Who's Online
Exista in mod curent, 59 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
In epicentru: Magda URSACHE. Memoriile ca exercitiu de denigrare
Scris la Thursday, April 22 @ 21:12:52 CEST de catre asymetria |
Mă
gîndesc că, pe lîngă Dicționar de
idei literare, Adrian Marino ar fi
putut realiza, avînd antrenament de lexicograf, și un Dicționar
de termeni negativi privindu-l pe
scriitorul român, „o specie cu care n-am afinități”, cum
mărturisește în Viața unui om
singur, Polirom, 2010; memorii începute
în 1993, reduse și rescrise în 1999, avînd, așadar, destulă
vreme să corijeze „documentul”, catalogat astfel de el însuși.
Magda
URSACHE despre «Viața unui om singur» de Adrian Marino
Magda
URSACHE
Memoriile
ca exercițiu de denigrare
Mă
gîndesc că, pe lîngă Dicționar de
idei literare, Adrian Marino ar fi
putut realiza, avînd antrenament de lexicograf, și un Dicționar
de termeni negativi privindu-l pe
scriitorul român, „o specie cu care n-am afinități”, cum
mărturisește în Viața unui om
singur, Polirom, 2010; memorii începute
în 1993, reduse și rescrise în 1999, avînd, așadar, destulă
vreme să corijeze „documentul”, catalogat astfel de el însuși.
Exerciții
de denigrare în scrieri testamentare am
citit cu duiumul. Dar Viața unui om
singur e un testament în defavoarea
culturii române („mică, necunoscută și fără prestigiu”,
op.cit., p. 199-200; „ea practic nu există”, idem, p. 469) și a
scriitorilor importanți, contestați și negați obsesiv, redundant.
Marino e anti-Eliade, anti-Cioran, anti-Călinescu, anti-Steinhardt,
pentru a dovedi „un vid cultural” pe care s-ar fi luptat de unul
singur, tenace și energic, să-l umple. Ne mai trebuiau o sută-două
de voci Marino și aveam, în fine, altă cultură, nu mai gîndeam
„pitic”. Dar... una voce poco fa.
Marino
pretinde simpatie cînd antipatizează, urăște, dar se vrea iubit;
un solitar pornit pe semeni, cere solidarizare intelectuală; își
dorește aliați, „spirit de cooperare”, fără să-l aibă.
Și da, vrea să displacă, găsește chiar o voluptate în a
displăcea. Amintirile sale se numesc resentimente față de întreaga
papirosferă, care s-ar fi coalizat contra lui, să-l boicoteze. Seul
et envers tous!
Ce-i
drept îi drept: Marino este
primul critic tradus în Japonia; editat de patru ori la Paris;
tipărit în Italia, SUA, Spania, Ungaria, la Belgrad... Deci
„exportabil!”. Nu-i puțin lucru. A făcut mult pentru „o țară
cu o imagine culturală nulă, de gradul zero” (cum afirmă
provocator, la p. 157). ICR ar trebui să învețe din metoda de
publicitate a mandarinului Marino, pentru a ieși în lume. Vorbind
de succesul CREL („Cahiers roumains d’études littéraires”),
își dă pe față modul de a relaționa și vocația piaristică.
Numai că un ego dînd pe dinafară îl împinge să se considere
unicat, somitate internațională, de alt nivel, de altă calitate
profesională, complet străină culturii românești.
Lovinescu-Vianu-Călinescu, de condiție măruntă, sînt luați la
refec pentru că n-au publicat dincolo de țară, în limbi străine,
11 volume de „critică”. Ghilimelele aparțin memorialistului,
care nu s-a vrut critic literar, ci critic de idei, ideolog cultural,
nu teoretician literar ori comparatist; „om de cultură, în nici
un caz «scriitor»”, într-atît îi repugnă literatura română
– terra incognita.
Repulsia
îl leagă la ochi. Cu gustul de a defăima (ca și Macedonski pe
Eminescu) își pierde des self-controlul. Fără a-și struni
ranchiuna, disprețul, scîrba,
desființează cu sînge rece (stilul e plat pentru că refuză
programat „literaturizările” în memorii) întreaga lume
literară. Nu vrea să scrie nici bine, nici de bine despre breasla
penibilă,
mîrșavă,
abjectă,
carieristă,
răutăcioasă,
care nici nu-l încape, nici nu-l merită. Mă și întreb cui se
adresează; dacă scriitori nu sînt, nici istorie literară nu e.
