|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 28 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Restituiri: Dan Culcer. Liviu Valenas, calator in memoria romaneasca Scris la Friday, January 28 @ 16:31:48 CET de catre asymetria |
Călător în memoria românească Liviu Vălenaș și-a cultivat vocația de ziarist mai ales după ce a emigrat, o emigrare târzie, plină de traume și zdruncinări, deși avusese deja o activitate de publicist, nu doar în domeniul specialității sale, muzeografia, speologia, ci și în presa nouă, de după 1989. Din postfața cărții Fabrica de spioni, de Liviu Vălenaș, Editura Vestala, București, 2010. Călător în memoria românească Liviu Vălenaș și-a cultivat vocația de ziarist mai ales după ce a emigrat, o emigrare târzie, plină de traume și zdruncinări, deși avusese deja o activitate de publicist, nu doar în domeniul specialității sale, muzeografia, speologia, ci și în presa nouă, de după 1989. Este o personalitate puternică, un om activ, cu o capacitate de lucru neobișnuit de mare, care se exprimă într-un mare număr de volume editate după 1990. între 1990 și prezent a realizat interviuri cu oameni politici din exil, din diaspora, a cercetat arhive, a reușit să editeze câteva cărți din care se pot afla detalii de istorie recentă foarte interesante. Firește, față de o activitate atît de debordantă și adesea deranjantă, au apărut și reacțiile de toată mâna, de la solidarizare la opoziție, de la prețuire la denigrare. Poate că Liviu Vălenaș nu și-a luat totdeauna preacuțiile necesare pentru a le evita pe cele negative. Poate că, în anumite cazuri, când informațiile documentar probante sunt firave, extrapolează, face deducții excesiv de rapide, ca un detectiv. în domeniul acesta, al istoriei orale, toate afirmațiile pot fi și sunt supuse criticii, dar ele pot conține informații pe care niciun document nu le va putea infirma sau confirma. Asta este riscul acestui tip de cercetare și proba repetată că istoria nu se scrie doar pe bază de documente fizice. Dar toate ecourile unei activități umane fac parte din rutina vieții, nimic nu ne poate feri de asemenea întâmplări sau de asemenea relații tensionate, dacă deranjăm cu informații pe care unii le-ar dori îngropate definitiv. Liviu Vălenaș, fost speolog la Oradea, a devenit în Germania un ziarist de investigație, un cercetător aplecat cu atenție și intuiție analitică asupra destinelor unor foști exilați, oameni de profesii diverse, oameni politici de origine română, rătăcitori pe drumurile pustii sau prea întortocheate ale exilului, angrenați uneori în acțiuni de propagandă anticomunistă, alteori în forme benigne sau maligne de colaboraționism cu regimul comunist, contactați de diverse servicii de informații, inclusiv cele ale țărilor de adopție, care încercau să-i manipuleze, să-i și utilizeze, adesea în direcții tangente sau contrare interesului comunității căreia îi aparținuseră, cea românească. După cum reiese din dosarul său de urmărire informativă, publicat aici, Liviu Vălenaș a fost subiectul unei tentative ratate de racolare ca informator, pe când trăia în România, dar înainte de 1978, acțiune oprită în urma refuzului de a da note informative despre conversațiile cu colegii, sau cu orice alte persoane, într-un mediu profesional unde era deja o densitate remarcabilă de informatori, acela de la Muzeul Țării Crișurilor, din Oradea. Spun asta, fiindcă am văzut în dosarul său de urmărire informativă, plin ochi de notele unor colegi ai urmăritului. Eu am văzut o copie a acestui dosar, pe care Liviu Vălenaș mi-a trimis-o, dar originalul ne varietur este accesibil oricărui cercetător serios, curios sau suspicios, la CNSAS. « Obiectivul » dosarului a fost acuzat într-o anumită presă că ar fi fost informator. Există, cum am scris, urmele unei tentative de racolare. Menționez că tentativa de racolare nu ne-a lăsat semne că s-ar fi soldat cu o activitate reală de informator, înainte de abandonarea sa din 1978. Proba se poate face, pentru cine dorește să avanseze în acest domeniu, prin cercetarea dosarelor de urmărire informativă a colegilor, prietenilor sau ale altor persoane cu care presupusul informator putea fi în contact, deși se practica și marșrutizarea, adică trimiterea cu misie precisă de tip provocativ, a unui informator calificat, pe lîngă cel supravegheat, cu care, deci, nu avea relații continue. Calea cea bună pentru orice cercetare, identificare și demascare, este cercetarea dosarelor anturajului, notele informative produse eventual se află în dosarele celor urmăriți, în primul rând. Cu toate că situația, pe baza documentelor cercetate de mine, este clară, în presa disponibilă pe Internet, în articole despre foști ziariști de la Europa Liberă, acuzația privitoare la Vălenaș persistă, deși acum accesul la dosarul său e liber pentru orice cercetător iar corectura sau precizarea situației reale ar putea fi făcută chiar de cei în cauză. Persistența acuzației e moralmente inacceptabilă fiindcă nu se indică nici un document, în dosarele conexe despre care scriam că ar putea să conțină note informative, care să ateste această afirmație