Alibiul
intelectualității române este infirmat
de o excepție ce sfidează
regula supușeniei, lașității, meschinăriei și a defetismului
neaoș: PAUL GOMA.
Mișcarea pentru drepturile omului din România
’77. Partea I Treizeci și trei de ani de izolare
și umiliri pentru Paul Goma –
Flori Bălănescu
Se pare că într-o țară în care președintele a condamnat
comunismul, pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale,
profesionale și sociale nu pot fi (re)calculate după o
rațiune care să menajeze ce a mai supraviețuit din fibra
noastră morală. Totul a devenit din ce în ce mai confuz, de
parcă am fi luați în stăpânire de o instanță neidentificabilă.
Astfel, suntem martorii unor situații în care colaboratori
notorii, (auto)recunoscuți, ai Securității sunt conspirați
în continuare, prin intermediul CNSAS. De exemplu, Sorin
Roșca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea și vrea
să i se recunoască oficial acest statut, dar primește
certificat de băiat cu dosarul curat și onoarea
nepătată...
Un
contrascenariu pe măsura absurdului la care asistăm ar fi ca securiștii
cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociație a Foștilor
Torționari și să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim
de a se căi prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al
comunismului, dovedit până acum o gargară propagandistică.
La soluția normală (din perspectiva
unui adevărat proces al condamnării comunismului, deci, și a
comuniștilor responsabili) a tăierii pensiilor nici nu avem curaj să ne
gândim. O realitate criminală nu poate fi soluționată, în sensul
judecatei corecte, decât prin măsuri radicale. Altfel, totul
este de suprafață. Torționarii supraviețuitori n-ar avea decât să facă
apel la asistența socială, de care poate beneficia oricine, în numele
umanității. Dacă nu cumva sunt judecați pentru crime împotriva
umanității și ajung în pușcărie, așa cum, iarăși, ar fi normal.
Trăim într-o țară în
care apar ediții fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit
prin supușenia, delațiunea și micimea lor
fiara comunistă, în care intelectualii cultivă confuzia și disprețul, iar posturile
publice de radio și televiziune fac reclamă deșănțată groparilor
culturii române... în România, intelectualii „de
marcă” își plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut și noi
un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi
picat precum para mălăiață, drept între ochi. Căci România este
o țară în care adevărul a ajuns
otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.
Alibiul postfactum
al intelighenției române este: dacă n-am avut
și noi un Havel... Am citit-o și auzit-o de prea multe ori, ca
să nu știu că este un soi de axiomă a generațiilor antedecembriste care
au croit cutumele în spațiul cultural (se înțelege, distrugând prin
„rezistența” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit
să fie societatea civilă), și pe care au
grijă să le mențină astăzi.
Mă întreb, desigur, retoric, ce văd domniile lor în
oglindă când, în cea mai aprigă intimitate, se privesc și se întreabă: dar de ce
n-am avut noi un Pleșu, un Liiceanu, un Breban,
un Manolescu... un Săraru... un oricare
...escu, ...eanu... aru etc.?
Și dacă cei ce nu au fost în stare să
fie, dar azi au pretenția că au făcut tot ce s-a putut, și ar fi putut
mai mult dacă aveau „un Havel”, își imaginează că pot „trece” peste
Paul Goma, nu înseamnă că el nu a existat.
Alibiul intelectualității române este infirmat
de o excepție ce sfidează regula supușeniei, lașității, meschinăriei și a defetismului
neaoș: PAUL GOMA.
