«Din
cauza intervențiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir care nu s-au
limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit și în înlănțuirea
argumentelor lui Dragomir, permițîndu-și a adăuga din buzunar și a insera
modestele lor gânduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale
eseului despre Scrisoarea pierdută), despre
volumul Crasele
banalități metafizice
s-a spus că este o “ediție nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”).»
Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o “invenție” a lui
Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari
Motto:
“Cei mai mulți văd ceea ce li se spune nu ceea ce văd” (M. Psellos, apud. St.
Nenițescu, “SecolulXX”, 1-2-3/1979, p.198)
Un
maestru al lingușelilor scria (la vreo cinci ani după ce-mi aparuse volumul Propedeutică
de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004, în care
semnalasem o serie de ciudățenii legate de publicarea în 2004 a gândirii lui
Alexandru Dragomir(1), si la vreo trei ani după ce scrisesem în “Argeș”
aricolul intitulat Ultima revelație a lui Alexandru Dragomir
(2) că “mecena filozofiei actuale
de la Dunăre la Carpați”, editând Crasele banalități metafizice l-ar fi “inventat” pe acest “debutant postum”. în opinia
scriitorului Ovidiu Pecican, directorul Editurii Humanitas, împreună cu S. Vieru și A.
Pleșu s-ar fi aflat în preajma lui Al. Dragomir cum s-au aflat odinioară
discipolii în preajma lui Iisus (v. Ovidiu Pecican, Inventând
filozofi).
Deși
postulează teza că românii și-ar “inventa filozofii”, cu exemplul
“octogenarului Al Dragomir” și al lui Nae Ionescu, Pecican s-a abținut să
indice “inventatorul” întâiului creator de școală românească de filozofie.
Probabil fiindcă citise însemnarea lui
Vasile Băncilă după care “lipsa de operă” în cazul lui Nae Ionescu este o vorbă
în vânt, sau pur și simplu pentru că în cazul lui Nae Ionescu nici unul dintre
faimoșii săi editori (D.C.Amzăr, C. Noica, M.Vulcănescu, C. Floru etc.) nu s-a
gândit să se închipuiască autor de filozofie pe seama gândirii profesorului
care odinioară făcea faima Universității bucureștene.
Din
cauza intervențiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir care nu s-au
limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit și în înlănțuirea
argumentelor lui Dragomir, permițîndu-și a adăuga din buzunar și a insera
modestele lor gânduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale
eseului despre Scrisoarea pierdută), despre
volumul Crasele
banalități metafizice
s-a spus că este o “ediție nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”).
Se
pare însă că cei “ocupați cu extirparea bunului simț” (Al. Husar, Anti-Gog, Ed. Agora, 1997) vor să impună ideea că G.
Liiceanu l-ar fi “inventat” pe fostul discipol al lui Nae Ionescu (v. Jeni
Acterian, Jurnal) trecut în clandestinitate după ce
scrisese în 1945 pentru publicare un text despre oglindire și după ce fusese
publicat la Paris de către Virgil Ierunca, spre a fi din nou tipărit după 1990
de către Nicolae Florescu (v. I. Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate.
Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed.
Star Tipp, 2004).
Pentru Alexandru Dragomir, fenomenologia era un fel de
a vedea “pe îndelete” ce este în jurul său și ce se poate gândi în marginea lui
Thomas din Aquino, Platon, Kant, Hegel, Descartes, Aristotel, etc. Era modul
său particular de a intra într-un contact “înțelegător” cu lumea filozofiei, cu
lumea din jurul său si cu propria persoană. Noica îi reproșase lui Dragomir
lipsa de finalitate culturală a unei asemenea echilibrări care, fiind perfect
autentică, mergea cumva pe linia observației lui Blaga din anii treizeci după
care fenomenologia “nu este creatoare”.
Toată
viața sa de filozof, Alexandru Dragomir și-a petrecut-o în intimitatea câtorva
persoane: la început în cercul din care făceau parte Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica, Mihai Rădulescu, Petru Comarnescu și Jeni Acterian. Apoi, în
comunism se pare că a mai discutat filozofie și cu doi foști colegi de
facultate: Octavian Nistor si Mihai Șora. Dar numai lui Noica îi dădea caietele
sale în care-și consemnase gândurile, sau chiar texte mai întinse, cum a fost
cel despre Socrate, din 1981, nepublicat ca atare de editorul care i-a vampirizat
de fapt gândirea, spre a trece în ochii naivilor drept “co-autor” fără știrea
autorului.
Din
corespondența purtată între Alexandru Dragomir și Constantin Noica se mai poate
deduce că Noica i-a “regizat” filozofului Alexandru Dragomir ieșirea la lumină,
fiindcă pe 5 februarie 1983 îi scria de la Sibiu că “nu e momentul să
apari”(Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, Ed. Humanitas, 2010, p.267).
în
dezacord cu părerea mea postată pe internet despre mutilarea gândirii lui
Alexandru Dragomir odată cu publicarea acesteia în 2004 la Editura Humanitas
(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir
în intimitatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004),
într-un comentariu la
unul din articolele pe care mi le-a publicat o revistă on-line, un “Alexandru”
nu s-a sfiit să afirme că volumul Crasele
banalități metafizice cuprinzând prelegeri ținute de Alexandru Dragomir “ar
putea trece sub numele lui Liiceanu” (v. “Alexandru” comentând articolul Isabelei Vasiliu-Scraba, “Angelologul” Pleșu pe fundal
de Mircea Vulcănescu într-un film de la TVR Cultural, în revista on-line “Noi,
nu!”). Argumentul adus pe 29 nov. 2009
de acest “Alexandru” (probabil
pseudonim al lui Sorin Vieru) după care editorul G. Liiceanu ar fi fost îndreptățit
să-și însușească cele gândite pe Alexandru Dragomir este cât se poate de
surprinzător. în mod ciudat, un argument de factură similară a folosit și O.
Pecican pe la începutul anului 2009 în articolul său despre cum l-a inventat Liiceanu pe Dragomir. După
așa-zisul “Alexandru”, dacă G. Liiceanu a povestit cum a crezut el că a auzit
de la Alexandru Dragomir, atunci el (în calitate de
“mecena” sau de editor) se poate trece co-autor și poate da la tradus cartea
astfel realizată, căci nimeni din jurul său nu va face decât să-l aplaude. Dacă n-ar
fi scris la începutul lui 2009 ce a scris zisul “Alexandru” pe la sfârșitul aceluiași
an, s-ar crede că Ovidiu Pecican reiterează ideea din acest
comentariu sub
altă formă. Pentru că el scrie pe 2 febr. 2009 că
volumul Crase banalități metafizice are niște autori cerți (probabil G.
Liiceanu și Sorin Vieru) și un “autor
incert”, pe Alexandru Dragomir (O. Pecican, Inventând
filozofi).
în
plină expansiune europeană a așa-zisei modei hegeliene, Giovanni Papini ia
peste picior în 1942 tirania intelectuală (din statele de "stânga"
sau de "dreapta"),
imaginându-l în Gog pe Caccavone, bine plasat în lumea
academică a unui stat totalitar. Acesta ar preda la universitate un curs de
istorie a greșelilor omenești, adică un curs de istoria filozofiei (v. Nae
Ionescu, Moda în filozofie, prelegere din Cursul de istoria metafizicii. 1930-1931). Scriitorul
italian (readus în actualitate de Alexandru Husar prin excelentul său volum Anti-Gog, 1997) scrie despre Caccavone că n-ar
disprețui nici banii și nici arta culinară, fiind atât nutriționist cât și
casier al serviciului de golire a latrinelor. Fiind imaginat de Papini ca
"președinte al Consiliului de represiune a mișcărilor telurice",
Caccavone ar fi protector al sectelor eretice și atent cenzor al culturii
scrise, reprimând talentele autentice. “Om cu greutate”, Caccavone mai este și
director de conștiințe dedicat extirpării bunului simț. în plus, fiind magnat
al presei, încurajează inflația de nonvalori și descreierisirea prin propagarea
cunoștințelor inutile. Pe scurt, Caccavone ar fi un filosof devenit o adevărată
instituție prin îngâmfare și cumul de funcții de conducere și de sinecuri.
După
un articol bine scris de Cătălin Sturza despre monologurile lui G. Liiceanu la
Atheneu în compania câte unui invitat, un cititor se lamenta pe 29 febr. 2012
ce trist este “când un mare om începe să devină tautologic” ( http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885).
Un altul i-a replicat că “e tautologic fiindcă nu e mare, n-are nimic de spus
serios…e un pitic”. Postând o legătură spre a se vedea ce-am scris despre G.
Liiceanu în studiul meu intitulat Noica în cifru “humanist” (v. rev.
“Acolada”, nr.4/2011, p.16 precum si http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877
), i-am dat dreptate celui care-l considerase pe G. Liiceanu “un pitic”. Mai
ales din convingerea că “oamenii mici” nu-i pot inventa pe “oamenii mari”. Pot,
cel mult, să-și manifeste “creativitatea” cum și-au manifestat-o decenii de-a
rândul cenzorii ideologici care au orchestrat terorismul intelectual din
comunism stricând gândul altuia și adăugând din burtă. Fiindcă “din cap”
oricine pune doar în cărțile proprii.
Isabela Vasiliu-Scraba
2.
v.
Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelație a filozofului Alexandru Dragomir:
“A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, rev. “Argeș”, oct., 2006,
p.19; v. http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112
Acest articol a fost scris după ce am parcurs interviul cenzurat la prima sa
publicare în “Observatorul cultural” nr.275/2005 și apoi am ascultat de pe
casetă inregistrarea discuției dintre Alexandru Dragomir și Fabian Anton.
Tânărul venise pe 15 iunie 2000 să-i arate bătrânului filozof textul
interpretării la o Scrisoare pierdută și alte eseuri în care gândirea-i
fusese vandalizată, texte pe care –fără știrea lui – era trecut drept autor. Pe
Wikipedia.ro, “MobyDick” trecuse pe 3 dec.2004 că “auditorii au notat cu
grijă cele ascultate, astfel încât conținutul acelor prelegeri s-a păstrat”.
Apoi, după ce îmi apăruse Propedeutica la eternitate. Alexandru D ragomir în
singurătatea gândului (volum care s-a putut citi din ian.2005 pe internet),
povestea cu notițele a fost completată destul de straniu, dacă ne gândim la
materialele cu care venise Fabian Anton la Alexandru Dragomir pe 15 iunie 2000.
Pe Wikipedia.ro s-a adăugat “coroborarea” (înaintea decesului din 2002?)
cu alte însemnări din arhiva Dragomir (aflată abia după moartea filozofului !):
“auditorii au notat conținutul prelegerilor. Si a putut fi coroborat cu
multimea de caiete de însemnări pentru reconstituire” (Wikipedia.ro). Tot din
istoricul modificărilor s-a văzut și înlăturarea legăturii către “Observatorul
cultural” nr.275/2005 cu interviul luat de Fabian Anton și publicat în formă
cenzurată, interviu din 15 iunie 2000 la care m-am referit în textul Ultima
revelație a lui Alexandru Dragomir : a nu te vinde comportă nebănuite riscuri
(rev. “Argeș”, oct., 2006, p.19). Oricum, adevărul maltratării prelegerilor
ținute de Alexandru Dragomir îl aflăm chiar din volumul Crase banalități:
G.Liiceanu a ciopârțit întregul prelegerilor ca să obțină bucăți. Apoi le-a
recombinat din “burtă”. Pe urmă a împărtit ce-a iesit în “secțiuni” din care
“unele au fost omise”, altele “reformulate” altele “îmi aparțin” scrie cu
mândrie co-autorul auto-impus după moda tiraniei intelectuale din comunism ( Crase
banalități metafizice, 2004, p.127). în volumul lansat de Humanitas în mai
2004 nici măcar conferințele lui Alexandru Dragomir înregistrate pe casetă n-au
fost publicate ca atare, deși din interviul luat de Fabian Anton în 15 iunie
2000 oricine poate sesiza fluența vorbitorului care nu face paranteze,
urmărindu-și cu grijă succesiunea ideilor. Când am refăcut de pe casetă textul
(și l-am publicat apoi în revista “Asachi” în numerele apărute în 2008 și 2009)
am remarcat cu uimire cât de bine vorbea Alexandru Dragomir: N-a fost necesară
nici o “stilizare” a frazelor inteligente și perfect formulate. Ceea ce proba
oarecum o spusă a filozofului: “ adevărul nu este opus falsului, ci
imposturii” (Alexandru Dragomir despre Socrate, în Crase banalități
metafizice, 2004, p.157). Oare cât timp o să mai treacă până să fie
xeroxate și apoi publicate fără modificări acele notițele după conferința
despre Socrate ținută de Alexandru Dragomir în ziua morții lui Mircea Eliade ?
Să nu uităm că din 2004 și până în 2012 Editura Humanitas nu i-a publicat lui
Dragomir nici măcar textul despre Socrate din 1981 pe care acesta i-l expediase
lui Noica la Păltiniș.
|