Iar procesul
pe care îl face vieții culturale dintre 1920-2000 se încheie cu
sentința definitivă de la p. 141:
„Uneori
îmi spun că lamentabila situație a culturii și populației
actuale, numită cu bunăvoință «poporul român», nici nu prea
merită acest «sacrificiu»” (al său, nota mea, Magda Ursache).
Marinizînd
contra tuturor, alcătuiește „dosare”
de cadre: Dosarul Constantin Noica (publicat în „22”, 1992),
Dosarul Eliade, Dosarul Călinescu, Dosarul Țuțea, Dosarul Cioran.
Dosarul Steinhardt. Trioul valoric Eliade-Cioran-Noica e relativizat.
în paranteză fie spus, critica postsocialistă s-a specializat în
relativism, recurgînd la argumentele dogmatice ale anilor cincizeci.
Capul lui Eliade vrem!, se strigă concertat și-mi amintesc de seria
de calomnii contra lui, dar și contra lui Noica, Țuțea, Călinescu,
găzduită pe fond muzical de Iosif Sava.
„De
ce să se rotească în jurul lui Eliade, Noica, Cioran cultura
română?”, se întreabă A. Marino, prefăcîndu-se a nu ști
răspunsul: pentru că sînt exponențiali.
în
fapt, Eliade e repudiat pentru că nu l-ar fi gratulat suficient.
Hermeneutica lui Mircea Eliade
în română și-n versiunea franceză au fost „cărți care mi-au
complicat enorm existența”. A regretat că le-a scris. Noica,
terfelit cu sistemă, ca „Profet de Păltiniș”, „n-a oferit
soluții salvatoare cu adevărat vitale și utile”. Atîta doar: a
făcut din dezideologizare o ideologie; a crezut, (ca și Vladimir
Streinu, Șerban Cioculescu, Sergiu Al.-George) că, apărînd în
presă fără a urma dogma realismului socialist, s-ar obține o
„liberalizare” a culturii, o alternativă la cea oficială.
Pentru
Noica, ancien
régim a ținut mai mult decît o viață
de om. Marino a atins 84 de ani, avînd norocul
de a apuca schimbarea, la 68 de ani. Și mă tem că e respins pentru
că nu i-a plăcut Hermeneutica lui
Mircea Eliade, așa cum rezerve a avut
și Țuțea. Pe „țuțerii” lui Țuțea Marino îi dojenește ca
„naivi și gură cască, crezînd aiurea în Socrate
al României”, cum îl numește E.M.
Cioran.
Și
Cioran e supus oprobriului. Marino îl dă în vileag că i-a cerut
(fapt inavuabil „o pilă, în cel mai pur
stil balcanic” la étiemble, care îl declarase, într-o carte,
„fascist” (p. 194). Ar fi putut pune un cuvînt bun: doar
scrisese și tipărise, în 1982, étiemble
ou le comparatisme militant, dar n-a
făcut-o.
Adversitatea
față de Virgil Ierunca-Monica Lovinescu s-a produs din cauza
„boicotului radiofonic” al celor doi. Monica Lovinescu nu l-ar fi
susținut, după Marino, pentru că el
făcea ceva. Or, în „Sahara spirituală” a României, trebuia
dovedit că nu creștea nimic. Las’ că nici Marino nu credea că
ar exista literatură română. Nici n-o citea, nici nu avea iluzii
despre ea. Și pentru că autoritățile culturale trebuiau
discreditate, despre Eliade notează că nu deținea „nici o
educație și sensibilitate efectiv artistică. Pictura, muzica nu-i
spuneau nimic”. Eroare de apreciere, lesne amendabilă.
Marino e
aproape sadic în dorința de a-l denigra pe Călinescu. Constant,
fără istov, în șase decenii de viață, mereu furios și
indignat. Fobia asta generează o uluitoare capacitate de repulsie.
Și eu cred că resentimentul e inevitabil, că a întoarce obrazul
să iei altă palmă nu se justifică moral, că e semn de lașitate.
Numai că resentimentele lui Marino provin dintr-o carență
afectivă: e fundamental rău, vorbind despre „parvenitismul unui
«fiu», orice s-ar spune «de slugă». Mama a fost o țigancă pe
proprietatea familiei Călinescu” (p. 345).