Este convenabil
să spunem că n-am avut „un Havel”, dacă nu avem
curajul nici măcar acum să ne asumăm lașitatea de a nu fi fost precum
aceia din ograda vecinilor. La fel de convenabilă este și rețeta
securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are
talent”. Dar ce am făcut noi cu talentul nostru? Goma a fost
„făcut” și pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Cu siguranță, spre deosebire
de noi, el a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Ca și când, ar
fi careva atât de naiv încât să creadă că Tov’ împușcat și brațul înarmat
al revoluției sale desfășurau dispozitive impresionante de
compromitere și dezinformare pentru orice băiat șturlubatic, real sau
închipuit. Grav este că scenariile Securității au fost preluate cu nesaț
jurnalistic și transformate în bombe de presă, așa cum a făcut Cristian Tudor
Popescu, în 1995. Titlul Gomora nu este
justificat decât de ambițiile sale literare, după cum reiese și din
mâhnirea jucată de a fi constatat că România nu a avut dizidenți
autentici, toți (Goma, Petrescu, Cornea, Blandiana, Mazilu, Dinescu)
l-au dezamăgit, pentru că „Nimeni nu se ridicase până la capăt
împotriva unei idei și în sprijinul alteia”. în fraza
următoare răstoarnă timpurile, amestecă istoria,
realitățile: „Toți aveau ceva de smuls din cadavrele Ceaușeștilor, și
disidenții în primul rând”. Cărțile lui Paul Goma (răsfoite, după
cum mărturisește) sunt „crispate stilistic, ostentative, cvasinule
ca literatură”. Dar nu reiese deloc din textul Dlui CTP
cum se face că a sărit de la realități contestatare consumate în
anii ’77-’80, la pretinse revendicări de după 1989 ale disidenților, care
nu i-ar onora? în 1977, Dl CTP avea 21 de ani, în 1983, când
Doina Cornea făcea samizdate, trimitea zeci de articole la Europa
Liberă, era anchetată și chinuită, CTP avea 27 de ani. Mai departe, câți
ani avea când au început să fie auzite numele unor Dan Petrescu, Liviu
Cangeopol și alții? în 1998, când apărea la Polirom volumul Timp mort, CTP avea deja
42 de ani și, mai ales, ar fi avut destul timp să-și corecteze
„viziunea” din 1995, măcar asupra unora dintre opozanții regimului
comunist. Că este dezamăgit, și o spune cu accente destul de plastice,
este dreptul dumnealui. însă ca gazetar și
scriitor (după cum insistă chiar Paul Goma: scriitorul
fiind acela chemat – trebuie să aibă și chemare! – să spună adevărul,
în ciuda oricăror comandamente) nu are voie să facă un puzzle
mocirlos din biografiile și suferințele oamenilor care s-au
sacrificat și pentru noi. Ci nu pentru „parvenire”, o nuanță a Dlui CTP care completează alibiul
intelectualității scriitoricești. Nu am avut „un
Havel”, „până la capăt”. Cu adevărat inadmisibil în textul Gomora este lipsa de
onestitate intelectuală, umană până la urmă, vulgaritatea-i intrinsecă
pe care o aruncă asupra personajului linșat: „Dând cu ochii de
documentele din arhivele Securității, n-am tresărit. Gomora
aceasta nu m-a făcut stană de sare. Tristețea i-a închis
inexorabil cercul. Goma primea bani buni, sume considerabile, în
valută forte, pentru «literatura» disidentă care i se
difuza în
străinătate. Principala lui nemulțumire
față de statul ceaușist era că nu-i publică romanele. Din
propriile declarații, transpare obsesia statutului
social, a parvenirii pe cale scriitoricească. Iar linsul
cizmelor lui Ceaușescu (probabil prețul pașaportului), pus
alături de vehemențele ulterioare, pare
mai dezgustător decât odele pentru Tovarășul, produse
cinstit și consecvent, la metru. Schița de portret pe
care i-o face Al. Ivasiuc – tot pentru uzul
Securității – lui Paul Goma sună ca
inscripția pe piatra de
mormânt a unei generații, a unei lumi, a
unei vremi... Nici un strop de revoltă nu mă mai străbate.
E un bun câștigat în anii
din urmă. Am învățat că moralitatea nu
există în natură. E un artefact, o întortochiere
inutilă a minții umane. Nu are absolut nici o importanță, absolut nici
una – înțelegeți ce înseamnă absolut? – dacă pe dinăuntru ai un boț de gunoi sau un
cristal de stâncă. E cât se poate de probabil ca,
după ce vei muri, pe cristalul rămas
între
ciolanele tale să se cace câinii, în vreme
ce boțul mizer, îmbălsămat și pus în raclă de cleștar,
să dăinuie decenii.
Totul e cum se-așează libidoul
politic al
lumii”.
Am
putea lesne interpreta frustrările Dlui CTP ca fiind de
natură sexuală, dar nu este intenția noastră, în
„compensație”, vărsându-și oful pe
opozanții anticomuniști. însă, nu bagă de seamă care
sunt parveniții literelor române (cei cu funcții, vile, mașini de lux,
pete la dosar chiar), și nici detaliul: „Schița de
portret” scrisă de Ivasiuc este o notă informativă dată la Securitate
împotriva
fostului său coleg de detenție – Paul Goma. Ziaristul se
entuziasmează ca un adolescent aflând despre faptele vitejești ale
eroilor săi preferați din cărți și filme. îl contrapune pe Paul Goma lui
Dorin Tudoran, desigur, în defavoarea celui dintâi. Sunt convinsă că
însuși Dorin Tudoran nu ar avea atâta orgoliu încât să își asume rolul
rezervat împotriva lui Paul Goma. Deși CTP e convins că Goma nu a fost,
precum Tudoran, un bărbat adevărat, un opozant veritabil (calități pe care
nu ne îndoim că le are D.T.), te pufnește râsul când citești
învolburări de genul: Dorin Tudoran a rezistat tentațiilor oferite de
D.R. Popescu și Croitoru, „Ca un om. Ca un om
inteligent și onest. Nu ca un personaj. Nici o clipă, Dorin Tudoran nu
face apel la calitatea și prestigiul său de scriitor. El nu cere decât
drepturile sale ca om, liber să hotărască asupra destinului său și al
familiei sale. în spatele vocii lui se ghicesc parcă miile de chipuri ale
celor care simțeau că înnebunesc în țara-pușcărie a lui Ceaușescu. Pe
Dorin Tudoran nu-l interesează «Europa liberă» («Eu m-am folosit de ei,
nu ei de mine!») și nu încasează valută pentru niscai texte protestatare
– ajungând în America a început prin a spăla vase”. Firesc ar fi ca
Dorin Tudoran să fie lezat de acest text. în primul rând, „personajul”
Goma s-a refugiat din Basarabia, în timpul războiului, la vârsta de 9
ani; a fost vânat apoi prin România de Comisiile de „Repatriere” în
URSS, cu ajutorul neprețuit și neprecupețit al românilor frați, a fost
dat afară de prin școlile românești, părinții i-au fost arestați, a mai făcut și „niscai” pușcărie și „niscai” domiciliu forțat
în Bărăgan – vreo 7 ani în total. A trăit claustrarea, foamea, frigul,
bătăile inumane. Iar D.R. Popescu și Croitoru nu au cum să fie comparați
cu Frații Șomlea, cu Goiciu de la Gherla, cu „Grenadă” și „Sacou” de la
Rahova, nici bătaia și administrarea de droguri cu o discuție
mai aprinsă. E ca și când am compara o grevă a foamei (la Gherla) cu o
punere în scenă la Național. Se subînțelege, chipul lui CTP
se ascunde în spatele vocii lui Dorin Tudoran, pentru că, e
sigur, în spatele vocii lui Goma nu are cum. Nu este un secret, Paul
Goma a muncit ca zidar, ca trompetist, ca fotograf, a
muncit orice a fost posibil.
„Valuta” este unul din laitmotivele textelor „închinate” lui
Paul Goma. Folosirea ostentativă în contexte diferite a
unor substantive și adjective, ce susțin logica internă a frazei, dar
sunt în contradicție cu adevărul și evenimentele, este o tactică a
diversiunii. Paul Goma nu a fost niciodată bogat, ba dimpotrivă, la
Paris a ajuns și în stradă, pentru imposibilitatea de a plăti chiria. Și
astăzi familia Goma o duce greu, scriitorul
exilat (care anul acesta împlinește 75 de ani) neavând vreun venit din
partea statului român. Că doar în România și-a făcut pușcăriile...
Dacă Paul Goma are
deseori accente vitriolante este, ca să spun așa, un drept pe care și
l-a câștigat singur, încă de pe vremea când
era singur – singurul între scriitorii și intelectualii din
România care a avut curajul să îi trimită scrisori deschise lui Ceaușescu și să se
solidarizeze cu alții care militau pentru respectarea drepturilor omului. Regretăm, dar
CTP nu are acest „drept”, oricât talent l-ar vizita.
Dacă habar nu ai de istorie, măcar de
ceea ce s-a întâmplat în 1977, ca „simplu” cititor poți să te
declari profund marcat de sensibilitatea și justețea acestui Superman al
jurnalisticii românești. Continui să cred că România este sufocată
de scenariile securiștilor (supraviețuitori privilegiați ai Securității)
și de o imensă pălăvrăgeală ce induce în eroare cu puseurile ei de falsă pedagogie
națională. Un scriitor, un ziarist, are obligația elementară de a citi întâi ce a
scris cel supus linșajului public, dar și ce au scris
alții despre el, apoi să pună în „context” zoaiele fabricate
de Securitate pentru a-l compromite. îmi vine greu
să accept că un intelectual trecut de 40 de ani
își mai dă
voie să promoveze securisme. Ori nu a citit
suficient despre cum acționau tovarășii noștri inteligenți de la
criminalul stabiliment, și atunci trebuie să fie rezervat, ori are un
interes asupra căruia nu este cazul să insistăm. înaintea noastră și-au
mai exprimat și alții stupefacția (v. Laszlo
Alexandru, între Icar și Anteu), și oricât vom încerca să devoalăm
masca sub care se ascund frustrări și interese, tot nu vom
reuși să contracarăm răul făcut cu bună știință de unul dintre
publiciștii cu priză la public.
„Goma primea bani buni...”. Conform legii dreptului de autor
(oriunde în lume), autorii primesc bani (presupunem că și banii primiți
de dl CTP pentru cărți sunt buni, poate mult mai
buni decât cei primiți de Goma pe vremuri). Așadar, de unde o atare
țâfnă în tonalități ale urii de clasă? Despre banii aceștia
(valuta, detestata valută, pentru care românii făceau pușcărie!! aceeași
valută ideologică fluturată de mass-media în 1990, când cu Piața
Universității!!) primiți sau neprimiți (pentru că se înfruptau tovarășii
din ei, inclusiv USR) a tot scris Paul Goma,
inclusiv în textele publicate înainte de 1989. Nu este vina noastră dacă nu
sunt cunoscute și Paul Goma nu are de ce să-și ceară scuze că a fost
plătit pentru proprietate intelectuală,
„«literatura» disidentă...” Au scris
destui profesioniști despre calitatea literară a scrierilor lui Paul
Goma, ca să nu mai dăm cuvântul, iară, versiunii Securității, prin
ghilimelele Dlui CTP, care simte nevoia, într-un text din același volum, să
facă trimitere la o altă instanță supremă: „De fapt nici «greii» de la
«România literară» nu cred în Goma...”.
în februarie 1977, câțiva români
doritori să obțină un pașaport pentru a scăpa din azilul psihiatric
România și-au pus semnătura, alături de Paul și Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să
consfințească Mișcarea pentru
drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte
trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel
Kohout și camarazii săi”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii
scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în
nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, Paul Goma îi scrie lui
Ceaușescu o scrisoare deschisă. Este un text demențial, cum spun
tinerii zilelor noastre. Fără fisură stilistică, ironic, tăios. în
aceeași lună, Goma găsește semnatarii pentru o altă scrisoare, în care punctează
drepturile încălcate ale românilor, reușind să inducă ideea de grup
protestatar. Că după ce a fost dată publicității (adică difuzată prin
Europa Liberă) aderenții au început să se strângă cu sutele este o altă
parte a poveștii, care confirmă importanța gestului lui Paul
Goma. Că 6 semnatari din cei 8 inițiatori doreau numai să obțină
pașaport și să plece (au și plecat!), asta nu diminuează cu nimic greutatea momentului.
Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinței de la Belgrad era rezultatul
asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituție, dar
încălcate de regimul comunist. încercarea postdecembristă a unora (care
s-au ferit să se implice) de a diminua importanța Mișcării printr-o
etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de pașaportari”, este, nici
mai mult, nici mai puțin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului
1977 să te lași descoperit în fața aparatului represiv prin cererea
publică a unui drept elementar – libera circulație – este o lecție de
civism pentru pretinșii verticali ce declară azi, punând carul înaintea
boilor, că ei nu și-au dorit niciodată să își părăsească țara. Voita
confuzie a lucrurilor este o parte a alibiului de care pomeneam. Să știi
că poți ieși și intra liber din/ în țară este, repet, un drept, nu un
privilegiu (așa cum a fost pentru foarte mulți intelectuali, dintre care
unii dovediți colaboratori ai Poliției politice).
Să vedem, cu documente, cum este cu
„obsesia” nepublicării romanelor, cu „parvenirea” și cu, mai ales,
„linsul cizmelor lui Ceaușescu (probabil prețul pașaportului), pus
alături de vehemențele ulterioare”...
Flori Bălănescu
(Continuare Documentele Mișcării Goma)
|