Who's Online
Exista in mod curent, 77 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Istorie recenta: Ioan Rosca. Revolutia si Contrarevolutia din Romania
Scris la Tuesday, November 16 @ 20:50:46 CET de catre asymetria |
Revoluția și Contrarevolutia din
România-04-Ioan ROȘCA {010}
Index articol
Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA
{010}
Dezinformare represiune și instigare la război civil
S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe :
puterea, opoziția (contestația) și populația
Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat:
susținătorii revoluției, văzîndu-și frații
Răsturnarea regimului comunist era absolut necesară și
legitimă
Toate paginile
Revoluția și Contrarevolutia din
România-04-Ioan ROȘCA {010}
Index articol
Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA
{010}
Dezinformare represiune și instigare la război civil
S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe :
puterea, opoziția (contestația) și populația
Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat:
susținătorii revoluției, văzîndu-și frații
Răsturnarea regimului comunist era absolut necesară și
legitimă
Toate paginile
Incă din primele zile ale revoluției,
tovarăsul Ion Iliescu, ideolog format la Moscova și preferat acolo, ca
înlocuitor al lui Nicolae Ceaușescu, fiu al unuia dintre activiștii
Kominternului (ca și Petre Roman, al cărui tată – pe care îl admiră încă
fără rezerve - a fost instalat de Armata Roșie) - iși dovedește
orientarea. Intră în contact cu Moscova (de la care se cere și
ajutor militar, inițiativă stopată de generalul Gușă).
Propulsează în fruntea Frontului garnitura stalinistă
"disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc). Condus de vechi agenți de
influență ai URSS (și poate chiar agenți KGB- așa cum au arătat-o unele
dezvăluri), Frontul trădează interesele țării, continuînd politica
obedienței față de "prietenul de la răsărit", fapt scos în evidență de
semnarea scandaloasă a tratatului cu URSS, neomologat.
Cea mai bună dovadă a desconsiderării intereselor naționale o
constituie poziția față de șansa istorică a reunificării României, în
momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic,
formarea Ucrainei și Moldovei.
în loc să denunțe ferm
pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea, puterea (care pretinde a
reprezenta România) este prima care recunoaște independența Moldovei!
Ideologii comuniști susțin că "nu e momentul" să ne reafirmăm
drepturile istorice, că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea
zonei. Și asta, într-o perioadă a reconfigurării frontierelor, a
căderii zidului Berlinului, într-un moment în care legitimitatea unei
reunificări, plebiscitată de populația de pe cele două maluri ale
Prutului nu ar fi putut fi contestată de nimeni.
Formați într-un partid
care și-a propus dezmebrarea României și intrarea ei sub oblăduire
sovietică, staliniștii aciuați în Front "uită" ușor nedreptatea din 1940
, ciuntirea României istorice, tributul plătit de poporul român pentru
eliberarea Basarabiei, suferințele populației crucificate dincolo de
Prut (supusă exterminării, deportării și unui proces neiertător de
desnaționalizare).
Tactica comunistă, de a justifica trădarea spre Est, este
continuată: invocarea pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem
Basarabia (ca și cum, după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat
arbitrajul de la Viena).
Deturnarea
patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru că nu
se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forțată, din mai multe
motive. Constatînd că rezistența față de neocomunism se concentrează în
Transilvania, în orașele în care a avut loc o adevărată revoluție, și că
aceste orașe întorc spatele Frontului și adoptă Proclamația de la
Timișoara - experții în diversiune au recurs la arma… pericolului
iredentist.
Fricțiunile dintre români și maghiari sînt ațîțate pînă la
explozie. Episodul Tîrgu Mureș e manevrat cu dibăcie asasină. Pericolul
maghiar e invocat pentru scindarea și compromiterea opoziției, folosit
pentru relegitimarea securității (sub emblema SRI).
Interesul aparării de dușmanul comun face minuni:
naționalismul brun al epocii ceaușiste intervine în ajutorul
internaționaliștilor staliniști, în lupta împtriva "huliganilor"
revoluțioanari, care l-au debarcat pe… patriotul Ceaușescu. Conform unei
vechi deprinderi, neocomuniștii pendulează fără probleme și scrupule,
între ațîțarea iresponsabilă a șovinismului și condamnarea ipocrită a
xenofobiei.
Ei își arată deschiderea atunci cînd au nevoie de imagine
externă sau de sprijinul ungurilor, evreilor sau țiganilor. Dar nu ezită
să corupă patosul național, instigînd (prin informatorii provocatori și
propagandiștii din presa aservită) la confruntare interetnică sau chiar
la pogrom (vezi reprimarea țiganilor din 14 -15 iunie).
Țiganii plătiți să compromită mitingul sau să atace opozanți-
sînt "oameni de bine". Cei care fac revoluție, alături de români- sînt
infierați. UDMR este dușman sau prieten, în functie de context.
Chiar și pe 13 iunie, se încearcă specularea unor evenimente
din Ardeal. în rezumat, Frontul respinge reunificarea din Est, arendînd
naționalismul Securității, pentru a sparge unitatea cetățenilor
revoltați.
Mai tîrziu, cînd a devenit evident că lumina nu mai poate
veni de la răsărit (vezi și ratarea puciului de la Moscova), Frontul se
vade silit să preia creator agenda opoziției, susținînd integrarea
subalternă a României securiste în NATO și în Europa. O ocazie pentru ca
puterea să devină și curea de transmisie neocolonială, patronînd o
cascadă de afaceri dubioase, în dauna interesului național.
B5. Apărătorii intereselor și unității naționale: românii conștienți
de valoarea autonomiei, doresc să trăiască într-o țară liberă. Ei știu
cît ne-a costat aservirea față de diverse puteri, ultima dominație,
sovietică, fiind cea care ne-a impus comunismul.
în ciuda tăcerii care a ascuns "realizarile" ocupației sovietice și
răpirea Basarabiei, românii care știau adevărul nu puteau fi
reprezentați de echipa Iliescu- Burcan- Bîrlădeanu- Roman.
Majoritatea dorea eliberarea de sub tutela rusă, reorientarea
României spre occident, refacerea alianțelor tradiționale, frînte după
1944 (în urma trădarii de la Ialta), cooperare echitabilă cu
democrațiile dezvoltate, în condiții de respect și interes reciproc.
Din păcate însă, oamenii simpli nu au putut combate politica externă a
puterii, fiind amăgiți cu aparențe și promisiuni, manevrați spre o
totală confuzie, printr-o cascadă de diversiuni care i-au făcut să
piardă, pînă la urmă, simțul (sensul) interesului național.
Revoluția a fost începută la Timișoara printr-o acțiune comună a
cetățenilor de diverse naționalități. Infrățirea etniilor pe baricada
luptei cu comunismul a continuat (la Timișoara, Sibiu, Brașov, Cluj,
Arad, București, etc., insurgenții fiind români, maghiari și țigani
înfrățiți).
