. Prima observație este cã doar aproximativ o treime dintre intervenții discutã efectiv articolul. Restul derivã spre dispute istorice, polemici personale, geopoliticã, teorii politice sau invective. Acest lucru confirmã ceea ce autorul însuși observã în mai multe rãspunsuri: tema retrocedãrilor activeazã simultan memoria istoricã, identitatea etnicã și nemulțumirea fațã de clasa politicã. Din punct de vedere al pertinenței, comentariile pot fi împãrțite în mai multe categorii. I. Comentarii juridice (cele mai valoroase) Acestea reprezintã aproximativ 15–20% din total. Ele ridicã probleme reale:

cazul optanților;
despãgubirile deja plãtite;
bunurile CASBI;
bunurile confiscate criminalilor de rãzboi;
reforma agrarã;
Legea nr. 10/2001;
Legea nr. 247/2005;
diferența dintre despãgubire și restituire.

Exemple sunt intervențiile lui justinianus, nae girimea, comentariul lui dan privind hotãrârea Tribunalului Prahova și numeroase intervenții ale lui Dan Culcer. Aceste comentarii contribuie efectiv la dezbatere. II. Comentarii istorice A doua categorie privește istoria Transilvaniei. Aici apar teme precum:

Unio Trium Nationum;
Bobâlna;
Teleki;
Horthy;
Mihai Viteazul;
Avram Iancu;
optanții;
Imperiul Austro-Ungar.

Problema este cã multe afirmații sunt formulate absolut. Existã și afirmații documentate. Existã și numeroase generalizãri istorice imposibil de demonstrat. III. Comentarii politice Foarte numeroase. Țintele principale sunt:

PSD;
PNL;
Adrian Nãstase;
Traian Bãsescu;
Monica Macovei;
Klaus Iohannis;
Uniunea Democratã Maghiarã din România;
Uniunea Europeanã.

Aceste comentarii reflectã neîncrederea în clasa politicã și percepția cã legislația retrocedãrilor a fost rezultatul unor opțiuni politice, nu doar juridice. IV. Comentarii morale Acestea sunt mai interesante decât par. Tema lor centralã este: este moral sã reconstruim vechile privilegii? Aceasta este, de fapt, întrebarea profundã a articolului. Aici comentatorii vorbesc despre:

echitate;
dreptatea istoricã;
sacrificiul generațiilor;
obligațiile statului.

Aceste comentarii sunt pertinente chiar dacã nu sunt formulate juridic. V. Comentarii identitare Aici apar numeroase generalizãri. Exemple: „toți ungurii…” „toți românii…” „ardelenii sunt…” „nomazii…” Aceste afirmații nu au valoare argumentativã. Ele exprimã emoții colective. Dan Culcer intervine de mai multe ori tocmai pentru a corecta asemenea generalizãri, folosind exemplul anecdotei din Paris pentru a arãta cã o experiențã individualã nu justificã o concluzie despre un întreg popor. Aceste intervenții sunt probabil cele mai importante din întreaga dezbatere. Rolul lui Dan Culcer în comentarii Intervențiile autorului sunt remarcabile prin consecvențã. El încearcã permanent:

sã readucã discuția la argumente;
sã elimine generalizãrile etnice;
sã distingã între maghiari și politica unor organizații;
sã propunã acțiune civicã concretã.

Foarte important este comentariul în care spune:

„Sã trecem de la vaiete la propuneri.”

Acesta schimbã registrul dezbaterii. În locul indignãrii propune:

modificarea legii;
campanii cãtre parlamentari;
organizare civicã.

Aceasta este probabil contribuția cea mai constructivã din întregul forum. Din punct de vedere sociologic Forumul ilustreazã existența a cinci tipuri de discurs. 1. Discurs juridic Minoritatea. Este argumentat. Produce informație. 2. Discurs istoric Amestec de documentare și mitologie. 3. Discurs politic Foarte dominant. Mutã responsabilitatea asupra clasei politice. 4. Discurs identitar Foarte emoțional. Generalizeazã. Produce polarizare. 5. Discurs civic Foarte rar. Apare aproape exclusiv în intervențiile autorului. Cum poate fi consolidatã juridic teza articolului? Aici cred cã existã loc pentru o dezvoltare semnificativã. În forma actualã, articolul criticã în primul rând principiul restitutio in integrum. În opinia mea, demonstrația ar deveni mult mai puternicã dacã centrul de greutate s-ar muta asupra unei întrebãri juridice precise:

Poate fi acordatã restituirea în naturã atunci când același drept patrimonial a fost deja reparat prin despãgubiri acordate în executarea unui tratat internațional sau a unei convenții bilaterale?

Aceasta este întrebarea decisivã. Nu faptul cã beneficiarul era:

nobil;
maghiar;
român;
sas;
evreu

este esențial. Ci dacã prejudiciul patrimonial a fost sau nu deja compensat. Cum ar putea fi corectatã situația juridic? Din perspectiva statului de drept, fãrã a afecta în mod arbitrar drepturile câștigate, ar putea fi avute în vedere câteva direcții:

Inventarierea completã a tuturor dosarelor privind foștii optanți, bunurile CASBI și celelalte categorii relevante, pentru a identifica eventualele suprapuneri între despãgubiri și retrocedãri.
Obligația legalã de verificare a existenței unor despãgubiri istorice înainte de validarea unei retrocedãri sau, dacã aceasta a avut deja loc, în cadrul unor proceduri expres prevãzute de lege.
Reglementarea efectelor dublei reparații. Dacã aceeași persoanã sau succesorii sãi au primit atât despãgubiri, cât și restituirea în naturã pentru același prejudiciu, legiuitorul poate prevedea mecanisme de compensare sau recuperare, cu respectarea principiilor constituționale și a hotãrârilor definitive.
Instituirea unei comisii istorico-juridice independente, alcãtuitã din istorici, juriști și arhiviști, care sã stabileascã metodologia de verificare a cazurilor complexe. O astfel de abordare ar reduce riscul ca dezbaterea sã fie purtatã pe baze emoționale sau identitare.

În ansamblu, consider cã articolul lui Dan Culcer are o intuiție juridicã importantã: necesitatea de a verifica dacã principiul restitutio in integrum a fost aplicat fãrã a ține seama de existența unor despãgubiri anterioare. Totuși, forța sa argumentativã ar crește dacã accentul s-ar deplasa de la critica generalã a unei categorii istorice de proprietari cãtre demonstrarea, pe baza documentelor și a dreptului pozitiv, a eventualei încãlcãri a unor principii precum interdicția dublei reparații, egalitatea în fața legii și protecția patrimoniului public. Astfel, critica ar deveni mai puțin vulnerabilã la acuzații de partizanat și mai solidã atât din punct de vedere juridic, cât și metodologic.

Nicolae DIMA Faliment Moral

Nicolae DIMA Faliment Moral…

Trãiesc de zeci de ani în America, luna aceasta împlinesc 90 de ani și pentru mine nu mai doresc nimic. Mã frãmântã însa soarta țãrii în care m-am nãscut și pentru care m-am zbãtut toatã viața… Am revenit prima oarã la București în 1990 dupã o absențã de 22 de ani. Lucram la Vocea Americii și eram la curent cu ce se întâmplã. Credeam în libertate, democrație și adevãr, și în calitate de geograf speram în reunificarea Basarabiei cu țara. M-a cutremurat ceea ce am regãsit acasã în 1990, dar am continuat sã sper. Când m-am înapoiat la Washington le-am spus colegilor cã norocul României era cã se prãbușiserã și țãrile din jurul ei; altfel riscam sã fim șterși de pe harta Europei.

