Dan Culcer. Discurs despre memorie
Date: Sunday, March 12 @ 20:08:23 CET
Topic: Biblioteca Babel


Prezența prietenului meu s-a aburit ca o oglindă într-o baie supra-încălzită. Voiam să mă eliberez, să mă spăl de acea multitudine de senzații care mă ocrotesc de viață, care mă izolează cu firele lor lipicioase, de păianjen care-și ține prada, de o percepere directă a obiectelor. Și n-am reușit să rămân curat, să pot reconstitui totul în puritate, memoria trădătoare a înmormântat, în adâncurile creierului, atmosfera concretă, înlănțuire de evenimente care formează singurul adevăr. Restul nu e decât înșelătorie, combinare arbitrară de date, senzații și experiențe pe care le-am trăit în alte condiții, în alte locuri, cu alte persoane decât acelea care au participat direct la această întâmplare.

DISCURS DESPRE MEMORIE

Prezența prietenului meu s-a aburit ca o oglindă într-o baie supra-încălzită. Voiam să mă eliberez, să mă spăl de acea multitudine de senzații care mă ocrotesc de viață, care mă izolează cu firele lor lipicioase, de păianjen care-și ține prada, de o percepere directă a obiectelor. Și n-am reușit să rămân curat, să pot reconstitui totul în puritate, memoria trădătoare a înmormântat, în adâncurile creierului, atmosfera concretă, înlănțuire de evenimente care formează singurul adevăr. Restul nu e decât înșelătorie, combinare arbitrară de date, senzații și experiențe pe care le-am trăit în alte condiții, în alte locuri, cu alte persoane decât acelea care au participat direct la această întâmplare.

Mă întreb dacă am dreptul să amestec, cu atâta lipsă de scrupule, trăirile mele cu ale altora, dacă pot susține că reconstituirea aceasta are cel mai mic drept la existență, dacă minciunile acumulate aici nu dăunează nimănui și mai ales memoriei prietenului meu a cărui amintire vagă, atât de veche de parcă ar aparține altui timp, mă bântuie totuși cu perseverență. Ar fi necesară ordonarea materialului memorial de care dispun, înainte de a porni pe drumul alunecos și cețos al povestirii, al acestei arbi­ trare reconstituiri la care mă voi preta având conștiința nimicniciei mele, a dificultății de a spune adevărul și numai adevărul. Iată de ce voi porni la drum începând să stabilesc un inventar al puține­  lor lucruri precise pe care le am la îndemână. Gruparea lor pe categorii mi se pare necesară pentru a putea organiza inventarul exact, încercând să trișez cât mai puțin, dar fiind conștient că la marginea adevărului stă minciuna memoriei, acest dușman de moarte al meu și al tuturor. Senzații sau, mai exact, percepții vizuale, selecționarea lor mi se pare imposibilă și se vor strecura, chiar și fără voia mea, printre aspectele pur optice, notații al căror caracter nebulos le va face să intre în contact cu alt tip de senzații, fără să le pot păstra puritatea inițială, pe care le-o presupun.

Văd fire de barbă, țepoase (iată că de la început a intervenit o percepție tactilă pe care, ciudat, o reconstitui totuși vizual ; poate pe baza unei experiențe pe care mi-a oferit-o propria mea barbă), negrul unui ochi (nu mai sunt sigur că era negru, poate altcineva avea ochiul negru, cineva dintre cei care erau în barcă, acum mi se pare că știu că ochii lui erau albaștri sau, poate, verzi, în orice caz aveau o culoare deschisă, limpede), o frunte cu riduri, părul unsuros, dacă ar fi trăit ar fi chelit desigur foarte repede, căci producția glandelor sebacee era foarte mare și, după câte știu, asta are influență asupra respirației celulelor care produc firele de cheratină ale părului. Trebuie să te speli des pe cap și cu toate acestea gresarea se face rapid, pernele se murdăresc, părul cade cu rădăcină cu tot și, atunci când te speli, grămezi de păr înfundă chiuveta : dar mint și acum, părul meu e acela care se manifestă așa, uneori sunt întrebat dacă folosesc ulei, căci seara, la lumina neonului, chica mea strălucește albăstrui. Unor femei le place părul meu și-mi spun că e negru ca „pana corbului”, dar e puțin probabil că au văzut corbi vreodată și totul nu e decât o expresie de rutină, preluată fără discernământ, comoditate a gândului și metodă de încântare a adversarului.

Văd apoi o sticlă verde, rotundă, înaltă, o plan­ șetă cenușie pentru desen, o pânză cărămizie care o acoperă pe jumătate, trei fire vestejite, de ceapă verde cândva, lungi și cu vârfurile gălbui (știu că asta e culoarea), un ardei roșu, grăsun, și pe o hârtie replica acestui conglomerat care se numește natură moartă, în culori vii, atât de vii încât par mai adevărate decât cele ale modelului, în același timp, contururile nete, suprafețele deli­ mitate, o pată albă pe verdele sticlos, ca o lumină rătăcită acolo, apoi nasul îngust și subțire al unui om, pomeții osoși, pielea întinsă, lucioasă, model nemișcat și înțepenit pe un podium înalt.

Printre aceste vedenii l-am cunoscut, făcând desen după model, naturi moarte și portrete, pregătindu-ne amândoi pentru examenul de admitere la institut. Ne impregnam încet de praful acela cenușiu al culorilor pastel, când amestecate nuanțele se pierd și mor în gri, ni se lipea de mâini, se prefira pe pantaloni și ajungea pe podea.
Selecția pe locurile numărate era severă, se aplicau criteriile luptei de clasă. După repetate încercări nereușite (nu din lipsă de talent, ci fiindcă se părea că nu-și alesese prea bine părinții) și un scurt popas pe un șantier (despre care nu-i plăcea să vorbească, doar uneori zicea că îl dor brațele și degetele i se umflau la încheieturi), intrase la secția de grafică. Spre deosebire de el, nu aveam decât o înclinație vagă pentru pictură, aș putea spune chiar că nu aveam decât un pic de talent, nereușita mea a fost deci un act de dreptate.

Încăpățânarea lui îi adusese o victorie, târzie, dar timpul pierdut nu mai poate fi recuperat.

Cei trei ani de facultate sunt un timp pe care l-a petrecut citind și desenând după model. Nu se putea altfel, pentru că nu ai voie să faci ce te taie capul, ci să copiezi fidel, căci linia trebuie să semene cu obiectul, linia să-l înconjoare supusă decalogului care cere să crezi într-unul și să te bucuri, obiectul să i se supună liniei.
Au trecut trei ani și iată că acum, când am încercat să recuperez o pânză, un carton, o hârtie „fircălită” care să-l reprezinte, nu am găsit decât chipurile fade ale unor gipsuri copiate în cărbune, aceleași serii de portrete inexpresive care purtau urmele corecturilor făcute de profesori și convingerea mea, că moartea a dus cu ea un mare artist, se clatină. Nu pot dovedi lumii că am dreptate, pentru că n-a rămas nici o urmă convingătoare din enormul travaliu pe care îl înfăptuia creierul său obsedat de culori și forme.

Pe dosul unui carton pictat de el în culori terne, mai degrabă nuanțe de gri, reprezentând un grup de muncitori voioși și vânjoși, care transportau împreună, pe umeri, o bârnă pentru podiumul unui manifestații de masă, am găsit, totuși, un desen în tuș cu linii de o siguranță și o simplitate uimitoare, care contrastau cu neo-cubismul realist al compoziției de pe față. Era silueta unui bărbat spătos cu cap de taur, coarnele lungi răsucite în sus țineau între ele un oval, poate o oglindă metalică în care se întrezărea profilul unei femei care semăna cu Ariadna. Am dat cartonul la încadrat, pus între două placi de sticlă, ca să poată fi văzute cele două fețe ale medaliei. Am expus lucrarea pe peretele pe care îl văd acum, când scriu, alături de o icoană pe sticlă ce-l reprezintă pe Sfântu Gheorghe călare pe un bidiviu, cu lancea înfiptă în gura deschisă a unui dragon verde.
Presupun că procesul acesta de supunere la interdicții a fost îndelung, că a însemnat o înfrângere sistematică a unor impulsuri, o bătălie în adâncimi, despre care am aflat câte ceva numai din versurile pe care le-a lăsat într-un caiet, care nu sunt nici măcar prea originale, dar din care răzbate un chin, o presiune, o spaimă, o tensiune tenace, culorile reci ale unor tablouri închipuite și nerealizate, ale unor spații imaginare, în timp ce în atelier el lucra cu minuție fruntea, pomeții și urechile unui portret de bărbat cu nasul ascuțit, îngust, cu pomeții osoși, peste care pielea stătea întinsă și lucioasă, pergamentoasă.

Câțiva prieteni au încercat să încropească o expoziție postumă din lucrările găsite prin atelier sau din cartoanele din camera lui de lângă cinematograf, dar a fost imposibil să se expună aceste piese care nu-l repre-­      zentau, se zice.

Unii colegi răutăcioși, simpli și banali invidioși, au început să șoptească că în jurul lui s-a creat o legendă, că a fost desigur talentat, dar că, până la urmă, nici nu se știe exact cât de talentat și că era probabil mai mult un teoretician, un fel de animator, decât un pictor adevărat.

Înclin să cred că nimic din toate astea nu e ade­vărat și că, dacă ar fi trăit, ar fi dovedit că încăpățânarea lui ascundea o originalitate acută, o personali­tate care încă se gândea pe sine, dar nu pot argumenta fizic această convingere a mea pentru că nu mai am la îndemână nici o lucrare. Și, deja, au trecut ani mulți, iar eu am rămas doar cu amintirea unei convingeri, nu cu ideile pe care mi le expunea uneori. De altfel, în timpul facultății, ne-am întâlnit destul de rar, și cu toate că întâlnirile noastre erau atunci prelungite, pentru a suplini timpul în care nu puteam să comunicăm, discutam mai mult despre femei, despre lumea noastră mică, pentru că eram tineri și studenți, pentru că la douăzeci și doi de ani nu știi încă prea multe despre aceste lucruri și timpul, trupul își cer drepturile. De atunci am încercat să recitesc măcar poeziile lui și să caut, sub pojghița fremătătoare a sintagmelor uneori siluite, stă­ rile lui fluctuante, obsesiile, convulsiile, opintelile, apartenența la un spirit al generației, cu cârtelile noastre reținute, care ne sufocau ca o tuse cronică, seacă, fără șansa de a expectora.

Textele sale nu-mi păreau și nu îmi par poezii, n-aș avea curajul să le numesc astfel, nici lui nu-i plăcea să le spună așa. Sunt texte pentru o stare, transcrieri îndemânatice, jocuri facile de vorbe, tremurate împerecheri și silnice frazări, de sub care răzbește (dintre care răzbește) o tensiune modulată neverosimil, un opti­ mism al celui care a trăit înfrângerea, care știe că ea poate fi depășită în numele unui ideal uman atotputernic, o dulce reverie și un erotism subli­ mat și neindividualizat.

Voi transcrie poate cândva, poate chiar acum, din cele câteva caiete cu spirală care constituie legatul său, textele pentru o stare în care mă simt exprimat și eu, acelea pe care le-aș fi scris dacă aș fi nu supus, ci suveran.
Dar văd, văd încă apa uleioasă a Dunării, nisipul negru al plajei, costumul lui de baie roșu, din lână, puțin cam larg, trupurile lor vinete și părul plin de nisip, ca și ochii întredeschiși între pleoapele cărora se adunaseră, peste albul albăstrui al globului ocular și peste irișii negri, grăunțe de nisip, adică scoici sfărâmate mărunt de valuri, pulovărul lui de lână cenușie cu striuri, fața arsă de soare a marinarului bătrân, părul lui roșcovan, marginea bărcii roasă și plină de așchii, frânghia groasă înnodată și răsucită în formă de opt, cu care vâsla era prinsă de un ax metalic, o picătură de apă care se prelinge din vârful degetului meu arătător, grătarul de lemn tocit al punții, imaginea lui imprimată în pielea Ariadnei, piele plină de petele roșii ale înțepăturilor de țânțar, o piatră cu o inscripție englezească sau turcească în cimitirul suliniot. Și mai văd cețuri mari, acele timpuri care nu se mai întorc, acele chipuri care nu mai poartă, pentru mine, nici un nume.

Aud sirenele de vapor, un fâșâit de nisip care curge printre degete, foșnetul valurilor care ling nisipul, scrâșnetul nisipului sub talpă, zornăitul cataramei de la sandaua mea pe care o scutur pășind, scufundându-mă obositor prin nisip, un țipăt de femeie care parcă naște, clipocit de valuri, o zbatere între ape, câteva nume din care rețin doar melodia, ființele numite dispar cum dispare succesiunea concretă a sunetelor.

Cuvintele ei, era frumoasă, cum o chema, era inteligentă, cum poți să, fata, barca, știa ceva ce alții nu știau, am crezut, aș fi, era, poate : sunt zgomote nenumărate, acum glasul unui crainic care spune ceva la radio, la aeroport cetățenii capitalei au ținut să întâmpine, bușituri de pași la etajul nouă al blocului, zgomotul apei în țeava, parcă undeva fierbe, țăcănitul mașinii de scris, so­ția mea trece prin cameră târșâindu-și pantofii de casă, clinchet ciobit de vase în bucătărie. Pe fereastra bucătăriei, prin care mă uit când o deschid ca iasă fumul de țigară, se vede valea inundată, râul și-a ieșit din matcă mâlos și oamenii care se urcă pe acoperișuri ca la potop, să nu fie duși de vârtej, să scape. Un pod de lemn lunecă la vale smuls dintre maluri.

Dar aceste sunete nu se pot transcrie, ar trebui să înregistrez totul pe o bandă de magnetofon și să-i rog pe cei ce vor citi aceste rânduri să asculte banda pentru a se amplasa în ambianța sonoră în care scriu, se nasc în urechile mele, se nasc și mor tot atât de repede, abia aș avea timp să le notez pe un portativ, s-au pierdut în vânt, între cer și pământ, departe de voi și de noi, nici o memorie nu le-a înregistrat și mie mi se pare că sunt aceleași cu cele de atunci, dar le-am produs pentru nevoile mele, nici nu le-am auzit, nu mai există de mult, n-au existat niciodată, doar foșnetul apei peste nisip și pocnetele scurte ale bulelor care se sparg atunci când apa se strecoară înfrigurată printre grăunții de scoică, acela e singurul zgomot real, știu sigur că și acum pocnesc acolo, departe, bule minuscule, că apa trece peste nisip și curge înapoi spre mare, că vine și urcă, se infiltrează apoi o dată cu valul la capătul puterilor și din nou, acolo, numai acolo, nu numai acolo, ci pe toate plajele lumii, la toate întâlnirile apei cu țărmul, același foșnet, același pocnet slab, de mult timp, de totdeauna, la întâlnirea apei cu pământul.

Și cioburile scoicilor, sideful mărunt se roade, se rupe, se frânge, se tocește mărunt, din ce în ce mai mărunt, până nu mai poți recunoaște în bobul  de nisip nimic din strălucirea de altădată a sidefului, din irizările lui sub lumină, până când totul nu e decât o suprafață granuloasă de nisip gălbui, ful­gerând uneori sub o rază stinsă imediat, pentru că soarele se mișcă pe cer și pentru că nisipul gălbui a fost cândva scoică, și cândva om, și cândva zburătoare.

Mirosurile sunt prezente în nări. Mirosurile trupului meu transpirat, mirosul uleiului care plutește pe apă, al mâlului în care putrezesc ființe, al mâinilor, de catran, de pește putred sau viu, grețos, miros de portocale, de uleiuri de in cu care se topesc culorile, de umezeală, înțepător, de ier­ buri uscate acolo lângă ruinele cetății, arse, de balegă, mirosul trupului ei, mirosul acelor trupuri scăldate în soare, de usturoi, căci peștele se pregătea totdeauna cu mujdei mult, de abur fierbinte, de parfum puternic de zambile, miros acru de lături, de gunoaie dospite în rezervorul din pivnița blocului, și iarăși nimic nu e sigur, nu știu dacă aceste mirosuri au vreo legătură cu viața sau moartea prietenului meu, dacă nările mele nu le rețin, le evocă doar pentru a pune ceva  peste străine întâmplări. Și numai firavele legături dintre întâmplări și amintiri îngăduie reactualizarea lor acum când scriu, când mă străduiesc să reconstitui un mediu și când neputința mea mi se pare tot mai evidentă, viclenia memoriei tot mai insuportabilă, înjositoare.

Trecutul se înmagazinează astfel pe stocuri de percepții, de imagini vizuale sau auditive, dar memoria nu e decât o trădare, creierul meu e poate un rezervor de imagini, dar chipul lor e șters, fața lor, o mască arsă de acizi, deformată, mincinoasă și trădătoare. Logica rece îmi cere ca valurile pe care doresc să le văd, pentru că știu că le-am văzut, să facă zgomot, și atunci aleg dintre zgomote, aleg dintre cuvintele care numesc zgomote, pe acelea care mi se par potrivite, dar nimeni nu-mi poate garanta că alegerea mea e bună, că potrivirea între miș­ care și sunet este corectă. Un proces de impunere a selecției pe care o operez, în condițiile unui deplin arbitrar. Și atunci cum aș putea garanta măcar verosimilitatea întâmplărilor, măcar adevărul acestor rânduri, pe care le înșir nu­ mai din dorința de a răscoli, într-un act de o cruzime nemărginită, memoria aceasta, umilind-o, arătându-i că este incompetentă, neputincioasă și că mă minte, așa cum mă face să-i mint la rândul meu pe alții, forțându-i să-mi accepte convenția, să joace cu mine un joc pe care l-am inventat și ale cărui reguli le știu doar eu ?
Și atunci simt că pielea ei era netedă, că nisipul zgârie, că apa e umedă și caldă (tautologie pentru apa unei mări, vara !), că lemnul înțeapă și e tare, că mâlul alunecă mai ușor printre degete decât nisipul, că firele de lână ale pulovărului său ar trebui să fie mai puțin aspre decât lemnul, că sunt aspre, că barba înțeapă când îmi apăs firele cu buricele degetelor, că atâtea lucruri sunt fierbinți, umede, striate, uscate. Și aici ar trebui să înșir toate senzațiile pe care le-am încercat sau despre care știu că există, dar cum ar putea ele să mă ajute să evoc exact, precis, nemăsluit, imaginea, viața, ideile, dragostea și moartea, tristețea și neputința mea în fața atâtor pagini în care încerc să spun adevăr și care nu sunt decât cuvinte, cuvinte alăturate după reguli pe care mi le-am însușit citind și eu, la rândul meu, paginile altor oameni care s-au străduit și ei să facă acest lucru, auzind cum vorbesc și citind cum povestesc.

Și de atâta timp jocul acesta e o încercare disperată de a fixa, de a cuprinde, de a povesti, de a învia un timp care s-a scurs, un om care a murit, o întâmplare care mi se pare pilduitoare, o întâmplare tristă sau veselă și a cărei scur­ gere irepetabilă rămâne într-un fragment de șir, descompusă în mișcări tulburi, scurte, abrupte, despărțită de golurile care se cască între cuvinte.

Am renunțat să transcriu un dialog închipuit cu izul acela de autentic pe care unii știu să i-l dea pentru a micșora distanța între vorbe, convinși că astfel ele vor fi solidare, puternice, vii, dar golul există, și între cuvinte călătoresc viețile noastre, sorii, nisipurile amestecate, tăcute și cuvintele sunt fără gheare.

Pentru că, la două săptămâni după ce unii îl văzuseră ultima oară, aproape de tutungeria de lângă pod, s-a aflat că a murit înecat în mare, la Sulina.

S-a zis că plecase cu un grup de studenți pentru că se îndră­gostise de o fată de la franceză. Au ieșit, mi s-a spus, spre seară pe plaja goală, după o zi foarte călduroasă, s-au dezbrăcat, au intrat în apă și s-au iubit așa, în picioare, în timp ce valurile calde foșneau spre plajă ca o mătase alunecată. Li s-a părut că vine cineva și s-au speriat și nu s-au mai putut despărți. Umbra, care avea cap de taur, cu coarne lungi și curbate în sus, s-a oprit la o anumită distanță și s-a așezat pe nisip, așteptând. Știau că în asemenea cazuri trebuie să-ți păstrezi calmul, au așteptat și ei nemișcați și tăcuți, strânși unul într-altul până când li s-a făcut frig și atunci au hotărât, pentru că umbra nu se mișca după soare, să încerce să o ocolească, ieșind altundeva pe plajă, și să aștepte. Apoi el va fugi să aducă hainele și ea va sta acoperită de nisip. Au făcut câțiva metri într-o parte, prin apă, strângându-se mereu în brațe, ca să nu se piardă, să nu-i cuprindă panica, dar călcând într-un gol au simțit valul deasupra capului, s-au încleștat și s-au înecat, iar valurile i-au azvârlit peste trei zile la mal, cu trupurile diforme. Așa mi s-a spus că s-au întâmplat lucrurile, dar pentru că nimeni n-a fost acolo (decât umbra aceea cu cap de taur și coarne lungi), nu cred că cineva poate ști exact cum a fost, și totul este o deducție, fiindcă, se zice, trupurile lor au rămas încleștate pe nisip.

Eu însă știu adevărul. Când barca începu să ia apă, bătrânul marinar ne spuse să ne lăsăm în apă și să ne ținem de marginea bărcii. Mă lăsai încet peste bord, apa era rece și tulbure, o simții îmbibându-se în pulovăr și urcându-mi spre gât prin fibrele lânii ca prin niște capilare. Cu mâna stângă lopătam cu forță, căutând, ca și ceilalți, să trag spre mal. El a sărit în apă. Era bărbos și palid pentru că Ariadna nu știa să înoate. Sări și ea, dispăru în adânc. Când ieși la suprafață eram la un cot de ea. Vru să se prindă de marginea bărcii și n-o găsi. El îi întinse măna. N-o mai ajunse. Atunci se lăsă de barcă și, făcând o mișcare într-o parte, o prinse de mână. Se zbătură apucați parcă de ceva dedesubt și dispărură în adânc. El apăru apoi cu o mână în sus. Se uită la mine o clipă și dispăru din nou. Bătrânul marinar se aruncă spre ei și dispăru acolo unde apa se învârtejea deasupra lor. Îi mai văzui spatele deasupra apei, cocoșat, apoi nu l-am mai văzut și nimeni nu mai spuse nimic, ci începurăm să înotăm, ținându-ne de barcă, spre mal. Eram obosiți, ne-am uitat uimiți unul la altul, apa îmi curgea din vârful degetelor și pantalonii mi se lipiseră de coapse, reci. Bătea vântul și deodată una din fete țipă scurt și deznădăjduit, un țipăt de femeie care naște, gâfâind, din piept. Și am înțeles că, pentru noi, el, Ariadna și marinarul sunt niște prieteni plecați pe care nu-i vom mai vedea niciodată, plecați în împărăția Dunării bătrâne, dincolo de oglinda tulbure, de lut.

După căutări fără sens, cei câțiva oameni ai că­pităniei portului ne-au spus că apa îi va arunca pe țărm. Au călătorit trupurile lor spre mare, au fost îmbrățișate de lacrima ei uriașă, ei înșiși îm­brățișați în moarte. A treia zi au fost găsiți pe țărm, lângă un turn grăniceresc, care ne păzea de invazii, la o distanță mică unul de altul, cu părul plin de nisip, clătinându-se rar, pe spate, în ritmul valurilor lungi.

Excursia avea în program vizitarea Deltei, dar dru­mul fusese monoton, îmbarcați pe un remorcher de pe Dunărea mâloasă, printre maluri cu tufe de sălcii continui, pe brațul de sud, spre o cherhana, unde urma să mâncăm pește. Ne-am întors apoi pînă la încrengătura principală și a urmat alunecarea în linie dreaptă pe brațul central, navigabil. Aceleași bordeie de pescari, pontoane minuscule, clădiri mai mari pe malul înalt, uneori sălcii aplecate spre apă, aceeași căldură, blocată în aer și pește gătit în trei feluri și apă minerală clocită. Ziua zăceam pe puntea de sus, copleșiți de sudoare, încercând să citim, arși de soarele nemilos și fix. Grătarele de lemn puse peste metalul punții ni se impregnau în carne. Seara ieșeam pe punte și dansam. Fetele arborau la început tocuri înalte și rochii ușoare, cu brațe și piepturi dezgolite, dar țânțarii și frigul le-au îmbrăcat. Se dansa și se bea coniac. În puloverul lui albastru, lung și cu gâtul înalt, el dansa totdeauna cu Ariadna. Era nebărbierit și o auzeam uneori cum se plânge că o zgârie și că ar fi cazul să se radă zilnic. Era inutil, pentru că, de când îl știu eu, a purtat o barbă de două zile. Barbă de artist care îi dădea un aer ciu­dat, părea că suferă, că îi murise cineva de curând și că nu are chef acum de nimic. Un martir plictisit de niște chinuri prea lungi, devenite indiferente.

Sosisem la Sulina dimineața. Atunci Ariadna ne-a pro­pus să mergem cu toții în Delta adevărată, căci n-am văzut nimic din ea, tot navigând doar pe brațele dragate. Ea mai fusese, zicea, știa să se descurce în labirintul canalelor, avea memoria bună, vedea și memora detalii pe care ceilalți le ignorau. Dar, pentru siguranță, era mai bine să avem un ghid localnic. El a făcut rost de o barcă și de un bătrân marinar, îmbrăcat cu o bluză vărgată, așa cum le stă bine marinarilor, bărbos, cu fața arsă și încrețită de sare. Aventura începea. Ne-am urcat în barcă mai sus de port și am pornit. Barca era veche, smolită, cu vâsle mari și lungi prinse de bord cu ochiuri de frânghie. Am intrat repede într-un braț de Deltă, un coridor verde cu pereții înalți. Ariadna a scos un ghem de sfoară și a legat un capăt de o salcie la intrare. Apoi s-a așezat la pupă, pe genunchii lui, desfășurând încet firul pe care îl lăsa să se depună pe încrengăturile frunzelor ascuțite, de trestie proaspete. Fetele își țineau mâinile în apă, bu­curoase de răcoarea apei. El o cuprinsese pe Ariadna de talie, ca să o ferească de cădere, și stăteau pe banca din spate. Nu le vedeam decât mișcările lente, desfășurarea atentă a firului. Apa strălucea uneori uleios. Am rătăcit îndelung prin peisajul fără puncte de reper. Marinarul lopăta rar. Eram absorbiți ca de un curent invizibil spre centrul incert al Deltei, situat undeva la întretăierea medianelor triunghiului său, triunghi în deformare continuă. Timpul, care trece și tace, era marcat doar de umbrele unor sălcii pe care aveam impresia că le mai văzusem. Deodată, după o zguduitură, una din fete a țipat că barca ia apă. Ajunsesem în centrul de greutate al Deltei. Ne-am lovit poate de o epavă metalică din vreme războiului, rămasă pe un grind și acum acoperită de apă. Toți am sărit în apă la sfatul marinarului. Cei trei au dispărut, unul după altul, trași la fund de vreo bulboană. Am reușit singur să calfatez crăpătură cu pulovărul meu și să golesc barca de apă, în vreme ce fetele se țineau tăcute de borduri. Ne-am întors înfrigurați și înspăimântați, fără ei, urmând firul lăsat în urmă, întins între sălcii pitice și trestii înalte.

Pe punte nu se mai dansa. Ne-am adunat numai din obișnuință, era liniște, până când dinspre mare s-a auzit urletul singuratic al unei sirene, un vapor urca pe fluviu. Singur, lângă o coloană de metal ruginit, care pare că duce spre cer, am plâns fără lacrimi, pentru că nu știam nimic despre ei și toate aceste rânduri zgriburite sunt neputincioase.

1969





This article comes from Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

The URL for this story is:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1411