Dar ce
motive a avut să fie ranchiunos pe Mircea Vulcănescu, „un schelet
de peste 2 metri, în falduri de piele creață”, așa cum arăta
în detenție, aproape muribund? Să scuipi pe mormîntul unui martir
mi se pare degenerare etică. Și dacă vorbește de o singurătate
morală în sens de unicitate (el, ființa morală, versus imorali),
cum de a văzut scheletul, nu și verticalitatea lui Vulcănescu? Cît
despre Nichifor Crainic, lui îi vede, la duș, „un penis...
enorm”, „de țigan”. Pudoarea confesiunii dispare în cazul
Crainic.
Hotărît,
Marino l-a întrecut în resentimente pe Pandrea și în falsuri pe
Zaciu. Nu sinceritatea (Zaciu nu o are) e de respins,
ci reducerea la neant a tuturor. „Autorlîcul” lui Steinhardt pe
tema pușcăriei îl dezgustă. De altfel, contestă întreaga
literatură de închisoare, gen pentru care găsește epitete ca
falsă,
afectată,
artificială.
Gyr, Crainic, Voiculescu au fost indecenți în suferință?
Teoreticianul literar știe că nu numai indignarea, dar și
suferința imensă face versul. Vers care îl lasă „rece”, cum
îl lasă „rece” martirajul din închisori. Și declară ritos că
pe el nu l-a vizitat Iisus în celulă.
Așa este, jertfa nu l-a întărit pe Marino; i-a întărit, însă,
pe Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor, pe Mircea Vulcănescu, pe
Gyr, pe V. Voiculescu, pe Steinhardt, pe Teohar Mihadaș, pe Andrei
Ciurunga, pe...
Spirit
critic „brutal”, cum se autocaracterizează, A. Marino e
inclement; nu-l impresionează nici „figurile, gesturile, privirile
mai ales profund dezumanizate, rătăcite, răvășite de o continuă
panică ale unor foști reeducați la Pitești” (p. 81). Iar
„fenomenul Pitești” este singular în spațiul concentraționar
estic.
în
legătură cu Steinhardt, vocabula creștin
primește ghilimelele deriziunii. Cîtă distanță față de
tragismul senin al rememorării monahului de la Rohia; cîtă
distanță între „bilanțul” Steinhardt și „bilanțul”
Marino. Oricum, Marino pe cruce nu l-ar fi schimbat pe ticălosul din
dreapta: ar fi rămas mal-croyant.
Scena
literară românească arată mereu ca un cîmp de luptă. O fi un
blestem istoric vrajba, dihonia, gîlceava
asta între literați? Călinescu versus
Lovinescu; Lovinescu versus
Arghezi; Ion Barbu versus
Arghezi și Rebreanu; Sebastian versus
Camil Petrescu; Ionesco versus
Noica; Pârvan versus
Iorga; Wald versus
Cioran și, iată, Marino în stare belicoasă cu toată lumea,
afirmînd, de altfel, în Al treilea
discurs: „Trebuie să recunoști că
este un moment simbolic, un moment rar în cultura română: doi
oameni să fie de acord fără să se fi pus de acord. Nu e chiar
banal”. Sau, cu spusa lui Cioran, „tîrfe ce se ceartă pentru
același trotuar”.
Verbele
favorite ale scriitorilor sînt: a
dezavua, a discredita, a defăima, a ponegri, a ridiculiza,
plus a delaționa.
Marino mai ales să deteste.
întrebat cum ș-ar imagina „infernul critic”, ar răspunde: „Să
mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în
stînga o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers” (p. 126). O
opinie defavorabilă ori numai rezervată față de opera sa pare
singurul criteriu de apreciere: Alex Ștefănescu a scris la
Hermeneutica lui Mircea Eliade
o cronică „total abjectă și, mai ales, incompetentă”; Ion
Simuț a vorbit de „critică bibliografică” (în legătură cu
Hermeneutica ideii de literatură)
, „de la înălțimea unei mari, imense incompetențe”. N.
Manolescu – zice Marino – l-a desființat” pentru Introducere
în critica literară, din '68. Pe cale
de consecință, îl așază într-o lumină respingătoare,
punîndu-i sub reflector mîinile pe care le găsește
„neintelectuale, butucănoase”. Așa o fi?
