Găsim abstractizarea quintesențială atât în isihasmul ortodoxiei bizantine - gândire abstractă care înflorește în timpurile împăraților Paleologi și Cantacuzini--, cât și în științele occidentale moderne, de exemplu în teoriile ‚Gauge’. Să nu uităm ca Grigore Palamas ne învață că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii, însă acest tip de cunoaștere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’) al imperiului bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul, îl angaja pe Varlaam din Calabria (anul nașterii nu se cunoște, a decedat la 1350), îl angaja ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renașterii umaniste italiene. Sîntem îndreptățiți să zicem acestea, întrucât Varlaam din Calabria a fost profesorul ce l-a învățat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese o ‚themă’ bizantină, și influența culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria introducea 'transcendența' ca index pentru o "altă lume". Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există "altă lume". Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) va demonstra adevărul acestei aserțiuni a isihasmului ca pe o teoremă, în marele lui tratat de teologie intitulat „Știința logicii”. Isihasmul respinge teza varlaamiană despre ‚transcendența inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria și cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuși bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului, însă împăratul Paleolog va deceda subit la numai patru zile după conciliu.

Găsim abstractizarea quintesențială atât în isihasmul ortodoxiei bizantine - gândire abstractă care înflorește în timpurile împăraților Paleologi și Cantacuzini--, cât și în științele occidentale moderne, de exemplu în teoriile ‚Gauge’. Să nu uităm ca Grigore Palamas ne învață că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii, însă acest tip de cunoaștere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’) al imperiului bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul, îl angaja pe Varlaam din Calabria (anul nașterii nu se cunoște, a decedat la 1350), îl angaja ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renașterii umaniste italiene. Sîntem îndreptățiți să zicem acestea, întrucât Varlaam din Calabria a fost profesorul ce l-a învățat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese o ‚themă’ bizantină, și influența culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria introducea 'transcendența' ca index pentru o "altă lume". Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există "altă lume". Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) va demonstra adevărul acestei aserțiuni a isihasmului ca pe o teoremă, în marele lui tratat de teologie intitulat „Știința logicii”. Isihasmul respinge teza varlaamiană despre ‚transcendența inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria și cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuși bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului, însă împăratul Paleolog va deceda subit la numai patru zile după conciliu.

Întrucât următorul împărat îndreptățit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama sa, Ana de Savoia, devine regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună multă vreme echilibrul puterii între marele demnitar și marele ierarh. Patriarhul în fruntea unui grup de aristocrați reușesc să îl alunge pe primul-ministru. Deși condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să își schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat. Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă îl respectă ca teolog, și consideră că acțiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi văzută atunci o scenă de "viață bizantină" a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe malițiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzește o conspirație împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcția supremă în biserica ortodoxă. În același an, se negociază un armistițiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acțiune instituie o tradiție a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă.

Preocupat de planul unei decuplări între puterea lumească și puterea spirituală în Oikumena, Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de paroxism politica delocalizărilor practicată de Mihail al VIII-lea Paleologul. Menține alianța foarte profitabilă cu Genova, dar angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredințase genovezilor sarcina gestionării strâmtorii Dardanelelor, botezată și « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape același rol ca și Constantinopol pentru Bosfor. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distruge zidurile de apărare ale cetății ; mercenarii osmanlâi, predatori oportuniști, ocupă cetatea Gallipoli. Otomanii vor schimba numele cetății în Gelibolu. Aici se va naște celebrul cartograf turc Piri Reis (1470-1554) care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni. A folosit Piri Reis o veche hartă salvată din vreo biblioteca de la Gallipoli?

Pierderea cetății bizantine apărătoare la Dardanele provoacă în 1354 o revoltă la Constantinopol, pe Bosfor. Ioan Cantacuzino este forțat atunci să facă niște alegeri, și abdică în favoarea lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ștefan Dușan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de perioada tulbure a transferului de putere, și atacă orașul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat abia în secolul XII, atingea apogeul pe vremea lui Ștefan Dușan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul (1328-1341), Dușan ocupase Macedonia nordică (unde-i și Prilepul sau Pîrleapul ce ni l-a dat pe Nicodim) și Albania. Profitând de cearta între Ioan Cantacuzino și Ioan al V-lea Paleologul, Ștefan Dușan ocupă toată Macedonia, cu excepția Salonicului, după care se va proclama împărat al sârbilor și al românilor din Macedonia. Imperiul avea nevoie de cea mai bună locație pentru capitală, și de aceea forțele sale atacă orașul Constantinopol. Dar poseda Ștefan Dușan știința logistică să întrețină urbanitatea? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat în fața alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obișnuiți numai cu „cobilița”. Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ștefan Dușan, douăzeci de mii de călăreți otomani, floarea armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de la Constantatinopol. În absența unei încoronări la Nova Roma, Ștefan Dușan se mulțumește cu o încoronare în 1346 la Skoplje. Ștefan Dușan moare la 1355, și nici ‘imperiul sârbilor și al românilor’ nu îi supraviețuiește.

După ce abdică de bunăvoie și printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărește sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino lucrează mult ca să despartă puterea spirituală a bisericii ortodoxe de fragilitatea « imperiului » bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă. Prin contrast, acțiunile întreprinse de către Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma, și la 1369 acceptă o profesiune de credință conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept șeful întregii creștinătăți. Dar pe drumul de întoarcere de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneția. Acolo Bizanțul trebuia să platească datorii considerabile. Indiferenți la conditia lui imperială, venețienii îl aruncă în închisoarea pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea Paleologul, strânge totuși suma cerută, și vine personal în Cetatea Dogilor să-și elibereze tatăl. Este semnat un acord cu Veneția la anul 1371. Ceea ce nu va împiedica până la urmă căderea Bizanțului. Mecanismul decuplării puterilor spirituală și temporală în Bizanț, mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino, va funcționa însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană din Răsărit.

În toiul înnoirii culturale isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat) Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim sosește în Oltenia, unde prin învățătura lui metodică propagă isihasmul. Să observ că în metafora "lăcătuirii varege" propusă de Jacques Lacan, discursul religios este elaborat de entitatea chemată Homo Sapiens parcurgând cele trei inele sau verigi ale unei lăcătuiri topologice în ordinea: Real, Simbolic, Imaginar. Valahul Nicodim, născut în Macedonia, educat la Ohrid și Athos, construiește perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală de "supradimensionare" în oricare viitoare hagiografie ce va încerca să analizeze "întreaga osârdie ctitoriceascã și cãrturãreascã" a călugărului Nicodim, cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Și nu există "exagerare", nici cea mai mică doză de "naivitate", în povestirea bine știută că oștile principelui Gabriel Bathori au vrut să "fure moaștele sfântului Nicodim Valahul din cauza deosebitei prețuiri ce i-o arãtau". Ar fi fost un capitol unificator de istorie românească, dacă moaștele macedo-românului Nicodim ar fi fost duse pentru venerare în Ardeal de un prinț Batoresc.

Toată lucrarea lumească a lui Nicodim arată că transcendența este posibilă chiar în această lume. Românii au adoptat isihasmul, pentru că el se integra într-un mod natural culturii ‘thematice’ – poate fi aceasta și o caracterizare lapidară a culturii medievale românești. Dar isihasmul este și o premisă a modernității. Renascentismul cert, și foarte distinct, al secolului XIX românesc nu ar fi fost posibil fără exercițiul gândirii abstracte în atâtea veacuri de isihasm românesc. Un fin observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor față de gândirea abstractă. Fără Nicodim și Daniil Sihastrul, nu ar fi existat nici Mihai Eminescu, și nici Politehnica din București. În poezia "Memento mori", Eminescu ne învață normativ legătura dintre fierul plugului thematic și gândirea abstractă isihastă: "Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci." Eminescu ne reamintește spiritul ‘culturii thematice’ moștenită și de Ștefan cel Mare, cu valori incorporate în atitudinea sa, dar și prin neîncrederea sa declarată față de Occident, încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania.