Mihai Eminescu. Luceafarul (versiune întregita)
Date: Tuesday, February 06 @ 10:28:58 CET
Topic: Limba dulce



Încercarea reconstituirii unui Luceafǎr “complet”, prin revenirea la sursele autografe, ne-a apǎrut astfel ca legitimǎ și ne-am simțit îndreptǎțiți sǎ urmǎm exemplul distinsului elenist și eminescolog, cercetînd variantele manuscrise – indirect însǎ, prin intermediul ediției Perpessicius (vol. II), accesul la ediția integralǎ facsimilatǎ nefiindu-ne posibil – cu scopul de a repune la locul lor, fațǎ de versiunea “standard”, și a ordona astfel în parcursul organic al poemului, toate strofele “lipsǎ”, spre a-i regǎsi integralitatea.

Ara Alexandu și Dana Șișmanian


Luceafărul

A fost odată ca ’n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
Și mândră ’n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde ’n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata:
El iar privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui și inema
Și sufletu-i se împle.

Și cât de viu s’aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă ’n odaie,
Țesând cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Și când în pat se ’ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I ’nchide geana dulce;

Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ca o mireasă ’n ziua ’ntâi
E dulce și înnaltă
Și de la creștet la călcâi
Un chip tăiat de daltă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura ’n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
„O, dulce-al nopții mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde ’n casă și în gând
Și vieața-mi luminează!”

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s’arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestii
Și ține ’n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr Voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se ’ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scântee ’n afară.

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Și m’am născut din ape.

O vin’! odorul meu nespus
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo ’n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea ’n ocean
De tine o s’asculte.”

„O, ești frumos, cum numa ’n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N’oi merge niciodată;

Rămâi în cer și nu căta
Nevrednica-mi iubire
Căci eu nu sunt de seama ta
Cu chipul peste fire.

Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de vieață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă ’nghiață.”

Atuncea chipu-i tremură
De-o stranie durere
Și par’ că cade-o ramură
Pe-un luminiș ce piere.

***
Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul de-asupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor Domn
De inim’ o apucă:

„ Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde ’n casă și în gând
Și vieața-mi luminează!”

El o ascultă licurind
Și tremură mai tare
De-odată nourii s’aprind
Și arde cer și mare

Cum el din cer o auzi
Se stinse cu durere,
Iar ceru ’ncepe a roti
În locul unde piere;

Iar locul unde-a fost perit
Se ’nvârte ’n cercuri sferic
Bucăți de soare, parcă fierb
În negrul întuneric

În aer rumene văpăi
Se ’ntind pe lumea ’ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se ’ncheagă.

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor
Mamoreele brață,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;

Doar ochii mari și minunați
Lucesc adânc chimeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de ’ntuneric.

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș’acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O vino ’n ceruri sǎ te duc
Iubita mea cu mine
Din calea vremilor s’apuc
Coroane de lumine

O vin’ cu mine draga mea
Sǎ vezi vecia cum-îi
Cǎci e ’nțeleaptǎ mumǎ-mea
E noaptea, muma lumii.

O vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O vin’, în părul tău bălai
S’anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decît ele.”

„O, ești frumos, cum numa ’n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”

„Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu ’nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?”

„Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te ’ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

„Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

Mǎ sui în sus pânǎ la cer,
La Domnul lumii toate,
Și voi ca moartea sǎ mi-o dea,
El singur numai poate.

Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege:
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă deslege.”

Și ’ntinde aripa ’n deșert
Și aripa-i se bate
În clipe drum de mii de ani
Prin chaos el străbate

Și se tot duce… S’a tot dus.
De dragu-unei copile,
S’a rupt din locul lui de sus,
Perind mai multe zile.

***
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A ’mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăsneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditori
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz’o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.

Și ’n treacăt o cuprinse lin
Într’un ungher de casǎ.
„Da ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-te și mǎ lasǎ.”

„Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.”

„Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din ceri
M’a prins un dor de moarte.”

„Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.

Cum vînătoru ’ntinde ’n crâng
La păsărele lațul,
Cînd ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalț de subsuori
Te ’nalță din călcâie;

Cînd fața mea se pleacă ’n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată vieața;

Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutându-te mă ’nclin,
Tu iarăși mă sărută.

O sǎrutare! M’ai cuprins
În mânecǎ de rochii
Când ochii tǎi se vor [fi] stins
S’or reaprinde ochii.”

Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Iar el o strânge-atunci la piept,
Ș’o mai desmiardă încă:
„Aș vrea să nu mă mai deștept
Din fericirea-adâncă.”

Ea-i zise-încet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c’un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și ’n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.”

„Tu ești copilă, asta e…
Hai ș’om fugi în lume,
Doar ni s’or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi.”

***
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele de desupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne ’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Ici se aprinde-o lunǎ ’n drum
Colo se stinge-un soare
Dar nu împiedec’ nici de cum
Gândirea-i cǎlǎtoare

Din vǎi de chaos isvorau
În roiuri stele albe
În cercuri mândre se roteau
[Ca un] șirag de salbe
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca ’n ziua cea de’ntâi,
Cum isvorau lumine;

Cum isvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a’notul…
El sboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Aci vecia a ’ncetat
Sǎ se ’nvârteascǎ sferic
Virgin de raze și pǎcat
Se ’ntinde întuneric

Aci e-al stingerii-adǎpost
E noaptea preacuratǎ
Unde nimica nu a fost
Nici cǎ o fi vr’odatǎ

Atât de-adânc, atât de trist
Ne-atins de o scântee
Luceafǎrul se ’ntunecǎ
Silit în loc sǎ stee

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea ’ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Cum mii de ani nu se ’nțeleg
Prinși de uitarea oarbă,
Nimic e universu ’ntreg
Acest adânc să’l soarbă.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Fiori ’l trec și frig îi e
Aripele își strînge
Și ’ntâia dată de când e
Chiar el începe-a plânge.

„O, tu al cǎrui nume sfânt
Nu-l știe nici o limbǎ,
Te rog în mânǎ de pǎmânt
Ființa mea o schimbǎ

De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă desleagă,
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară ’ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu isvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Și dup’ aceea pot sǎ trec
Cu frunza care trece
În întunerec sǎ mǎ ’nnec
Și în uitare rece

Din chaos Doamne-am apărut
Și m-aș întoarce ’n chaos…
Și din repaos m’am născut,
Mi-e sete de repaos.”

Fiori ’l trec atât de cruzi
Și noaptea se ’nfurtunǎ
Și-i isvorǎște în auz
Un glas adânc ce sunǎ.

„Hyperion, isvor de vremi
Și ’ntregitor de spațiu,
Din noapte verginǎ tu chemi
Voința fǎrǎ sațiu

Hyperion, care rebel,
Răsai din lumi cu soare,
Cine nu are moarte ’n el,
Acela nu mai moare.

Hyperion, ce din genuni
Răsai c’o ’ntreagă lume
Nu cere semne și minuni
Care n’au chip și nume.

De-ai cere universul tot
L-aș da ca tot ce-ai cere,
Dar ești puterea mea, nu pot
Să neg acea putere.

Cum ai putea să fii zidit
Din lacrimi și din vină –
Fiind din veci nerăsărit,
Lumină din lumină.

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S’ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează ’n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Ei își atârnă micul eu
De-a vieții lor durere,
Se țin cu mii păreri de rău
De visul care piere.

Noi n-avem pierderi și folos
Și nu cunoaștem goluri,
Căci stoluri cari merg în jos
Se-ntorc la anul stoluri.

Zadarnic cauți a scăpa
Din lumea ta sărmana,
Când geana ’ncepe-a lăcrăma
Se ’nseninează geana

Oricât de veșted ar și fi
La varǎ ’n floare-i pomul
Când omul prinde-a ’mbǎtrâni
Rentinerește omul

Pentru cǎ ei sunt trecǎtori
Sunt toate trecǎtoare –
Au nu sunt toate ’nvelitori
Ființei ce nu moare?

Cǎci ’i împrăștii și-i adun
Le măsur vieți cu luna
De nasc și mor în sfântul Un
În care-s toate una.

Tot ce a fost, tot ce va fi
De-apururi față este
Iar basmul trist al stingerii
Părere-i și poveste

Din sînul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s’ar stinge ’n ceri
S’aprinde iarăși soare.

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Și timp și spațiu de-ar peri
În văi de întuneric
Ele din nou ar răsări
Ca să se ’nvârtă sferic

Dacă tăria s-ar negri
De vijelii rebele
Și dacă stelele-ar peri
S-ar naște iarăși stele.

Să cază lumile-n genuni
Ca frunze reci pe vînturi,
Pământuri piară-n stricăciuni
S-ar naște iar pământuri.

Și soarele din vârf de lunci
Apune-n unda spumii,
Dar el răsare tot atunci
În altă parte-a lumii.

Și când vezi soarele asfințit
Cǎ intră roșu ’n apă
Pe alt pământ a răsărit
Și ziua o s’o ’nceapă

Și ’n orice clipǎ te întrebi
Unde e soare, lunǎ
E ’n orice clipǎ ’n deosebi
Și ’n toate împreunǎ

Tu mǎsuri lumea ta cu ’n cot
Și timpu’ ’mparți cu luna –
Dar dacǎ unul e în tot
Și toate sunt în una

Dar val de mare, val de lac
Darǎ pǎduri sau neamuri
Pe orice frunzǎ de copac
Vezi un copac cu ramuri

Și-orice menire e ’n zǎdar
Natura altfel leagǎ
În orice ghindǎ de stejar
E o pǎdure ’ntreagǎ

Tu doar ai goanǎ de noroc
Și urmǎriri de soarte
Natura n-are timp și loc
Și nu cunoaște moarte

Ea e de fațǎ pururea
Ca vina mumei Eve
O afli pretutindenea
Și ’n ori și ce aieve

Tu crezi în stele și în sorți
Ca ’n basme-a tinereții
Când viața birue pe morți
Și moartea-i muma vieții

Tu cați să ’ndupleci cu dureri
Pe marele, pe ’nnaltul
Ce-i pasă Celuia din ceri
De-i plânge tu ori altul

Că nu e moarte nici păcat
Cât e lucirea spumii
Că Brahma nu s’a împăcat
Cu noaptea, muma lumii

De mii de ani se ’ndrept plângând
Cântările spre dânsul
Peri-vor ochii toți pe rând
Etern e numai plânsul

Tu din eternul meu întreg
Rǎmâi a treia parte
Cum vrei puterea mea s’o neg,
Cum pot sǎ-ți dǎrui moarte?

Iar tu, Hyperion, rămâi
Ori unde ai apune…
Cere-mi – cuvântul meu de ’ntâi,
Să-ți dau înțelepciune?

Și dacă vrei să fii un sfânt,
Să știi ce-i chinul, truda,
Îți dau un petec de pământ,
Ca să te cheme Buddha.

De vrei în număr să mă chemi
În lumea ce-am creat-o
Îți dau o fâșie din vremi,
Să te numească Plato.

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup’a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele ’n mare?

Vrei poate ’n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu ’n lung și marea ’n larg,
Dar moartea nu se poate…

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te ’ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitori
Și vezi ce te așteaptă.”

***
În locul lui menit din ceri
Hyperion se ’ntoarsă
Și, ca și ’n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara ’n asfințit
Și noaptea o să ’nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

„O lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patemi.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de ’ntâi
Și visul meu din urmă.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brață…

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploae,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălae.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și ’ncetișor
Dorințele-i încrede:

„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca ’n trecut
În mări din tot înaltul:
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac’oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”



http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1441




This article comes from Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

The URL for this story is:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1440