***

Au trecut anii, am ajuns în 2026 și constat cã dupã 36 de ani de zbucium și agonie, țara a fost aruncatã din nou în crizã. Ce aș mai spune acum este ceva asemãnãtor celor afirmate în 1990. De data aceasta, norocul nostru este cã se prãbușește și Europa și cumva toatã lumea. Cum și de ce s-a ajuns aici? Spun sincer cã pe mine mã intereseazã România, dar la ora actualã soarta întregii lumi este interdependentã, complexã și imprevizibilã. România de azi este prinsã într-un clește: e sugrumata din exterior de forțe malefice și e abuzatã din interior de urmașii comuniștilor. Împreunã, aceste forțe au rãpus conștiința naționalã și procesul de refacere a conștiinței necesitã zeci de ani de efort și noi sacrificii. Mai are România aceste rezerve umane și putere de luptã? Rãspunsul ar trebui sã fie: Da, le are, dar cei care ne sugrumã se vor opune drãcește ca nu cumva sã ne trezim din somn și sã ne revendicãm drepturile.

***

Lumea de azi se zbate într-o încleștare quasi-apocalipticã și puțini lideri mai au curajul sã înfrunte realitatea sumbrã la care s-a ajuns. America se menține cu greu ca putere supremã și viitorul nu pare deloc roz. China își urmeazã calm cursul ascendent și se pare cã nimic nu o poate opri din acest proces de afirmare internaționala. Rusia se zbate nervoasã și nesigurã, dar reușește sã-și menținã echilibrul și poziția dominantã între Europa și Asia. Europa de vest și-a pierdut însã și echilibrul și influența globalã pe care a avut-o în ultimele douã secole. Rãmâne Israelul, care manipuleazã lumea din culise, controleazã America, și îl împinge pe Trump la rãzboi. Și aici lucrurile se complicã.

În Orientul Mijlociu se confruntã toate puterile importante ale lumii și se pare cã nici una dintre ele nu se poate retrage din conflict. Dacã America cedeazã, s-a terminat cu supremația. Dacã Moscova dã înapoi, Rusia riscã a doua dezmembrare teritorialã într-o singurã generație. Dacã China nu intervine sã apere Iranul, pierde șansa istoricã de a se impune la nivel global. Și dacã Israelul pierde rãzboiul, riscã sã disparã de pe harta lumii. Liderii belicoși israelieni sunt însã de neclintit; au gãsit ‘soluția finalã’: amenințã cu bombe nucleare! În ultima vreme, președintele Trump a înțeles cã Israelul îl folosește și a început sã se distanțeze de Netaniahu.

Opinia publicã din Statele Unite a înțeles și ea jocul riscant al Israelului și poziția periculoasã în care a fost împinsã America. De altfel, într-un pod cast din ultimele zile (25 iunie) cunoscutul jurnalist Tucker Carlson a explicat modul în care Israelul l-a pus pe Trump într-o poziție imposibilã în acest rãzboi cu Iranul. “Dacã se retrage din actuala încleștare, a susținut Carlson, rezultatul pare o înfrângere; și de fapt, este o înfrângere!” Și sã nu uitãm cã se apropie alegerile de la mijlocul mandatului și popularitatea președintelui Trump este în declin. Pe de altã parte, Tucker Carlson, este unul dintre liderii de opinie care crede cã omenirea este controlatã de forțe malefice. Unde se va ajunge și unde se aflã țara noastrã?

***

În conjunctura actualã, România este prinsã direct în vechiul conflict militar dintre Est și Vest și indirect în noua competiție, deocamdatã economicã, dintre Nord și Sud. Situația este cu atât mai gravã cu cât țara e divizatã social, se zbate sub un munte de datorii, economia riscã sã ajungã la faliment, iar liderii se pierd în dezbateri și consultari.

Ce se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Se poate face ceea ce nu s-a fãcut în toți anii de dupã zisa revoluție din 89; acea mare schimbare inspiratã de oculta internaționalã și manipulatã de fosta securitate. Piaza rea a întregii metamorfoze de dupã 1989 a fost Ion Iliescu și indivizii fãrã onoare, fãrã competențe și idealuri naționale, pe care i-a propulsat la conducere. *** Ultima aberație a clasei politice românești a fost anularea alegerilor din noiembrie 2024.

Iata ce afirma Sheridan Hanson, analistã britanicã, despre acele alegeri și despre starea democrației noastre: In România, democrația pare sã funcționeze dupã alte reguli. La nouã zile dupã vot, opinia a nouã judecãtori a încãlcat vocea celor 9 milioane de conaționali, iar rezultatul alegerilor a fost anulat... Anularea unor alegeri într-o democrație tânãrã este riscantã. A face acest lucru fãrã explicații, singura justificare fiind declarațiile serviciilor de securitate și deciza unor judecãtori nealeși, este autocrație... Apãrãtorii democrației în România și în alte țãri, fie cã sunt jurnaliști, judecãtori sau demonstranți, ar trebui sã-și aminteascã faptul cã o democrație este democrație doar dacã i se permite sã-i deranjeze pe cei care pretind cã o apãrã...” (Postat în limba englezã de commentcentral.co.uk. 24 June 2026).

Aceastã analizã survine într-un moment critic deoarece România se aflã într-o situație extrem de gravã. Unii demonstranți cer „turul doi înapoi,” aluzie la candidatul Cãlin Georgescu. Deși controversat, Georgescu este un nume bine cunoscut în țarã și chiar în lume. Numele sãu este temut de noua clasã politicã nu neapãrat pentru ceea ce este, ci pentru cã provine dinafara sistemului mafiot de la putere. Un asemenea lider ar rãsturna sistemul și ar pune în luminã toate ilegalitãțile pe care guvernanții le comit din 1989 încoace.

***

Dacã starea de încordare care dominã în prezent continuã, se va ajunge la tulburãri sociale, revolte de strada, și posibil haos. Singurele instituții în care românii încã mai au încredere sunt Biserica și Armata. De altfel, armata, instituție recrutatã și formata din popor, ar fi trebuit sã preia puterea în 1989. Din pãcate numeroși generali fuseserã formați la Moscova în spirit comunist. Armata a preluat puterea in Polonia, dar generalii polonezi erau patrioți. Alta ar fi fost soarta țãrii azi dacã generalii români cu dragoste de țarã ar fi preluat puterea în decembrie 89. La rândul ei, biserica lui Iisus, și în special Biserica Ortodoxã, deoarece majoritatea noastrã suntem ortodocși, reprezintã sufletul și speranța națiunii.Credința în dreptate, în neamul românesc, și în Dumnezeu sunt marea noastrã speranțã. Sã punem umãrul împreunã și sã ne salvãm țara, onoarea și neamul...

Prof. Dr. Nicolae Dima, Activenews, 3 Iulie 2026.

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!&a

ISTORIA ÎN MERS
8. „Let the oil flow!”

Rãzboi și Diplomație
La 14 iunie 2026, zi care a coincis cu împlinirea vârstei sale de 80 de ani, președintele Trump a postat pe platforma sa socialã, Truth Social, în termeni neobișnuiți stilului sãu, mesajul asupra acordului cu Iranul: „Acordul cu Republica Islamicã Iran este acum complet. Felicitãri tuturor! Autorizez prin prezenta deschiderea fãrã taxe a Strâmtorii Ormuz și, simultan, autorizez ridicarea imediatã a blocadei navale a Statelor Unite. Nave ale lumii, porniți motoarele. Sã curgã petrolul!”
La 17 iunie Memorandumul de Înțelegere în 14 puncte între SUA și Iran [1] a intrat oficial în vigoare, fiind semnat la cel mai înalt nivel, dar de la distanțã, de cãtre președintele american Donald Trump și președintele iranian Masoud Pezeshkian (de profesie chirurg cardiovascular). Trump l-a semnat în cursul unui dineu care a urmat summitului G7 de la Paris, la Palatul Versailles, iar Pezeshkian la Teheran. Ambele semnãri au fost mediatizate în direct (slide 1).
De-a lungul celor trei luni de rãzboi, ultimatumurile și amenințãrile postate pe Truth Social, inclusiv cel de ștergere a Iranului ca civilizație de pe harta lumii («A whole civilization will die tonight, never to be brought back again» ̶ 7 aprilie 2026), au urmat un curs paralel cu eforturile diplomatice ale diferitelor state, în primul rând ale Pakistanului (Republica Islamicã Pakistan), de a media un compromis rezonabil între Statele Unite și Iran. Cu excepția întâlnirii directe de la Islamabad din 11-12 aprilie (un eșec total), la care delegația americanã a fost condusã de vicepreședintele J. D. Vance, negocierile s-au purtat prin intermediari, într-o diplomație a navetei și transmiterii versiunilor de acord ale celor douã pãrți, ambele refuzând contactul oficial direct.

Un rol deosebit în pãstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cãrui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de cãtre președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de cãlduroasã s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presã afirmația lui Vance cã are douã persoane extrem de importante în viața sa: soția (Usha Vance, de origine indianã) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat cã avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilã fãrã implicarea directã și abilitãțile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance ̶ fãrã nicio distanțare explicitã fațã de linia belicoasã a președintelui Trump ̶ s-a pãstrat, sau a fost pãstrat, într-o detașatã rezervã diplomaticã. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru urmãtorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilitãți viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivã.

„Capitularea Necondiționatã” (martie 2026)

Intens mediatizat imediat dupã atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționatã a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!» ̶ postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originalã Trump).

Capitularea necondiționatã a Iranului, cerutã de cãtre președintele Trump în martie 2026 avea urmãtorii termeni:
- demantelarea totalã a programului nuclear iranian
- ridicarea stocului de uraniu îmbogãțit al Iranului de cãtre forțele militare americane
- distrugerea completã a programului și industriei de rachete balistice și drone iraniene
- schimbarea de regim prin alegerea unor „lideri noi și acceptabili”
- încetarea imediatã a finanțãrii, înarmãrii și controlului iranian asupra tuturor milițiilor și grupãrilor aliate Teheranului din Orientul Mijlociu (Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi din Yemen și milițiile șiite din Irak)

- predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz.

Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026)

Memorandumul reflectã o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de cãtre unii senatori republicani, în special de aripa susținãtorilor prioritãților Israelului. Democrații ̶ care ceruserã anterior oprirea rãzboiului ̶ condamnã acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilã” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat cã memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și cã țara sa nu este legatã juridic de acest text. Rãspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționatã”.

Cele 14 puncte ale Memorandumului sunt, de fapt, rezonabile; ele prevãd, în esențã:
„1. Încetarea imediatã și permanentã a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban… garantând totodatã integritatea teritorialã și suveranitatea Libanului. Acordul final va confirma încetarea permanentã a rãzboiului pe toate fronturile, inclusiv în Liban…
2. Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran se angajeazã sã respecte suveranitatea și integritatea teritorialã a celeilalte și sã se abținã de la orice amestec în afacerile interne ale celeilalte.
3. Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran se angajeazã sã negocieze și sã încheie un acord final într-un termen maxim de 60 de zile…
4. … Statele Unite ale Americii vor începe sã-și ridice blocada navalã …și vor pune complet capãt blocadei navale într-un termen de 30 de zile... Statele Unite ale Americii se angajeazã, în plus, sã-și retragã forțele din jurul Republicii Islamice Iran în urmãtoarele 30 de zile de la acordul final…
5. Încã de la semnarea prezentului protocol de acord, Republica Islamicã Iran va lua mãsurile necesare, depunând cele mai bune eforturi pentru a asigura securitatea trecerii navelor comerciale, fãrã cheltuieli numai timp de 60 de zile, din Golful Persic cãtre Marea Oman și invers…
6. Statele Unite se angajeazã, împreunã cu partenerii lor regionali, sã elaboreze un plan definitiv, convenit de comun acord, în valoare de cel puțin 300 de miliarde de dolari, destinat reconstrucției și dezvoltãrii economice a Republicii Islamice Iran…
7. Statele Unite ale Americii se angajeazã sã punã capãt tuturor tipurilor de sancțiuni impuse Republicii Islamice Iran, inclusiv rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, rezoluțiile Consiliului Guvernatorilor AIEA [Agenția Internaționalã pentru Energie Atomicã] și tuturor sancțiunilor unilaterale americane, primare și secundare, dupã un calendar convenit în cadrul acordului final….
8. Republica Islamicã Iran reafirmã cã nu-și va procura și nici nu va dezvolta arme nucleare. Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran au convenit sã soluționeze soarta materialelor îmbogãțite acumulate, dupã un mecanism care va fi convenit reciproc și conform calendarului menționat la paragraful 7, metodologia minimalã constând într-o metodã de diluare la fața locului sub supervizarea AIEA. Cele douã pãrți au convenit, de asemenea, sã discute despre problema îmbogãțirii și despre alte subiecte convenite în comun legate de nevoile nucleare ale Republicii Islamice Iran, pe baza unui cadru satisfãcãtor care urmeazã sã fie stabilit în acordul final. Acordul final va confirma dispozițiile prezentului paragraf….
9. În așteptarea acordului final, Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran convin sã menținã statu-quoul. Republica Islamicã Iran va menține statu-quoul actual al programului sãu nuclear, iar Statele Unite ale Americii nu vor impune nicio nouã sancțiune și nu vor desfãșura forțe suplimentare în regiune.
10. Statele Unite ale Americii se angajeazã ca, încã de la semnarea prezentului protocol de acord și pânã la ridicarea sancțiunilor, Departamentul Trezoreriei americane sã elibereze derogãri pentru exportul de petrol brut iranian, de produse petroliere și derivate și pentru toate serviciile asociate, inclusiv tranzacții bancare, asigurãri, transport, etc.
11. Statele Unite ale Americii se angajeazã sã facã deplin disponibile și utilizabile fondurile și averile Republicii Islamice Iran înghețate sau supuse unor restricții, încã de la punerea în aplicare a prezentului protocol de acord. Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran se vor pune de comun acord asupra procedurilor referitoare la eliberarea acestor fonduri în timpul negocierilor..
12. Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran convin cã un mecanism de punere în executare va fi stabilit în vederea supravegherii bunei puneri în aplicare a prezentului protocol de acord și respectãrii viitoare a acordului final.
13. Dupã semnarea prezentului protocol de acord și sub rezerva începerii punerii în aplicare a paragrafelor 1, 4, 5, 10 și 11 ale protocolului de acord și a continuãrii punerii în aplicare a acestor mãsuri, Statele Unite ale Americii și Republica Islamicã Iran vor începe negocieri referitoare la acordul final exclusiv asupra celorlalte paragrafe.

14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângãtor a Consiliului de Securitate al ONU.”

Negocierile SUA - Iran din Elveția și problema libanezã
Urmare a semnãrii Memorandumului, în stațiunea Bürgenstock din Alpii Elvețieni au început lucrãrile comisiilor de experți pentru fundamentarea tehnicã a acordului final. Startul acestor lucrãri a fost dat la 21 iunie, prin prima sesiune de negocieri politice directe la nivel înalt. Liderii negocierilor politice sunt: J.D. Vance, Steve Witkoff, Jared Kushner (SUA); Mohammad Ghalibaf, Abbas Araghchi (Iran); Asim Munir, Shehbaz Sharif (Pakistan); Mohammed bin Abdulrahman (prim-ministrul Qatarului) ̶ ultimii trei în calitate de mediatori.
Negocierile din 21-22 iunie au fost extrem de tensionate din cauza situației din Liban.
Primul punct al Memorandumului prevede încetarea operațiunilor militare și în Liban, dar acestea nu sunt ale americanilor sau iranienilor, ci ale aliaților acestora, respectiv Israelul și Hezbollahul, care, ambele, refuzã sã înceteze rãzboiul din sudul Libanului.
Aripa militarã a grupãrii șiite (parlamentare) libaneze Hezbollah a considerat asasinarea de cãtre Israel, la 28 februarie 2026, a liderului suprem iranian (a cãrui autoritate ideologicã, religioasã politicã și militarã ̶ conformã doctrinei Velayat-e Faqih [2] ̶ se extinde și asupra șiiților Hezbollah), ca depãșire a unei „linii roșii absolute”. Hezbollahul a ripostat prin valuri masive de rachete și drone asupra nordului Israelului, dar și, în premierã, spre centrul Israelului. Israelul a interpretat riposta ca pe o declarație de rãzboi și a declanșat o campanie aerianã generalizatã în Liban (lovind Beirut, Valea Bekaa și sudul țãrii). Ulterior, pe 16 martie 2026, armata israelianã (IDF) a declanșat o nouã ofensivã terestrã în sudul Libanului, mobilizând cinci divizii, bombardând sudul Libanului și ocupând o fâșie de 10 km, ca zonã tampon de securitate. Deși pe parcursul primãverii s-au încercat negocieri diplomatice, mediate de SUA, ostilitãțile nu s-au oprit.
Presiunile președintelui Trump asupra premierului Netanyahu au fost extrem de dure, dar fãrã alt rezultat decât rãcirea severã a relației lor. Netanyahu a afirmat recent: „Vom rãmâne în zona tampon din sudul Libanului atâta timp cât va fi nevoie” [3], la care lideri din aripa militarã durã iranianã (IRGC) au rãspuns cã vor reînchide strâmtoarea Ormuz.
În acest context, președintele Trump, în cadrul unui interviu acordat canalului de televiziune Fox News, în 21 iunie ̶ ziua începerii negocierilor de la Bürgenstock ̶ s-a adresat direct negociatorilor politici: „Închideți-o și nu veți mai avea o țarã. Nici nu vã veți mai întoarce în blestemata voastrã de țarã” (textual: «You close it and you won’t have a country. You won’t even make it back to your fucking country» [3]). Delegația iranianã a pãrãsit imediat lucrãrile. Intervenția insistentã și plinã de tact a mediatorilor pakistanezi a evitat ruptura, negocierile politice fiind reluate a doua zi, cu câteva rezultate de principiu ̶ stabilirea unei foi de parcurs de 60 de zile pentru implementarea Memorandumului și înființarea unui mecanism oficial de monitorizare, denumit „celulã de deconflictualizare” («de-confliction cell»), pentru Liban ̶ dupã care au rãmas sã lucreze grupurile de experți.
Amenințãrile lui Trump contrasteazã cu tonul vicepreședintelui sãu, J.D. Vance, care a spus cã președintele l-a mandatat sã foloseascã discuțiile pentru „a da un curs nou relațiilor cu Iranul” (« to turn over a new leaf with Iran»).
Pentru un tablou complet al situației la ora actualã, este notabilã și afirmația lui Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian și conducãtorul delegației iraniene: „Nu-și dau ei seama cã, dacã amenințãrile lor ar fi avut vreun efect, nu ar fi ajuns la disperarea lor de astãzi? Noi nu luãm deloc în calcul amenințãrile americanilor” [3].

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

---------
[1] Memorandum of understanding between the US and Iran,
https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf
[2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih?
https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih
[3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon
erstanding between the US and Iran,
https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf
[2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih?
https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih
[3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon

Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructura strategica. Un argument de politi

Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructurã strategicã. Un argument de politicã publicã

La întrebarea dacã o țarã situatã la intersecția Europei Centrale, a Balcanilor și a Mãrii Negre ar trebui sã trateze studiul limbilor vecinilor drept un domeniu strategic, comparabil cu infrastructura energeticã sau cu apãrarea, rãspunsul este, într-adevãr, afirmativ. Totuși, comparația trebuie nuanțatã.

Nu este vorba despre echivalarea directã a studiului limbilor cu apãrarea militarã, ci despre recunoașterea faptului cã limbile reprezintã o infrastructurã a suveranitãții cognitive. În secolul XXI, statele nu mai concureazã doar prin resurse materiale, putere economicã sau capacitãți militare, ci și prin capacitatea de a înțelege mediul cultural, intelectual și informațional în care acționeazã.

I. O nouã categorie: securitatea cunoașterii Dupã 1990, multe state europene au redus importanța studiilor regionale, presupunând cã globalizarea și limba englezã vor rezolva problema comunicãrii internaționale. Aceastã ipotezã s-a dovedit parțial eronatã. Rãzboiul din Ucraina, competiția geopoliticã dintre marile puteri și reconfigurarea Europei Centrale au arãtat cã dependența exclusivã de limba englezã produce o vulnerabilitate majorã: dependența cognitivã de interpretãrile altora.

Un stat care nu își poate citi direct vecinii ajunge sã îi cunoascã prin intermediari. Aceasta înseamnã cã citește presa tradusã de alții; preia analize produse în alte capitale; importã interpretãri și prioritãți strãine; își reduce autonomia intelectualã. În acest sens, apare noțiunea de suveranitate cognitivã.

II. România ocupã o poziție geograficã excepționalã Puține state europene se aflã la intersecția atâtor spații istorice: Europa Centralã; Balcanii; bazinul pontic; spațiul dunãrean; vecinãtatea esticã a Uniunii Europene; proximitatea Caucazului și a Anatoliei. România este în contact direct sau indirect cu mai multe universuri culturale: maghiar; slav; turc; germanic; ucrainean; grecesc; caucazian. Aceastã poziție este un avantaj potențial, dar numai dacã este însoțitã de competențe umane adecvate. În absența lor, centralitatea geograficã nu produce automat centralitate politicã.

III. Limbile sunt instrumente de anticipare Traducerea nu este suficientã. Un specialist într-o limbã strãinã nu învațã doar vocabular, ci dobândește acces la: imaginarul colectiv; codurile culturale; memoria istoricã; umorul; simbolurile; anxietãțile societãții respective; dezbaterile interne. Cu alte cuvinte, limba oferã acces la ceea ce poate fi numit stratul profund al societãții. Multe transformãri geopolitice devin vizibile mai întâi în limbaj. Schimbãrile de vocabular, apariția unor noi metafore politice, recuperarea unor figuri istorice sau modificarea accentelor identitare pot anunța mutații politice cu ani înainte ca acestea sã devinã evidente.