Proclamația de la Timișoara a încercat să consolideze acest
spirit fratern, evitînd sciziunea păguboasă pe criterii naționale.
Puterea a făcut totul pentru a sparge această unitate. A "demascat"
opoziția ca instrument al unor interese străine și planuri
antiromânești. Din păcate, respingînd fără nuanțe "extremismul
naționalist", neglijînd problemele reale ale românilor și
minorităților, opoziția politică și intelectuală nu a găsit antidot
eficace la aceste manevre, lăsînd puterii monopolul de aparent apărător
al intereselor majorității românești.
Activitatea partizană a
UDMR a ușurat sarcina propagandei "naționaliste". Astfel s-a putut ca,
la 1 decembrie, formațiunile "patriotice" pregătite de Vatra Românească
și România Mare, să hulească reprezentanții partidelor care au făcut
Unirea, spre bucuria manifestă a liderilor Frontului. Unii membri ai
opoziției au favorizat jocul cinic al puterii și susținînd teze
neo-internaționaliste (mondialiste) în momente și în forme nepotrivite.
După ce au agresat în 1990 opoziția sub lozinca "Nu ne vindem țara
!", militanții "patrioți" au asistat neputincioși la vinderea pe nimic a
României - prin contracte care au produs beneficii doar celor ce le-au
semnat. Nu au putut împiedica aservirea față de interese mercantile
făcută chiar de cei care chemaseră la vigilență, prefăcîndu-se că
protejează avuția colectivă. Capitalul străin, reclamat și de opoziție,
nu a fost folosit pentru a sprijini o economie competitivă, ci pentru a
umple cîteva buzunare, vinde îtreprinderi subevaluate și mînă de lucru
ieftină, a crea populației noi datorii.
13. Impiedicarea unificării opoziției (revoluționare,
politice, civice, sociale, naționale) prin mijloace mergînd de la
dezinformare la represiune și instigare la război civil (p6)
Deși a fost notorie pentru români și a motivat execuția cuplului
Ceușescu, criminalitatea regimului comunist genocidar este recunoscută
oficial de-abia acum (vezi declarațiile Președinției în Parlament pe 18
decembrie 2006 și derularea unor anchete ca dosarul P35/2006).
Intîrzierea, timp de 17 ani, a unei "tranziții" care a protejat
vinovații și a lăsat să moară nemîngîiate victimele- are o singură
explicație plauzibilă. Folosind pîrghiile puterii confiscate în
decembrie 1989, postcomuniștii au întîziat recunoașterea adevărului
privind natura distructivă a regimului pe care l-au condus și, în
consecință, privind legitimitatea împlinirii idealurilor revoluției
anticomuniste declanșate la 16 decembrie 1989.
O dată revelate crimele comunismului, speculațiile privind sensul
evenimentelor din decembrie 1989 (răscoala anti-ceaușescu, lovitura de
stat,etc.) nu mai pot masca adevărul fundamental că, eliberarea
poporului român, răsturnarea reală a regimului comunist, impunea
instalarea unor structuri noi de putere, unde nu aveau ce caută
reprezentanții vechilor interese criminale (care ar fi trebuit deferiți
justiției).
După revolta declanșata
între 16 și 22 decembrie, aparatul comunisto-securist a contraatacat
însă cu viclenie și hotărîre, conservîndu-și (convertindu-și) puterea
în cadrul noilor structuri, uzurpînd (confiscînd, deturnînd, înăbușind)
revoluția anticomunistă.
Eliberarea prizonierilor lagărului comunist ar fi trebuit să
declanșeze schimbări pe mai multe planuri, strîns împletite, dar avînd
fiecare calendarul și ritmul său (ele formează pistele/problematicile
noastre de analiză).
Trebuiau reformate imediat structurile (instituțiile) statului
totalitar (justiție, poliție, administrație, etc.) și mai ales curățite -
prin îndepărtarea din poziții de conducere a vechilor "experți"
securicomuniști (vezi p1- raportul cetățean/ stat).
Clădirea instituțiilor politice democratice (partide, parlament,
etc.) era și ea presantă- dar era condiționată de punerea la punct a
unor programe coerente de reconstrucție, de informare și educare a
alegătorilor, de scoatere la lumină a activității candidaților în timpul
comunismului, de deconspirare a informatorilor securității folosiți
-prin șantaj- ca agenți electorali ai foștilor lor șefi (p2:
reprezentarea politică).
Ridicarea (selecționarea corectă) unor elite civice active cerea și
ea un anume timp, reclamînd însă o imediată declanșare a campaniei de
dezintoxicare a "oamenilor noi" formați de comunism (p3- evoluție
civic-spirituală).
în fine, avînd în vedere complexitatea sistemică a economiei și
societății, transformările economico-sociale nu puteau fi decît
progresive - pentru a nu antrena distrugerea capacităților de producție
și degradarea echilibrului social (p4- evoluție economică).
Schimbările la nivel inter-comunitar (raportul majoritate-minorități,
autorități centrale-locale, relații externe) trebuiau și ele să țină
cont de necesități și împrejurări (p5- probleme național-comunitare).
Cam aceasta era agenda revoluției.
Interesul contrarevoluționar al oligarhiei comuniste era în
schimb: încetinirea epurării, evitarea judecății pentru crimele și
abuzurile din trecut și menținerea puterii.
Puțin le păsa de conservarea structurilor de organizare și a
metodelor de producție comuniste - atîta timp cît puteau rămîne la cîrma
societății. Bine gestionată, privatizarea controlată de ei se putea
chiar transforma într-o monumentală lovitură de înavuțire, adevărata
finalizare a procesului de exploatare și acaparare început în 1944.
Din păcate, cei care s-au erijat atunci în opozanți față de
FSN nu au putut sau nu au vrut să-i sesizeze și sa combată adevărata
platformă. Mulți dintre politicienii și intelectualii "opozanți", au
neglijat necesitățile organice ale fiziologiei socio-economice,
susținînd, fără necesarele prudențe și nuanțe, necesitatea "terapiei de
șoc" și acceptînd amînarea epurării personalului de conducere.
Din graba de a răsturna "comunismul" și din obediență față de agende
externe (interesate mai curînd de compromiterea alternativelor
colectiviste de organizare decît de judecarea abuzurilor lagărului)
opozanții din 1990 au creditat doctrinar răsturnarea de priorități
convenabilă puterii.
Există multe explicații ale acestei defecțiuni: slaba
pregătire și calitatea morală precară a membrilor, centrarea politicii
pe generația pre-comunistă, ipocrizie intelectuală și vanități de
pseudo-rezistență, intoxicarea formațiunilor cu agenți, intimidarea și
frica, reacția distructivă a populației manipulate, orbiri doctrinare,
egoisme mărunte, lipsa solidarității, etc.
Dar cauza principală a unei disfuncții care a lăsat România
fără apărare este prăpastia între opoziție și populatie, creată
premeditat de putere în 1990, mai ales prin manevra de la 13-15 iunie.
Deși urîtă de majoritatea populației (datorită exceselor regimului
Ceușescu) puterea comunistă din România era foarte solidă, înainte de
1989. Forțele partidului, securității, justiției, miliției,
nomenclaturii economice și administrative - combinată cu inerția
structurilor socio-economice și cu capitalul de degradare investit în
"formarea omului nou" - erau mult mai puternice decît forțele divizate,
dezorganizate și dezorientate, care doreau o schimbare profundă (cîțiva
dizidenți, opozanți, rezistenți- împreună cu pătura pasivă a dușmanilor
tăcuți ai regimului).
Cu aparatul represiv,
administrativ și propagandistic intact, puterea post-decembristă s-a
văzut totuși în imposibilitatea de a continua un regim care nu se mai
potrivea contextului extern, decizîndu-se să se convertească la
capitalism- cu pierderi minime.
Dacă, profitînd de
raportul favorabil de forțe, ar fi reprimat brutal tabăra
anticomunistă, într-o lungă serie de ciocniri în care ar fi fost
înfruntată frontal, și-ar fi periclitat pînă la urmă legitimitatea
externă și șansele de a rămîne la cîrma României pe termen lung.
Pe de altă parte, dacă
ar fi permis normalizarea situației economice și politice - nomenclatura
ar fi riscat tragerea la răspundere pentru crimele și abuzurile
comunismului, în momentul în care opoziția ar fi căpătat suficientă
putere structurala.
Ramînea o singură cale, pe care puterea post-comunistă a
găsit-o și exploatat-o perfect. Transformarea progresivă a puterii
politice centralizate, moștenite din comunism, în putere finaciară
distribuita.
în timp ce opoziția era rătăcită pe false piste, ei pregăteau
cîștigarea "pariului" privatizării. Asa cum nu poți judeca nomenclatura,
în timpul regimului comunist, nu poți nici pedepsi oligarhia economică a
unui capitalism de clan.
Miliardarii înfrățiți sînt foarte greu de condamnat, putînd controla
partidele, presa, conștiințele- prin pîrghii financiare. Iar occidentul
nu va respinge Tovarășii convertiți în Patroni care au demontat
comunismul- dacă poate face cu ei afaceri bune.
Nici securicomuniștii ce trebuiau îmbogățiți nu aveau de ce opune
rezistență acestui plan genial. Realizarea lui cerea însă o opoziție
divizată, timidă, gălăgioasă și ineficace, menținută pe tușă, eșuată în
demersuri sterile, colaboraționistă.
Frontul a făcut totul
(informatori, provocatori, dezinformatori, agresare, cumpărare,
intimidare, etc.) pentru a-și selecta opozanți care latră fără să muște.
Iar cei care au împiedicat acest proces de domesticire, instigînd spre o
contestație frontală, revoluționară, au fost marginalizați sau
reprimați- fără menajamente.
Astfel, s-a ajuns la
izolarea și agresarea protestatarilor din și pentru Piața Universității.
Lipsită de lideri, părăsită de partide, intelectuali și sindicate, mica
grupare a celor care mai contestau confuz, în stradă, sugrumarea
revoluției anticomuniste, coruperea democrației, continuarea propagandei
otrăvitoare, confiscarea avuției colective, trădarea intereselor
naționale și învrăjbirea minorităților- a devenit o victimă ideală, mai
ales după manevra de legitimare de la 20 mai. Distrugerea mișcării lor a
fost o lovitură mortală dată de Contrarevoluție.
S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe :
puterea, opoziția (contestația) și populația (sindicate, etc). Ca să
învingă revoluția, ar fi trebuit realizat cartelul opoziție-populație,
contra puterii.
Aceasta a reușit să evite acest pericol, combinînd abil două etape:
1. Cartel putere-populație contra opoziției (pînă la 20 iunie) și apoi
2. Cartel putere-opoziție, contra populației (după 20 iunie).
Etapa 1 impiedicînd populația și opoziția să se apropie, în etapa
2, în momentul cînd susținătorii înșelați ai FSN, loviți de măsurile
socio-economice necruțătoare post-mineriadă s-au îndreptat către
opoziție, convinși brusc de "singura soluție, înc'o revoluție"- au fost
primiți cu răceală (ca "muncitori învechiți" , "țărani înapoiați" ,
"sindicate roșii" , "mineri răspopiți", etc.) și sfătuiți să se
liniștească.
Plini de resentimente și frici, fruntașii opoziției au rămas
în parlamentul trădării, au îndemnat populația la non-violență și
respectarea legalității, au dat cecuri în alb terapiei de șoc. Iată
efectul principal al loviturii din 13-16 iunie.
Fenomenele sintetizate mai sus au stîrnit revolta celor care au avut
capacitatea să le înțeleagă, depășind perdeaua de fum creată de
contrarevoluționari.
Ele au determinat trei filoane de opoziție activă: cea
politică, organizată de partide noi sau reînființate, cea civică –
coagulată de grupări de intelectuali cu prestigiu și cea populară- a
"protestatarilor străzii". Contestatarii din cele trei categorii au
încercat, prin mijloace specifice, să trezească la realitate restul
populației, denunțînd uzurparea.
Partidele- prin platforme și mesaje, intelectualii – prin intervenții
publicate în presa neaservită, opozanții simpli- prin mitinguri și
marșuri de protest. Forma cea mai acută a contestației, dovedind
exasperarea în fața manevrelor neocomuniste- a fost greva foamei.
Populația păgubită, care ar fi putut înclina balanța confruntării,
victimă a dezinformării reușite prin televiziune, ziare și informatori
nedesconspirați s-a trezit numai după ce și-a dat seama că a fost
înșelată pentru a valida electoral un Front total diferit de cel pe care
credea că-l votează. Iar farsa naționalismului securicomunist și-a
dovedit din plin eficacitatea (este folosită pînă azi cu succes).
Izolate de masele pentru care luptau, împiedicate să pătrundă
în reduta televiziunii, măcinată de orgolii și superficialitate,
sabotate continuu de putere, cele trei curente nu s-au putut
sincroniza, sciziunea lor manifestîndu-se nociv în cadrul evenimentelor
din 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie, etc.
Apariția Proclamației de la Timișoara a creat ocazia
coagulării forțelor revoluționare (anti-contrarevoluționare) în jurul
unui numitor comun minimal: contestarea dreptului de a rămîne la putere a
foștilor nomenclaturiști, prin manipularea electorală a unei populații
dezinformate.
Politicienii, intelectualii și cetățenii care doreau
implinirea idealurilor revoluției au făcut eforturi concertate pentru a
strînge semnături pentru punctul 8 al Proclamației, și-au exprimat
împreună opinia, în cadrul manifestațiilor publice care au izbucnit în
țară și au trimis sute de delegați la congresul pentru constituirea
Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timisoara, care a avut loc
între 28 și 29 aprilie.
In fața pericolului de a
se vedea înfruntați de o opoziție coerentă, unită și incisivă,
uzurpatorii puterii au reacționat energic căutînd (și reușind) să-și
dezbine și dezorienteze adversarii cu ajutorul unei panoplii de mijloace
profund imorale și distructive - care trădează agenda neocomunistă:
păcălirea telespectatorilor, intimidarea și sabotarea partidelor prin
agenți infiltrați, atragerea intelectualilor pe piste false și sterile,
cultivarea unui nou val de colaboraționism, cumpărarea coștiințelor și
încurajarea corupției, șantajul, instigarea șovină, compromiterea
contestației, reprimarea rezistenței.
Prin manevre oculte, ei au reușit dezbinarea filoanelor de
rezistență expuse mai sus: liderii unor partide evitînd implicarea
personalităților și participarea la manifestații și abordînd defectuos
problema economică și națională; liderii unor mișcări protestatare,
respingînd participarea partidelor, arătînd rezerve față de implicarea
personalităților și nereușind să-și trezească concetățenii mințiți și
jefuiți, intelectualii neimplicîndu-se frontal în activitatea partinică
sau în acțiunile de stradă și contracarînd slab și cu întîrziere
manevrele propagandistice de confiscare a justiției sociale și a
interesului national, populația jefuita lăsîndu-se captată de Front și
luptînd împotriva propriilor interese, apărătorii unității și
independenței naționale, lăsîndu-se antrenați în diversiunile securiste.
Neputînd manevra masa
opozanților, care au simțit și exprimat continuu, în acea perioadă,
nevoia de unitate în lupta pentru victoria revoluției anticomuniste,
experții în diversiune au dezamorsat opoziția corupînd structurile ei de
conducere (reprezentare). Speculînd ambițiile, egoismul, naivitatea sau
obtuzitatea unor lideri propulsați în arenă de un mecanism dereglat de
selecție a conducătorilor, puterea uzurpatoare a reușit să paralizeze
rezistența de la vîrf, producînd dezorientarea masei contestatare,
incapabilă să se replieze în spatele unor noi lideri, neconfiscați.
Decizia inițiatorilor Proclamației de la Timișoara (în urma
unor discuții purtate cu Ion Iliescu) de a renunța la contestarea
candidaturii sale, folosind semnăturile pentru punctul 8 (așa cum au
cerut, fără succes, cei veniți la Congresul din 28-29 aprilie)- a pus
manifestanții din Piața Universității (și din celelalte "zone libere de
neocomunism" apărute în toată țara: Constanța, Tulcea, Ploiești, Iași,
Piatra Neamț, Sibiu, Brașov, Cluj, etc.) într-o poziție ingrată.
Mitingurile din tară au fost atăcate cu furie oarbă de susținătorii
FSN , violențele și amenințările silindu-i pe mulți manifestanți să se
refugieze la București- unde au semnalat situația grea din provincie,
creată prin dezinformare.
Acceptarea pseudo-alegerilor programate pentru 20 mai de
către principalele partide politice (în urma unor negocieri penibile),
personalități intelectuale (în urma unor analize debile) și unele
asociații implicate în proteste (convinse de cîțiva sfetnici de la GDS
să elimine cerința de amînare a alegerilor - condiție evidentă a
implementării punctului 8), a sporit confuzia generală.
Retragerea multor manifestanți din Piața Universității dupa 20 mai,
cauzată de o cumplită dezamăgire, dar explotată ca o recunoaștere a
legitimității Contrarevoluției (ca fapt împlinit electoral), agravează
situația minorității celor rămași pe baricada revoluției.
Derutați de părăsirea redutei de către camarazii de cauză
(eșuați în perplexitate și depresie după "alegerile" din 1990), ultimii
manifestanți (în general oameni simpli din categoria revoluționarilor
trădați în decembrie) sînt siliți și ei să-și cosmetizeze mesajul,
pentru a nu risca sentința de tulburare a ordinii, într-un stat în care
puterea părea a fi obținut o nemeritată legitimitate. Se repliază pe o
platformă minimală (post de televiziune independentă, etc) și plănuiesc
închiderea mitingului printr-o Proclamație.
Puterea știe că această
perplexitate nu poate dura, că victimele manevrelor sale se pot
dezmorți, revenind la o contestație viguroasă. Că pumnul de încăpăținați
debusolați rămași în Piața Universității sînt ultimii apărători
vizibili ai unei credințe împărtășite de mulți alții, paralizați pe
moment de trădarea și deruta liderilor și concetățenilor: aceea că
revoluția anticomunistă este deturnată de structurile neocomuniste, care
conduc România spre dezastru. Rebelii din Piața Universității știu că
alegerile au fost o farsă, că poporul a fost păcălit, că opoziția a fost
confiscată.
Că niște autentici staliniști, tovarașii
Iliescu-Roman-Bîrlădeanu-Brucan, etc. știu și ei că dușmanul de clasa,
prins într-un moment de slăbiciune, trebuie anihilat necruțător. De
aceea, puterea face un gest doar aparent absurd, trecînd, pe 13 iunie
noaptea, la reprimarea în forță a ultimilor manifestanți. în același
timp sînt puse din nou în funcție represivă detașamentele de intervenție
ale clasei muncitoare (IMGB, etc) care trebuie să pună studențimea cu
botul pe labe.
Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat:
susținătorii revoluției, văzîndu-și frații "huligani/golani" duși din
nou la Măgurele, prizonieri ai cunoscuților milițieni torționari, ies în
stradă, încercînd disperați și dezorientați să-și apere camarazii și
cauza. Au loc scene similare cu cele din decembrie, unele cu aceiași
protagoniști de ambele părți.
Revoluționarii autentici și forțele de ordine neanimate de ura
comunistă- încearcă să evite escaladarea violențelor. Urmează însă
diversiunea- pregătind represiunea. Ca și la 18 februarie, în timp ce
liderii manifestației revoltate, dar pașnice, încearcă să calmeze
spiritele, intervin provocatorii strecurați între manifestanți, care-
alături de elementele turbulente sau vindicative care se ivesc în astfel
de ocazii- se comportă vandalic, asaltînd, distrugînd, incendiind,
compromițînd.
Cine mai poate distinge aceste provocări de furia autentică a unei
mulțimi adusă la exasperare insurecțională de demonstrația de rea
voință a puterii (a se vedea și atitudinea ei din 11 iunie). Atacul
comunard asupra unor clădiri oficiale (Poliție, Ministerul de Interne,
Televiziune, etc) dă prilejul intervenției forțelor represive, care
lichidează răzmerița în sînge.
Dar nu e de ajuns. Puterea cheamă în ajutor telespectatorii fideli,
instingînd la război civil. Readuce în București detașamentele avansate
ale clasei muncitoare (mineri, etc) conduse de experimentata securitate
(convertită în SRI).
Pe 14-15 iunie aceste echipe mixte atacă cu barbarie extremă toate
persoanele ce par a aparține unor pături potențial dușmănoase (care
trebuie aduse la ordine prin intimidare): studenți găsiți în
Universitate sau veniți apoi la examen, țigani vînați prin tot
Bucureștiul, intelectuali recunoscuți după ochelari și barbă, bătrîni
care nu se legitimează în fața minerilor, etc. Universitatea și
Institutul de Arhitectură sînt devastate.
Sînt făcute descinderi necruțătoare la sediile partidelor și
asociațiilor de opoziție și chiar la domiciliul unor lideri. Barbaria
vînătoarii de opozanți depășește orice imaginație și stupefiază întreaga
lume. Scopul adevărat al acestei lovituri capitale dată Revoluției, cu
ajutorul metodelor și instrumentelor de represiune pregatite de regimul
Ceușescu (securitate, armată, media, gărzi patriotice, planuri secrete
de intervenție, etc). nu a fost dezafectarea unei artere de circulație,
igienizarea unei piețe sau împrăștierea unei manifestații ce se apropia
evident de sfîrșit, ci intimidarea (paralizarea) întregii opoziții:
populare, intelectuale și politice.
Este revanșa
comuniștilor pentru demonstrația de forță ratată în decembrie, aducerea
înapoi la ascultare a cîrcotașilor anticomuniști nărăviți la
libertate. Acești "golani" cu orientare "fascistă" trebuie să știe că
dacă vor încerca sa stea în calea restaurației comuniste, vor fi puși
să se lupte cu hoardele clasei muncitoare manipulate, că eliberarea
României trebuie plătită cu un război civil fratricid. Acesta este
mesajul "mineriadei". Numai înțelepciunea (sau lașitatea, sau
luciditatea) contestatarilor -care se retrag dintr-o bătălie inegală-
împiedică un carnagiu, provocat pentru conservarea puterii.
Lovitura reușește perfect și înfundă drumul spre libertate a
României. Intelectualii și politicienii nu găsesc calea de a contracara
manevra de înăbușire a revoluției (în spatele cortinei de aparențe
democratice), nu declanșează o rezistență frontală.
Descurajați de rezultatul alegerilor viciate (printr-o
manipulare care revelează gradul de intoxicare propagandistică a
majorității populației ), intimidați de demonstrația de forță,
respingînd soluția războiului civil, prinși în capcana erorilor comise
înainte de "alegeri", liderii politici acceptă situația … recunoscînd
alegerile, intrînd în parlament, renunțînd în fond la punctul 8,
acceptînd, pe 18 iunie alungarea celor care ieșiseră din nou în Piață ca
să spună NU unui fapt monstruos împlinit.
Intelectualii protestează steril față de excesul de brutalitate al
forțelor de ordine, care au intervenit pe 13 iunie și mai ales față de
folosirea odioasă a minerilor pe 14-15, dar nu-și mai asumă răspicat
cauza manifestanților reprimați.
Studenții fac un marș de 100 000 de "cămăși albe", doar
pentru a pune flori în ușa ministerului justiției, o rugăminte delicată
pentru eliberarea lui Marian Munteanu- zdrobit și arestat. Protestele
ferme ale diasporei și străinătății -inclusiv cele oficiale- nu schimbă
situația de fond. Rămasă fără voci reprezentative, marea masă a
revoluționarilor, solidari cu cei reprimați, retrasă din arenă, este
captivă și mută. Mulți dintre ei, scîrbiți și descurajați, se
resemnează. Alți revoluționari cad într-o depresie profundă (vezi
sinuciderile lui Călin Nemeș, Gigi Gavrilescu, Radu Chesaru), sau
părăsesc (în masă) o Românie irespirabilă, lipsind-o de aportul celor
mai sănătoase elemente ale societății, împinse în exil de răufăcătorii
rămași la cîrma țării.
Structurile rămase la
putere obțin concluzia de neîncepere a urmăririi penale, pe baza unor
dosare măsluite, în ciuda amplorii evidente a crimelor, comisiile
parlamentare acoperind dezertarea Justiției. Se amuză în parlament cu o
opoziție decorativă. Apoi încep reforma pe care au denunțat-o ca scop
odios al adversarilor lor, trezind din somn proletariatul dezmoștenit-
tovarașul de drum trădat, adevărata țintă a uzurpării. România este
izolată mult timp în plan internațional, pierzind capitalul moral
cîștigat la revoluție, fiind percepută ca un bîrlog al securității.
Cei care mai încearcă să apere scînteia revoluției , declarați
"radicali" de colegii resemnați la colaboraționism, se zbat fără efect.
Intelectualii și partidele declară că nu înțeleg cine și de ce se mai
frămîntă între august și octombrie prin Piața Universității . Lipsite
de sprijin și înțesate cu provocatori, mitingurile de protest pentru
crimele comise între 13 și 15 iunie sînt patetice, penibile, ineficace.
De-abia după liberalizarea prețurilor, manifestațiile din Piață
capătă iar consistență, rîndurile protestatarilor fiind întărite de
proletarii trădați de FSN. Dar nimeni nu-i dorește, nimeni nu-i
captează. Opoziția nu-și revine. încercarea de unificare a ei în cadrul
Forumului Democratic Antitotalitar este boicotata de Front, de liderii
unor partide și de mulți intelectuali.
într-un contratimp costisitor, aceștia din urmă lansează
Alianța Civică- care reușește trista performanță de a îngreuna
coagularea opoziției politice, de a dezamorsa (a se vedea momentul 15
noiembrie) valul nemulțumirilor populare și de a lăsa Timișoara singură
în rebeliunea disperată împotriva celor ce au sufocat revoluția. în
decembrie 1990, contrarevoluția fsn-istă stinge ultimile zvîrcoliri ale
revoluției anticomuniste.
14 Concluzia spre care converg mărturiile și documentele
Pentru orientarea în pledoaria complexă expusă în părțile III-IV,
poate fi utilă urmărirea firului central, adică a afirmațiilor majore,
care compun argumentația .
1. Regimul comunist a fost criminal, anormal, nelegitim, instalat de o
forță de ocupație (URSS), dînd naștere la abuzuri față de legi, dar și
la legi abuzive - care au acoperit un genocid (faptul ca - în codul
nostru penal- criteriile de selectie a victimelor genocidului nu
figurează explicit, nu are nici o relevanță). O adevarată răsturnare
trebuia să conducă la recunoașterea caracterului distructiv al
regimului, la scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, la
pedepsirea vinovaților și repararea daunelor, informarea corecta și
educarea maselor alienate de el, reconstructie economica și regenerare
socială și morala. Nimic de acest fel nu s-a întîmplat. Revoluția a
fost înfrîntă de Contrarevoluție.
2. Răsturnarea regimului comunist (și nu doar a două persoane) era
absolut necesară și legitimă (dreptul prizonierilor unui lagăr, la
revoluție de eliberare). Datorită rezistenței nomenclaturii parazite,
care controla instituțiile și era apărată de miliție și securitate-
eliberarea nu era posibilă decît printr-un troc (promițîndu-se
impunitatea celor ce acceptau democratizarea) sau prin luptă. Spre
deosebire de alte țări din Europa de Est, la noi nu a avut loc o
negociere (oficială, publică) cu cei de la putere. Folosirea miliției,
securității, armatei și "gărzilor patriotice"- pentru apărarea
regimului- a compromis definitiv nomenclatura comunistă. Aceasta e
acțiunea criminală din decembrie și nu "atacurile populației împotriva
magazinelor, militarilor" , etc.
3. Comuniștii erau
extrem de puternici și de bine organizați- față de forțele slabe ale
rezistenței. Nu se bazau numai pe legi, instrumente de propagandă,
instituții represive și control instituțional total. Ci și pe
pasivitatea populației, alienate de cura (de)formării omului nou,
domesticite prin lanțul de compromisuri experimentat la Pitești. Ar fi
putut deci zdrobi revoluția sau provoca un război civil.
Dar contextul extern
devenise nefavorabil formulei de organizare a exploatării din România-
și dinspre vest și dinspre est. Lanțul schimbărilor în "țările prietene"
i-a făcut să prefere îndepărtarea lui Ceușescu (care compromitea
întreaga rețea) fără să aibă curajul să o provoace. Pentru a rămîne la
putere- recunoscuți și în plan extern- nu puteau să zdrobească
insurecția anticomunistă, ci trebuiau să o confiște.
De aceea, în perioada
22-25 decembrie s-au dus tratative, dîndu-se "verdele" final
"schimbării", numai după ce s-au obținut asigurări (garantabile prin
șantaje) că noua conducere va proteja și menține vechea nomenclatură la
cîrma societății. L-au eliminat pe Ceaușescu (ținut în rezervă la
Tîrgoviște) și au întrerupt hărțuielile, numai după ce s-au asigurat că
"noua" putere este tot a lor. Negocierile pot fi intuite observînd
provocările din acele zile (care au făcut atîtea victime) și dovedite
prin tot ce s-a întîmplat în acești 18 ani.
4. Dacă ar fi fost altfel, după o răsturnare reală- ar fi
urmat cu totul altceva. Nici o revoluție nu închide arhivele, nu
protejează și îmbogățește vechea putere- asigurîndu-i legitimarea prin
"alegeri" . Ci începe cu o epurare masivaă, pentru ca agenții vechiului
regim să nu deraieze proiectul de eliberare și reconstrucție (pararea
Contrarevoluției ).
Dar se decisese deja că nu va fi "vînătoare de vrăjitoare".
Se puteau schimba "structurile" (adică regulile socio-economice și chiar
politice) dar nu și conducătorii. Aceștia riscau anchetarea crimelor,
de aceea au conservat pozițiile de decizie și influență, în toate
institutțile .
Oportuniști, fără credințe politice, au fost dispuși să
treacă spre liberalism sovietic sau occidental (în funcție de evoluția
contextului extern). Treptat, și-au dat seama că racordarea la
capitalism și occident le poate fi benefică, ocazionîndu-le îmbogățirea
explozivă.
5. Au avut însă o sarcină dificilă: să împiedice răsturnarea de la
putere și să evite plata pentru ce făcuseră, dar să restructureze
economia și societatea, racordîndu-le la un nou mod de explotare (și
context extern).
Să pregătească "privatizarea"- adică acapararea prăzii a decenii de
jaf și muncă de lagăr. Aveau de înfruntat două posibile rezistențe: una a
justițiarilor, cerînd procesul comunismului și epurarea ("lustrație"),
cealaltă, a maselor, ce urmau a fi sărăcite și jefuite, cu ocazia
"reformei" (restructurării). La care se adaugă revolta cîtorva luptători
din decembrie, față de furtul revoluției . Ca să evite formarea unei
alianțe între aceste trei forțe, creind o dezbinare și chiar dușmănie
acută între ele, au regizat o enormă diversiune, dusă pînă la pragul
războiului civil. Este rolul major al episodului 13-15 iunie.
6. Au început manevra de învrăjbire contra opoziției politice,
stîrnind masele împotriva plaformei de schimbare rapidă, pusă în seama
ei. Nu a fost greu, "partidele" fiind mici grupări în stadiu incipient,
divizate și infiltrate, sabotate pe toate căile.
Infestate de agenți și veleitari, prezentate tendențios
tele-cetățenilor, ele au apărut a avea orientarea antipopulară care le
era imputată de FSN (și pe care, chiar acesta urma să o implementeze).
Mulți "experți" în ieșirea din comunism, au susținut că
economia trebuie schimbată rapid, indiferent de preț, că societatea
trebuie supusă "terapiei de șoc". Partidele intimidate nu au făcut
nuanțele și demersurile necesare contracarării strategiei demagogice a
puterii. Nu au denunțat limpede înșelarea simpatizanților FSN. Nu s-au
opus ferm confiscării democrației , acceptînd tîrgul care a dus la CPUN
și apoi o lege electorală care eluda lustrația. Au legitimat
"alegerile", cîștigate de Frontul-stat printr-o campanie bazată pe
manipulare și teroare. Au părăsit astfel platforma revoluției
(susținuta de contestatarii din stradă), pentru o "reformă" iluzorie.
7. în întreaga țară, practic ocupată de oamenii FSN-ului (PCR-ului)-
opoziția a fost pusă în imposibilitate de a face campanie electorală.
Puținii temerari care au încercat acțiuni locale, au fost defăimați,
intimidați, hartuiți, brutalizați, atacați de hoarde pline de venin și
cruzime. în multe orașe, sediile au fost devastate și închise, iar la
sate, nu se mai putea ajunge de loc.
Ziarele opoziției erau returate sau aruncate în gări. Publicul din
provincie citea ziarele puterii, urmărea televiziunea puterii, asculta
sfaturile informatorilor nedeconspirați, lucrînd ca propagandiști ai
puterii (oameni de bine). Alegerile din '46 se repetau. Partidele de
opoziție au protestat, au cerut amînarea "alegerilor", dar nu au luat
măsura fermă de a le denunța, împreună, la timp. Informatorii, și
clasica orbire a "centrului" față de realitatea din țară, i-au făcut pe
lideri să creadă că vor fi totuși votați.
Lipsa lor de inspirație
și de fermitate este suspectă- și va trebui analizat modul în care au
fost "convinși".
8. Nici intelectualitatea- fără mari merite în revoluție- nu a pus
probleme majore puterii. A tolerat inițial apariția activiștilor în
fruntea statului- îngrijorîndu-se doar în clipa în care Frontul s-a
declarat partid. Au urmat proteste legitime, dar retorice, neînsotite de
acțiuni de închegare a unei rezistențe civice coerente și active.
Cei care s-au implicat totuși în contestarea puterii au fost ținta
unor grosolane campanii de defăimare. De-abia după apariția
Proclamației de la Timișoara, intelectualii s-au așezat în spatele unui
program civic. Din păcate, în loc să sprijine partidele, în lupta
inegală cu FSN, au practicat "apolitismul" sau candidatura
"independenților".
Limbajul și spiritul în care s-au adresat mulțimii a fost neadecvat,
amplificînd temerile oamenilor simpli față de transformarea radicală
predicata. Informatorii și clasica orbire a "elitei" față de "masă",
i-au făcut să creadă că vor fi totuși ascultați. Lipsa de inspirație și de fermitate a unor
lideri civici este suspectă- și va trebui analizat modul în care au fost
"debusolați".
9. Elita civica s-a activat dupa 24 aprilie, susținînd mitingul din
Piața Universității prin declarații, dar făcînd prea puțin în plan
organizatoric, pentru succesul său. Mai
mult, unii sfetnici ai "revoluției de catifea" au convins asociațiile
de luptători din Piață să "renunțe" la revendicările "iacobine" -
printre care- impunerea punctului 8 și cererea de amîare a alegerilor.
Mitingul a fost întărita numeric, dar diluat strategic și prin
intervenția unor studenți, puțin preocupați de înfruntarea frontală a
celor care confiscaseră revoluția (mulțumindu-se cu reprezentații
simbolice). După aflarea rezultatelor "alegerilor" , previzibile pentru
cei lucizi și informați, toți cei care se complăcuseră în mrejele
exaltării au suferit o cădere psihică.
S-au retras dupa 20 mai - părînd a recunoaște faptul împlinit. Era
consecința firească a raționamentelor ilogice justificînd renunțarea
impardonabilă la cerința amînării alegerilor. Din păcate, aceste
inconsecvențe suspecte, au compromis grav șansele mitingului viguros de
contestare, la care au revenit , după 23 mai, o parte dintre
revoluționarii care inițiaseră protestul- tot mai izolați.
10. Represiunea din 13 iunie dimineata a dat foc unui butoi
cu pulbere. Luptătorii din decembrie nu aveau cum să asiste cuminți la
agresarea și arestarea camarazilor lor rămași în piață. Și mai important
a fost aspectul simbolic. Era
atacată însăși revoluția de către forțele contrarevoluționare, bazate pe
instrumentele de represiune pregătite de Ceaușescu.
Ceea ce a dus la o izbucnire de revoltă, cu accente
insurecționale. Ulterior, participanții nu și-au putut asuma plenar
participarea la această luptă, pentru că riscau arestarea, de către o
putere legitimată abuziv (și cu concursul unei intelectualități
ipocrite, care-și ascundea neputința sub lozinca non-violenței).
Agenții puterii camuflați în media "de opoziție" au acreditat
ideea că numai infractorii care doreau să compromită manifestația au
participat la bătălia cu forțele de ordine, sau că folosirea minerilor, a
doua zi, a fost total nejustificată, Bucureștiul fiind pacificat la
venirea lor.
11. în realitate, în dimineața de 14 iunie situația era explozivă,
ca și în dimineața de 22 decembrie (cam aceiași protestatari fiind
arestați, cam de aceleași forțe și cam din aceleași motive). Protestele
străzii , chiar nesusținute de partidele anihilate, nu puteau fi
zdrobite cu instrumentele lui Ceaușescu, fără consecințe de imagine
fatale.
Folosirea armatei, alienată de implicarea din decembrie, era
îngreunată de curentul CADA (interzis, nu întîmplător, printr-un decret
dat pe 14 iunie). Minerii au fost absolut necesari pentru a înăbuși
potențiala insurecție din iunie, dar nu mai puteau fi folosiți și pentru
a lovi clasa muncitoare ce urma a protesta mai tîrziu, după lansarea
reformei.
Acțiunea minerească a fost premeditat feroce, excesivă.
Astfel, erau intimidate temeinic opoziția politică și civică. Iar ura
față de muncitorii ciomăgari era sădită adînc în sufletele
intelectualilor. Și numai astfel susținătorii FSN erau încărcați de
vinovății ce aveau a-i împiedica să se apropie de opoziție , în momentul
în care au devenit victimele FSN.
12. După 16 iunie, cu terenul curățit și dușmănia socială necesară
însămînțată adînc, FSN a declanșat lovitura de grație împotriva
populației. Uitînd popaganda de pînă atunci, "aripa Roman", scoasă
brusc la înaintare, a lansat "Reforma" distructivă, fără să se atingă de
activiști și securiști , bazîndu-se chiar pe ei drept conducători de
neînlocuit ai "reconstrucției" (adică darîmării economiei naționale).
Instalarea capitalismului era făcută cu aceeași atitudine pretins
mesianică (profund cinică), pe care Tovarășii o aplicaseră la instalarea
comunismului. Intreruperea aprovizionării întreprinderilor. Oprirea
producției, în cascadă. închiderea fabricilor decuplate de sistem.
Transformarea echipamentului în fier vechi. Devalorizarea capitalului
productiv, a leului și a nivelului de trai.
Efecte "dureroase", dar necesare... pentru a coborî valorile pînă la
nivelul care să permită cumpararea, de către mafia internă- înzestrată
prin "mica privatizare". Cu consecința vînzării pe nimic și spre
"oamenii de afaceri" străini, invitați la partenariat.
13. în timp ce institutul pentru planificarea reformei
economice pregătea "schița" de coagulare a capitalului în mîini
securiste, Constantin Cojocaru venea cu ideea împroprietăririi directe-
pentru a nu se inunda societatea cu hîrtia necesară cumpărării
(șifonată apoi în mîinile Rețelei). Ideea era periculoasă, dar greu de
combătut, juridic, moral și electoral. Cojocaru a fost dus cu vorba -
cît timp s-a dorit ascunderea intențiilor FSN - și apoi, marginalizat.
Nu vroiau distribuirea avuției către cei care o munciseră, mai ales că
asta presupunea estimarea valorică a avuției țării, la 22 decembrie
1989 și a evoluției ei prin Tranziție. Opoziția , determinată ocult să
sustină iresponsabil programul Roman (în loc să denunțe hotărît
distrugerea țării și înșelătoria)- a evitat întîi orientarea Cojocaru -
percepînd-o drept... "comunistă".
14. Conducerea opoziției civile și politice nu-și revine din lovituri
și dezorientare. Respinge tendințele "retrograde" ale populației,
revoltate de masurile "reformiste". Partidele dezamăgesc prin modul în
care legitimează parlamentul (din care nu pot fi determinate să se
retraga, nici măcar de rezoluția FDAR).
Intelectualii boicotează
alcătuirea unei opoziții politice unite. Descurajează (sting) dorința
de reluare a revoluției , care cuprinsese mulțimea exasperată. în
decembrie 1990, puterea este atacata viguros de sindicate,
revoluționarii străzii și de o Timișoară din nou insurgentă. Nu se mai
poate apăra nici cu mineri, nici cu armată. în acest moment critic, cei
care o salveaza sînt... liderii opoziției și ai Aliantei Civice, care
sting incendiul iminent- în numele evitării provocărilor și
"non-violenței. Cultul personalităților, întreținut subtil, își spune
cuvîntul. Rușinați de vechile tăceri sau pledoarii pro-socialiste,
artiștii și actorii explică doct avantajele marelui capital, defectele
echității și justiției sociale. O perfectă acoperiere pentru îmbogățirea
securiștilor "de dreapta".
15 . Se formează aripa FSN1, care chipurile frînează reforma
promovată de aripa FSN2. Asta pentru ca tot FSN să confiște și
nemulțumirile față de… politica FSN. Farsa merge pînă acolo încît, după
ce măsurile "FSN2" își arată efectul devastator, aripa "FSN1" dă jos
guvernul Roman. Avînd sprijinul multor sindicate și chiar acordul (în
general tacit) al unor anticomuniști - minerii sînt împinși să lupte cu
forțele de ordine, dărîmînd guvernul ilegitim pe care îl apăraseră în
1990. Evitînd răsturnarea lui Iliescu, FSN1 "apără populația " de ritmul
prea viu al "reformei" - exploatînd apoi acest lucru electoral, în
1992. FSN1- devenit PSD, e votat din nou. în patru ani, desăvîrșește
capitalizarea de start a securi-fsn-iștilor.
16. în 1996, trădarea
populației de către opoziție (efect al trădării opoziției de către
populație, în 1990) e dusă pînă la capăt. CDR e lăsat, aparent, să ia
"puterea", doar pentru a se demonstra în exterior "rotativa
democratică". în prealabil, se luaseră toate măsurile pentru ca noii
veniți "să fie învinși de structuri" . Cei votați de anticomuniști și de
victimele "reformei" , se asociază cu aripa "reformistă" a FSN
(devenită PD)- care-i sabotează copios. Fac o înțelegere cu "partea bună
a securității". La sfîrșitul mandatului- anchetarea crimelor
comunismului, contrarevoluției și tranziției.... rămîne pe data
viitoare. în schimb, sînt pedepsiți cei care au răsturnat în 1991
guvernul Roman, guvern ilegitim și criminal. Sînt distruse în acești
patru ani ai "speranței" ajunse la putere... speranțele ultimilor
iubitori de adevăr și dreptate.
17. Incepind din anul 2000, cangrena politica nu mai poate fi
stăvilită. Nimeni nu mai crede în nimic. Politicienii de toate culorile
sînt percepuți- just, ca membri ai unui aceluiași clan parazitar.
Justițiarismul social și patriotismul sînt lăsate în grija, PRM și PSM.
"Vectorii de opinie" se mai compromit o dată, îndemnînd populația să
iasă la vot... pentru Ion Iliescu. Să nu se aleagă Vadim! Cum să mai
susțină ei azi, după o asemenea declarație, că Iliescu este criminalul
care a făcut cel mai rău României? Secondat de Roman- partenerul CDR la
guvernare, cel ajutat să-și regleze conturile cu minerii, pentru asaltul
din 1991, înainte ca mineriadele pro-comuniste din 1990 să fie
judecate.
18. Se continuă apoi șirul "alegerii celui mai puțin rău".
Comunistul Băsescu, din ramura FSN2- îl învinge pe Năstase - din ramura
FSN1. Totul se cufundă în derizoriu. De 60 de ani nu am avut un singur
candidat credibil anticomunist la președenție! Masele jefuite nu sînt
reprezentate de nimeni. Partidele "de stînga" sînt conduse de cei care
au jefuit populația . PRM , PNG, PIN, Conservatorii- compromit și
confiscă adevăratul justițiarism. Securiștii și colabaratorii lor
formeza noua oligarhie, controlînd toate partidele. Politicienii s-au
"reconciliat" , victimele lor, încă nu. Alianța Civică își dă duhul, în
sunet de comunicate demagogice.
19. Intrarea în NATO și Europa consolidează pozițiile beneficiarilor
crimei. Nevoia de stabilite a democrațiilor este invocată pentru a
paraliza răsturnarea, anchetarea și pedepsirea rețelei de infractori.
Racordarea la normele juridice europene scoate din joc periculoasa
justiție de tranziție. Circuitul "fondurilor" crează noi oportunități de
jaf. Oceanul de prevederi birocratice europene – dă posibilitatea
selectării firmelor prietene. Afacerile țes conexiuni externe solide și
protectoare.
20. Privatizarea duce la coruperea mediei, care se umple de
"banaliști", plătiți ca să înnece publicul în derizoriu. Se modelează
noul om nou: cinic, meschin, incult, superficial, formal, venal,
manipulabil. Cine să mai instige oamenii la adevăr și dreptate, la
înțelegerea și judecarea a ce s-a întîmplat? Cîțiva intelectuali mai fac
periodic figurație civică, alcătuiesc comisii care descoperă ce știm
toți de mult, muncesc ca să nu piardă capitalul de imagine creat de
lupta lor retorică, din care se mai face și cîte un bănuț.
După 18 ani, îi apucă acut urgența lămuririi esenței
comunismului (insistînd pe nocivitatea mitului echității- ceea ce
sprijină doctrinar abuzurile capitalismului securist).. Stau însă cu
spatele la crimele Tranziției. Au un instinct al meterezelor
dezafectate, care-i împiedică să se implice pe fronturi reale, deschise.
Anchetele penale nu sînt bine văzute sau sînt cerute demagogic, nefiind
ajutate.
21. Populația , victimă a
tentativei de genocid economic, scapă apucînd-se și ea de furat,
jefuit, speculat, profitat. etc. Cei anchilozați în moralitate sînt
condamnați la sărăcie. Noua mare și mica burghezie, după atîta lașitate
și oportunism, cu cămăruța plină cu chilipiruri și conștiința umplută de
justificări discutabile - nu vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat. Dacă
ar apare totuși un partid realmente justițiar, mulți s-ar speria,
simțindu-se vizați moral, și amenințați de o platformă de confiscări a
averilor ilicite. Conjurația tăcerii se bazează pe fenomenul Pitești.
22. în aceste condiții , absolut conștient de temeritatea
intreprinderii, am alcătuit prezentul raport. Ințelegînd macro-fenomenul
expus mai sus, consider totuși, că, de sus în jos, trebuie stabilite
responsabilități. Nu se pot judeca 20 milioane de victime ale unui
proces degenerescent. Dar se poate urmări mecanismul degradării în lanț-
și stabili o ierarhie de vinovății morale, penalizabile juridic. O
astfel de sistematizare ar fi trebuit pusă la punct de intelectualitatea
activă și organizată: economiști -juriști- etc. Am muncit pentru a
construi un instrument care să sprijine munca unei comisii de experți...
ipotetice. Nu în numele speranței, care e ca o cafea: după ce-i trece
efectul, cazi mai rău. Ci în numele setei de adevar și de dreptate. Si,
în ultimă instanță, a setei de sens.
Revoluția și Contrarevolutia din România-Ioan ROȘCA
Preluat din : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm
De studiat : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|