Hermeneutica
lui Eliade nu i-a plăcut nici lui Dan
Petrescu, „măruntul ratat veninos, ieșean de origine”, iar Radu
Petrescu este și el „un mărunt epigon călinescian”. Cuvîntul
pentru Alexandru George e răutate,
iar pentru Al. Paleologu, exhibiționist
monden, cu nelipsită pipă. Livius
Ciocârlie e un „colonizat cultural”, autor de interminabile
pseudojurnale, sclifosite, fals literaturizate” (p.302), iar Luca
Pițu – „mic măscărici”; îi repugnă „măruntele spanacuri
ale unui măscărici verbal oarecare, Luca Pițu”. întristătoare
erori de gust sînt presărate peste tot în memorii.
Lui
Marino, Nichita Stănescu îi „puțea de 5 metri”, „nespălat”
(după evaluarea comparatistului) „de o săptămînă”. Și-mi
aduc aminte de o notă din jurnalul lui Sadoveanu (august 1906), cînd
era sublocotenent în rezervă: „Domnul căpitan Holban, cumnatul
ilustrului literat Eugen Lovinescu, nu se spală”. Iar în
Memoriile mandarinului valah,
putem citi: „Emil Cioran, ca student, nu se spală niciodată. Era
un Oblomov anti-aer, anti-geam, anti-apă”.
Blamabil
este Cezar Ivănescu pentru plăcerea de a «înjura» în public.
Iată ce
narează despre N. Breban (p. 119-120):
„Adus
odată la Cluj, la mine acasă, N. Breban, intrînd în bibliotecă,
în loc de o minimă politețe și-a manifestat o greață infinită:
«parcă sînt într-un cavou»”.
Și
nici nu i-a mulțumit pentru prezența în antologia elvețiană de
prozatori, Rumänische Erzähler der
Gegenwart, Berna, Gute Schriften, 1972.
Ar fi comentat „brutal, superior și definitiv: «Nu ți-ai făcut
decît datoria». Ca și cum «datoria» mea era «să-l popularizez»
pe el (sau pe alt prozator) în străinătate”.
Cu
toți președinții USR (Z. Stancu, Virgil Teodorescu, D.R. Popescu)
s-a antipatizat. Despre Preda n-ar fi scris niciodată. El, Marinoul
lumii, axis mundi,
„argat literar la Siliștea-Gumești!? „Cobilițarul” Sorescu
l-ar fi invidiat pentru premiul Herder, obținut în 1984. I-ar fi
declarat, insolent,
că i s-ar fi cuvenit, nicidecum lui Marino.
„De
o mîrlănie incalificabilă” a fost „pseudosavantul Hadrian
Daicoviciu”; Fănuș Neagu, cu „mitocăniile” lui, e suburban.
Marian Popa nu-i decît „securist”, iar Dan Grigorescu,
„superficialul securist, carierist”.
Cuvîntul pentru Bedros Horasangian e ingratitudine,
la fel pentru D. Țepeneag, pentru Sorin Dumitrescu – fanatism.
Valeriu Cristea e „un obtuz comunist”, Paler – „criptocomunist
detestabil”, Ileana Mălăncioiu – „caz psihanalitic”, de „un
venin neverosimil”. Nichita Danilov manifestă „suficiență și
obrăznicie”.
Marino
nu agreează fraza bine întoarsă, butada, paradoxul, vizat fiind
Paleologu, căruia tare-i place să-i jumulească penele. Deși cînd
află o florică de stil, o tot folosește. Ca Surîsul
Hiroșimei pentru Ileana Mălăncioiu
sau Nulici
pentru Ulici. Altă repetabilă floricică de stil e... lipsa
la cîntar: Sorescu e poet „cu lipsă
la cîntar”; Pleșu – moralist „cu lipsă la cîntar”. înecat
în dosare, și-n caziere, Marino mai încurcă „fișele”, așa
fel că Noica e guru suprem,
Căpitanul filosofic al «națiunii»
(ghilimelele nu lipsesc, etnicul e o povară), pentru ca aceleași
calificative strident-injurioase să fie puse, la pagina 288, în
altă cîrcă: „marele Căpitan filosofic național, guru suprem,
G. Liiceanu”.
Ireverențele
umplu paginile. O reverență postumă îi face Sandei Stolojan
pentru notațiile „integral în vederile mele” și Alexandrei
Laignel Lavastine care în Filosofie
și naționalism. Paradoxul Noica, îi
sprijină ideile despre Noica. A, și lui Stelian Tănase, apreciat
ca un „coleg” de stil: programat sec,
rece, obiectiv. Numai că Marino
promite să fie astfel, obiectiv, fără a reuși. Cu simpatie scrie
despre Ion Bogdan Lefter, probabil pentru că l-a declarat „critic
ratat” pe Călinescu.
Petru
Comarnescu i-a expediat lui Cioran Nu-ul
ionescian (fapt comunicat de Ionel Necula, în „Contemporanul” de
noiembrie 2007), împreună cu o scrisoare (12 apr.’35), din care
citez:
„După ce
am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit
într-un closet de țară”.
Nici
cititorul Vieții unui om singur
nu se simte mai confortabil. Prea sînt toți insultați ca venali
(predilect, G. Călinescu), abjecți,
nemernici, parveniți, odioși, inculți, invidioși, infatuați,
mari mediocrități, mărginiți.
„Una
rondinela (Ana Blandiana) non
fa primavera”.
Doinaș
e „de o imensă infatuare”; tot „de o imensă infatuare și
aroganță mi s-au părut, mai ales, M. Sebastian și Vladimir
Streinu, ultimul fără operă”. Topîrceanu e ridicol,
Ion Barbu e ridicol,
Arghezi e ridicol;
„un discurs complet ridicol, franțuzit și graseiat” susține
Dan Bădărău. Ion Caraion e odios,
Al. Duțu – insolent.
Grigurcu – poligraf veninos,
cînd nu e prolix.
Mircea Martin: „un specialist eminent în rosul cașcavalului pe
dedesubt”; N. Balotă: „cu un talent deosebit de a intra sub
pielea personajelor universitare influente, la München, la Paris,
oriunde”.
Pe
Goma îl acuză de „amor propriu ulcerat”, de „megalomanie
galopantă”, ca și cum memorialistul nu i-ar întrece pe toți în
grandomanie. „Enormitățile și extravaganțele sale au luat
destul de repede forme maladive”, Așadar, pe Dosarul Goma e gata
să scrie parafrazat: Grandeur et
décadence de Paul Goma. Ba chiar se
laudă că nu l-a citit decît incomplet, „extrem, extrem de
puțin”, dovedindu-se iarăși în dificultate de gust. Ca și în
cazul lui LIS, pe care îl consideră radical opus „omului
occidental”, la fel ca Ovidiu Hurduzeu.
Adrian
Marino ar fi putut proiecta și Manualul
perfectului egotist,
în multe volume. Ar fi fost cea mai
bună carte a sa, atît de înclinat era spre egocentrism, narcisism,
slăvire de sine.
Distant
și distins, disprețuitor și rece, privindu-ne ca prin sticla unui
acvariu, așa l-am văzut în redacția „Cronicii” vechi, prin
'68-'69. Știa să se facă nesuferit: abordabil nu era decît pentru
discipolul apropiat atunci, Zaharia Sângeorzan, prezentat, totuși,
ca „un personaj abject”. De ce? Pentru că i s-a supus
necondiționat? Cu curaj, C. Ștefanache îi oferise „spațiu”
pentru o rubrică intitulată Critica
ideilor literare. Avea să se lupte
apoi cu pretenția lui Marino de a dirija revista, de a-i propune
liste cu indezirabili. îl deranjai cu ceva, deveneai pe dată
blamabil. îl ajutai, nici așa nu te ierta. Sprijinit de G. Ivașcu
(fost „coleg” de Jilavă) să publice în „Lumea”, apoi în
„Contemporanul”, nu uită să-l prezinte cu „fizionomie de
«lichea» simpatică, à la Humphrey Bogart”. Spre aducere aminte,
Marino notează că Ivașcu a fost ilegalist PCR, dar și agent al
Siguranței, mobilizat la Cenzură în timpul lui Antonescu. A fost
arestat cînd a căzut „Ana noastră” (sintagma scînteistului
Silviu Brucan), „licheaua” de Ivașcu fiind logodit cu nepoata
Pauker.
Despre
Mircea Borcilă, „activist la Comitetul
Județean de Partid Cluj, care l-a ajutat să călătorească întîi
în lagăr și să fie „reabilitat” în '69, nu omite să
precizeze că era „rudă cu Ilie Verdeț”.
Tot
atîtea războaie „colegiale”, al căror
rost nu mă convinge, de 60 de ani și mai bine, nedrepte mai toate.
însă războiul cu activul PCR i-l înțeleg: este unul drept. Viața
lui Marino a fost „viață blocată, dezamăgită, adesea apăsată
și chiar terorizată” (de Secu, n. mea). Arestat în aprilie '48,
colonelul Mișu Dulbergher, torționarul „cu lanț de aur la mînă”,
l-a pălmuit.
Opt
ani de închisoare, șase de DO, 20 de interdicție a semnăturii
otrăvesc ori seacă sufletul, fac existența „fără amintiri
frumoase”. Iar suferința re-memorării e
și a re-trăirii unor umilințe, de la cea a „reabilitării”
necerute (în 1969, cu Caraion, Doinaș, Streinu, Carianopol) la tot
soiul de obstrucții, presiuni psihologice generatoare de uzură
nervoasă. De nerecuperat. Cum să fi rămas calm,
neutru, detașat, cînd trebuia să
suporte intoleranța, agresivitatea, imbecilitatea forurilor? După
ce-a ieșit din închisoare, lui Adrian Marino, doctor în litere, i
s-a oferit doar un post la Fabrica de bere Ursus: să umple sticle. A
rămas neangajat în „cîmpul muncii”, iar atunci era o
infirmitate socială să nu fii salariat. Nu făceai compromisul cu
compromisul, deveneai vulnerabil. Dacă cedai, erai răsplătit ca
atare. Iar Adrian Marino s-a luptat cu preconceptul ideologic, cu
dogma marxizantă, dar și cu prejudecata îngust-localistă. A fost
subversiv prin deschiderea spre europeitate: Ex
Occidente lux, cînd „lumina” venea
de la Răsărit. Tradus în franceză, engleză, germană, italiană,
spaniolă, japoneză, maghiară, sîrbo-croată..., a sperat, ca
spirit liberal, într-un global village,
deși n-ar fi vizitat pentru nimic în lume Muzeul Satului, atît de
tare-i îi repugna fondul etnicist rural.
Un
trouble fête
a fost și după '89. Nici atunci n-a putut fi profesor consultant la
Facultatea de Litere din Cluj, propus de Paul Cornea (la vremuri noi,
tot noi!), în calitate de ministru adjunct al învățămîntului.
N-a obținut identitatea socială meritată. Ca și în crunta epocă
dogmatic-totalitară, cînd decanul Mircea Zaciu declarase că-și dă
demisia dacă e invitat Marino la comemorarea Macedonski. Răni
necauterizate, nevindecate, incurabile.
„Nu,
de lume nici o vorbă și de glorie nici una”,
ar fi putut fi deviza sa, decupată din poetul preferat, Al.
Macedonski. N-a fost asta. Și pentru că n-a rămas imun la critică,
a ales să compromită, să ridiculizeze postm, fără risc. Riposta
celor „pictați” grotesc nu-l mai ajunge. Dar posteritatea reține
imaginea unui om înverșunat în a compromite caractere.
Oroare:
asta simte memorialistul la gîndul că va fi „receptat” de mult
detestații Al. George, Gh. Grigurcu, Dan C-ul, Ion Simuț, Alex
Ștefănescu ori Ileana Mălăncioiu, Ovidiu Hurduzeu, Nicolae
Florescu, Dan Ciachir... Oroare
simte la gîndul că cititorii vor intra „cu agresivitate” în
intimitatea vieții de om singur. Iată cum îl tratează pe unul
dintre ei: „La Iași, Mircea Popovici îmi declară agresiv că
nu-mi va cumpăra cartea și că n-o va citi. Să fie sănătos!”
(era vorba de Politică și cultură,
n. mea, Magda U.).
O
ușoară nedumerire mă cuprinde: pentru
cine și-a scris Adrian Marino cuvîntul final și de ce a ținut
să-și facă viața publică, dacă nu pentru cititori? încondeierea
postumă, inter breslași, e o miză mult prea mică. Magda Ursache
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|