calomnioasă. Autorii unor articole despre presupusa relație a unor redactori de la Europa Liberă cu Securitatea, în calitate de informatori, colportează acuzația privitoare la Vălenaș, fără să facă efortul de a merge la surse. Emil Hurezeanu, Liviu Tofan, N. C. Munteanu, ziariștii despre care, în această carte, se afirmă prin intermediul declarațiilor lui Marius Oprea, negate ulterior de acesta, că ar fi fost suspectați de conducerea Europei Libere ca informatori, nu par deloc dornici să cerceteze sursele de documentare legate de Vălenaș, fiindcă le convine poate decredibilizarea autorului. Totuși, chestiunea existenței unor eventuali informatori infiltrați sau recrutați de Securitate printre redactorii sau colaboratorii Europei Libere, dincolo de precizarea numelor, care este importantă pentru cei suspectați, este o problemă de istorie instituțională pe care istoricii Războiului Rece, serviciile de informații americane și germane, cei care gerează arhivele postului de radio vor trebui să o rezolve. Ea privește faliile oricărui sistem și are aproape valoare didactică. Cu întârziere, dar fără nici o umbră de îndoială, colaborarea unor intelectuali din Europa Occidentală cu CIA, în același cadru al Războiului Rece, este acum documentată și studiată. S-a întârziat mult cercetarea în oglindă a propagandei occidentale și a celei comuniste. Dar ea este indispensabilă și nu poate fi amânată mult în numele acestui anticomunism anistoric care îi declară pe toți opozanții reali sau aparenți, îngeri. Dar, finalmente, chestiunea oricăror activități anterioare ale autorului, rămâne secundară, în măsura în care cărțile sale, documentele de arhivă sau de istorie orală cuprinse, dau dovada că este vorba de o activitate condusă profesionist, cu rezultatea interesante la nivelul științific, publicistic. Câtă vreme nu se identifică vreo deformare partizană sau interesată a documentului sau declarației, nu se pot opune acestei activități de cercetare nici suspiciuni, nici procese de intenție. Am insistat poate exagerat asupra acestui aspect al suspiciunii căreia i-a fost victimă Liviu Vălenaș, dintr-un motiv temeinic, acela de a evita decridibilizarea cercetărilor sale, de către cei interesați, adică tocmai informatorii reali, ofițerii de informații, colaboraționiștii despre care se face vorbire în cărți. Nu noi dăm autorului certificat de onorabilitate, nici certificat de necolaborare, care sunt hârtii manipulate adesea, așa cum s-a văzut în atâtea cazuri recente. Vrem doar să evităm o lectură deformantă și suspicioasă, pentru a lăsa documentele și amintirile să vorbească. Am făcut această precizare fiindcă au existat, în cazul lui Liviu Vălenaș, pe baza acuzației formulate, tentative de devalorizare a activității de cercetare și de publicare a unor documente și informații despre exil și agenții infiltrați ai Securității sau ai altor servicii. Valoarea unor documente sau declarații poate fi astfel subminată de către cei interesați să obțină un astfel de efect devastator, suspiciunea asupra autorului. în felul acesta, în loc să se verifice adevărul informației, se abandoneaza informația sub pretextul că autorul e tuberculos, fost cazangiu sau are ochi albaștri. Situație tipică de confuzie manipulatorie, deturnare definită deja de psihologul Mihai Ralea. Datele furnizate de această carte sunt desigur uneori subiect de controversă. Un caz interesant, în acest sens, este cel al lui Emil Hurezeanu, ziarist cunoscut. Fost membru al grupului revistei Echinox, pe când era student în drept și scriitor debutant, după plecarea sa din România, Emil Hurezeanu a ajuns și s-a aflat multă vreme în poziții cheie ale publicisticii din exil, la Radio Europa liberă, la Deutsche Welle. Acum, în România, la televiziune sau în presa cotidiană, este considerat de mulți un analist de calitate. Și chiar are calități de analist. Dar orice analiză presupune și prejudecăți, principii, afilieri, supuneri și angajări. îngerii neutri, fără sex, nu supraviețuiesc în acest domeniu. Nu voi analiza acum aceste intruziuni ale angajării sale ideologice sau instituționale în activitatea publicistică a lui Emil Hurezeanu, ele există desigur și ar merita să fie evidențiate. întîmplarea face să știu că la un moment dat Emil Hurezeanu avea intenția să intre în redacția revistei Vatra, unde lucram. Mircea Zaciu, fostul meu profesor la Universitate, mentorul revistei Echinox, mi-a atras atenția asupra lui, printr-o recomandare. Hurezeanu urma să vină la Târgu Mureș pentru a cunoaște echipa revistei unde urma să se integreze. Acest lucru nu s-a mai întâmplat. între timp a fost recomandat de altă protectoare a lui, poeta Ana Blandiana, care, ca laureată a Premiului Herder, avea dreptul să ofere o bursă unui tînăr scriitor. L-a ales pe Emil Hurezeanu. De ce ? Nu știu. Poate fiindcă, sibian fiind, știa germana. Hurezeanu nu părea să facă parte dintre vîrfurile echipei Echinox, deși postul de secretar de redacție, pe care îl ocupa, era unul cheie. Nu lipseau totuși alți candidați, eventual mai talentați, mai activi. După o petrecere la Viena, Hurezeanu s-a întors în România. L-am întâlnit (sau i-am scris!), voind să aflu dacă intenția de a veni la Vatra stătea în picioare. Mi-a spus că a obținut o a doua bursă, printr-o relație vieneză universitară, între fumători de pipă, cum părea că era pe atunci. Și apoi nu l-am mai văzut. S-a stabilit în Germania și a fost angajat după o vreme, în 1983, ca redactor la Europa Liberă. în decursul timpului am fost adesea surprins de angajările redactorilor de la Europa Liberă. Au rămas în afara sistemului unii despre care credeam că pot interesa cu prioritate postul de radio american. Condeie alerte, combative — în limitele cunoscute, deja din țară. Au fost preferați adesea alții, invizibili, aparent șterși, condeie mediocre. Nu e cazul lui Hurezeanu, care s-a dovedit în timp un publicist inteligent și adesea percutant, deși destul de temperat, finalemente. M-am întrebat adesea care au fost căile angajării lui Hurezeanu, dar nu numai ale lui, în astfel de activități care erau supravegheate de cele puțin două sau trei servicii de informații. De pildă, în cazul Europei libere, americanii, nemții și românii erau fără îndoială interesați să afle cât mai multe despre angajații postului de radio care funcționa la München. Dar cum se ajungea la angajare ? Pe căi ocolite sau directe ? Eu cred că totdeauna pe căi ocolite. Din jurnalul Monicăi Lovinescu, (Jurnal, 1981-1984, p. 221), aflăm că la 29 iulie 1983 au primit o « scrisoare de la tânărul Hurezeanu, care-i trimite lui V. [Ierunca] un lung și frumos poem de despărțire de țară. Conform rugăminților lui, V. îi consacră o întreagă emisiune la « Povestea Vorbei » care îl va ajuta la obținerea « libertății » în Germania. Azilul politic se dă acolo foarte greu. » Nu oricine putea să solicite « Ieruncilor » o astfel de favoare, nu oricine o putea obține. Ceea ce presupune că Emil Hurezeanu fusese anterior recomandat de cineva care se bucura de încrederea familiei Ierunca. Acțiunea de sprijin a avut efect. Germania îi acordă rapid, în octombrie 1983, azil politic. în paragrafele imediat următoare se scrie despre decizia criticului Ion Negoițescu de a rămâne în Germania, adică de a cere azil, de tatonările criticului literar Mircea Iorgulescu, care ar vrea și el să părăsească România dar cu asigurarea că ar fi angajat la Europa Liberă. Monica Lovinescu notează tot la 29 iulie 1983 : « Ar fi trei candidați pe singurul post care s-a eliberat (Hurezeanu prezent la Munchen, Dorin Tudoran și Mircea Iorgulescu în România), fără a vorbi de Nego care a depășit limita de vârstă a angajării — 50 de ani, iar postul a și fost dat lui Gelu Ionescu. Așa că… » Hazardul lecturilor mi-a pus în mână un document din arhiva CNSAS, extras din dosarele seriei D (Documentar), « Eterul », mai exact D 122/1, dedicat acțiunii de cunoaștere și blocare a activității redacției române a postului de radio Europa Liberă (Europe Free). Securitatea lucra planificat în mai toate domeniile. Europa Liberă enerva cumplit autoritățile și pe Marele Mahăr, mai ales. Așa că am găsit referiri la un plan de măsuri interesant, privind, printre altele, infiltrarea unui redactor specializat în chestiuni juridice, după eliminarea atât de combativului și eficientului propagandist, juristul Emil Georgescu. Dar înainte de a cita din document, să vedem care este efectul planului, povestit de șoferul expediției. Sursa acestor informații este articolul-interviu, « Radu Rusch povestește cum a fost racolat de securiștii lui Pleșiță », publicat de Marian Gârleanu în România liberă din 20 Noiembrie2007. (http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/am-fost-martor-la-asasinatul-politic-de-la-europa-libera-111781.html) « S-au urcat în mașină și au mers neîntrerupt până la München. Aici s-au cazat la hotelul München-Hoff unde s-au odihnit ceva timp, după care s-au deplasat în cartierul Haar unde locuia Emil Georgescu. L-au văzut prima oara plimbând câinele în parcul din fața casei, iar "șeful de la Basel" le-a spus celorlalți : "Voila, c’est notre homme !". Au așteptat pe după zidul casei timp de câteva ore bune din seara acelei zile de aprilie a anului 1981 ca "trădătorul" de la Europa Liberă să dea jaluzelele la o parte. Erau pregătiți să-l lichideze cu o armă cu luneta prevăzută cu dispozitiv de ochire cu laser. Numai că familia Georgescu nu a ridicat jaluzelele în acea seară. După miezul nopții "seful de la Basel" a introdus codul corect pentru accesul în reședinta familiei, iar echipa a intrat în garaj. Dimineața, când Emil Georgescu avea să coboare cu liftul în garaj, trei dintre asasini l-au imobilizat iar cel numit șeful i-a aplicat cu o furie oarbă zeci de lovituri de cuțit. "Aveam să aflu ulterior de la KRIPO că au fost 27 ! Am fost șocat de ferocitatea șefului, mai ales că sângele lui Emil Georgescu m-a improșcatși pe mine care eram la câtiva metri de el", a adaugat călăuza Rusch. Dupa atentat, Rusch i-a transportat pe cei patru la gară, unde i-a abandonat cu tot cu mașină. » în aceeași zi cascadorul a sunat la radio Europa Liberă și a spus că dorește să vorbească cu cineva din serviciul de securitate al postului deoarece radioul era finanțat de Congresul SUA. A fost luat în anchetă de către forțele americane împreună cu cei de la KRIPO (Poliția Criminală din RFG), iar depozițiile sale au dus la identificarea celor patru și prinderea a doi dintre aceștia. De altfel, procesul derulat în RFG a iscat un imens scandal fiind citat ca martor și un alt celebru disident, scriitorul Paul Goma. în cartea sa "Soldatul câinelui", la pag. 104-105, Goma reda discuțiile din cadrul procesului asasinilor lui Emil Georgescu. "Nu există probe ale mobilului politic al atentatului ? De unde, nu numai că nu au fost căutate, dar cele existente au dispărut : unde este, de pilda, acel Radu Rusch, cel care s-a predat Poliției germane și Serviciului de securitate american de la Europa Liberă, în aprilie 1981 ? Unde sunt declarațiile lui și probele că fusese trimis de Securitate ca să-i lichideze pe Emil Georgescu, la München, și pe Victor Frunza, la Aarhus – pentru emisiunile lor critice difuzate la Europa Liberă ? știe Curtea că Radu Rusch, predându-se, a declarat că, în cazul în care echipa lui nu va reuși să-l lichideze pe Georgescu, o altă echipă va veni din Franța, o lună mai târziu – iată echipa (și arăt spre boxa acuzaților), a venit din Franța, o lună mai târziu", a declarat la acea vreme Paul Goma în fața Curții cu Juri din RFG. Acum, Radu Rusch spune că, după atentat, americanii i-au dat o nouă identitate, pe care n-o poate dezvălui, și nu a fost la proces deoarece a fost folosit ca martor sub acoperire. "Dl Goma nu știa despre ce este vorba. Eu am primit un alt nume și pasaport american și am fost trimis în Liban ca servant in Red Cross International. Numai indiciile mele au dus la identificarea celor patru asasini și mai apoi la prinderea lor. Sunt cu inima împăcată !", a precizat Radu Rusch ziaristului de la. Printr-un concurs de împrejurări, despre care încă nu este dispus să vorbească, decembrie 1989 avea să-l găsească pe Rusch la sediul Consulatului Român din Viena. Susține că era amic cu consulul de atunci, Manolache. "îmi mai beam cafeaua cu dl Manolache, deoarece ambasadorul Cocârlă era mai mult bolnav. Acolo m-am intâlnit cu importanți oameni politici de acum, unul dintre ei este chiar șef de partid ieșit de curând de la guvernare. Pe 23 decembrie dimineața l-am găsit pe Marin Ceaușescu spânzurat într-o magazie. Sunt convins că a fost bine sfătuit de prieteni !", a mai spus Rusch.» Aflăm din presă că « Radu Dochioiu, alias Rusch, s-a născut in anul 1952 în Vrancea. Se pare că ar cunoaște perfect cinci limbi straine : germana, engleza, franceza, spaniola si italiana. De asemenea vorbește fluent araba și coreeana. A fost cascador la studiourile Buftea din anul 1972 si a jucat in peste 80 de filme artistice regizate de Sergiu Nicolaescu, Constantin Vaeni, Malvina Ursianu sau Savel Știopul. A debutat in filmele "Dacii" și "Columna". O întâmplare din vara anului 1973 avea să-i schimbe viața cascadorului vrâncean : a salvat viața unui cetățean german care s-a accidentat grav la Eforie Sud și care a fost transportat la spitalul din Constanța. Câteva luni mai târziu neamțul avea să-i doneze lui Dochioiu un Mercedes 280 SL și i-a făcut o invitație de a-l vizita în Germania. Cum Securitatea nu a vrut să-i dea pașaport, Dochiu a descoperit drumul emigrării în Occident. » Această poveste are toate caracteristicile unei « legende », dintre acelea pe care Securitatea le producea pentru a credibiliza exfiltrarea unui viitor agent al DIE în străinătate, pentru care poliglotul și cascadorul Dochiu pare foarte bine pregătit. Intr-un text din Jurnalul Național (2/02/2004), Emil Hurezeanu rezumă astfel angajarea sa la Europa Liberă : « Oamenii care vin la Europa Liberă nu au avut niciodată foi de parcurs. Eu eram un tânăr avocat, repartizat la un consiliu agroindustrial în 1979, și tânăr poet. Am fost trimis de Ana Blandiana în Austria, cu o bursă. Ajung [interesant timp al relatării, cu efect stilistic de prezenteizare și detașare.d.c.] la Munchen prin relațiile mele din lumea germană sibiană (majoritatea sașilor cu care am copilărit emigraseră între timp) și ajung la Europa Liberă ca ascultator al postului. Acolo îl cunosc pe Vlad Georgescu, pe Emil Georgescu. Mi se propune, în așteptarea unei burse în SUA, să colaborez cu cronici literare și de film. Pentru că lipsea Emil Georgescu, traduc două-trei articole despre țiganii români din Occident și rămân. Vreau să risipesc orice fel de scenarii conform cărora oamenii aceștia veneau de pe poziția unor agenți sau a unor oameni pregătiti în mod special să facă asta. Nici vorbă ! […] Vin deci la Europa Liberă în 1983, la terminarea bursei. […] într-o dimineata [28 iunie] a anului 1981, în timp ce-și plimba câinele prin cartierul Haar, de la marginea Munchen-ului, Emil Georgescu este înjunghiat de 20 (sic!) de ori de doi mafioți. Ei sunt arestați la puțină vreme, Emil Georgescu nu moare atunci, agresorii sunt condamnați la ani de închisoare și se vorbește imediat de posibilitatea ca ei să fie mercenarii Securității din România. Niciodată însă nu s-a ajuns la aceasta concluzie. (s.n. d.c.) Emil Georgescu moare însă de un cancer galopant, [în 1985] care ar putea să aiba sau nu legătură cu incidentul : cancerul era la plămâni, el fusese înjunghiat in plămâni. » Agresarea lui Emil Georgescu are probabil și alte variante, cu detalii diferite. Afirmațiile interesante din acest text al lui Emil Hurezeanu sunt negarea ipotezei unui asasinat programat ca și opinia prea fermă că « oamenii care vin la Europa Liberă nu au avut niciodată foi de parcurs ». Pe de altă parte, într-un interviu acordat lui Andrei Bădin, pentru Jurnalul Național (25/11/2007), Richard Cummings, directorul Serviciului de Securitate la postul de radio Europa Liberă între 1980 și 1995, afirmă : « O altă persoană care a murit este Emil Georgescu, acesta nu a murit din cauza atacului asupra sa, dar a murit în 1985 de cancer, deși in 1981 fusese injunghiat de 27 de ori, dar clar a fost o legătură între atacul asupra lui Emil Georgescu în 1981 și Securitate.» Ca apoi să adauge « …multe pagini […] lipsesc din dosarele lui Noel Bernard și cel al lui Emil Georgescu, acestea sunt cele mai importante. Unde sunt acele dosare, acele pagini lipsă și de ce SIE astăzi, la atât de mulți ani de atunci, nu vrea să desecretizeze dosarele, ce este așa de important acolo? Cine este protejat? » Rămâne de văzut ! într-o fișă personală dedicată lui Emil Valer Georgescu, născut la 7 decembrie 1929, jurist, înregistrată și îndosariată sub Nr. 225/f.5/00 56042 din 23.11. 1979, Dosar D 122/1, fila 142, se scrie : «Având în vedere activitatea deosebit de ostilă pe care Emil Georgescu o desfășoară în cadrul postului de radio Europa Liberă, se va acționa pentru compromiterea lui, conform planului de lucrarea acțiunii. Totodată, se va acționa pe linia adâncirii disensiunilor existente între Emil Georgescu și Noel Bernard, cât și pentru izolarea lui față de ceilalați salariați din cadrul secției. » Este evident că pentru realizarea acestor puncte de plan, Securitate conta pe existența unor persoane care lucrau în interior sau exterior, în acest sens. « Pornind de la faptul că EMIL GEORGESCU este singului jurist angajat la postul de radio Europa Liberă, vom acționa pentru selecționarea unor elemente cu pregătire și practică din domeniul juridic în vederea trimiterii cu sarcini de penetrare în obiectiv. Această măsură, împreună cu celelalte vor fi întreprinse în scopul determinării conducerii americane a postului de a renunța la serviciile lui EMIL GEORGESCU și de a-l înlătura de la Europa Liberă.» Dar Securitatea nu a reușit, sub această formă, să înlăture un agent al CIA, cum era de fapt, după aceiași fișă personală, Emil Georgescu. Ceea ce înseamnă că trebuia să recurgă la metode mai radicale pentru a-l elimina și a face locul specialistului selectat și marșrutizat din timp. Pentru moment cunoaștem o singură persoană, un alt jurist, intrată în acest joc mortal. Desigur, simple coincidențe. Lucrurile sunt complicate. Informațiile privind prezența în interiorul redacției de la Europa liberă, în diferite etape ale existenței acestui post de radio-propagandă, a unor informatori și cârtițe presupuse, au fost negate de toți cei acuzați, par uneori provocări sau intoxicări. Investigațiile vor continua când se vor mai deschide și arhive la care nu avem acum acces, ale serviciilor de contra-informații străine, germane de pildă. Dintr-o sesizare de 17 pagini, emisă de Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe când era o instituție autonomă și necomasată, condusă atunci de Marius Oprea, reiese că la 7 noiembrie 2007 IICCR a depus, la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare, o sesizare penală cu privire la faptele în legătură cu care există indicii că au fost săvârșite de către generalul de Securitate Nicolae Pleșiță, respectiv de către cinci foști diplomați ai Ambasadei Republicii Socialiste România la Bonn (Dan Mihoc, Constantin Ciobanu, Ion Constantin, Ioan Lupu și Ion Grecu). Faptele constau în plasarea (înlesnirea plasării), în luna februarie 1981, a unor dispozitive explozive în coletele expediate către trei cunoscuți contestatari ai regimului comunist (Paul Goma, Nicolae Penescu și Șerban Orescu) cu intenția de a cauza moartea sau vătămarea corporală gravă a acestora precum și de a intimida și de a provoca teamă și panică în rândul celorlalți contestatari sau potențiali contestatari ai regimului comunist, și participarea la alte atentate, atacuri cu gaze ori la răpirea și asasinarea unor persoane. Textul poate fi descărcat în format pdf la adresa http://www.crimelecomunismului.ro/ro/sesizari_penale Este suspectat ca fiind comanditar sau organizator al atentatului contra lui Emil Georgescu, consilierul Ambasadei Romaniei la Bonn, conducătorul rezidenței de spionaj a Securității la Bonn și șeful „recrutărilor”. Pe 7 mai 1979 acesta a fost angajat la MAE în funcția de consilier la Direcția Relații II. începând cu 10 septembrie 1979 a fost trimis consilier la Ambasada RSR de la Bonn, de unde a fost rechemat la 12 noiembrie 1984 și transferat în interes de serviciu la Institutul de Economie Mondială, fațada unui compartiment al Serviciu de informații externe. E bizar faptul că Institutul de Economie Mondială, așa cum este prezentat pe situl său oficial, nu pare să fi existat înainte de 1990, nu are istorie înainte de această dată, deși acolo a lucrat vreme de 19 ani, din 1971, Mugur Isărescu, inamovibilul guvernator al Băncii Naționale a României. Discreția aceasta e poate semnul că dincolo de titlu, între cele două instituții nu există o continuitate avuabilă? Evoc aici, deși nu e tratată în carte, o altă carieră ziaristică: un caz miraculos și diferit pare să fie, de pildă, cel al lui Cristian Mititelu, inginer român care, după emigrare, lucra la Paris și care, relatează, undeva în presă, că a citit un anunț în Le Monde privitor la recrutarea unui ziarist pentru serviciul român al BBC-lui. S-a prezentat și a fost angajat. Această succes story mi se pare incredibilă. Un inginer român, fără experiență ziaristică, angajat direct la BBC, fără verificare dosarului, biografiei, fără o recomandare a unui om de încredere ? Povestea dlui Mititelu evită aceste episoade, racursiul dilatoriu este evident pentru mine. Serviciile de informații doresc nu doar să afle cine sunt viitorii angajați în domeniile sensibile ale propagandei, controlate mereu, ci să și influențeze această activitate. Verificarea se putea face oficial, oficios și discret, secret. Adică prin cercetarea la vedere a biografiilor, prin lectura cv-ului, prin constituirea de dosare de cadre, ca peste tot în astfel de activități, prin supravegherea punctuală sau continuă, prin infiltrarea în acest mediu a unor agenți acoperiți sau recrutarea lor secretă din mediul în care se aflau deja, puși să dea « referințe » care, dacă nu erau cunoscute de cel în cauză, nu sunt cu nimic diferite de notele informative solicitate de Securitate. Cuvântul « referințe » vă mai spune ceva ? Era expresia folosită după 1944, pe vremea comuniștilor cominterniști, dar și apoi, pentru a numi textele scrise de cunoscuții unor persoane care urmau să fie angajate, promovate sau excluse din partid sau dintr-o slujbă importantă sau oarecare. Din orice slujbă. Firește, cei vizați, care trebuiau să indice referințele la finele anualei autobiografii, aveau interese să indice pentru referințe persoane prietene, nu ne-prietene. Dar rolul serviciilor de cadre vigilente era să depisteze tăcerile, omisiunile, minciunile iar subiectul anchetei discrete nu cunoștea textul referinței din dosarul propriu. Suprizele erau deci posibile, ca și acelea provocate de notele informative șocante semnate de prieteni într-un DUI de la CNSAS. Acestea sunt și azi procedurile, atenuate, pe sectoare, de anumite progrese ale transparenței sociale. Nu are rost nici să le negăm, nici să le ignorăm existența. Putem observa că accesul la propriul dosar, așa cum este el practicat în România, nu asigură cunoașterea reală a conținutului unui astfel de dosar. Toate dosarele de la CNSAS au fost puricate, pigulite, purificate de funcționarii de la Securitate înainte de a fi date în gestiunea CNSAS, devenind doar astfel accesibile. Sunt zone ale activității exilului sau emigrației române pentru moment complet necunoscute. Cercetătorii români, prost finanțați sau orientați prin finanțare spre alte domenii care nu sunt priorități românești, nici nu au încercat să avanseze în unele direcții. De pildă, în direcția dosarelor de azil politic, care se află în arhivele Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor (OFPRA) sau a instituțiilor echivalente din alte țări ale Europei occidentale pînă la 1989, sau chiar după, azilul politic fiind acordat unor cetățeni români care s-au refugiat în Franța și după 1989, inclusiv pentru aceia care au putut proba că sunt victimele Mineriadei, că sunt amenințați de acțiunile FSN sau SRI. Aceste dosare conțin probabil nu doar declarația candidatului la azil politic ci și « referințele » sau pârele pe baza cărora azilul a fost acordat sau a fost refuzat. Dacă nu ar fi așa, nu ar fi existat cazuri bizare de refuz, de neacordare a azilului, cum este refuzul autorităților germane de a acorda azil lui Marian Popa, în Germania, în vreme ce în România criticul literar, cu dosar penal pentru refuzul de a reveni în țară, fusese condamnat, așa cum s-ar putea vedea în fondul Penal ℗ de la CNSAS. Mai există un domeniu de cercetare complet neglijat, respectiv fonduri de arhivă rămase virgine pentru istoriografia și demografia română. Amintesc că, după 1944 sau 1945, mulțimi impresionante de cetățeni ai Europei au devenit migranți de forță majoră, cu expresia de atunci « persoane deplasate », fie din fața hoardelor militare sovietice, fie din fața hoardelor militare naziste, fie din fața eliberatorilor, uneori violatori. Franța, Olanda, Belgia, cucerite, Polonia tăiată în două și ștearsă de pe hartă ca stat, România înjumătățită, prin cedarea Ardealului și furtul Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, etc. Francezi, polonezi, români, evrei, unguri, cehi, slovaci, sârbi, greci au luat drumul bejeniei, au pierit pe drum, li s-a pierdut urma sau au reușit să nu lase urme din varii motive. Schimbări de nume, cetățenii, documente false pentru a pune oceane între ei și urmăritori. De aceea chestiunile demografice sunt adesea foarte sensibile, deducțiile globalizante, care se fac prin socoteli pripite, sunt subiecte de dispută adesea grave, atunci când pe bază de calcule ipotetice și superficiale se declară morții unei nații, ale unei comunități, se trag concluzii despre responsabilitatea colectivă și se dau lecții de morală civică inter-etnică. Nu rămînem la aluzii, exemplificăm cu acele zone unde demografia istorică a avut o pondere mare, dacă nu chiar excesivă. încep cu zona tragică recentă, unde s-a « jucat » destinul comunității evreilor, al căror membrii se mai numesc, în funcție de epoci și de origini, la noi, jidani, israeliți, ebrei, evrei, ciufuți (comunitatea evreilor de munte originari din Caucaz), etc. Suntem în război. Toate populațiile fug din fața prăpădului. Unele din aceste populații se simt, sau chiar sunt mai amenințate decât altele. Evreii, unii, mai înstăriți, ajung să treacă Oceanul în Statele Unite, îndată după 1933, să plece din Germania nazistă, alții mai puțin avuți se refugiază spre zone considerate atunci mai calme, spre Est sau Vest, alții, încrezători sau naivi, rămân pe loc. Tot așa se întâmplă în Polonia, țară cu o mare comunitate evreiască, țară ștearsă de pe hartă ca stat, prin împărțirea ei, între Germania celui de al III-lea Reich și Uniunea, adică Rusia Sovietică, ca urmare a Pactului Stalin-Hitler, cunoscut sub numele de Pactul Riebentropp-Molotov, una din multiplele diviziuni arbitrare care au trasat în Europa zone de influență geopolitică. Aici unii refugiați, polonezi sau evrei, se îndreaptă spre sud, spre România, care îi găzduiește și le facilitează plecarea spre alte meleaguri ospitaliere, sau îi acceptă cu un statut de refugiați privilegiați, protejați, unii rămânând definitiv. Alții, evrei mai ales, iau calea Uniunii Sovietice, cu destine diferite, de exilați, deportați sau privilegiați, în funcție de angajamentele politice sau de apartenența de clasă. Despre toate aceste persoane deplasate nu există studii statistice temeinice, după cum nu există nici studii despre populația reală a lagărelor naziste sau comuniste. pe perioade, cu destinele grupale, cu datele mortalității sau natalității populației carcerale sau a lagărelor de muncă. Pentru lagărele germane, dar nu numai, există bazele documentare necesare, pînă mai deunăzi puțin sau deloc cunoscute, ba chiar inaccesibile cercetării istorice și demografice. La Bad Arolsen, cea mai mare bază de date nominale despre populația lagărelor de muncă gestionate de naziști este în fine accesibilă cercetării. Ea a fost folosită până acum doar ca sursă pentru regrupările familiare ale persoanelor deplasate, pentru obținerea de dovezi privind supunerea la munca forțată, pentru declarațiile de dispariție sau moarte ale celor care au pierit în interiorul acestor țarcuri. Rămâne o taină pentru mine de ce, vreme de peste o jumătate de veac, aceste arhive, recuperate aproape intacte de armatele aliate, nu au fost consultabile pentru istorici, deși informațiile conținute puteau și pot oferi clarificări necesare privind temele critice ale disputelor provocate de istoriografia revizionistă sau negaționistă, care au fost întreținute tocmai de lipsa transparenței în acest domeniu. Pentru istoria exilului românilor se pot căuta la Bad Arolsen sau în arhivele Comisariatului Națiunilor Unite pentru Refugiați de la Geneva, sau de la Paris, accesibile și ele, date privind prezențele românești. Legionarii fugari după Rebeliunea din ianuarie 1941, evreii deportați de autoritățile maghiare din Transilvania de Nord, au ajuns în lagărele naziste, fugarii scăpați din România comunistă, care au trecut spre Occident prin Trieste sau au reușit, trecând Dunărea înot, să ajungă în Jugoslavia și apoi în Austria, la Treiskirchen, au fost cazați în lagărele din aceste țări, și după căderea celui de al III-lea Reich, unele gestionate de Comisariatul pentru Refugiați. Multe probleme istorice și demografice s-ar putea clarifica astfel. Nu vom face un rezumat al cărții pe care tocmai ați parcurs-o. O considerăm o parte a unei serii care sperăm că va putea fi editată fără dificultăți. Și credem că eforturile lui Liviu Vălenaș de a acumula documente, de a înregistra mărturii de istorie orală, de a le comenta și încadra istoric sunt necesare și demne de tot interesul. Dan Culcer septembrie 2010 Postafață la cartea lui Liviu Vălenaș, Fabrica de spioni, Editura Vestala, București, 2010. Volumul poate fi găsit în librăriile bucureștene, la autor în Germania, la Nurnberg, la sediul editurii din București. Puțină bibliografie disponibilă pe Internet. Manipularea informationala de CONSTANTA VASILE » Vin Oct 16, 2009 7:18 pm Intr-o perioadă istorică caracterizată drept "epoca dezinformării", manipularea informațională ocupa un loc important în aproape toate formele de confruntări ideologice, religioase, etnice, politico-economice sau teritoriale. Aceasta se realizează atât la nivelul informației ce urmează a fi transmisă și la acela al modului de structurare și codificare a informației reale sau invocate în cadrul mesajului, cât și la nivelul factorilor implicați în sistemele de comunicare ( relee informaționale, agenți de influență, alte surse de influență decât cele implicate în manipularea informațională etc.); toate aceste elemente coordonate constituie împreună acțiunea de dezinformare, care poate avea un caracter permanent sau sporadic. Prin dezinformare se ințelege un ansamblu organizat de tehnici și procedee de prelucrare, prezentare și transmitere a informațiilor, cu scopul conștient de a induce în eroare, a provoca derută și a manipula opiniile și comportamentele persoanelor, grupurilor și instituțiilor, în conformitate cu scopurile ascunse ale sursei dezinformării. H-P. Cathala consideră dezinformarea ca o formă ascunsă de agresiune psihologică, cu caracter subversiv și destabilizator, având efecte nocive asupra vieții sociale, în măsura în care adevărul este disimulat și distorsionat în scopuri partizane sau oculte. Cele mai frecvente procedee de manipulare informațională, respectiv de dezinformare, sunt următoarele: Ascunderea sau selectarea informațiilor pe criterii de utilitate pentru manipulator, fără nici o legatură cu adevărul obiectiv. Invocarea secretului este una dintre justificările curente ale acestei acțiuni. Distorsionarea informațiilor, prin introducerea unor elemente parazite, scoaterea din context, schimbarea ordinii corespunzătoare desfășurării reale a evenimentelor la care se referă, asocierea cu evenimente sau fapte care nu au legătură cu tema comunicării, amestecarea informațiilor cu comentariul etc. Deformarea proporțiilor, prin acordarea unor ponderi arbitrare diferitelor unități informaționale, fără legătură cu importanța lor reală, prin repetiții, sublinieri, extinderea spațiului acordat prezentării informațiilor considerate convenabile, în defavoarea celor considerate incomode sau inutile scopului urmărit de dezinformator. Intoxicarea țintei, prin lansarea unor pseudoinformații care au rolul de a distrage atenția, de a orienta într-o direcție greșită acțiunile și gândirea țintei, pe fondul saturării canalului de comunicare și a factorilor de prelucrare a informațiilor cu elemente nesemnificative sau distorsionate, lansarea de informații în mai multe variante. Lansarea de zvonuri, care sunt afirmații declarate drept adevarate (dar care nu pot fi verificate) despre persoane, evenimente sau situații care prezintă un anumit interes public sau personal; prin aceasta se realizează atât intoxicarea țintelor cât și crearea unui climat convenabil manipulatorului (panica, neîncredere, defetism, demobilizare etc.). Dirijarea asocierii faptelor, astfel încât ținta să perceapă anumite relații cauzale sau de condiționare între fenomene care în realitate nu există. în acest scop se înlocuiește informația cu comentariul, se amestecă trecutul cu prezentul și viitorul, se prezintă simultan fapte fără legătură reală între ele, sau se asociază informația cu persoana care o transmite. Blocarea surselor și canalelor de comunicare care transmit alte informații sau care le dau altă interpretare sau pondere decât cele promovate de manipulator. Este o modalitate brutală de manipulare, care presupune accesul la instrumentele formale ale puterii. Discreditarea surselor neconvenabile sau incomode, prin lansarea de atacuri la persoană, calomnii sau interpretări tendențioase, în legătură cu aspecte fără legatură cu problema sau situația reală. în acest plan, fabricarea falsurilor este una dintre cele mai agresive și imorale forme de discreditare și de manipulare. Interpunerea unor “relee informaționale" și "agenți de influență" care să faciliteze transmiterea informațiilor și interpretărilor dorite, multiplicându-se astfel canalele de comunicare și influența favorabilă manipulatorului și făcând totodată mai dificilă identificarea acestuia. Fabricarea și promovarea artificială a "experților", "analiștilor" sau "observatorilor", invocați selectiv ca surse de autoritate absolută într-un domeniu, facilitarea promovării în funcții importante a unor persoane convenabile, precum și luarea în stăpânire a mijloacelor de comunicare în masă sunt modalitățile curente de realizare a acestui scop. Bruiajul sistemelor de comunicare neconvenabile, astfel încât percepția corectă a informației să nu mai fie posibilă sau să se realizeze cu eforturi disproporționate. Lansarea unor sloganuri, stereotipii de gândire, pseudoprincipii care sunt invocate ulterior ca repere valorice indiscutabile, îndrituite să susțină o anumită orientare sau opțiune dezirabilă sursei. Manipularea limbajului, prin fabricarea unor formule lingvistice golite de conținut, dar care au rolul de a stereotipiza gândirea țintelor și de a condiționa -în sens pavlovian- comportamentul acestora. "Limba de lemn", fenomen teoretizat de F. Thorne, a reprezentat un instrument de manipulare foarte eficient în epoca comunistă. Numeroase expresii verbale au capătat valoarea de stimuli necondiționați pentru o serie de scheme de gândire și comportamente stereotipe: ,,lupta de clasă", ,,democrație socialistă multilateral dezvoltată", ,,dubla calitate a cetățenilor - de producători și proprietari" etc. |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |