Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 70 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Jurnal: Ion Coja. Eu, Petre Tutea si Securitatea
    Scris la Thursday, August 27 @ 11:54:32 CEST de catre asymetria
    Memoria
    Altă explicație nu se poate da „curajului“ lui Ion Coja, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Țuțea, așa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conștient și știutor pe ce lume trăiește? Curajului de a nu-l ocoli și de a-l frecventa și cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit dușman al poporului și al orânduirii noi?


    Eu, Petre Țuțea si Securitatea


    La sugestia, ca să nu zic la insistența domnului Marcel Bouroș din Constanța, președintele fundației „Sfinții Martiri Brâncoveni“, o persoană la care țin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinși că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Țuțea și Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securității, al cărui agent sau ofițer (cu grad de colonel în 1989) aș fi fost. Căci, se pare, altă explicație nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Țuțea, așa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conștient și știutor pe ce lume trăiește. Curajul de a nu-l ocoli și de a-l frecventa și cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit dușman al poporului și al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile și represaliile multiple și multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Țuțea, cu atât mai mult pe Petre Țuțea însuși, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deși ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.
    – Ați fost legionar, domnule Țuțea? l-am întrebat la prima noastră discuție, pe la începutul anilor ’70.
    – Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câțiva să se scoale de la masă și să-și caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-și vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Țuțea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
    Așadar, pe puncte:
    1. Pe mulți prieteni, colegi și studenți i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Țuțea, să se bucure ca și mine de așa bogăție de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu și alți colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu și pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceștia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupești (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar și cele sufletești. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Țuțea. Un om ca Petre Țuțea este ca vinul bun: nu-l poți bea de unul singur. Ai nevoie să te însoțești cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare și de nestematele rostite de Petre Țuțea. Că veni vorba: lui Petre Țuțea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel și Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
    2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Țuțea, era cel semnalat și de dl. Marcel Bouroș, un risc de care eram perfect conștient: să nu fie puțini imbecilii și netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Țuțea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Țuțea și să-l monitorizez cu atenție, ce face, ce zice, ce gândește! Precizez și subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia și ticăloșia unor așa-ziși colegi, adică mai intelectuali, care știau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Țuțea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câștigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îți atârnai de coadă niște tinichele cu care îți „stricai dosarul“. Pentru acești deștepți comportamentul meu știam că părea sau ilogic, irațional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o rațiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se știa, urmărea fiecare mișcare a lui Petre Țuțea… Iar cum eu irațional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicația cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicație care conta și miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează și azi, mă face atent dl Marcel Bouroș. Să fie sănătoși!…
    Nu insist asupra acestei psihologii, ea ține de eternitatea prostiei și a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Niște amărâți, niște nefericiți incapabili să-și imagineze altceva decât proiecțiile propriei lor nimicnicii.
    3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ și în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-șalanță la apartenența mea la structurile Securității. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munți… N-am avut încotro și i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. și I.Z., binecunoscuți ziariști, cărora le-am cerut prin justiție daune. în cele din urmă m-am mulțumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greșit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
    4. în primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenții din Liga Studenților, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt și nici nu am fost ofițer de securitate, așa cum au aflat ei de la unii și alții. Răspunsul meu a fost destul de amplu și de convingător, căci în final Liga Studenților a decis că eu voi fi candidatul la președinția României pe care studenții de la Universitate îl vor susține. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu și Nicolae Manolesccu, profesori și ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu și alții, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ținut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat și el despre mine cât am fost de colonel de securitate și a reacționat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcții politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.
    5. Le-am povestit studenților de la Ligă avatarurile mele de „chiriaș grăbit“. Spre deosebire de mai toți colegii mei, eu n-am primit locuință de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susține sindicatul ca să capăt și eu o locuință, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizația de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizația la sindicat. Evident, comportamentul și gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuție sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…
    6. Ca agent al Securității, plantat în coasta lui Petre Țuțea, s-ar înțelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Țuțea și Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredințate la vremea aceea autorităților comuniste. Și anume:
    a. în 1977, când Petre Țuțea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a știrii false difuzate la Europa Liberă că Petre Țuțea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat și mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-și piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă și i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarășului“ N.C. prin care denunțam abuzul săvârșit împotriva unui om de valoarea lui Petre Țuțea și ceream – insistent și apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura națională. Bătrânul a fost mulțumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheș, care mi-a spus că și el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate și că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se știe cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuția a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Țuțea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou și mi-au ieșit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lățisem pe 1000 de pagini ca o pomană țigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituție foarte utilă!“
    După 1990 am primit un telefon de la „un ofițer de securitate“, care participase în 1977 la percheziția făcută acasă la Petre Țuțea, dar și la Marcel Petrișor. M-a rugat să fiu de față, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Țuțea, confiscat atunci, în 1977, și pe care el l-a păstrat în fișetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toți trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Țuțea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Țuțea. Nu-mi pare rău după ele! Am știut, am sperat că așa se va întâmpla „până la urmă“…
    b. în 1988, vecinul meu, poetul și medicul Pan Izverna, care îl vizita și îngrijea pe Petre Țuțea, cu un devotament și o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului și nevoia de a purta lungi discuții cu oameni deștepți și de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat și m-a făcut atent că Securitatea a declanșat o anchetă cu toți cei care îl vizitează pe Țuțea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate și urma așadar să fiu chemat și eu la discuții. Mai ales că eu dusesem la Petre Țuțea un grup numeros de studenți (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul și, în fiecare zi, doi studenți se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat și alte detalii, utile pentru ce a urmat. Și ce a urmat? N-am așteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securității. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit și i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă și i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacția lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială și de eficientă. îndeosebi pentru Petre Țuțea. în ceea ce mă privește, nu am mai fost chemat la nici o discuție. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenți, pe Marian Munteanu și pe colegii săi! Și nu le-a fost ușor!
    c. în 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activității lui Petre Țuțea, asupra a ceea ce gândește etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă și înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de față cu același Marcel Petrișor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrișor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu știi că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu știusem…
    Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, și l-am publicat la editura ALL. în 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrișor să-l citească. Personajul principal al cărții este Petre Țuțea. Mai apare și Simion Ghinea și alți colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrișor, așa cum m-am și așteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Țuțea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuție câteva din subiectele pe care le abordase și în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (și nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Țuțea“.
    7. Mă amuză să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste ședințe participau cam toți profesorii și cei mai răsăriți dintre studenți (cu unele excepții, firește):
    – așa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliție, că are locuință dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, mașină etc. Și am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: învățați! învățați! învățați! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Și cu toate acestea eu nu aveam locuință, nici mașină, și leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realității, derutează tineretul țării și am cerut să fie dată jos…
    – în altă ședință am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (și în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept și în contradicție cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu și alții care suntem înregistrați merităm un salariu mai mare!…
    – culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la ședința PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranței naționale să o aducem la cunoștință organelor de securitate. Securității, deci. Când am fost întrebați dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna și m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulțime de fapte care aduc atingere siguranței naționale, unele dintre acestea fiind fapte săvârșite chiar de unii colegi, câțiva prezenți acolo în sală! Dar n-am știut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înșelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureștiul și toată Constanța – orașe pe care le cunosc foarte bine, și nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituție nu am găsit firma Securității! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înțeleg gravitatea situației în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securității, nu o dată, de nu știu câte ori, și să nu-i știi adresa. „Am întrebat și oamenii de pe stradă și, tot așa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne ferește, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniștit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“
    Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spațiu tipografic prea mare. Ca să se înțeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins irațional și iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conștient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îți oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înțeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmații scădea enorm dacă acele afirmații erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte și colegii care aveau funcții de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană și mi-am dat seama că, în anumite limite și atâta vreme cât mă țin de litera legii și a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiță Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanță, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviț Popescu și Alexandru Balaci. Am avut însă și o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic și soție a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR și din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenții și destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universității. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima ușoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiță Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziua și m-a luat cam așa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literară vreodată!… Dar îmi place că ești și mare șmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? îi dădusem lui George Ivașcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, și George Ivașcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol și nici nu-mi trecuse prin cap în dimineața aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naționalist, dar și – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect ședința Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea și discutată cererea tovarășei E.G. de excludere a mea din PCR și, probabil, din… Securitate! Și fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic așa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolșevic! Dar critica mea, contestația mea, a fost mereu de pe poziții naționaliste! Și în felul acesta am știut și am simțit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulți dintre colegii cu funcții de conducere în învățământul superior. Le mulțumesc.
    Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak și câteva intervenții. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naționalist român. Chiar și fără experiența acestui eșec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aș fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că față de Ceaușescu, de România în general, dar și în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.
    în zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puțin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar și pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din țară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic și profesional, sub imboldul unor ranchiune și adversități personale. După 1990, am aflat că reclamația mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluțu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal și penibil al unor frustrați.
    De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoș Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gașca de „emanați ai revoluției“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitația este o provocare a …Securității. în cazul că nu era vorba de așa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja și prețuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te crește!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă și cu argumente istorice, lecția asta am primit-o și de la Petre Țuțea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici așa-zisa disidență a lui A.D.M. Depun această mărturie!
    Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intențiile Occidentului și ale Răsăritului am pus-o și în centrul piesei de teatru Credința. Scrisă în contextul centenarului Independenței (1877-1977), când știam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (și singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. în piesă se vorbește și de regele Mihai, cu decență. Cu patos sunt prezentați Brătienii, inclusiv cel ucis de comuniști la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanța și a fost și publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-țaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Așa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândește să o mai joace. Dimensiunea anti-națională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare și mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democrația în care ne-am pomenit după 1990.
    Aș mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care își vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securității. Relatez o întâmplare:
    în 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Țuțea. „Ce aveți de câștigat din asta?“ Am răspuns că de câștigat nu am de câștigat, dar s-ar putea să am de învățat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Țuțea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. în viața lui n-a ținut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Țuțea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum și de ce a fost asasinat I.G. Duca. Și i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Și dumneavoastră l-ați crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „îmi dați voie să verific eu? Am un coleg care și-a dat licența (doctoratul) cu mișcarea legionară. A cercetat toate arhivele. îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să știți că Țuțea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era și el mirat. Nu mai mult decât mime…
    După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă și l-am comparat cu acei intelectuali de forță și renume care se dovediseră incapabili să accepte și să-și însușească, să bage în ecuația adevărului, acele informații apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.
    în 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foștilor securiști, să țin o conferință despre 1907. Am transformat intervenția mea într-o laudă la adresa lui Petre Țuțea și a generației sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securiști să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câțiva, ceilalți – o sală arhiplină, le-au impus să facă liniște, să fie disciplinați, iar la sfârșit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Țuțea. Aplaudat de securiști!… Sper, ținând seama de locul unde am conferențiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.
    Mai zic una: după o vreme, Petre Țuțea și Simion Ghinea au ținut să mă avertizeze că ei, când și când, mai sunt invitați să dea declarații despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebați și despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-și facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit și pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenția lui Petre Țuțea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliți, domnule Țuțea?“ „Dumneavoastră ce țigări fumați, domnule maior?“ a răspuns Petre Țuțea. „Nu se vede ce fumez?! Carpați!“ „Și de ce nu fumați Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguță, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să știi că și dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporțional cu suprafața Țării!…“
    Așa s-a ajuns ca mitul Petre Țuțea să circule și prin birourile Securității, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securiști cu neașteptată simpatie. Căci, totuși, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarități Petre Țuțea a știut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!
    Ion Coja
    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 3

    Associated Topics

    Historia oculta


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.47 Seconds