IV. Serviciile de informații sunt doar o micã parte a ecuației Adesea, problema este redusã la securitate și intelligence. Aceasta este o perspectivã prea îngustã. Competențele lingvistice strategice sunt necesare în diplomație; armatã; servicii de informații; administrație publicã; mediul universitar; mediul economic; presã; cercetare; mediul editorial; instituțiile europene; think tank-uri; organizații culturale. Un ecosistem strategic funcționeazã numai atunci când aceste domenii comunicã între ele.

V. Un model posibil: „rezerva strategicã de competențe” Așa cum statele întrețin rezerve energetice, ele ar putea întreține și rezerve cognitive. România ar putea defini un program național pentru formarea unei elite plurilingve. De exemplu:Nivel minim (10 ani) Spațiul prioritar. Maghiarã : 500 de specialiști de nivel avansat; 100 de cercetãtori; 50 de experți seniori. Ucraineanã : 500 de specialiști; 100 de cercetãtori; 50 de experți seniori. Rusã : 400 de specialiști; 100 de cercetãtori; 50 de experți seniori. Turcã : 300 de specialiști; 75 de cercetãtori; 40 de experți seniori. Sârbã : 150 de specialiști. Bulgarã : 150 de specialiști. Polonã : 150 de specialiști. Aceste cifre nu sunt uriașe. Ele sunt perfect realizabile pentru un stat de aproape 19 milioane de locuitori.

VI. Costul este redus, beneficiul este enorm Formarea unui specialist de nivel înalt costã incomparabil mai puțin decât construirea unei infrastructuri fizice. Dar efectele sunt de lungã duratã. Un specialist poate produce: traduceri; cercetãri; politici publice; analize; rețele instituționale; cooperare transfrontalierã; expertizã economicã. Capitalul uman se multiplicã. VII. De la „țarã de frontierã” la „țarã-punte” România s-a perceput adesea ca o țarã de frontierã. Aceastã perspectivã este defensivã. Existã însã o altã posibilitate: România ca stat-punte policentric.

În acest model, rolul sãu nu este sã fie periferia cuiva, ci interfața dintre mai multe regiuni europene. Aceasta presupune însã o schimbare de paradigmã. Nu este suficient sã investești în autostrãzi, porturi, baze militare sau interconectãri energetice. Trebuie sã investești și în ceea ce am putea numi infrastructura invizibilã a statului: limbile; arhivele; bibliotecile; traducãtorii; institutele de studii regionale; rețelele universitare; programele de mobilitate; comunitãțile epistemice. VIII. O formulã de sintezã În secolul al XIX-lea, puterea unui stat era mãsuratã prin teritoriu. În secolul al XX-lea, prin industrie. În secolul al XXI-lea, ea depinde tot mai mult de capacitatea unei societãți de a înțelege lumea din jurul ei înaintea celorlalți.

În acest sens, limbile nu mai aparțin exclusiv culturii sau educației. Ele devin o componentã a securitãții naționale, a autonomiei intelectuale și a suveranitãții cognitive. Un stat care nu își cunoaște vecinii prin intermediul propriilor specialiști riscã sã își priveascã propria regiune prin ochii altora. Iar aceasta nu este doar o problemã culturalã, ci una strategicã.

Dan CULCER

Dan Culcer.O noua istorie a Pogromului de la Bucuresti

Pogromul de la București. Ne aflãm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula nestânjenitã din 1945 încoace. Am solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele Institutului de medicinã legalã Mina Minovici din București, pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice, din a cãror cercetare eram convins cã se poate construi o versiune a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de datoria .unui român din țarã sã cerceteze dramaticele evenimente.

Corneliu Munteanu, autorul cãrții Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificãri, a realizat și un studiu critic al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic, prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitarã evreiascã, sub titlul Masacrul de la Abator.

Versiunea oficioasã îmi pãrea o construcție apropiatã, ca fantasmagorie memorialã i, de primele pagini din Cartea Neagrã. Fapte și documente. Suferințele evreilor din România 1940-1944, editatã de Societatea naționalã de editurã și arte grafice «Dacia Traianã, București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactatã de un avocat bucureștean, Matatias Carp.

Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificãri, este un studiu polemic, prezentat drept «revizionist» pe Internet, care contestã interpretarea consacratã a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagã existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebãrii atribuirea automatã și exclusivã a tuturor crimelor Mișcãrii Legionare și încearcã sã reconstruiascã lanțul documentar care a generat versiunea oficialã.

Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația cã istoriografia postbelicã a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netãgãduit:

existența unui „pogrom de la București”;
uciderea a circa 120 de evrei de cãtre legionari;
existența unui masacru de la Jilava, executat de legionari;
caracterul cert și definitiv al acestei interpretãri.

Analiza sa urmãrește însã documentele primare:

Jurnalul lui Ion Antonescu;
comunicatele oficiale din februarie 1941;
lista victimelor din Cartea Neagrã a lui Matatias Carp;
dosarele Institutului Medico-Legal;
documentele jandarmeriei și ale anchetelor ulterioare.

Autorul ajunge la concluzia cã numãrul victimelor evreiești identificate este de 116 persoane, la care au fost adãugate douã cadavre neidentificate, rezultând cifra oficialã de 118. Punctul central al demonstrației sale este cã documentele contemporane evenimentelor ar conține contradicții privind numãrul exact al victimelor; locurile unde au fost gãsite cadavrele; identitatea autorilor crimelor; cronologia anchetei. În special, autorul insistã asupra faptului cã primul proces-verbal referitor la masacrul de la Jilava vorbește inițial despre „indivizi necunoscuți”, nu despre legionari identificați la locul execuției, și considerã cã scenariul oficial s-a cristalizat ulterior prin intervenția autoritãților antonesciene. De asemenea, el susține cã regimul lui Ion Antonescu ar fi avut interesul politic de a prezenta evenimentele drept o rebeliune criminalã, un argument în plus pentru a justifica eliminarea Mișcãrii Legionare de la putere. De ce este o versiune diferitã de cea consacratã dupã 1945? Versiunea istoriograficã dominantã dupã rãzboi — susținutã de majoritatea cercetãtorilor Holocaustului din România — considerã cã:

a existat un pogrom antisemit la București;
legionarii au organizat arestarea, torturarea și uciderea evreilor;
masacrul de la Jilava și crimele de la Abator fac parte din același episod de violențã antisemitã.

Autorul textului propune o interpretare alternativã:

admite existența victimelor;
admite existența masacrului;
contestã identificarea certã a tuturor autorilor;
susține cã documentele contemporane sunt mai ambigue decât versiunea oficialã ulterioarã;
considerã cã ancheta a fost influențatã politic de regimul Antonescu.

Aceasta este noutatea fundamentalã a demonstrației: nu negarea victimelor, ci contestarea mecanismului prin care responsabilitatea a fost stabilitã și fixatã în memoria publicã. Întrebarea privind Institutul Medico-Legal Aceasta este, probabil, una dintre cele mai interesante întrebãri ridicate de document. Din chiar textul autorului rezultã cã:

Institutul Medico-Legal a întocmit dosare individuale pentru victime;
existau cel puțin 191 dosare aferente morților din acele zile;
dosarele conțineau identitatea victimei și locul de unde a fost adus cadavrul;
în majoritatea cazurilor nu s-au efectuat autopsii complete;
autorul afirmã cã a consultat aceste dosare în arhiva IML.

Am rugat diverse persoane sã încerce, la rândul lor, sã consulte arhivele IMLMM. Mai ales cã unele dintre ele pãreau interesate personal în restabilirea adevãrului. Fãrã efect.

Finalmente, istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut interesul, chiar datoria sã lãmureascã episodul. Institutul de medicinã legalã, care are și avea înainte de 1989 o publicație profesionalã, deși cu circulație controlatã, ar fi putut publica, din proprie inițiativã, documentele aflat în arhiva Institutului, care nu se poate sã nu fi fost implicat în cele douã situații, numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de la Abator» Cercetãtorii afiliați Comunitãții au colportat o versiune insuficient dcoumentatã, devenitã clasicã. De ce nu au cãutat nici ei sã publice documentele de bazã?

Prin urmare, putem formula o întrebare legitimã: de ce nu existã o publicare integralã, criticã, accesibilã a dosarelor medico-legale referitoare la asemenea evenimente cu implicaþii istorice majore ? Existã mai multe explicații posibile:

1. Motive arhivistice și administrative Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore. Nu este obligatoriu sã existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic.

2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și dupã multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale.

3. Sensibilitatea istoricã a subiectului «Pogromul de la București » și «Holocaustul din România» reprezintã teme extrem de sensibile. Publicarea integralã a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretãri, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau comunitãțile nu au fost dispuse sã le gestioneze.

4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv Cea mai probabilã explicație este cã nu a existat încã un proiect academic comparabil cu publicarea integralã a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țãri.

Ce ar putea clarifica definitiv dosarele IML? Dacã dosarele sunt complete, ele permit:

stabilirea exactã a numãrului victimelor;
identificarea locului unde a fost gãsit fiecare cadavru;
determinarea tipului rãnilor;
reconstituirea cronologiei aducerii cadavrelor la morgã;
verificarea concordanței dintre listele IML, Cartea Neagrã și documentele poliției și jandarmeriei.

Totuși, chiar publicarea integralã a dosarelor medico-legale nu ar rãspunde singurã la întrebarea decisivã: cine a tras? Medicina legalã poate stabili identitatea victimei, leziunile și uneori arma folositã; stabilirea autorilor rãmâne o problemã de anchetã judiciarã și de coroborare a tuturor surselor documentare. Din punct de vedere istoriografic, adevãrata mizã a studiului nu este numãrul victimelor — asupra cãruia diferențele sunt relativ mici — ci analiza criticã a modului în care s-a construit și consolidat versiunea oficialã a responsabilitãților dupã ianuarie 1941.
Utilizarea termenului revizionist este inadecvatã. Orice cercetare istoricã are obligația de face o lecturã critica a versiunilor istorice anterioare. Deci este vorba de o cercetare criticã, pur și simplu. Termenul revizionist în acest caz este peiorativ. Semnalez o problema terminologicã. În istoriografie, termenul „revizionist” are douã utilizãri diferite:

Sensul academic neutru, în care desemneazã orice reinterpretare bazatã pe surse noi, pe relectura criticã a surselor existente sau pe schimbarea paradigmelor de analizã. În acest sens, aproape întreaga istorie este revizionistã, deoarece fiecare generație reexamineazã concluziile precedente.
Sensul polemic și peiorativ, foarte rãspândit în dezbaterile privind Holocaustul, fascismul, comunismul sau marile conflicte ale secolului XX. În acest registru, „revizionist” sugereazã adesea o tentativã de minimalizare, negare sau deformare a unor fapte considerate deja stabilite.

Formularea mai exactã ar fi : „studiu de istorie criticã”, „cercetare criticã a versiunii consacrate”, „reevaluare documentarã a interpretãrii dominante” sau „anchetã istoriograficã bazatã pe reexaminarea surselor primare”. De altfel, ceea ce face efectiv autorul textului este exact aceasta: confruntã documente, urmãrește genealogia afirmațiilor, comparã comunicate oficiale, dosare medico-legale, documente judiciare și liste de victime, încercând sã identifice contradicțiile și punctele slabe ale narațiunii consacrate. Aceasta este metoda normalã a cercetãrii istorice. Faptul cã rezultatele sale sunt sau nu convingãtoare este o problemã distinctã de legitimitatea demersului. Aș adãuga chiar cã una dintre dificultãțile istoriografiei contemporane este tendința de a confunda douã lucruri diferite:

revizuirea criticã a unei interpretãri istorice, care este esența meseriei de istoric;
negarea faptelor documentate, care este altceva.

O cercetare poate fi criticã, iconoclastã și chiar profund incomodã fãrã a fi negationistã. Autorul nu contestã existența victimelor și nici existența crimelor; el contestã mecanismul atribuirii responsabilitãților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisã, metodologic, ca o cercetare criticã a surselor și a interpretãrilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ. În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplinã criticã. Orice concluzie istoricã, chiar și una foarte solidã, rãmâne în principiu deschisã verificãrii prin documente noi sau printr-o analizã mai riguroasã a documentelor deja cunoscute. Cum putem evalua argumentația și documentația? Vom separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile.

1. Metoda: punctul forte al lucrãrii. Primul merit al autorului este cã pleacã de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedeazã corect atunci când:

comparã comunicate oficiale succesive;
urmãrește evoluția cifrelor;
confruntã documentele guvernamentale cu evidențele comunitãții evreiești;
utilizeazã dosarele IML;
cautã prima apariție documentarã a unei afirmații devenite ulterior dogmã istoriograficã.

Aceasta este, metodologic, o abordare serioasã. Un istoric serios trebuie sã întrebe întotdeauna:

cine a produs documentul?
când?
în ce context?
cu ce scop?
ce interese politice servea?

Din acest punct de vedere, autorul procedeazã ca un anchetator al surselor.

2. Documentația: impresionantã, dar inegal valorificatã. Autorul pare sã fi consultat:

arhive CNSAS;
arhive judiciare;
dosarele IML;
presa contemporanã;
documente ale guvernului Antonescu;
Cartea Neagrã;
memorialisticã și documente legionare.

Acesta este un volum de muncã imens și real. Mai ales verificarea dosarelor IML este importantã. Foarte puțini autori par sã fi coborât pânã la nivelul fiecãrui dosar individual. Totuși existã și o slãbiciune: autorul tinde uneori sã considere cã identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istoricã. Or, în practicã, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii; mãrturii imperfecte. Prezența unor contradicții nu demonstreazã automat falsificarea intenționatã. Ea demonstreazã doar cã problema trebuie reexaminatã.

3. Argumentația: foarte puternicã în criticã, mai slabã în reconstrucție. Aici apare principala mea rezervã. Autorul demonstreazã convingãtor cã existã neconcordanțe numerice, cã scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentãrile ulterioare iar anchetele s-au desfãșurat într-un climat politic foarte tensionat. Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la: „versiunea oficialã are puncte slabe” la : „deci versiunea oficialã este falsã”. Între cele douã afirmații existã un pas logic foarte mare. Un istoric trebuie sã demonstreze nu doar cã explicația A este imperfectã, ci și cã explicația B explicã mai bine ansamblul faptelor. Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingãtor în construirea unei explicații alternative complete. 4. Problema centralã: cine avea controlul asupra victimelor? Aici se aflã, cred, adevãrata mizã. Autorul pune în luminã o întrebare legitimã:

cine a arestat victimele?
cine le-a transportat?
cine le-a executat?
cine a constatat decesul?
cine a anchetat?

Aceste întrebãri sunt esențiale. Dar pentru a rãsturna concluzia consacratã ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice; autopsii complete. Din fragmentele disponibile nu rezultã încã existența unui asemenea corpus probatoriu.

5. Un aspect care mi se pare foarte interesant Cel mai valoros aport al lucrãrii nu este, dupã pãrerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbã foarte puțin interpretarea istoricã. Mult mai importantã este observația privind geneza narațiunii oficiale. Autorul încearcã sã rãspundã la întrebarea: Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficialã? Aceasta este o întrebare istoriograficã de prim ordin. De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analizã a producerii memoriei istorice cât este o analizã a evenimentelor din ianuarie 1941.

Documentația este bogatã și remarcabilã, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentã și ridicã întrebãri legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate.

Studiul nu este o simplã polemicã ideologicã. El ridicã probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera cã, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebãrii” și „a dovedi contrariul” rãmâne, metodologic, esențialã.

Dan CULCER

i «Prigoana și teroarea fascistã exercitatã asupra populației evreești dintre granițele României, au fost tot atât de violente și distrugãtoare, ca în toate celelalte țãri de influențã sau dominație nazistã. Deosebirea între cele petrecute în România și ceeace s’a desfãșurat în țãrile în cari prigoana nazistã a avut manifestãrile cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria și Germania), constã numai în unele detalii de metodã și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnicã și științificã a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat pãrul, dinții sau grãsimile victimelor. Dar în afarã de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de pușcã, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bãtuți pânã la istovire și expiere, sufocați în vagoane cu rãsuflãtorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa îmbrãcãmintea, tãiați în bucãți pentru ca, cu sângele lor, sã se ungã osiile cãruțelor ș. a. m. d.» Pasajul cu care începe carte de memorialisticã documentarã are elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema existenței lor poate fi explicatã psihologic. Inexplicabilã este persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în traduceri, fãrã ca o cât de micã notã sã atragã atenția asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de osii. În cele trei volume ale cãrțiii se pa re cã nu se mai revine și nici nu se evocã împrejurãrile unei astfel de utilizãri. În schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub semnul întrebãrii autenticitatea altor mãrturii.

Dan CULCER. Proiectul familial al cetatenilor Romaniei

Proiectul familial al cetãțenilor României

Cum poate o societate modernã sã redea atractivitate și viabilitate proiectului familial, fãrã a restrânge drepturile individuale și fãrã a transforma diferențele culturale în explicații simplificatoare? Încerc sã rãspund cu propuneri și sã analizez aplicabilitatea lor.

Întrebarea este probabil una dintre cele mai importante ale secolului XXI. Dacã o reformulãm, ea devine: cum poate o societate dezvoltatã sã redevinã o societate a continuitãții, fãrã a deveni coercitivã?

Rãspunsul nu poate fi unul unic. El presupune o strategie sistemicã, deoarece scãderea natalitãții nu este doar o problemã demograficã, ci și una antropologicã, economicã și civilizaționalã.
Aș grupa propunerile în șapte mari domenii.
I. O politicã economicã a securitãții familiale. Principala problemã a tinerilor europeni nu este neapãrat lipsa dorinței de a avea copii, ci imposibilitatea de a transforma aceastã dorințã într-un proiect realist.

Propuneri

1. Pact european pentru locuința familialã

Mãsuri: credite ipotecare preferențiale pentru primul copil; reducerea dobânzilor pentru familiile cu doi sau trei copii; dezvoltarea locuințelor intermediare destinate familiilor tinere; fiscalitate favorabilã transmiterii patrimoniului între generații.
Aplicabilitate. Ridicatã.

Obstacolul principal este costul bugetar și opoziția piețelor imobiliare speculative. Beneficiul: reducerea anxietãții materiale.
2. Stabilizarea începutului de carierã

Problema actualã: studii prelungite; contracte precare; întârzierea autonomiei economice.
Mãsuri: reducerea precaritãții profesionale la tineri; contracte de inserție profesionalã; facilitãți fiscale pentru angajatorii care recruteazã tineri pãrinți.
Aplicabilitate. Foarte ridicatã.

Necesitã voințã politicã mai mult decât revoluții instituționale.
II. O revoluție a timpului familial

Astãzi, lipsa timpului este la fel de importantã ca lipsa banilor.
Propuneri

3. Concediu parental simetric. Nu doar maternitate.

Ci un concediu obligatoriu pentru tatã; concediu flexibil pânã la vârsta de trei ani a copilului; repartizare negociabilã între pãrinți.
Aplicabilitate. Foarte bunã.

Țãrile nordice oferã deja modele funcționale. Obstacol: cultura profesionalã a prezenteismului.
4. Sãptãmâna flexibilã de lucru

De exemplu: patru zile de lucru; telemuncã parțialã; orare adaptabile pentru pãrinți.
Aplicabilitate. Parțialã.
Mai ușor de implementat în sectorul serviciilor decât în industrie.
III. O nouã ecologie a sãnãtãții reproductive

Propuneri

5. Plan național de reducere a perturbatorilor endocrini

Obiective: eliminarea treptatã a anumitor materiale plastice; limitarea PFAS; controlul pesticidelor; supravegherea sistematicã a fertilitãții populației.
Aplicabilitate. Ridicatã tehnic. Dificilã politic.Industriile implicate sunt foarte puternice.
6. Bilanț preventiv de fertilitate

La 25-30 de ani. Voluntar.
Ar include informații privind fertilitatea; evaluarea factorilor de risc; consiliere medicalã.
Aplicabilitate. Foarte bunã.
Cost relativ redus.
IV. Reabilitarea culturalã a familieiAceasta este probabil cea mai delicatã dimensiune.
Europa a devenit foarte prudentã fațã de orice discurs pronatalist, deoarece existã teama instrumentalizãrii politice a corpului femeilor.

Dar între propaganda natalistã și tãcerea culturalã existã un spațiu de echilibru.

Propuneri. 7. O culturã publicã favorabilã familiei

Nu prin moralizare. Ci prin valorizarea pãrinților; reprezentãri pozitive în mass-media; recunoașterea muncii parentale ca muncã socialã.

Aplicabilitate. Foarte ridicatã.
Cost redus. 8. Combaterea izolãrii familiale Familiile contemporane sunt adesea singure. Ar putea fi create: case intergeneraționale; rețele de sprijin de cartier; centre comunitare familiale. Aplicabilitate. Foarte bunã la nivel local. V. O politicã a integrãrii reciproce Aceasta privește și populațiile de origine migrantã. Nu prin asimilare forțatã. Ci printr-un contract social comun. Un contract nu poate fi impus ci doar negociat. Între cine și cine? Cine reprezintã populațiile de origine migrantã? Datã fiind diversitatea lor, o reprezentare unicã nu este probabilã. Principiile ar fi egalitatea între femei și bãrbați; educație sanitarã universalã; responsabilitatea parentalã partajatã; autonomie economicã femininã. Aplicabilitate. Bunã. Dar necesitã continuitate pe termen lung. VI. O nouã filosofie politicã a viitorului Aici se aflã, poate, rãdãcina problemei. Mulți sociologi observã cã societãțile europene nu mai suferã de lipsa resurselor, ci de o crizã a încrederii în viitor. Dacã viitorul este perceput ca precar; nesigur; amenințãtor; ecologic instabil; economic imprevizibil, atunci investiția afectivã într-o familie devine mai dificilã. Prin urmare, demografia este și un indicator al încrederii colective. VII. Un model nou: societatea continuitãții Aș propune chiar un nou concept sociologic. Nu „societate pronatalistã”, deoarece termenul evocã politici coercitive. Ci societate a continuitãții. Ea s-ar baza pe cinci principii:

Libertate – nimeni nu este constrâns sã aibã copii.
Securitate – familia nu este penalizatã economic.
Responsabilitate – creșterea copiilor este un bun public.
Ecologie reproductivã – protejarea sãnãtãții biologice.
Încredere în viitor – transmiterea între generații devine din nou dezirabilã.

O observație finalã. Occidentul a rezolvat, în mare mãsurã, problema libertãții individuale, dar nu a rezolvat încã problema articulãrii dintre libertatea individualã și continuitatea colectivã. Or, o societate nu poate supraviețui numai prin drepturi; ea are nevoie și de mecanisme de transmitere: a limbii, a culturii, a cunoștințelor, a solidaritãților și, în ultimã instanțã, a generațiilor înseși.

Provocarea secolului XXI nu este sã alegem între individ și familie, ci sã reinventãm condițiile în care împlinirea individualã și continuitatea colectivã înceteazã sã mai aparã ca obiective concurente.

Dan CULCER

Sursã primarã : https://www.cotidianul.ro/proiectul-familial-al-cetatenilor-romaniei/#comment-2102556

Stefan Borbely. A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru

A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru
Ne avusesem ca frații, dar destinul a fãcut sã ne cunoaștem târziu, venind unul spre altul pe drumuri ocolite. Ne nãscusem în același an, proveneam din același județ, el din colțul sãu nord-estic, de la Rupea, eu de mai jos, de la Fãgãraș, apoi Hellmut a fãcut liceul la Honterus în Brașov, iar facultatea de germanisticã la Sibiu, și-n cele din urmã ne-am întâlnit ca profesori la Tg. Mureș, în sistemul școlar preuniversitar, el la Liceul Unirea, eu dincolo de râu, în cartierul Remetea, împãrtãșind însã, în orele noastre libere, efervescența intelectualã întreținutã de redactorii Vetrei, de Dan Culcer înainte de toți, dar se strânseserã acolo și o mulțime de figuri interesante, venind din varii direcții, cum a fost prozatorul Ioan Radin-Peianov, echinoxist, traducãtoarea în românã a lui Brillat-Savarin, Doina Pașca-Harsányi (acum în Statele Unite, la o universitate), poetul Teodor Borz, prodigiosul Ėltetõ József și, ocazional, inimitabila Angela Marinescu, care formau un soi de boemã controlatã, disciplinatã, prestigiul lui Hellmut consolidându-se ca bun cunoscãtor de culturã germanã și englezã, dar și ca om care funcționa pe orbita externã a constelației magice iradiate dinspre Aktionsgruppe Banat, apartenența excentricã la spiritul timișorean confirmându-se atunci când a apãrut antologia lui Ioan Mușlea și Peter Motzan, Vânt potrivit pânã la tare (1982), în care figurau și poezii scrise de Hellmut. Întâmplarea a fãcut ca debutul lui editorial sã se producã în același an, cu volumul Die Einsamkeit der Stühle (Singurãtatea scaunelor), care propunea o ideologie personalã decantatã din „poezia obiectelor” (Dingpoetik; Poetik der Dinge) a filiației Rainer Maria Rilke – Martin Walser, în substraturile cãreia Hellmut strecurase și nu puține ironii antitotalitare, motiv pentru care a fost luat la ochi de cãtre „organele” responsabile cu vigilența, care și-au exersat pe el și pe garsoniera pe care o ocupa o mulțime de aparate aflate în dotare, dosarul de la CNSAS, consultat de Hellmut în 2009, numãrând nu mai puțin de 850 de pagini, inclusiv cu poze și cu înscrisuri pe care el le uitase complet.
Tracasarea s-a sfârșit odatã cu excluderea sa din învãțãmânt și cu depunerea dosarului de emigrare în – pe atunci – Germania Federalã, unde a plecat în 1988 împreunã cu soția lui, târgumureșana Iszlai Ėva, artist fotograf, el mãrturisindu-mi în repetate rânduri cã integrarea n-a fost deloc ușoarã, din cauza prejudecãților și inflexibilitãților locale, suspicioase fațã de nemții „neautentici” sosiți din Est. Descãtușat, însã, de noua atmosferã existențialã pe care o respira (i-a plãcut mereu sã trãiascã integral, fãrã resturi), Hellmut s-a pus temeinic pe muncã, devenind unul dintre principalii constructori ai diasporei românești de acolo – și, totodatã, un „om punte” de mare valoare în relația cu cei rãmași acasã, calitate pe care a slujit-o nu numai prin instituirea Premiului „Rolf Bossert” de la Reșița, decernat anual, dar și printr-o prestigioasã activitate de traducãtor de poezie româneascã, marcatã prin publicarea antologiilor Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase) din 1998 și Schwebebrücken aus Papier (Punți suspendate de hârtie) din 2021, cãrora li se adaugã câteva selecții de autor: Rodica Draghincescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Pãun, Robert Șerban, Nora Iuga etc. În germanã, el a continuat sã-și publice volumele personale, dublând discursul poetic, din ce în ce mai radicalizat sub aspectul memoriei și al dreptului de a nu uita, cu cel în prozã scurtã, volumele Der Haifisch in meinem Kopf (Rechinul din capul meu, 2000) și Glück hat viele Namen (Norocul are mai multe nume) propunând, în principal, satire esențializate, de tip cerebral, construite cu multã substanțã causticã – îndreptate înspre ceilalți, dar nu de puține ori și înspre sine.
Venea des pe acasã, prefera sã menținã legãturile cu cei rãmași aici, decât sã le dinamiteze. Îl descopeream din ce în ce mai interiorizat, mai pedant cu sine și cu ceilalți, dar preocupat sã lase câte o urmã în toate cele trei limbi de culturã de care aparțineau cei la care ținea în Ardeal. L-am întâlnit ultima oarã în data de 16 Aprilie 2025, când a susținut o foarte interesantã conferințã la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (ilustratã cu fotografii realizate de soția sa) și a participat, seara, la punerea în circulație a unei traduceri maghiare, la centrul de culturã al Bisericii Evanghelice.
Proxima vizitã n-a mai fost sã fie: urma sã vinã la lansarea volumului bilingv Aufhebung der Schwerkraft/ Suspendarea gravitației, scos de Editura Junimea, dar Profesorul Ion Pop s-a vãzut în situația de a prezenta cartea de unul singur, într-o acoladã cernit-melancolicã, întrucât Hellmut, luat pe nepregãtite, a fost chemat altundeva, de unde probabil nu se va mai întoarce. RIP
Ștefan Borbély

Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

În ce consta corectitudinea politica? Care sunt tezele si antitezele ei

Pentru o istorie politica a literaturii romane. Proiect

Dr. Tiberiu Tudor Ziua Independentei SUA. Exceptionalismul american exclusivist

Reconstructia nobilimii. Analiza unui articol de Dan Culcer

Nicolae DIMA Faliment Moral

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 8. &#8222;Let the oil flow!&a

Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructura strategica. Un argument de politi

Dan Culcer.O noua istorie a Pogromului de la Bucuresti

Dan CULCER. Proiectul familial al cetatenilor Romaniei

Stefan Borbely. A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!&a