A
fost odată ca ’n povești,
A
fost ca niciodată,
Din
rude mari împărătești,
O
prea frumoasă fată.
Și
era una la părinți
Și
mândră ’n toate cele,
Cum
e Fecioara între sfinți
Și
luna între stele.
Din
umbra falnicelor bolți
Ea
pasul și-l îndreaptă
Lângă
fereastră, unde ’n colț
Luceafărul
așteaptă.
Privea
în zare cum pe mări
Răsare
și străluce,
Pe
mișcătoarele cărări
Corăbii
negre duce.
Îl
vede azi, îl vede mâni,
Astfel
dorința-i gata:
El
iar privind de săptămâni,
Îi
cade dragă fata.
Cum
ea pe coate-și răzima
Visând
ale ei tâmple,
De
dorul lui și inema
Și
sufletu-i se împle.
Și
cât de viu s’aprinde el
În
orișicare sară,
Spre
umbra negrului castel
Când
ea o să-i apară.
Și
pas cu pas pe urma ei
Alunecă
’n odaie,
Țesând
cu recile-i scîntei
O
mreajă de văpaie.
Și
când în pat se ’ntinde drept
Copila
să se culce,
I-atinge
mânile pe piept,
I
’nchide geana dulce;
Și
din oglindă luminiș
Pe
trupu-i se revarsă,
Pe
ochii mari, bătând închiși
Pe
fața ei întoarsă.
Ca
o mireasă ’n ziua ’ntâi
E
dulce și înnaltă
Și
de la creștet la călcâi
Un
chip tăiat de daltă.
Ea
îl privea cu un surâs,
El
tremura ’n oglindă,
Căci
o urma adânc în vis
De
suflet să se prindă.
Iar
ea vorbind cu el în somn,
Oftând
din greu suspină:
„O,
dulce-al nopții mele Domn,
De
ce nu vii tu? Vină!
Cobori
în jos, luceafăr blând,
Alunecînd
pe-o rază,
Pătrunde
’n casă și în gând
Și
vieața-mi luminează!”
El
asculta tremurător,
Se
aprindea mai tare
Și
s’arunca fulgerător,
Se
cufunda în mare;
Și
apa unde-au fost căzut
În
cercuri se rotește,
Și
din adânc necunoscut
Un
mândru tânăr crește.
Ușor
el trece ca pe prag
Pe
marginea ferestii
Și
ține ’n mână un toiag
Încununat
cu trestii.
Părea
un tânăr Voevod
Cu
păr de aur moale,
Un
vânăt giulgi se ’ncheie nod
Pe
umerele goale.
Iar
umbra feței străvezii
E
albă ca de ceară –
Un
mort frumos cu ochii vii
Ce
scântee ’n afară.
„Din
sfera mea venii cu greu
Ca
să-ți urmez chemarea,
Iar
cerul este tatăl meu
Și
mumă-mea e marea.
Ca
în cămara ta să vin,
Să
te privesc de-aproape,
Am
coborît cu-al meu senin
Și
m’am născut din ape.
O
vin’! odorul meu nespus
Și
lumea ta o lasă;
Eu
sunt luceafărul de sus,
Iar
tu să-mi fii mireasă.
Colo
’n palate de mărgean
Te-oi
duce veacuri multe,
Și
toată lumea ’n ocean
De
tine o s’asculte.”
„O,
ești frumos, cum numa ’n vis
Un
înger se arată,
Dară
pe calea ce-ai deschis
N’oi
merge niciodată;
Rămâi
în cer și nu căta
Nevrednica-mi
iubire
Căci
eu nu sunt de seama ta
Cu
chipul peste fire.
Străin
la vorbă și la port,
Lucești
fără de vieață,
Căci
eu sunt vie, tu ești mort,
Și
ochiul tău mă ’nghiață.”
Atuncea
chipu-i tremură
De-o
stranie durere
Și
par’ că cade-o ramură
Pe-un
luminiș ce piere.
***
Trecu
o zi, trecură trei
Și
iarăși, noaptea, vine
Luceafărul
de-asupra ei
Cu
razele-i senine.
Ea
trebui de el în somn
Aminte
să-și aducă
Și
dor de-al valurilor Domn
De
inim’ o apucă:
„
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând
pe-o rază,
Pătrunde
’n casă și în gând
Și
vieața-mi luminează!”
El
o ascultă licurind
Și
tremură mai tare
De-odată
nourii s’aprind
Și
arde cer și mare
Cum
el din cer o auzi
Se
stinse cu durere,
Iar
ceru ’ncepe a roti
În
locul unde piere;
Iar
locul unde-a fost perit
Se
’nvârte ’n cercuri sferic
Bucăți
de soare, parcă fierb
În
negrul întuneric
În
aer rumene văpăi
Se
’ntind pe lumea ’ntreagă,
Și
din a chaosului văi
Un
mândru chip se ’ncheagă.
Pe
negre vițele-i de păr
Coroana-i
arde pare,
Venea
plutind în adevăr
Scăldat
în foc de soare.
Din
negru giulgi se desfășor
Mamoreele
brață,
El
vine trist și gânditor
Și
palid e la față;
Doar
ochii mari și minunați
Lucesc
adânc chimeric,
Ca
două patimi fără saț
Și
pline de ’ntuneric.
„Din
sfera mea venii cu greu
Ca
să te-ascult ș’acuma,
Și
soarele e tatăl meu,
Iar
noaptea-mi este muma;
O
vino ’n ceruri sǎ te duc
Iubita
mea cu mine
Din
calea vremilor s’apuc
Coroane
de lumine
O
vin’ cu mine draga mea
Sǎ
vezi vecia cum-îi
Cǎci
e ’nțeleaptǎ mumǎ-mea
E
noaptea, muma lumii.
O
vin’, odorul meu nespus,
Și
lumea ta o lasă;
Eu
sunt luceafărul de sus,
Iar
tu să-mi fii mireasă.
O
vin’, în părul tău bălai
S’anin
cununi de stele,
Pe-a
mele ceruri să răsai
Mai
mândră decît ele.”
„O,
ești frumos, cum numa ’n vis
Un
demon se arată,
Dară
pe calea ce-ai deschis
N-oi
merge niciodată!
Mă
dor de crudul tău amor
A
pieptului meu coarde,
Și
ochii mari și grei mă dor,
Privirea
ta mă arde.”
„Dar
cum ai vrea să mă cobor?
Au
nu ’nțelegi tu oare,
Cum
că eu sunt nemuritor,
Și
tu ești muritoare?”
„Nu
caut vorbe pe ales,
Nici
știu cum aș începe –
Deși
vorbești pe înțeles,
Eu
nu te pot pricepe;
Dar
dacă vrei cu crezământ
Să
te ’ndrăgesc pe tine,
Tu
te coboară pe pământ,
Fii
muritor ca mine.”
„Tu-mi
cei chiar nemurirea mea
În
schimb pe-o sărutare,
Dar
voi să știi asemenea
Cât
te iubesc de tare;
Mǎ
sui în sus pânǎ la cer,
La
Domnul lumii toate,
Și
voi ca moartea sǎ mi-o dea,
El
singur numai poate.
Da,
mă voi naște din păcat,
Primind
o altă lege:
Cu
vecinicia sunt legat,
Ci
voi să mă deslege.”
Și
’ntinde aripa ’n deșert
Și
aripa-i se bate
În
clipe drum de mii de ani
Prin
chaos el străbate
Și
se tot duce… S’a tot dus.
De
dragu-unei copile,
S’a
rupt din locul lui de sus,
Perind
mai multe zile.
***
În
vremea asta Cătălin,
Viclean
copil de casă,
Ce
împle cupele cu vin
Mesenilor
la masă,
Un
paj ce poartă pas cu pas
A
’mpărătesii rochii,
Băiat
din flori și de pripas,
Dar
îndrăsneț cu ochii,
Cu
obrăjei ca doi bujori
De
rumeni, bată-i vina,
Se
furișează pânditori
Privind
la Cătălina.
Dar
ce frumoasă se făcu
Și
mândră, arz’o focul;
Ei
Cătălin, acu-i acu
Ca
să-ți încerci norocul.
Și
’n treacăt o cuprinse lin
Într’un
ungher de casǎ.
„Da
ce vrei, mări Cătălin?
Ia
du-te și mǎ lasǎ.”
„Ce
voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe
gânduri totdeauna,
Să
râzi mai bine și să-mi dai
O
gură, numai una.”
„Dar
nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi
pace, fugi departe –
O,
de luceafărul din ceri
M’a
prins un dor de moarte.”
„Dacă
nu știi, ți-aș arăta
Din
bob în bob amorul,
Ci
numai nu te mânia,
Ci
stai cu binișorul.
Cum
vînătoru ’ntinde ’n crâng
La
păsărele lațul,
Cînd
ți-oi întinde brațul stâng
Să
mă cuprinzi cu brațul;
Și
ochii tăi nemișcători
Sub
ochii mei rămâie…
De
te înalț de subsuori
Te
’nalță din călcâie;
Cînd
fața mea se pleacă ’n jos,
În
sus rămâi cu fața,
Să
ne privim nesățios
Și
dulce toată vieața;
Și
ca să-ți fie pe deplin
Iubirea
cunoscută,
Cînd
sărutându-te mă ’nclin,
Tu
iarăși mă sărută.
O
sǎrutare! M’ai cuprins
În
mânecǎ de rochii
Când
ochii tǎi se vor [fi] stins
S’or
reaprinde ochii.”
Ea-l
asculta pe copilaș
Uimită
și distrasă,
Și
rușinos și drăgălaș,
Mai
nu vrea, mai se lasă.
Iar
el o strânge-atunci la piept,
Ș’o
mai desmiardă încă:
„Aș
vrea să nu mă mai deștept
Din
fericirea-adâncă.”
Ea-i
zise-încet: – „Încă de mic
Te
cunoșteam pe tine,
Și
guraliv și de nimic,
Te-ai
potrivi cu mine…
Dar
un luceafăr, răsărit
Din
liniștea uitării,
Dă
orizon nemărginit
Singurătății
mării;
Și
tainic genele le plec,
Căci
mi le împle plânsul
Când
ale apei valuri trec
Călătorind
spre dânsul;
Lucește
c’un amor nespus,
Durerea
să-mi alunge,
Dar
se înalță tot mai sus,
Ca
să nu-l pot ajunge.
Pătrunde
trist cu raze reci
Din
lumea ce-l desparte...
În
veci îl voi iubi și ’n veci
Va
rămânea departe…
De-aceea
zilele îmi sunt
Pustii
ca niște stepe,
Dar
nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce
nu-l mai pot pricepe.”
„Tu
ești copilă, asta e…
Hai
ș’om fugi în lume,
Doar
ni s’or pierde urmele
Și
nu ne-or ști de nume,
Căci
amândoi vom fi cuminți,
Vom
fi voioși și teferi,
Vei
pierde dorul de părinți
Și
visul de luceferi.”
***
Porni
luceafărul. Creșteau
În
cer a lui aripe,
Și
căi de mii de ani treceau
În
tot atâtea clipe.
Un
cer de stele de desupt,
Deasupra-i
cer de stele –
Părea
un fulger ne ’ntrerupt
Rătăcitor
prin ele.
Ici
se aprinde-o lunǎ ’n drum
Colo
se stinge-un soare
Dar
nu împiedec’ nici de cum
Gândirea-i
cǎlǎtoare
Din
vǎi de chaos isvorau
În
roiuri stele albe
În
cercuri mândre se roteau
[Ca
un] șirag de salbe
Și
din a chaosului văi,
Jur
împrejur de sine,
Vedea,
ca ’n ziua cea de’ntâi,
Cum
isvorau lumine;
Cum
isvorând îl înconjor
Ca
niște mări, de-a’notul…
El
sboară, gând purtat de dor,
Pân’
piere totul, totul;
Aci
vecia a ’ncetat
Sǎ
se ’nvârteascǎ sferic
Virgin
de raze și pǎcat
Se
’ntinde întuneric
Aci
e-al stingerii-adǎpost
E
noaptea preacuratǎ
Unde
nimica nu a fost
Nici
cǎ o fi vr’odatǎ
Atât
de-adânc, atât de trist
Ne-atins
de o scântee
Luceafǎrul
se ’ntunecǎ
Silit
în loc sǎ stee
Căci
unde-ajunge nu-i hotar,
Nici
ochi spre a cunoaște,
Și
vremea ’ncearcă în zadar
Din
goluri a se naște.
Cum
mii de ani nu se ’nțeleg
Prinși
de uitarea oarbă,
Nimic
e universu ’ntreg
Acest
adânc să’l soarbă.
Nu
e nimic și totuși e
O
sete care-l soarbe,
E
un adânc asemene
Uitării
celei oarbe.
Fiori
’l trec și frig îi e
Aripele
își strînge
Și
’ntâia dată de când e
Chiar
el începe-a plânge.
„O,
tu al cǎrui nume sfânt
Nu-l
știe nici o limbǎ,
Te
rog în mânǎ de pǎmânt
Ființa
mea o schimbǎ
De
greul negrei vecinicii,
Părinte,
mă desleagă,
Și
lăudat pe veci să fii
Pe-a
lumii scară ’ntreagă;
O,
cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar
dă-mi o altă soarte,
Căci
tu isvor ești de vieți
Și
dătător de moarte;
Reia-mi
al nemuririi nimb
Și
focul din privire,
Și
pentru toate dă-mi în schimb
O
oră de iubire…
Și
dup’ aceea pot sǎ trec
Cu
frunza care trece
În
întunerec sǎ mǎ ’nnec
Și
în uitare rece
Din
chaos Doamne-am apărut
Și
m-aș întoarce ’n chaos…
Și
din repaos m’am născut,
Mi-e
sete de repaos.”
Fiori
’l trec atât de cruzi
Și
noaptea se ’nfurtunǎ
Și-i
isvorǎște în auz
Un
glas adânc ce sunǎ.
„Hyperion,
isvor de vremi
Și
’ntregitor de spațiu,
Din
noapte verginǎ tu chemi
Voința
fǎrǎ sațiu
Hyperion,
care rebel,
Răsai
din lumi cu soare,
Cine
nu are moarte ’n el,
Acela
nu mai moare.
Hyperion,
ce din genuni
Răsai
c’o ’ntreagă lume
Nu
cere semne și minuni
Care
n’au chip și nume.
De-ai
cere universul tot
L-aș
da ca tot ce-ai cere,
Dar
ești puterea mea, nu pot
Să
neg acea putere.
Cum
ai putea să fii zidit
Din
lacrimi și din vină –
Fiind
din veci nerăsărit,
Lumină
din lumină.
Tu
vrei un om să te socoți,
Cu
ei să te asameni?
Dar
piară oamenii cu toți,
S’ar
naște iarăși oameni.
Ei
numai doar durează ’n vânt
Deșerte
idealuri –
Când
valuri află un mormânt,
Răsar
în urmă valuri;
Ei
doar au stele cu noroc
Și
prigoniri de soarte,
Noi
nu avem nici timp, nici loc,
Și
nu cunoaștem moarte.
Ei
își atârnă micul eu
De-a
vieții lor durere,
Se
țin cu mii păreri de rău
De
visul care piere.
Noi
n-avem pierderi și folos
Și
nu cunoaștem goluri,
Căci
stoluri cari merg în jos
Se-ntorc
la anul stoluri.
Zadarnic
cauți a scăpa
Din
lumea ta sărmana,
Când
geana ’ncepe-a lăcrăma
Se
’nseninează geana
Oricât
de veșted ar și fi
La
varǎ ’n floare-i pomul
Când
omul prinde-a ’mbǎtrâni
Rentinerește
omul
Pentru
cǎ ei sunt trecǎtori
Sunt
toate trecǎtoare –
Au
nu sunt toate ’nvelitori
Ființei
ce nu moare?
Cǎci
’i împrăștii și-i adun
Le
măsur vieți cu luna
De
nasc și mor în sfântul Un
În
care-s toate una.
Tot
ce a fost, tot ce va fi
De-apururi
față este
Iar
basmul trist al stingerii
Părere-i
și poveste
Din
sînul vecinicului ieri
Trăiește
azi ce moare,
Un
soare de s’ar stinge ’n ceri
S’aprinde
iarăși soare.
Părând
pe veci a răsări,
Din
urmă moartea-l paște,
Căci
toți se nasc spre a muri
Și
mor spre a se naște.
Și
timp și spațiu de-ar peri
În
văi de întuneric
Ele
din nou ar răsări
Ca
să se ’nvârtă sferic
Dacă
tăria s-ar negri
De
vijelii rebele
Și
dacă stelele-ar peri
S-ar
naște iarăși stele.
Să
cază lumile-n genuni
Ca
frunze reci pe vînturi,
Pământuri
piară-n stricăciuni
S-ar
naște iar pământuri.
Și
soarele din vârf de lunci
Apune-n
unda spumii,
Dar
el răsare tot atunci
În
altă parte-a lumii.
Și
când vezi soarele asfințit
Cǎ
intră roșu ’n apă
Pe
alt pământ a răsărit
Și
ziua o s’o ’nceapă
Și
’n orice clipǎ te întrebi
Unde
e soare, lunǎ
E
’n orice clipǎ ’n deosebi
Și
’n toate împreunǎ
Tu
mǎsuri lumea ta cu ’n cot
Și
timpu’ ’mparți cu luna –
Dar
dacǎ unul e în tot
Și
toate sunt în una
Dar
val de mare, val de lac
Darǎ
pǎduri sau neamuri
Pe
orice frunzǎ de copac
Vezi
un copac cu ramuri
Și-orice
menire e ’n zǎdar
Natura
altfel leagǎ
În
orice ghindǎ de stejar
E
o pǎdure ’ntreagǎ
Tu
doar ai goanǎ de noroc
Și
urmǎriri de soarte
Natura
n-are timp și loc
Și
nu cunoaște moarte
Ea
e de fațǎ pururea
Ca
vina mumei Eve
O
afli pretutindenea
Și
’n ori și ce aieve
Tu
crezi în stele și în sorți
Ca
’n basme-a tinereții
Când
viața birue pe morți
Și
moartea-i muma vieții
Tu
cați să ’ndupleci cu dureri
Pe
marele, pe ’nnaltul
Ce-i
pasă Celuia din ceri
De-i
plânge tu ori altul
Că
nu e moarte nici păcat
Cât
e lucirea spumii
Că
Brahma nu s’a împăcat
Cu
noaptea, muma lumii
De
mii de ani se ’ndrept plângând
Cântările
spre dânsul
Peri-vor
ochii toți pe rând
Etern
e numai plânsul
Tu
din eternul meu întreg
Rǎmâi
a treia parte
Cum
vrei puterea mea s’o neg,
Cum
pot sǎ-ți dǎrui moarte?
Iar
tu, Hyperion, rămâi
Ori
unde ai apune…
Cere-mi
– cuvântul meu de ’ntâi,
Să-ți
dau înțelepciune?
Și
dacă vrei să fii un sfânt,
Să
știi ce-i chinul, truda,
Îți
dau un petec de pământ,
Ca
să te cheme Buddha.
De
vrei în număr să mă chemi
În
lumea ce-am creat-o
Îți
dau o fâșie din vremi,
Să
te numească Plato.
Vrei
să dau glas acelei guri,
Ca
dup’a ei cântare
Să
se ia munții cu păduri
Și
insulele ’n mare?
Vrei
poate ’n faptă să arăți
Dreptate
și tărie?
Ți-aș
da pământul în bucăți
Să-l
faci împărăție.
Îți
dau catarg lângă catarg,
Oștiri
spre a străbate
Pământu
’n lung și marea ’n larg,
Dar
moartea nu se poate…
Și
pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te,
te ’ndreaptă
Spre-acel
pământ rătăcitori
Și
vezi ce te așteaptă.”
***
În
locul lui menit din ceri
Hyperion
se ’ntoarsă
Și,
ca și ’n ziua cea de ieri,
Lumina
și-o revarsă.
Căci
este sara ’n asfințit
Și
noaptea o să ’nceapă;
Răsare
luna liniștit
Și
tremurând din apă
Și
împle cu-ale ei scântei
Cărările
din crânguri.
Sub
șirul lung de mândri tei
Ședeau
doi tineri singuri:
„O
lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito,
să se culce
Sub
raza ochiului senin
Și
negrăit de dulce;
Cu
farmecul luminii reci
Gândirile
străbate-mi,
Revarsă
liniște de veci
Pe
noaptea mea de patemi.
Și
de asupra mea rămâi
Durerea
mea de-o curmă,
Căci
ești iubirea mea de ’ntâi
Și
visul meu din urmă.”
Hyperion
vedea de sus
Uimirea-n
a lor față
Abia
un braț pe gât i-a pus
Și
ea l-a prins în brață…
Miroase
florile-argintii
Și
cad, o dulce ploae,
Pe
creștetele-a doi copii
Cu
plete lungi, bălae.
Ea,
îmbătată de amor,
Ridică
ochii. Vede
Luceafărul.
Și ’ncetișor
Dorințele-i
încrede:
„Cobori
în jos, luceafăr blând,
Alunecând
pe-o rază,
Pătrunde-n
codru și în gând,
Norocu-mi
luminează!”
El
tremură ca alte dăți
În
codri și pe dealuri,
Călăuzind
singurătăți
De
mișcătoare valuri;
Dar
nu mai cade ca ’n trecut
În
mări din tot înaltul:
–
„Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac’oi
fi eu sau altul?
Trăind
în cercul vostru strîmt
Norocul
vă petrece,
Ci
eu în lumea mea mă simt
Nemuritor
și rece.”