« Cam
de la Unire-ncoace, toate gloriile noastre literare se fac la
București. Nu însă neapărat, întotdeauna, și adevăratele
valori. Ele se nasc și se fac mereu și în Provincie, ba chiar, de
regulă, cele de primă mînă, dar impunerea lor publică trebuie să
vină neapărat de la București. Dacă nu vine, ele nici nu există.
Capitala țării, prin însăși existența sa, e locul facerii și
desfacerii prestigiilor. Ea e cea care dă girul. Sau nu-l dă. în
funcție de atitudinea ei, o valoare literară se impune sau se
pierde în anonimat. Intră în conștiința națiunii sau rămîne
în afara ei. Ea nu există decît dacă este afirmată ca atare de
capitală și-i vai de capul celei ce n-a avut norocul să fie
sesizată de ea. Degeaba-și stoarce provincia plămînii strigînd
că s-a comis o injustiție – că, pentru ea, aceasta nu există și
pace. Firește, pînă nu o afirmă ea însăși. Acest model francez
al capitalei care dă girul axiologic, înțelenit la noi, probabil,
de bonjuriști, a tiranizat continuu piața axiologică a culturii
române moderne, creînd în timp, la scriitorul român, o realitate
complexuală bipolară: complex de superioritate la cel din capitală,
complex de inferioritate la cel din provincie. »
Virgil Podoabă
1. Discurs
de încălzire
Cele două complexe și politica
axiologică
Cam
de la Unire-ncoace, toate gloriile noastre literare se fac la
București. Nu însă neapărat, întotdeauna, și adevăratele
valori. Ele se nasc și se fac mereu și în Provincie, ba chiar, de
regulă, cele de primă mînă, dar impunerea lor publică trebuie să
vină neapărat de la București. Dacă nu vine, ele nici nu există.
Capitala țării, prin însăși existența sa, e locul facerii și
desfacerii prestigiilor. Ea e cea care dă girul. Sau nu-l dă. în
funcție de atitudinea ei, o valoare literară se impune sau se
pierde în anonimat. Intră în conștiința națiunii sau rămîne
în afara ei. Ea nu există decît dacă este afirmată ca atare de
capitală și-i vai de capul celei ce n-a avut norocul să fie
sesizată de ea. Degeaba-și stoarce provincia plămînii strigînd
că s-a comis o injustiție – că, pentru ea, aceasta nu există și
pace. Firește, pînă nu o afirmă ea însăși. Acest model francez
al capitalei care dă girul axiologic, înțelenit la noi, probabil,
de bonjuriști, a tiranizat continuu piața axiologică a culturii
române moderne, creînd în timp, la scriitorul român, o realitate
complexuală bipolară: complex de superioritate la cel din capitală,
complex de inferioritate la cel din provincie. Această structură
complexuală de tip adlerian funcționează perfect pînă și la
ardelenii atît de orgolioși și atît de admirați, poate numai cu
fățărnicie, de sudici. Chiar dacă, pe față, bombănesc
împotriva miticilor din București sau îi chiar disprețuiesc,
ardelenii, firește, cei care au decis să nu emigreze peste munți
și au ales să trăiască în provincia natală, așteaptă în
forul lor intim verdictul axiologic al capitalei. Situație
paradoxală, verificabilă chiar și la cei mai mari dintre ei.
Dar
capitala nu eliberează numai certificate de valoare, ci și, mult
mai adesea, de succes. Căci ea nu se mulțumește doar cu politica,
ci face și politica literaturii, lansînd pe piață gloriile
clipei, prestigiile (ante)calculate. Iar socotelile succesului,
funciarmente propagandistice, nu coincid, de regulă, cu exigențele
valorii. Din motive circumstanțiale, ea creează adesea socluri
temeinice pentru statui precare. Și trebuie să curgă mulți
kilolitri de apă pe Dîmbovița pentru ca primele să se erodeze,
iar ultimele să se coclească. O dată celebrată în capitală,
statuia gloriei artificiale se umflă și durează vreme uitată.
Umbra ei se întinde peste întreaga țară și uneori o viață de
om nu-i de-ajuns de lungă pentru a restabili ierarhiile deranjate
într-o clipă interesată. Cel ce-a avut norocul să se trezească
pe culmile gloriei într-o astfel de clipă se poate culca liniștit
pe-o ureche pînă la capătul zilelor sale. Sînt prea puține șanse
ca – antum – statuia să-i fie dată jos de pe soclu. în fond,
pentru a rămîne înghețat acolo, nici nu are de făcut mare lucru:
nu trebuie decît să corespundă unui gust efemer și să constituie
obiectul unei strategii extra-axiologice. Primul îi va justifica
gloria în ochii neștiutorilor, iar a doua taman în ai celor ce
i-au fabricat-o. Dacă i se îndeplinesc cît de cît condițiile,
capitala știe să-și acopere ficțiunile, producînd justificări
verosimile. Cine nu corespunde acestor cerințe, chiar dacă e
valoros și mai ales dacă e din provincie, n-are decît să-și ia
adio de la gloria antumă!
Ultimele
ei condiții eliminatorii, înainte de surparea cortinei comuniste,
dar care par să mai fie și azi în vigoare, au fost, pentru poezie,
alexandrinismul textualist, ironic și ludic, placat pe stenograma
cotidianului și fidelitatea față de strategia critică a afirmării
artistice în grup compact, căruia i s-au fixat îndată, firește
de la centru, fruntașii și liderul național. Derivate, ambele, din
politica dominantă a criticii importante a epocii, dacă prima
reprezintă o consecință firească – și o epifanie sincronizantă
– a evaziunii estetice ca formă de apărare a domeniului specific
de ingerințele autoritarismului comunist, practicată atunci
deopotrivă de criticii și de scriitorii de vază, a doua ține mai
degrabă doar de orgoliul criticii, autoritar el însuși în
substext, de a provoca fenomene estetice în răspăr față de
direcția oficială. Acesta era răspunsul, mai curînd ocult decît
pe față, al criticii de autoritate, dar și al unei bune părți a
literaturii de calitate, la controlul totalitar al literaturii și
artei. Concentrată asupra propriei strategii politice, ca și asupra
criteriilor inerente succesului ei, critica bucureșteană nu mai
avea ochii de-ajuns de deschiși și asupra a ceea ce se-ntîmpla, în
mod natural, în afara acesteia și în afara capitalei. Cine nu i se
supunea, ieșind din rînd și din prevederile ei, nu se prea bucura
de favorurile topurilor critice.
Liderul
și cele două situații ale poeziei optzeciste
Cam
așa se explică, pentru cazul poeziei, de ce poeți de forța
vizionară a unor, spre a relua tot exemplul ardelenilor, Dan
Damaschin, Ion Mureșan și Aurel Pantea au ajuns, poate cu excepția
relativă a celui de-al doilea, la periferia atenției criticii
bucureștene, fiind întrecuți în prestigiu și notorietate de
niște alexandrini vioi și fermecători, dar nu mai mult, totuși,
de regulă, decît niște excelenți tehnicieni. După cum, de
asemenea, se-nțelege de la sine și de ce nici unul dintre acești
mari poeți, de altfel recunoscuți deja ca atare de cîțiva critici
din provincie, nu a reușit la examenul pentru postul de geniu poetic
în viață, rămas vacant după moartea lui Nichita Stănescu.
Explicit sau numai implicit, acest premiu suprem i-a fost acordat, în
schimb, lui Mircea Cărtărescu, autor al unei capodopere
intertextualiste, așadar, poet cu ingenium
( în sensul manierist al termenului), ca Leonid Dimov, dar nu cu
geniu în creația sub-stanțială (în sensul etimologic de
sub-stat,
al termenului). Sub poezia sa nu se află o experiență existențială
revelatoare, ci literatura altora. Iar dac-ar fi să-i atribuim vreun
“geniu”, acesta ar fi geniul imitației, al pastișei stilistice
și jocului intertextual. Căci, deși a promis că va trece de la
text la texistență și a chiar încercat s-o facă în prima proză
din volumul Visul,
însă eșuată și ea, în cele din urmă, în tehnicism, poezia sa
nu este deocamdată ruptă din sine, ci derivă tot din literatură.
între ființa adîncă a poetului și poem cordonul ombilical e ca
și tăiat, contactul său genuin cu lucrurile și lumea, cum a
observat Gh. Grigurcu, ca și inexistent, iar imaginarul său este
unul prin excelență livresc. Textele lui Mircea Cărtărescu
reprezintă triumful artisticului asupra substanței revelatoare a
poeziei și tocmai excelența acestui criteriu în ochii criticii
române contemporane, reflex al vechii evaziuni în estetic, l-a
ridicat pe acest geniu al ingeniumului pe piedestalul geniului
creator. Totuși, în pofida performanței tehnice, acestui poet îi
lipsește esențialul: înrădăcinarea existențială a poemului.
Or, aceasta absență duce, firește, la alienarea lui de – încă!
– sursa originară a poeziei.
Față de el și de poeții de pe următoarele locuri
din topul pe care îl patronează, Dan Damaschin, Ion Mureșan și
Aurel Pantea reprezintă tocmai situația inversă a poeziei. Deși
nici a lor nu-i lipsită cu totul de elemente livrești și
speculare, poezia, ruptă din ei înșiși, constituie pentru fiecare
în parte o afacere cu ei înșiși și are drept sursă originară o
experiență onto-revelatoare, personală, o experiență limită
proprie, însă, totodată, vremurilor noastre. Ei, toți trei, s-au
angajat cu întreaga ființă într-o experiență a abisului
metafizic al lumii și ființei umane, coborînd fascinați, pe
urmele himerei proprii, spre a-și obține izbăvirea sau măcar un
adevăr fără iluzii, în obscuritatea alienantă a celuilalt tărîm.
Firește, toți fac aceeași experiență a hăului metafizic, dar
fiecare, conform datelor prealabile ale ființei sale, îl vede
altundeva și fiecare găsește alte soluții pentru a evita,
eufemizîndu-le, pericolele unei astfel de experiențe totale. Unul
vede abisul în marele ontos și în ființa poetului, al doilea vede
abisul în stihial și în el însuși, pe cînd ultimul îl vede în
trup și în propria visceralitate confuză. Și în timp ce, spre a
nu se pierde definitiv în hău sau în nebunie, Dan Damaschin își
pune obsesiile în perspectivă filosofică, iar Ioan Mureșan își
“ritualizează” obsesiile și provoacă “viziunea pe o
structură de scenariu” (Al. Cistelecan), Aurel Pantea le trăiește,
contemplă și comentează sălbăticia pe măsură ce le etalează
și descrie. Desigur, toți trei au Psyche – nu doar cultură –
de mari poeți și sînt fascinați cam de aceeași experiență
originară și cam de aceeași himeră, dar se deosebesc profund unul
de altul atît prin fizica și metafizica submerse poemului, cît și
prin calitățile rostirii poetice, subsecvente substanței proprii
fiecăruia.
Motivație
în registru semiconfesiv. Liniile poeziei optzeciste, problema
postmodernismului și Aurel Pantea
Dar
de ce i-am asociat pe acești poeți ardeleni într-un mic discurs
despre ierarhia oficializată a poeziei optzeciste și rădăcinile
sale psihoistorice și culturale – discurs ținînd loc de cuvînt
înainte la un mic eseu despre unul dintre ei? “Din întîmplare,
aș putea zice. Pentru încălzire, pentru a-mi pune mîna în
mișcare înainte de a începe eseul propriu-zis”, aș mai putea
preciza, justificîndu-mi microdiscursul. – “Ei aș!, mi s-ar
putea replica pe bună dreptate, te puteai încălzi și pe altă
temă și cu alte exemple, dar cum ești și tu ardelean… e clar de
ce te-ai… încălzit astfel. Această încălzire pînă la sudori
nu-i deloc inocentă”…
Înainte
de a enunța propriile motive, două la număr, nu strică să mi le
imaginez – fie și în glumă – și pe cele ce mi-ar putea fi
atribuite. Acestea din urmă vor fi probabil, în mare, tot două:
firește, două suspiciuni. Două, însă, de semn contrar și venite
din două direcții diferite, de la două categorii de prezumtivi
suspicioși care vor fi gîndind cam în felurile următoare –
feluri pe care, desigur, mi le imaginez plasîndu-mă în
orizonturile lor de gîndire. Astfel, unii ar putea să mă
suspecteze că, ardelean fiind, i-aș fi asociat pe cei trei
optzeciști ardeleni de pe o poziție pur subiectivă, provincială
și, deci, psihanalizabilă, iar alții, între care și eu însumi,
ar putea zice că, situîndu-mă, în genere, mai pe margine, pe din
afara jocurilor literare, m-aș prevala de acest… piedestal
iluzoriu și aș face pe neutrul și pe justițiarul atemporal,
închipuindu-mi prostește, în plus, că valoarea acestor poeți va
fi recunoscută taman la sesizarea mea. Altfel spus și mai pe larg,
conform primei suspiciuni, i-aș fi asociat pe cei trei ardeleni doar
pentru – cum îmi vor spune probabil cei ce privesc lucrurile
dinspre partea Capitalei – a mă defula de frustrările de
provincial, ascunzîndu-mă viclean în spatele valorii lor afirmate
de critica de provincie și deplîngînd pervers faptul că nici azi,
după un deceniu de similidemocrație, cea de la centru nu a
confirmat-o. Lucru, acesta din urmă, de altminteri, verificabil.
Dovadă: nici unul dintre ei – nici măcar Ion Mureșan, poet atît
de apreciat o vreme în revistele literare din București – nu a
pătruns în manualele școlare puse la cale acolo, în mare, după
vechile criterii de evaluare. în schimb, conform celeilalte
suspiciuni, i-aș fi asociat doar pentru a profita de poziția
observatorului de pe margine – cum chitesc singur și, poate, vor
chiti și alții, așijderea mie, c-ar fi – și, cocoțîndu-mă pe
ea, pentru a atrage atenția în legătură cu nedreptatea ce li se
face unor ardeleni de primă mînă – ca, de altfel, și altor
provinciali – în speranța că situația lor se va schimba curînd.
Totuși, chiar dacă injustiția e reală, pînă și
unul ca mine își dă seama că speranța e nejustificată. Știu
bine, ca și alții, că o asemenea speranță este vană cel puțin
pe termen scurt și mediu. Soarta lor axiologică, la fel ca și
aceea a celor asemenea lor, n-are cum se schimba peste noapte decît,
eventual, prin accident. De ce? E la mintea cocoșului: fiindcă e
generată de un ansamblu instituțional cu o structură
conservatoare, inerțială, care nu poate fi urnit din loc cu una-cu
două, și mai ales de un mental cultural moștenit și înrădăcinat
adînc, încă de la bonjurism încoace, în comportamentul elitei
noastre literare, care nu se modifică cît ai bate din palme nici
după ce instituțiile au fost, să zicem, reformate și au început
să se mai miște. în orice caz, acestea nu se vor schimba cu
adevărat – și, ca atare, nici situația axiologică generală a
scriitorilor rămași în provincie – atîta timp cît nu vor fi
îndeplinite următoarele două condiții corelate, una subiectivă,
alta obiectivă: anume exact atîta timp cît scriitorii din
provincie înșiși nu-și vor fi depășit singuri complexul de
inferioritate, iar cultura română nu se va descentraliza și va
continua să funcționeze după modelul centralist de tip francez, nu
după unul pluralist, de tip italian sau german, de pildă. Așadar,
slabă nădejde ca situația celor trei poeți – și a celor ca ei
– să se schimbe antum, altfel decît prin accident! După cum, la
fel, slabă nădejde ca subsemnatul – și unii ca el – să poată
face acum, pentru ei, altceva decît să vorbească despre această
situație! Firește, în vînt!
Însă
– lăsînd acum vorba de șagă la o parte – în afară de aceste
două “motive” imaginabile și atribuibile oricui s-ar situa pe o
poziție cît de cît diferită, cît de cît ex-centrică față de
aceea a ierarhilor și ierarhiei deja stabilite la Centru, a
canonului dominant, mai există o dublă motivațională – de astă
dată neglumeață și în întregime intențională – în virtutea
căreia i-am pus împreună pe cei trei optzeciști excentrici. Iar
ea poate că va îndulci, sper, o altă suspiciune prezumtivă: aceea
că mi s-ar fi năzărit o clipă că, ardeleni din născare și prin
formație, ei ar fi singurii mari poeți optzeciști și că printre
moldoveni, valahi, bănățeni ori chiar printre ceilalți ardeleni
nu s-ar mai găsi nici unul. Din contră, nu tocmai o asemenea
năzăreală se află la originea alăturării lor, ci două motive
cît se poate de simple și evidente cel puțin pentru cel ce le
afirmă. Anume, i-am asociat pe cei trei, pe de-o parte, fiindcă,
așa cum am arătat în finalul secvenței precedente, găsesc că
operele lor vădesc atît de multe lucruri în comun încît ar
merita – de nu cumva chiar ar solicita să fie – abordate într-o
singură carte, iar pe de altă parte și mai ales, fiindcă acestea
se potrivesc perfect unui anume gen de lectură fenomenologică și
estetică totodată, care combină/ îmbină, să zicem, hermeneutica
existențială – vizînd experiența revelatoare, originară, a
subiectului creator, ca și, apoi, ontopoetica explicită și
implicită în operă – cu critica tradițională de judecată
estetică. Desigur, acestui gen de lectură nu i se potrivesc doar
ei, ci și alți poeți optzeciști – în genere, cei a căror
importanță a fost estompată de lectura prioritar tehnică și
postmodernizantă aplicată literaturii optzeciste în bloc de către
critica autoritară a deceniului nouă a secolului trecut, ca și de
cea neautoritară a deceniului următor, care a continuat, cel mai
adesea, să-i citească pe optzeciști în trena primeia – doar că
mai sofisticat atît sub aspect teoretic, cît și analitic. Această
grilă de lectură a fost aplicată fără osebire tuturor poeților,
de altfel ca și prozatorilor – fapt ce, firește, i-a avantajat
disproporționat pe cei cărora li se adecva mai mult, în dauna
celor cărora nu li se adecva decît întrucîtva ori deloc, și a
creat imaginea șablon, funcționînd încă și azi, după douăzeci
de ani, că poezia lor s-ar constitui într-un fenomen unitar. Fără
falii. Iar cînd, de la o vreme, critica oficială a găsit pentru el
și un concept încăpător, lax, precum postmodernismul – însă
pe care l-a utilizat mai ales sub latura sa tehnică, la fel ca pe
acela de textualism, utilizat de optzeciștii înșiși în
autoteoretizările lor – acesta a început să pară chiar mai mult
decît unitar: de-a dreptul omogen. Tot o apă și-un pămînt. Or,
la fel ca și narativa, poezia optzeciștilor e departe de a se
constitui într-un fenomen omogen (1). Din contră, personal, cred că
există, de pildă, în poezia optzecistă, cel puțin două feluri
radical distincte de poeți: unii “existențiali” și chiar
metafizici, de regulă, încă moderni, la care primează experiența
revelatoare cu existența proprie și cu cea de din afara lor, iar
alții “tehnici”, de regulă, deja postmoderni, însă nu
neapărat în toate cazurile și pretutindeni în operele lor, la
care primează experiența cu textul, intertextualul, livrescul,
specularul, scripturalul. Ar exista, deci, o linie ontologizantă și
mai degrabă modernă și una textualizantă, ludică, ironică și
mai degrabă postmodernă: pe prima s-ar înscrie poeți ca Dan
Damaschin, Nichita Danilov, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Ioan
Moldovan, Ion Mureșan, Viorel Mureșan, Augustin Pop, Liviu Ioan
Stoiciu, Traian Ștef, Andrei Zanca etc., iar pe a doua, totuși mai
puțin populată decît s-ar crede, unii ca Romulus Bucur, Traian T.
Coșovei, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ion Stratan
etc. Firește, cele două linii sînt legate prin destule fire
comune, însă între ele există o diferență esențială, situată
chiar în punctul de plecare genetic – sau, mai bine, ontogenetic –
al demersurilor poetice: de-o parte, mai degrabă, existențialul,
experiența revelatoare… directă, de alta, mai degrabă,
textualul, deja-codificatul, mediatul, livrescul. Că o asemenea
diferențiere nu e doar o formă de a căuta un nod în papura
omogenității imaginii acreditate a poeziei optzeciștilor o
dovedește evidența că ea se manifestă chiar acolo unde te-ai
aștepta mai puțin: în statutul reprezentării cotidianului,
prezent la toți poeții, dar în cel puțin două regimuri radical
distincte de la o linie la alta. Structură forte, din cauza
caracterului său fatalmente simplificator și abstractizant, cum
arată Pier Aldo Rovatti (2), cotidianul nu le apare astfel
poeților ambelor linii. Dimpotrivă, în timp ce poeților primei
linii acesta le apare, precum Marianei Marin sau lui Alexandru
Mușina, ca o structură tare, ca o forță nudă și oprimantă,
care le manipulează, macină, alienează și distruge existențele,
celor din cea de-a doua, în schimb, cotidianul le apare, precum lui
Traian T. Coșovei ori Mircea Cărtărescu, ca o structură moale, ca
o putere îmblînzită și chiar euforizantă, mai curînd
spe(cta)culară decît nudă, fiindcă e mediată cultural.
Culturalizată. Dacă unii reprezintă cotidianul cam așa cum li se
prezintă în experiența directă, sălbatică, la ultimii acesta
apare gata domesticit, e deja un prefabricat cultural care vătuiește
impactul cu existența. Dacă, altfel spus, în poemele unora
cotidianul pretinde că pătrunde în realitatea lui mai curînd
empirică, în cele ale celorlalți, însă, acesta pătrunde într-o
stare deja codificată cultural și, mai ales, literar – uneori
într-o stare într-atît de codificată încît pierde contactul cu
țărmul oricărui referent real. Firește, între aceste două
regimuri opuse ale cotidianului optzecist se intercalează destule
versiuni intermediare, dar care nu afectează esențial ruptura
dintre ele. în orice caz, statutul reprezentării cotidianului în
poezia optzecistă constituie – alături de altele posibile – un
test important de diferențiere, nu de asemănare între liniile ei.
Dar
această diferență nu poate fi pusă în evidență doar prin
distincții de acest tip, ci mai ales – cred – printr-o analitică
fenomenologică prealabilă a fiecărui poet în parte – printr-o
critică de identificare, firește, acolo unde este posibil, a
criticului cu experiența ontică, revelatoare și creatoare,
tematizată în operele lor, căreia, apoi, îi poate urma orice alt
gen de lectură critică. Lectura tehnică, postmodernizantă și,
deci, sincronizantă, absolutizînd punctul de sosire, adică
încorporarea estetică și tehnicile ei de realizare, nu prea are
mijloace spre a o sesiza. Iar neavîndu-le, omogenizează și chiar
trimite pe tușă. Căci, cu ajutorul categoriilor critice pe care le
utilizează de regulă – precum postmodernism, textualism,
intertextualism, specularitate, ludic, ironic etc. – ea nu se
atinge de punctul de plecare ontic al operelor, ci numai, eventual,
de punctul de plecare scriptural – sau, să-i zicem, de lo
spunto pareysonian
– și, mai ales, firește, de aspectele tehnice: de procesul
formant ca poiein
și de forma ca atare. Care, însă, nu este, pentru ea, decît un
joc al aparențelor. Nu rezultatul unei experiențe revelatoare
preformale, ce și-ar căuta o formă de exteriorizare. O
obiectivare.
Aplicată
ambelor linii atît de critica de autoritate a anilor ’80, cît și
de înșiși criticii optzeciști, cu excepția marcantă și
intermitentă a lui Al. Cistelecan, lectura dominant tehnică – și
dominantă încă și azi – îi favorizează în mod vădit, cum am
mai spus, pe poeții din cea de-a doua linie, ridicîndu-i, chiar, la
rang de model pentru întreaga poezie optzecistă. Și nu-i de
mirare: poeziei tehnicienilor textului, întrucît o interesează
prea puțin existențialul, i se potrivește perfect lectura tehnică,
postmodernizantă și sincronizantă: desigur, sincronizantă cu…
America, mai ales. Dar ea îi nedreptățește flagrant, deși nu
atît prin ignorare, cît printr-un tratament cu instrumente critice
puțin adecvate, pe cei din prima linie, făcînd din ei, fie și
involuntar, versiuni neîmplinite ale celorlalți și scoborîndu-i
astfel în secundaritate. Or, existențialii nu sînt cu nimic mai
prejos, ci din contră, decît tehnicienii. Pur și simplu, ei sînt
altfel. Și chiar acele elemente de poetică pe care unii dintre ei
le împărtășesc cu ultimii – precum: cotidianul, livrescul,
autoreferențialitatea, ludicul, conștiența ironică a convenției
literare etc. – au la ei altă pondere, alt sens și chiar altă
funcție. Și, în genere, sînt mai puțin importante. Dar acest
lucru n-are cum să-l știe grila tehnică de lectură. Ea știe ceea
ce o lasă să știe instrumentele ei, regulile ei și mai ales ținta
ei: aceea – mărturisită sau nu – de a postmoderniza cît mai
mult cu putință poezia optzeciștilor. E ca și cum a fi postmodern
ar fi deja un certificat de valoare și de, vorba ziariștilor,
integrare euroatlantică ce ne-ar rezolva complexul de provinciali
prin voința de sincronizare unilaterală!
Desigur, aspectul postmodern al unora
din operele poeților optzeciști nu-i tocmai o ficțiune și avem
cel puțin un poet postmodern de racord procedural și de
reprezentare conceptuală euroatlantice, cîțiva care prezintă
anumite elemente postmoderne, iar alții, destui, cărora doar li se
atribuie așa ceva. Dar a generaliza marca postmodernă la toți
optzeciștii e deja altceva. Prea mult. Și nu din cauza vreunei
intenții rele, ci dintr-a grilei de lectură critică și, uneori,
de autolectură optzecistă. Căci cine nu poate fi, din perspectiva
lecturii tehnice, postmodern? Cui, dintr-un grup atît de mare de
poeți care au scris în aceeași epocă și s-au citit unii pe
alții, îi va fi scăpat vreo exigență de poetică, vreo tehnică
procedurală ceva mai de vază pe care să n-o fi folosit și alții?
Probabil că nici unuia dintre cei importanți. Atîta doar că
ponderea, sensul și funcțiile lor diferă esențial, ba uneori se
chiar opun, de la poeții unei linii la cei ai celeilalte. De aceea,
nici inventarul tehnicilor sau al procedurilor scripturale, așa-zis
postmoderne, nici conștiența utilizării acestora, nici modurile de
manipulare tehnologică ale limbajelor, nici buchetul exigențelor de
poetică comună, tot de domeniul tehnicului, al poiein-ului
și ele, nu sînt condiții suficiente pentru a declara postmodern pe
un poet sau altul.
Pentru
a decide cine este astfel și cine nu, nu e de-ajuns să iei în
considerare doar ceea ce ține în genere de punctul de sosire formal
sau de aspectul tehnic al operei. Pentru o decizie atît de delicată,
nu strică să fie luate în calcul și alte momente și instanțe,
precum cele referitoare la punctul de plecare genetic al operei, ca
și la opera ca atare. Pentru o decizie cît de cît corectă în
această privință, e nevoie deci – pe lîngă cel de ordin tehnic
– și de alte criterii distinctive, mai rafinate, de fapt, de un
set de criterii, dintre care cele de inspirație filosofică au o
putere de discernămînt deosebit de acută. Astfel, e cazul să ne
întrebăm și să decidem prin analiză, de pildă, dacă, într-o
operă sau alta, subiectul creator este un subiect puternic sau unul
slab, unul întemeiat metafizic sau unul bătut de vînturi și
plural, dacă experiența sa e una într-adevăr revelatoare, care
lasă urme indelebile și-l transformă, sau nu, dacă, apoi,
ontopoetica prezentă implicit sau explicit în operă este una tare
sau una moale, adică una, în termenii lui Vattimo, care ține de il
pensiero forte sau
una care derivă din il
pensiero debole,
dacă, în opera unuia ori altuia, viziunea asupra lumii și poeziei
e, în termenii lui Rorty, una de metafizician ce pune accentul pe
vreun temei universal incoruptibil sau una de ironist ce pune
accentul pe contingența pură, dacă, în consecință, lumea mai e
percepută ca o totunitate, ca un referent stabil și e
reprezentabilă în sens aristotelic sau nu mai e percepută astfel
și a devenit, cu termenul lui Lyotard, imprezentabilă. Pe de altă
parte, e cazul să ne mai întrebăm și să decidem, de asemenea,
dacă imaginarul unui poet sau altuia îi aparține mai curînd lui
însuși sau e unul mai degrabă de bricolaj livresc, dacă, adică,
e mai curînd unitar, organic și coerent cu sine pe plan simbolic
sau unul dizunitar, fragmentar, artificial și fantezist, dacă,
metafizic vorbind, se grefează pe – sau, mai bine, se
înrădăcinează în – structurile antropologic-metafizice
durandiene ale imaginarului colectiv (ori în vreun arhetip
jungian-bachelardian) sau e doar o combinație, neînrădăcinată
antropologic, de clișee livrești, dacă, pe scurt, subiectul
imaginant al unei opere poetice sau alteia este centrul genetic,
înrădăcinat antropologic, al imaginarului său sau doar posesorul
unui ingenium
și al unei fantezii livrești, dezrădăcinate, excentrice și
disruptive. în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, e bine ca,
firește în corelație cu aceste două serii de distincții, să ne
întrebăm care e, într-o operă sau alta, statutul limbajului în
relație cu subiectul său și să vedem dacă subiectul creator are
putere asupra limbajului și în limbaj sau dacă, așa cum credea
Barthes și o mai cred și alții că s-ar întîmpla în literatura
contemporană, subiectul e însuși limbajul, dacă, altfel spus,
poetul manevrează măcar într-o anumită măsură limbajul sau dacă
acesta îl manevrează pe el, dacă, într-un cuvînt, subiectul
creator mai e totuși o ființă umană sau doar o, vorba
lingvistului, instanță de discurs pur gramaticală.
Operînd asemenea distincții și stabilind care dintre
caracteristicile enumerate au prioritate la un poet sau altul –
cele de pe a doua coloană sau cele de pe prima?, sau dacă se
amestecă unele cu altele? – există mai multe șanse de a afla
care dintre optzeciști este într-adevăr postmodern și care nu,
care doar întrucîtva și care deloc. Sau: care dintre ei e un
postmodern de racord euroatlantic, precum Mircea Cărtărescu, și
care trăiește pe propria-i piele, precum Aurel Pantea, o experiență
revelatoare postmodernă, cum e aceea negativă, experimentată de
acest poet, a imprezentabilului și cu imprezentabilul din sine și
din afara sa.
În
genere, însă, poate doar cu excepția lui Mircea Cărtărescu și
Traian T. Coșovei, majoritatea poeților optzeciști, inclusiv cei
pe care i-am botezat aici tehnicieni, pot fi considerați postmoderni
doar cu rezerve. Și cu multe, multe precauții și nuanțe. Sub
acest aspect, cazul lui Aurel Pantea se dovedește cît se poate de
straniu. De paradoxal. Astfel, conform unei interpretări tehnice a
poeziei sale, el n-ar fi, neavînd exuberanța livrescă și
procedurală a tehnicianului, decît un postmodern circumstanțial,
de al doilea plan. Și nici n-ar avea cum să fie mai mult de-atît,
de vreme ce, așa cum au observat și alții, ce-i drept, foarte
puțini, el este funciarmente un vizionar. Un vizionar pur sînge,
care este atît de absorbit de propria viziune și atît de dominat
de ea încît nu-i mai prea rămîne vreme de tehnicale și artefacte
sofisticate. Numai că, în viziunea concretă, lui i se revelă
tocmai caracterele slabe – postmoderne – ale sinelui, lumii,
limbajului și chiar ale poeziei înseși. Poetul vede
la propriu, pretutindeni, numai slăbiciunea, numai dezîntemeierea,
numai tendința entropică: totul, în afară și în sine, îi apare
lipsit de orice temei stabil, nu mai există nici un ordo
rerum, nici vreo
natură umană, lumea și sinele propriu nu mai sînt decît efectul
unor contingențe pure, nimic – din exteriorul și din interiorul
său – nu mai poate prinde nici o formă cît de cît unitară și
persistentă, ci totul se (s)cufundă, deîndată ce a vădit o cît
de vagă intenție formalizantă, în informal și inarticulat, iar
poezia însăși, adecvîndu-se fidel acestei revelații, i se
înfățișează poetului ca o pură… morfologie a informului și
inarticulatului. A imprezentabilului. Așadar, nimic mai postmodern,
mai dezîntemeiat decît ontoviziunea sa, a cărei redescriere a fost
simplificată aici pînă la caricatură. Și totuși, în pofida
acestei ontoviziuni exfondate, ca subiect imaginant, în schimb,
poetul este departe de a fi un bricoleur livresc, ingenios și
dezrădăcinat metafizic. Dimpotrivă, el este un subiect imaginant
puternic ce și-a creat, apelînd mai ales la resursele Psychei
proprii, un imaginar personal de-o extremă stranietate,
originalitate și pregnanță. Un imaginar, deci neaflat la cheremul
Bibliotecii, ci la acela al poetului, însă care, totuși, nu-și
are punctul de susținere doar în sinele acestuia, ci e totodată
adînc înrădăcinat în – și fixat temeinic pe – structurile
antropologic-metafizice ale imaginarului colectiv. Așadar, pe de-o
parte, adică la nivelul ontopoeticii experimentate în viziune,
poetul e nonmetafizic și foarte postmodern, pe de alta, adică la
cel al imaginarului, acesta este încă metafizic și modern. Iată
un paradox ciudat. Sau nu prea? Fiindcă există, oare, vreun poet cu
adevărat mare, cu o identitate insubstituibilă, al cărui imaginar
să fie sută la sută livresc – ori sută la sută personal – și
să nu se înrădăcineze în structurile metafizice ale celui
colectiv? Dacă da, firește, paradoxul rămîne ciudat, dacă nu –
se diminuează. De tot.
Ar
mai exista, în poezia lui Aurel Pantea, și alte paradoxuri aparente
sau reale, șocante sau mai moderate, de pildă, cum ar fi acela al
statutului limbajului în relație cu subiectul creator din poeme,
dar deocamdată e de-ajuns și acesta. Dacă așa stau lucrurile,
dacă ele sînt nu o dată paradoxale, mai putem folosi fără grijă
și cu inima ușoară – nu numai în cazul lui Pantea, ci și, cel
mai adesea, în cele ale altor congeneri de-ai săi – calificativul
de postmodern? Mai putem, oare, să fim ușuratici – de altfel, cum
și sîntem cei mai mulți dintre noi și cum a fost și subsemnatul
la un moment dat, chiar aici, mai jos – cu lipirea lui pe frunțile
atîtor opere poetice și nu numai? Oare, pe de altă parte, să fie
chiar atît de… grozav să fim postmoderni – și să fim atît de
provinciali și complexați de propria noastră condiție! – încît
să dorim – racordîndu-ne cu orice preț, ca niște veritabile
newchirițe, la America – să ne descotorosim de propria identitate
pe care ne-o dau vrînd-nevrînd, fiecăruia, propria noastră
experiență istorică și experiența personală, deloc nerelevante
și improductive pentru poezie, pentru literatură, artă și cultură
în genere? Oare, chiar putem fi postmoderni sută la sută altfel
decît racordîndu-ne artificial, pe calea sincronizării doar
teoretice, la culturile care-au atins acest stadiu? Oare putem fi
într-adevăr astfel, cînd societatea românească și cultura
noastră în sens larg vădesc încă resturi feudale, cînd
modernitatea am consumat-o, doar pe ici pe colo, tot prin
sincronizare forțată și mai ales teoretică, cînd, firește,
sîntem departe de a trăi în “societatea transparentă”
descrisă de Vattimo (3) și de-a fi intrat și noi în “era
transpoliticului” în care, așa cum arată Baudrillard, poate cel
mai creditabil hermeneut al lumii contemporane, n-au pătruns încă
nici măcar toate țările occidentale, ci numai Italia și Statele
Unite (4)? De fapt, nu cumva ar fi mai bine – și chiar mai onest –
să ne vedem lungul nasului și să fim postmoderni – dacă e
posibil să fim în vreo măsură, pe ici, pe colo, parțial – nu,
în primul rînd, prin racord euroatlantic, ci, ca Aurel Pantea, prin
revelație proprie? Iar asta, firește, nu ignorînd ce se-ntîmplă
pe la alții, din alte părți, ci cunoscîndu-le bine, chiar mai
bine decît ei înșiși, situația, dar folosindu-ne de această
cunoaștere ca de un revelator al identității noastre actuale, mai
mult sau mai puțin postmoderne! Și-apoi, n-ar fi, oare, mai
interesant pentru ei – și mai productiv pentru noi, dar și pentru
ei – să le arătăm mai curînd propia noastră originalitate
decît propria lor imagine reduplicată în noi? în plus, nu cumva
mania postmodernizării cu orice preț, militantismul
postmodernizant, la critici și poeți deopotrivă, e o formă de a
ne da cu stîngu-n dreptul – pentru critici văzînd pe poeți (și
nu doar) mai postmoderni decît sînt, iar pentru poeți ( și nu
numai) dorindu-și să fie văzuți astfel și chiar demonstrînd ei
înșiși, cum fac unii, că sînt astfel? Căci, mutînd acum
interogația pe plan strict axiologic și limitînd-o la cazul
poeților, care din următoarele două situații e mai bună: să te
conformezi deliberat unui concept sincronizant cu lumea largă și să
fii mai degrabă un poet conformist și la modă, beneficiind din
plin de grațiile notorietății antume, ca Mircea Cărtărescu și
nu doar, sau să nu te conformezi decît, eventual, în măsura în
care ai revelații sintonizabile saeculum-ului
și să fii mai degrabă un poet greu încadrabil – un poet mai
curînd acategorial, beneficiind mai puțin de grațiile cu pricina?
E, pe scurt, mai bine să vrei să corespunzi și chiar să
corespunzi perfect conceptului postmodern de poezie, să fii ușor
încadrabil și epuizabil de lectura contemporanilor sau să nu-ți
impui o asemenea exigență profitabilă și să nu fii astfel? Și
dacă alternativa de după “sau” mai e încă valabilă, cum a
tot fost mereu, nu e oare mai productiv, pe termen lung, să fii mai
curînd un poet acategorial, care prezintă paradoxuri de genul celor
menționate mai sus, decît unul categorial? Iar dacă e așa, atunci
de ce critica tehnică nu i-ar accepta și pe poeții din această
ultimă clasă, așa cum sînt, cu paradoxuri cu tot? De ce –
întrebare inutilă! – nu s-ar strădui să-i adopte și să-i
privească și pe ei cu aceeași receptivitate ca și pe ceilalți,
punîndu-i astfel pe picior de egalitate? Să-i adopte fără
rezerve, însă nu să-i omogenizeze cu ceilalți, citindu-i prin
grila inițială, care făcea – firește, tacit – din
acategoriali doar niște alotropii impure – nereușite – ale
categorialilor. Să-i adopte chiar cu riscul fericit de a trebui
să-și rafineze instrumentele conceptuale și să-și modifice
criteriile pentru a discerne mai bine ce este postmodern și ce nu –
sau nu chiar – în operele lor. Pe scurt: decît să vorbească
mereu cam în același fel și să dea o imagine unitară a poeziei
optzeciste, această critică ar face bine – sugestie utopică! –
să-și modifice discursul, adăugînd, la cel vechi, noi operatori
analitici. De interpretare.
Lectura
de față a poeziei lui Aurel Pantea – una sintonică, fidelă pe
cît cu putință poemelor – se străduiește să țină cont de
ceea ce – sau măcar de o parte din ceea ce – critica tehnică
ignoră încă, însă neignorînd-o pe ea însăși. Pornind de la
pre-judecata că poezia este un traseu al experienței creatoare care
precipită – sau doar își lasă urmele – la diferite nivele ale
poemelor, precum cele ale ontopoeticii, imaginarului, limbajului și
formei, ea ține cont, în primul rînd, de genul de experiență
revelatoare în care e antrenat pînă peste cap, la propriu,
subiectul creator, de viziunea ontopoetică imersă în ori emersă
din poeme și de genul de imaginar propriu poetului, văzînd
tehnicile – scripturale și formale – în corelație cu acestea.
Mai mult, ea nu numai că se străduiește să țină cont de toate
acestea, dar – spre a o spune pe șleau – face din ele însuși
setul criteriologic decisiv în despărțirea apelor de uscat, în
actul de discernere a ceea ce, în poezia lui Pantea și nu doar,
este postmodern de ceea ce nu este. Sau nu prea este. Sau este…
altfel.
În
încheierea acestor rînduri de încălzire, încă o întrebare
extranee demersului de-aici. De fapt, autojustificativă: de ce,
dintre toți poeții optzeciști, l-am ales, pentru o lectură ceva
mai amplă, tocmai pe Aurel Pantea, cînd știu bine ce-o să-mi aud
de la congenerii noștri și cam pe unde – și cît de sus – îl
situează, cu două-trei excepții, critica română contemporană,
precum și ce-nseamnă să te pui în răspăr cu ea? Din două
motive conexe, pe cît de evidente (pentru mine), pe atît de…
incredibile (pentru alții): întîi, fiindcă nu are o cotă critică
maximă, deși ar merita-o din plin, chiar cu asupra de măsură, iar
apoi – și mai ales – pentru că, dintre toți, el mi se pare cel
mai provocator: în sensul de dificil. Dificil, însă, nu atît de
înțeles, cît de descris. Căci, așa cum probabil se va vedea pe
parcursul eseului, limbajul familiar criticii noastre de poezie în
general, ca și cel aplicat poeziei optzeciste în particular, nu
face față poeziei sale. Sau, oricum, nu e deloc eficient.
Note
1. Înțeles
inițial – deopotrivă de critică și de o parte din optzeciștii
înșiși – în primul rînd ca un concept tehnic și axiologizant,
postmodernismul a tins – din clipa-n care, în anii ’80, a
început să fie folosit – să-și anexeze și subordoneze întreaga
literatură optzecistă. Cu puține excepții, această înțelegere
și această tendință continuă să fie în vigoare și azi.
Despre
incapacitatea conceptului de postmodernism de a acoperi întreaga
realitate a poeziei și a prozei optzeciste, despre disponibilitatea
sa omogenizantă, totuși sesizată de unii deja din anii ’80, am
discutat mai pe larg (însă punînd la lucru o observație mai
veche) în partea a doua a comentariului dedicat cărții lui
Gheorghe Perian, Scriitorii
români postmoderni:
v. Cartea clasică
despre optzeciști,
în Vatra,
nr. 3/ 1997, pp. 45-49 și nr. 6/ 1997, pp. 31-34. Există semne
clare, începînd deja din anii ’90, că critica tînără, mult
mai agiornată bibliografic cu teoriile occidentale și americane ale
postmodernismului decît cea de dinainte, nu mai este dispusă să
suprapună optzecismul cu postmodernismul și să-l considere pe
primul o alotropie românească a ultimului.
Pentru punctul său de vedere
teoretic corect și nuanțat, adecvat realității literare
optzeciste – însă mai puțin decît aplicațiile, telefonate și
subordonate mai curînd conceptelor decît operelor concrete – v.
prima parte, bine cumpănită și articulată, a eseului Mihaelei
Ursa, Optzecismul și
promisiunile postmodernismului,
Pitești, Ed. Paralela ’45, 1999, pp. 7-81.
Pentru
poziția sa adecvată, lucidă, corectă, judicioasă și nemilitantă
față de “posmodernismul românesc” din anii ’80, vezi, de
asemenea, eseul recent al unui alt critc tînăr, Adrian Lăcătuș
– «Postmodermismul
românesc» în anii ’80. O retrospectivă,
în Vatra
nr. 5 / 2000.
2. V.
Pier Aldo Rovatti, Transformări
în cursul experienței,
în Gianni Vattimo-Pier Aldo Rovatti, Gîndirea
slabă, trad. de
Ștefania Mincu, Constanța, Ed. Pontica, 1998, pp. 26-47: “Logica
obișnuită a cotidianului se supune unui maximum de simplificare și
de abstracție. […]. Scena [socială] s-a aplatizat. Tocmai această
aplatizare, cu care toată lumea e de acord, este actuala figură a
«gîndirii forte»: în acel automatism, în gestul normal în care
se consumă o puternică abstragere, în această evidentă
simplificare a lucrurilor, constă caracterul forte al gîndirii. De
aici teama pe care o stîrnește în multă lume evidența. O frică
de banalitate care ascunde atracția ce o exercită asupra noastră
banalul însuși, prin puterea pe care o reprezintă, prin ceea ce-ți
îngăduie să faci.
Nu
este, apoi, nici măcar nevoie să ne închipuim o situație socială,
pentru că asta e valabil, de fiecare dată, și pentru eul față cu
el însuși” (pp. 39-41).
3. V.
Gianni Vattimo, Societatea
transparentă,
trad. de Ștefania Mincu, Constanța, Ed. Pontica, 1995, pp. 5-34.
4. V.
Jean Baudrillard, Strategiile
fatale, trad. de
Felicia Sicoe, Iași, Ed. Polirom, 1996, pp. 9-79.
Primul capitol din cartea lui Virgil Podoabă,
între extreme,
Eseu
despre poezia lui Aurel Pantea.
Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2002
|