Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 54 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Mori de hârtie: Ion NETE. ABISTOLARUL DEZNADAJDUIRII
    Scris la Thursday, May 07 @ 18:49:38 CEST de catre asymetria
    Memoria ABISTOLARUL DEZNĂDĂJDUIRII…

    DOAMNEI M.

    (Fericiți cei care au rezistat ispitei de a nu scrie nici un cuvânt după +89… !)

    Trecut-a vremea amăgirilor înșelătoare, precum norii lungi pe șesuri, așa, grăit-a, încă, demult, Domnul Eminescu -, iar noi, visătorii, încă n-am acumulat suficientă tărie în piepturile de aramă să grăim, odată, răspicat : GATA ! dând, în sfârșit, semnul ieșirii din somnul în care ne plângem că ne-au adâncit barbarii de tirani !

    EMINESCULUI, neputându-i valida sentința, dedați la ale zădărniciei obișnuințe, prin născocirea unei isprăvi academice a lustruirii de sine, l-am făcut otova, taman cu poporul din care îl sorbise Dumnezel geniului, zisă Ziua culturii naționale. Atât ne-a dus mintea și vrednicia ignorantă, să punem între paranteze evidența menirii spiritelor de excepție !




    ABISTOLARUL DEZNĂDĂJDUIRII…

    DOAMNEI M.

    (Fericiți cei care au rezistat ispitei de a nu scrie nici un cuvânt după +89… !)

    Trecut-a vremea amăgirilor înșelătoare, precum norii lungi pe șesuri, așa, grăit-a, încă, demult, Domnul Eminescu -, iar noi, visătorii, încă n-am acumulat suficientă tărie în piepturile de aramă să grăim, odată, răspicat : GATA ! dând, în sfârșit, semnul ieșirii din somnul în care ne plângem că ne-au adâncit barbarii de tirani !

    EMINESCULUI, neputându-i valida sentința, dedați la ale zădărniciei obișnuințe, prin născocirea unei isprăvi academice a lustruirii de sine, l-am făcut otova, taman cu poporul din care îl sorbise Dumnezel geniului, zisă Ziua culturii naționale. Atât ne-a dus mintea și vrednicia ignorantă, să punem între paranteze evidența menirii spiritelor de excepție !

    Obișnuiți să afișăm o seninătate parșivă, ca și cum am învârti lumea pe degetul cel mic, nu pierdem prilejul de a ne da în tiribombă, fără cea mai mică tresărire de suflet, deși ni s-a dus buhul, în cele patru zări, pentru nărăvirea în a perverti orice ne încape pe mână. Midas, sărmanul, de near fi fost contemporan, ar fi depus armele văzându-ne îndemânarea în împestrițarea actualei democrații originale, în serviciul căreia, am adaptat, la specificul local, până și celebra zicere „Un regat, pentru o țigară”, îmbrăcând-o în forma zglobie „ Dăm o țară, pentru un vot” !

    Demni de asemenea vrednicii sclifosite, ce fac să pălească fachirii și prestidigitatorii, susținem perindarea, neîntreruptă, a legislativelor și guvernărilor, cu o componentă preponderent pușcăriabilă, al căror merit constă în faptul că ne-au dus țara în capul listei la exportul de șomeri, bușteni și fier vechi, (luate de-a valma), stârnind cascada hohotelor pe mapamond, amestecate cu mirări și minunări crucite, peste care timpul, oricât și-ar întinde umbra, nu le poate întuneca !


    Amorțiți de blestemul spiritului gregar, suntem impasibili la nefirescul statului ficțiune, capabil, doar, de băltitul, de jur împrejur, încât, simplii cetățeni să trăiască sub amenințarea că, de p o zi pe alta, pot fi afundați până peste cap. Motiv să „intrăm” în noi, prefăcându-ne că ne vedem de eternul aflat în treabă, îndeletnicire căreia, plaiul mioritic (cercul strâmt !), îi oferă mediul propice, un fel de garanție asiguratorie a localnicilor că se păstrează, precum se știu din moși strămoși, nepăsători și reci ! Cum o cere datina !

    Nimănui nu-i pasă, oricât s-ar înteți prevestirile cutremurătoare, întărite prin semnele dătătoare de frisoane, ale ruinării „plasmei realului”, că nu mai e mult până când ADN-ul, altfel spus, taratul nostru dat genetic, are să intre în conjuncție cu punctul terminus al scadenței, pecetluindu-ne soarta în „eternitatea” proverbului preamăritor al HOȚIEI, adeverind profeției lui Mircea Eliade, încă din 1935 ! Am ajuns, deja, acolo, încât, cu greu ar mai putea spune cineva ce e mai ușor de numărat : hoții sau vardiștii !

    Apăsat de întrevederea perspectivei catastrofice (apocaliptice ???), apelez la înțelepciunea sistemică a filozofului din Lăncram (cultura fiind, doar, finalitatea tuturor societăților, apud Lovinescu, aserțiune crunt „ciuruită”, pe aranjament de cazacioc, stil nou, în anul Domnului ‚89), de la care împrumut metafora țărușului de argint ! Simbol, căruia sper să i se asemuie abistolarul, într-un fel de geamăn al său, predestinat auzirii și vederii. Până atunci, îl lansez într-o perpetuă pendulare, prin universul carpato-danubiano-pontic ! Mizez ca, astfel, să poată capta „strălucirea” întregului șir de minunări, respirate în zare, și-apoi, s-o focalizeze asupra întrebării mult mai deznădăjduite decât îndemnul florentinului de a abandona orice speranță :

    CUM SE ÎNTÂMPLĂ/at, DOAMN (ă) E, CĂ, STĂRUIM DE MII DE ANI, ÎNTR-O CONTORSIONATĂ ECHILIBRISTICĂ, TĂINUINDU-NE FELUL DE A FI ?

    Felul de a fi care ne taie răsuflarea, să nu ne putem întreba PÂNĂ CÂND sau să îndrăznim a trage, odată, linie, în istorie, nu pentru a spune NU, ci doar să cumpănim drept într-al cui folos, facem, de regulă, tocmai ceea ce n-ar trebui să facem ! Plecându-ne capetele, după cum bate vântul, nu prididim în a ne irosi în ciondăneli și furtișaguri, pildă elocventă stând parcursul ultimul sfert de veac, în urma căruia legendara insulă de gintă latină, (GRĂDINA MAICII DOMNULUI !), pare o porumbiște răscolită de râmăturile mistreților !

    Ursitorile să ne fi fost, nouă, atât de vitrege, încât, ne-au croit destinul prin mărăcinișul răscrucilor ? Tot strecurându-ne, am lăsat multe în seama uitării, între care și respectul pentru cuvântul dat ! N-are importanță cu ce preț !

    Așa, se vede, luând ca reper starea în care ne perpelim, de-o veșnicie !

    Mai nou, după zaveră, nu știm încotro s-o zbughim, dacă vrem să mai apucăm ziua de mâine, înainte de a ne lua ea prin surprindere cu vraful de facturi, pricopseala cu care ne-am ales pe urma înnobilării iliesciene, ca proprietari de apartament ! Bunul, devenit, peste noapte, într-o economie care, în loc să duduie, mai mult gâfâie, făcându-le în ciudă unora care le place să laude, principala sursă de venituri a administrației publice ! (A se vedea cu ce preț se vinde m3 de apă, al cărei producător e Dumnezeu !)

    Adevărată panaramă națională, pe-aproape de plăsmuirea lui Budai Deleanul, cu o infrastructură menținută, tendențios, în zona zero, și peisaje ca scoase din „ochii” oglinzilor scâlciitoare, ce făceau, odinioară, atracția bâlciurilor, alăturând, stupefiant, palate de sticlă și oțel, cartiere rezidențiale pline de blocuri goale, dinaintea cărora văluresc apele albăstrite ale piscinelor înconjurate de labirinturile plantelor exotice, laolaltă cu gropile de gunoi, dospind mirosuri pestilențiale și vetrele mormanelor de dărâmături, în ale căror măruntaie clanurile de interlopi mondiali scobesc după fiare vechi pe care, petrecându-le prin cântarele centrelor naționale de colectare (ființând cu binecuvântarea oficialităților), le prefac în aurul cu care își ridică palate vârfuite de turnuri crenelate ! Singurul traseu fluent -, spre amintirea focului continuu, în care se lucra cândva -, pe care se topește munca de o viață a nației, cu îngăduința și sub bagheta aleșilor săi în ale căror inimi clocotește instinctul nerăbdării de a face totul Tabula rasa ! Obiceiul împământenit, de a nu trage, ca Păcală, ușa după noi ci, mai degrabă, de a șterge tabla. Pretext, să ne fălim, ca ipocriții, c-o luăm, de la capăt și-apoi să ne minunăm că înaintăm, ca racul !

    De multă vreme nu s-a mai auzit ca cineva să-și aplece urechea la jelania și văicărelile aproapelui. În locul iubirii mântuitoare, ortodoxicește vorbind, s-a dat deplină dezlegare la crime, dezmăț și tâlhării, violuri, trafic de carne vie, cerșetorii, droguri și câte alte năzbâtii năzdrăvane, de neînchipuit, pe aceste meleaguri care, se zice, că, odinioară, colcăiau de scorburile bordeielor puind sfinți și mucenici, prevestitori ai fericirii locale ca o iminență veșnic amânată !

    Încerc să mă consolez cu iluzia că, abistolarul, la încropirea căruia trudesc, rostogolind, sisific, cuvintele, oricât de potopit de nedumeri și minunări, mă absolvă de ironia cu care Cioran stigmatiza oamenii ajunși să moară, după ce o viață întreagă n-au gândit nimic, mulțumindu-se să rumege, prozaic, ceea ce au spus alții !

    Scrisul meu (de-ar fi numai „Răstignirea în crucea lui Năstavnic”), mărturisește, cu asupra de măsură, că-mi rumeg propriile nedumeriri !

    Între care, stăruie, enigmatic, orbirea provocată de entuziasmul general care ne-a luat mințile (cum face și Dumnezeu când vrea să piardă pe cineva), de ni s-a părut a fi „veste minunată”, mistificarea răspândacilor, perfect instruiți și struniți logistic, cum că, un DEUS EX MACHINA, sorocise sosirea noii vremi, îngăduindu-ne, după o îndelungată postire, „exprimarea neîngrădită” !

    Să afirmăm, ce ?

    Că-n nici doi timpi, subliniez, post-festum, necrezându-ne ochilor, descopeream cum, pe cât de neîngrădit ne exprimăm, pe atât de grabnic ne preschimbăm din NESEMNIFICATIVUL NIMIC într-un NIMIC ȘI MAI NESEMNIFICATIV ! Tărăgănând-o, tot, așa, orbește, (slăbiciunea din fire, fără lecuire, de încremenire în proiect, uimindu-ne singuri că, nu se mișcă nimic în jur), ca-n fabula cu umflatul broaștei, bâjbâim, cantonați pe vecie, în granițele aceluiași NIMIC, căruia, metamorfoza kafkiană i s-ar potrivi ca o floare trandafirie la butonieră !

    Garantez, cu mâna pe inimă că, în viziunea catastrofică, schițată sumar, nici gând de insinuare a vreunui reflex nostalgic după vremea veche, când omul, teoretic, era considerat cel mai de preț capital ! Dar, cum aș putea scoate în prim-plan tușe înșelătoare sau să tac, în timp ce mi se uscă ochii văzându-mi semenii vii cum își numără bolile, în locul banilor albi, visați pentru zile negre ? Volens, nolens, ori încotro ne-am uita, apare dinainte un tablou, aducând uimitor de mult cu cel închipuind răscoala din 1907 de penelul lui Octav Băncilă. La tot pasul, chipuri deznădăjduite de oameni îngroziți, de parcă și-ar simți ceafa înghețată de răsuflarea morții, după care, adeseori, aleargă singuri !

    În locul binelui, unanim, sperat din tot sufletul, am brodit, ca Irimia, cu oiștea în gura bârlogului, înfuriind și mai mult răul, de-i sporiră capetele, precum balaurului din poveste !

    Greu de închipuit cum, după cum și mai greu e de ce !

    Cine poate să știe ! Să fi pierdut războiul rece ? Sau plătim îndrăzneala acelora care, semnând adevărate acte de vitejie, au dat prima lovitură comunismului, în 1919, stârpindu-i, ca pe un pui de năpârcă, odrasla…

    În rest, vorba aceea, totul e istorie, de fapt, insistenta istorie care, de mii de ani, ține a ne tot învăța că omul nu învață nimic din istorie ! Ca atare, nu mai miră pe nimeni prăsirea profitorilor din haosul atoatesfințitor, cocoțați, cât mai la vedere, cum le șade bine corifeilor noii vremi. În orice moment, îmbăindu-se (păi, nu așa începe orice viață nouă, cu botezul ?), în sobornicești adunări, clamându-și și declamându-și puritanismul prin care s-au ilustrat, mai presus de orice smerenie, oricât de otrăvită și potrivnică le-a fost lumea apusă ! Așa-i, tradiția, pe la noi, ca meritul să apară drept promisiune, chiar de n-are să fie niciodată confirmat !

    Alaiului de „mucenici”, jertfiți, la figurat, c-altfel, numele le-ar figura, de mult, pe lemnul crucii, pretinzând c-au făcut și imposibilul, numai să nu slujească diavolului, ei, bine, acestora, le-aș sugera, fie și după al doisprezecelea ceas, să recurgă la un scurt exercițiu. Însemnând cu mult mai mult decât o reculegere în fața duhovnicului, de care și-așa fac uz, până la abuz…

    Pentru început, să-și administreze, un tempo de abstinență, de la urzitul monologului surzilor, în care s-au angajat, contra îndemnizație de merit, pe viață și moarte, măcinând, întruna, răsteli încheiate în coadă de pește.

    Apoi, să facă un pas în stradă, (agora, nu ? unde pretind că și-au adjudecat celebritatea), postându-se dinaintea unui stand pe care să-și etaleze maldărul de documente ilustrându-le suferința fizică, xeroxate după dosarele arhivate sub diferite denumiri. Alături, de care, să expună alt maldăr, alcătuit din opurile create prin suferința îndurată și frustrarea spirituală de a fi trecuți cu vederea (omisiunea prin nebăgare în seamă), cu care, însă, au învins cenzura (n-am auzit de vreun guraliv să nu fi publicat înainte de…), lucrări scrise, cu propria mână, începând de prin clasele primare, sub formă de gazete de perete subversive, jurnale cu gânduri mustind de sinceritatea dezvăluirii marii păcăleli în care accepta să trăiască o lume întreagă, evident, exceptându-i pe ei, fragmente sau romane, poezii, drame, atât unele cât și altele emanând, etic, exclusiv frică, frig și foame ! Eventual, scrieri de sertar, cu care, în sfârșit, literatura română să asalteze mult râvnitului premiu Nobel !!! Că, destul s-au spetit, întru reperarea onoarei obștii, Cărtărescu și, mai nou, felicele Norman Manea !

    Chiar dacă, inedita postură, le-ar da, doar, prilejul să cronometreze durata, până când au să audă primul glas, respectuos-compătimitor, și tot le-ar fi învățare de minte să constate existența lumilor paralele între care ne-au propulsat iluziile…

    N-ar fi exclus să nu li se spună nimic !

    După cum, tot la fel, n-ar fi exclus, ca vreun glas să le arunce, din mers, afuriseli, de genul : Bată-vă, nevoia, să vă bată, sărmani, domni, scriitori, în ce hal ați ajuns… luptarăți ca eroii din baladă, îmbucătățind funcții și măriri, întru luminarea dreptății… și, deodată, iacătă-vă, scofala, întreaga faimă și osârdie vi se duse în tulbureala apelor Sâmbetei… numai că, vouă, nici că vă pasă, scrieți, voluntar, pe rupte, chiar după ce nu se mai omoară nimeni citindu-vă, cum se întâmpla pe vremea celui mai iubit dintre pământeni !

    Punerea, față în față, cu una, din numeroasele ipostaze provocatoare de revelații, din atâtea câte există, s-ar putea să provoace, după pilda biblică, căderea umbrei de pe ochii, eliberându-le vederea să poată descoperi profunzimea fundăturii în care e împinsă cultura, (și nu numai), într-o vreme de criză, mai mult sau mai puțin improvizată, profesiunea aleșilor luminători ai neamului, precum și instrumentul său miraculos, cartea !
    Ne-o fi dat să ne împăcăm, rămânând cu aducerea aminte a minunării cronicarului că, nu-i, alta mai plăcută zăbavă, decât cetitul cărților…

    Poate, chiar, întrebându-ne, mirați, despre care citit să fie vorba ?

    De-ar fi să fie și niscai impresii, provocate de acest exercițiu al „confruntării” cu viața, mai mult ca sigur că s-ar lumina, și ceea ce păruse o ciudățenie, anume, acel brusc sfârșit al carierei de politician a fostului ministru temerar al culturii, Mona Muscă, după comiterea tot a imprudenței, de a proba concordanța vorbărelii parlamentare cu viața de zi cu zi !

    Îmi permit, apropo, de amintiri, o parafrazare, tăinuind autorul : Fiecare zi ce trece e o grea apăsare pe sufletul tău, pe care îl dădeai curat și cinstit… Ai avut de ales să intri în istorie ca o perfectă nulitate sau asasin… Le-ai preferat pe amândouă, ambiționând ca amintirea să-ți fie cât mai lungă, numai c-ai pierdut din vedere că, și judecata îți va fi cumplită…

    ***
    Îmi stăruie în minte sagacitatea specifică stilului, etalând stofa și verva cărțarului de elită, în tot ce poartă semnătura Doamnei Magda și, îndeosebi, m-a făcut să tresar profundul sentiment al acelei diafane speranțe ca, de acolo de sus (ultima nădejde ce ne-a mai rămas, aflându-se, exclusiv, în voia Domnului), ochiul bunului Ursache să se bucure !

    Impresionant, ca devoțiune ! Dar, oare, se va bucura ?

    Oarece îndoieli mă pun pe gânduri. Ceea ce scrieți nu prea bate cu universul minunărilor prin care navigăm ! Sub voita aparență de Țară a minunărilor, de-o fi la transparență, nu se știe unde vom debarca !


    Odată cu destăinuirea acestei îndoieli de viziune, alătur, minunărilor înșirate mai înainte, încă una, pe cât de dureroasă, pe atât de alarmantă !


    Abia, ne mai citim, între noi, adesea, nici așa, Doamna Ursache !


    De fapt, o mărturie a lui Radu Mareș e limpede : La un moment dat, cu coletul de cărți în brațe, luat de la poștă, colet expediat de cei doi Ursache, mi-am făcut datoria prietenească și-am colindat redacțiile clujene să le distribui destinatarilor carte cu autograf pentru fiecare. A trecut timp de atunci și n-am înregistrat nicio recenzioară măcar, nicio consemnare. Pronosticul meu că va fi tot așa, încă un secol !

    Quod erat demonstrandum, prin lunga introducere, întru justificarea denumirii de abistolar !

    Esența, de fapt, pentru că, la drept vorbind, precum în poveste, înainte, ar fi, încă, și mai multe de spus.

    De pildă :

    Dumneavoastră, Doamnă Ursache, v-ați făcut o pasiune din a judeca, cu încrâncenare, trecutul ! Crezul Dvs., și, fiecare fiind liber, procedează după cum îi dictează conștiința…

    Numai că, odată cu judecarea subiectului, are loc o rupere de prezent !

    Deliberat, adică, se dă prilej de „naștere” unui alt viitor trecut, la fel de umbros, precum cel adus în instanță. La fel de pătat de crime !!!

    Și-atunci, cum se poate justifica abandonarea prezentului ?

    De nu cumva, o cere interesul național, grijuliu, să aibă ocupație și urmașii ?

    Atunci, pot să vă înțeleg demersul ca petrecându-se într-un ritual, a cărui regulă e să nu se uite nimeni la ce se întâmplă în prezent ?

    De m-ar împinge ispita să fac pe avocatul diavolului, spunându-vă că „operația” dezvăluirilor aduce a „înțelegere tacită” cu puterea instaurată printr-un mod, încă, neelucidat din punctul de vedere al legitimității, care v-ar fi replica ?

    Pentru că nu mă împiedică nimic să-mi închipui cum „ea” (o anume instanță malefică ?) oferă niște dosare, condiționând ca, în schimbul răfuirii cu ele, să nu se tragă cu ochiul la ce se întâmplă !

    Dar-ar Domnul să mă-nșel, în prezumția mea !

    Cunoașteți și Dvs., după cum și eu v-aș putea oferi „n” exemple de escamotări ale trecutului, despre care făptașii, în culpă, precum nevinovatul Zdreanță, se jură că nu fură… Iată, să nu vorbim în gol, vă rog să aflați de la Dorin Tudoran cu ce s-a ocupat, în calitatea lui de consilier extern, la editura Cartea Românească ! Prietenii știu de ce interesează ! Tot la fel, v-aș putea ruga să vă interesați de alt spirit rebel, nelipsit atunci când aveți de exemplificat vajnica moralitate a celor puțini, care etc, etc.

    Totuși, cred mai mult în sinceritatea Dvs, decât în ambiția răfuielii, de aceea, v-am preferat ca partener, chiar imaginar, de dialog în acest abistolar… Deși, mi-ar prinde enorm de bine, pentru nedumeririle care stăruie, să mă onorați cu o replică, măcar să aflu, punctul Dvs., de vedere !

    Revin, asupra celor amintite de Dvs., că Domnul Ursache, vrând să vă trezească, socratic, pusese sub semnul întrebării libertatea în care se jubila, dezvăluindu-i, deghizarea, sub o proiecție pornită dintr-un balcon, de sus, (vă e cunoscut numele clădirii), pentru a repune în drepturi, după cum timpul va dovedi, alaiul avatarurile vremii faraonului pus la zid…

    Câtă crezare i-ați dat, Dvs., știți…

    Dar, cum de nu v-a alertat stăruința glasului de fundal, al acelor zile de brambureală, stopând, din fașă, orice insinuare în acest sens :

    Mârșăvie !

    Scurtcircuita totul, glasul purtătorului mâinii moarte, care urzise scenariul straniu adormitor, precum se înnoda vraja, de la stânga spre dreapta, tot sub o mână de mort, prin descântecul hoțului din Pădurea Cotoșmanei, asupra grupului de negustori care făceau calea întoarsă de la bâlciul din Râureni, episod istorisit spre neuitare de părintele Galaction.

    Vacarmul, postmergător lui 89, împestrițat cu cele mai aiurite scorneli, dat, dinadins, la maxim, învălmășea totul, generalizând confuzia, care îl avea între consilierii de narodnică nădejde, pe Dan Iosif, sporind deruta diabolicei manipulări.

    Vă mai amintiți, da ?

    Mare păcat, c-atunci, n-au fost ochi de văzut, nici urechi de auzit, astfel că entuziasmele s-au transformat în iluzii, mulându-se pe forme croite de porta-vocile prin care se comand când să se tragă și când nu (sirenele lui Roaită, aduse la zi…) ! 

    Nedumerirea cuceririi acelui Timp al exprimării libere, pare a fi cheia de boltă, mânuită cu cea mai diabolică iscusință, asigurându-se provocarea frisoanelor continuui !

    Pradă reînvierii miracolului păgân, ne-am pricopsit doar cu toxicitate ! Prin sadism (avându-l, ca agent, vădit, cu state vechi, din perioada stalinistă, pe Brucan ???), s-a deschis, varianta sângeroasă a cutiei Pandorii, nimicind, rând pe rând, mii de întreprinderi industriale, petrochimie, oțelării, laminoare, fabrici și uzine, spitale și școli, grădinițe și cămine culturale, cinematografe, spre derâderea neantului…

    Privatizarea obscură - crunta lovitură de grație, dată economiei, factor sine qua non al civilizației unei societăți ! Cam așa, ne-am întors, zice-se că de bună voie și nesiliți de nimeni, cu sute de ani în urmă, în plină civilizație rurală !

    Ne puteam noi permite vitregirea Europei de așa pată de culoare ?

    STATISTICA, bunăoară, după ce ostenise încărcând tonele de beton și oțel pe cap de locuitor, brusc, se arată amnezică, la număratul celor care au luat drumul bejeniei sau pe al celor năpăstuiți, aciuiați prin cocioabe, în părăginire, arătând tot mai mult a bordeie străbune…

    Apropo, de mult invocata transparență, ne poate spune, aceeași statistică, de ce cumpărăm gaz, dacă avem și de vânzare sau, cum se evaporează surplusul de energie electrică, încât, prețul să nu scadă niciodată ? Să nu mai vorbim de ce e preferabil să cumpărăm aur și să închidem mine, contra salarii compensate, de care nu se duce niciodată lipsă.

    Într-o altă istorisire, a părintelui Galaction, până și turcul, cel biruitor în luptă, pus să facă dreptate, repetă, de trei ori, către rumânul jălbar : „iartă, la el, bre, că e lege al tău !” ! Zadarnic, bineînțeles, că, doar, nici câinii nu se mănâncă așa cum știm noi s-o facem, între noi ! Operație în plină desfășurare…

    Reiterez, fără intenția unei laudatio, profunda mea admirație față de modul impresionat în care se ilustrează persoana Dvs., printr-un zel, aș zice împătimit în arta decriptării trecutului, pentru ca nimic din el să nu fie uitat !

    Totodată, mă mir cum de nu observați că ați ajuns captiva tocmai a… dosarului ? Folosesc prilejul să vă reamintesc una dintre numeroasele subtilități ale spiritului eliadesc :

    …cât sunteți de perspicace, de inteligenți și de cultivați, n-ați văzut… !

    Într-adevăr, Doamnă, n-ați văzut că, ținând-o tot așa, vă pândește riscul îngropării în propriile cărți ! Atât și nimic altceva !

    Nu pot să accept și să nu mă minunez că nu v-a dat fiori acel „fă-te că muncești”, ca și cum, în afara sensului obișnuit, n-ar fi fost spus cu altă tainică semnificație… !


    Capacitățile actorului, puteau plăsmui chiar o replică la pilda cu aruncatul boabelor de mărgăritar în gura porcilor ! Că, doar, cam așa a urmat…

    Așișderea, trufia celor care se făleau c-au făcut istorie, povestind și tot răspovestind, cum „sub ochii noștri s-a petrecut fuga dictatorilor”, formulare impusă, prin repetiții la nesfârșit, ca loc comun, împănând orice istorisire a întoarcerii neamului la altarul păgân pentru sacrificiul de vieți omenești în Ziua de Crăciun ! Ca o ironie a soartei de orfani ai istoriei, nu peste mult timp, o altă „fugă”, va deveni și mai de pomină, odată ce acel Tcaciuc, fără ambele picioare, avea s-o ia la sănătoasa !

    Bun, să admitem că, amețiți -, în pofida a ceea ce credeam că se petrece -, pe moment, am luat de bună… rejucarea aceleiași piese, cu alte măști ?


    Dar, am făcut vreun gest notabil să înlăturăm bezna care persistă până în ziua de azi ?

    M-am străduit să vă CITESC și, urmându-vă îndemnul, încă, BINE ! Cărțile, pe care ați avut bunăvoința să mi le oferiți, precum și episoadele din revistele virtuale ! Fiecare, mi-a prilejuit o adevărată bucurie a lecturii, după cum, de altfel, am dat seamă, la timpul potrivit, de prețuirea cu care v-apreciam risipa de spirit scăpărător, agerimea inteligenței de excepție, dăruirea exemplară, neexistând în scrisul Dvs., nicio fărâmă de îndoială, asupra crezului în datoria intelectualului de marcă de a-și exercita, cu răspundere atribuțiile/înzestrările, amendând orice fărădelege, întru vindecarea societății ! Cu o condiție : să se citească, precum se făcea odată !

    Azi, când ne citim noi, între noi, pare curată zădărnicie…

    Dintre numeroasele Dvs. adnotări, spre neuitare, am reținut :

    Se spune că, atunci când se ridica turnul Babel, nimeni nu dădea ajutor nimănui, fie el în pericol de moarte ; dar ia să se fi spart o cărămidă, ce plânset, ce vaiet !

    O trimitere, într-un fel la era „reziduală”, pe care o traversăm, având ca marcă disoluția versus coeziune, ură versus iubire, dezbinare versus unitate, ființă degradată versus ființă îmbunătățită…

    Sau : Iar noi ne dăm, zâmbitori din ignoranță, pe gheața patinoarului Moghioroși… Cine ne scrie istoria ? (întrebarea lui Mircea Platon rămâne deschisă)

    În afara iluziei, vom avea vreodată parte de mica amețeală a stării de bine ?

    Suntem predestinați să recităm veșnic din Radu Gir : Și-n lacrimi ori în mângâiere,/ Tot noi vom curge zi de zi,/ În tot ce mâine ca și ieri, /Va sângera sau va iubi ? 

    **
    Chiar, Doamnă Magda, v-a trecut prin gând să vedeți câtă credibilitate inspiră risipirea trudei Dvs. ?

    De exemplu, după dosarele consultate, ați ajuns la vreo idee nu cine ne scrie istoria, ci de ce istoria noastră e făcută cel puțin dublul exemplar ? Vorba, aceea, după împrejurări, să avem „citatul” de rezervă și pac, cu el, la luptă !

    În caz că răspunsul Dvs., ar fi, nu, atunci, cui prodest, cele pe care le dați în vileag, descâlcind lucrături, urzite, mai mult sau mai puțin la vedere, în scopul aservirii la slujirea țelului măreț, ce amenința să se instaureze, definitiv și pentru totdeauna, după cum era pofta și visul ciumaților roșii ? Fără a tulbura liniștea cuiva…, în afară de morți !

    Vi se pare, greșită, afirmația că, făcându-vă un modus-vivendi din preocuparea pentru arhivisticele săpături arheologice”, ați devenit, la rândul, Dvs., captivă ?

    O mai repet, pentru că, știți cum se zice, o dată, de regulă, nu înseamnă nimic !

    Cu tot respectul pentru suferință, nu mă dedau la un joc de cuvinte și nici n-am intenția să vă subestimez greutate specifică, a contribuției de mărturisitor !

    Semnalez, doar, că împătimirea Dvs., datorită contextului enigmatic în care rolul maestrului de ceremonii e jucat de mai sus pomenita noastră tară genetică, se reduce exclusiv, la iluzia întreținerii discursului-dezbatere pe o temă descătușată de embargoul în care zăcea de multă vreme. Precum spune legenda de acel obicei al întreținerii focului pe vatră, Dvs., pare, a vă fi îndeajuns, că, în sfârșit, tabu-ul, descătușat, e scos la dezbatere, ba, chiar, statuat drept probă de istețime pentru ilustrarea intelighenției adevărate.

    Bine ar fi să fie, într-adevăr, așa !

    Dar, ia gândiți-vă, cum „sursa” alimentării cu documente a devenit, dintr-odată, suspect de binevoitoare, asigurând, generoasă cele trebuitoare dezvăluirilor incriminatoare ? Presărând, printre file, picanteriile unor întâmplări mai de taină, despre care abia răzbăteau unele zvonuri sau aluzii prin bancuri cu Bulă, uneori, făcând trimiteri și la anumite nume, ale căror minți criminale au plănuit operațiuni prin care numeroase mâini s-au umplut de sânge, înăbușind, distrugând și curmând destine ale semenilor. Fapte, care, ziceți Dvs, nu e voie să rămână uitate !

    Da, să socotim, „vânatul”, are ca temei SURSA DOSAR ! E corect ? Sursă, căreia i s-a dat dezlegare (oare de către cine ??) să „vorbească”, abia, după operațiunea „purificării” BEREVOIEȘTI ! Dreptu-îi ?

    Vi se pare, îndeajuns, pentru a înțelege care vă e sucursala, unde semnați, condica de prezență, ca să fac încă o aluzie la Kafka, de vreme ce, impresia mea e că trăim într-un univers care îl depășește cu mult pe acela fundat de el !

    Nu știu alții cum sunt și gândesc, dar eu nu mă pot încrede în ceva, când, mai totul, dezosat sau nu, stă sub semnul întrebării…

    Oare, de ce, ADEVĂRUL, în al cărui nume slujiți, dezghiocând „răspopitele” SFINTE DOSARE, odată ce îl faceți public, amuțește ?

    Iar, la urma, urmei, despre care ADEVĂR e vorba ?

    DACĂ NICI PÂNĂ AZI, NU ȘTIM DEDESUBTURILE urzelii schimbării de macaz, petrecută în 1989 ! Sau n-ar trebui să ne mai pese, odată ce am câștigat dreptul să vorbim liber (cu ce folos, fiind altă poveste !) ?

    Vă asigur că, mie, nu-mi țin de cald, de foame, de frig sau, altora, de loc de muncă, detalii privitoare la felul în care „umbra”, numită „cutare” sau „cutare”, în colțul de țară sau domeniu peste care a stăpânit și-a făcut de cap !

    Aparțin vremii de tristă amintire, singuri i-am pus cruce, declarând-o, și încă cu glas mândru și tare, MOARTĂ, mergând până acolo, încât, am inclus la rubrica „decedat” întregul sistem comunist, condamnat definitiv și pentru totdeauna, la capitolul A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ, (ca poveste, desigur, deși, în osatura sistemului și nu sunt singurul care o susțin, n-ar prea încăpea vorbă de vreo destructurare)…

    Insist, după un sfert de veac, și un maldăr de dosare dezosate, ce știm, de fapt, Doamna Magda Ursache ?

    CĂ NU ȘTIM NIMIC, DIN CE S-A PETRECUT ÎN 89 ! O întoarcere a ARMELOR, dar nu și la ordinul cui…

    NIMIC, DESPRE CINE A TRAS ÎN NOI, după 22,

    TOT NIMIC, în al cui folos a fost VĂRSAREA DE SÂNGE…

    DEMOCRATIZAREA, DE-A FOST „OPERA” SERVICIILOR, LA CE ALTA să mai VISĂM, în afara celei prezent-originale ????

    Din a cui turbincă a apărut Ron-ul, ca monedă națională și cum s-a făcut colectivizarea avuției naționale prin FPS ?

    Precizez, consecvent subiectivității asumate de la începutul abistolarului, că libertatea la opinie e egală cu zero, câtă vreme nu mijlocește intrarea în dialog și schimbul de idei alternante, pentru ca, apoi, să se încheie cu un raționament, asumat de părțile combatante ! O fi având știință, careva, să se fi petrecut asemenea minune, din 89 încoace ?

    De-a fost să fie și eu n-am observat, atunci în ce constă STRATEGIA DEZVOLTĂRII NAȚIONALE ?

    Cu toată părerea de rău și compătimirile pentru efortul în care vă risipiți inteligența, operațiunea Dvs., atenție, nu este mai mult decât un transfer din dosarele arhivelor „în capul” oamenilor… O împovărare…

    Îndelungatei vieți de chinuri, prin îndoctrinare, rană, încă, nelecuită, îi asociați iluzia împărtășirii cu amăgirea că nu iertăm un trecut… care trecut și-a făcut „datoria”, trăindu-și, bine mersi, traiul… !

    Acel trecut, o știți și Dvs, Doamnă, mult mai bine decât mine, măsluit la Moscova, care neîncrezătoare nici în lacrimi de sânge, după cum nu iartă nimic, propagat prin comisarii roșii, de a căror frică, organele noastre nu mișcau în front, obligate să ceară încuviințare pentru orice pas, cum s-a petrecut până și cu înmormântarea lui Blaga, amendat de părintele filocalist Stăniloaie, pe motivul absenței unei precizări clare că un sistem filozofic românesc nu poate exista în afara ortodoxismului !

    Oare, cum de nu știm nimic de ce, exact în perioada de elan tineresc a șantierelor muncitorești, gen Bumbești-Livezeni, ect, etc, secretarul CC cu problemele viitorului luminos al patriei se „militariza” pentru cooperativizare, exact acolo unde, locul îi va fi luat, peste timp, de ocupantul aceluiași post, cu misiunea de a se apătoșa, într-atât, încât, să se prefacă, la momentul oportun, într-o arătare cu față umană…

    Care s-a dovedit potrivită spre a ne călăuzi în zorii noii vremi, neîntinată, că, pe la noi, tot, așa, se repetă, întruna, istoria, minunându-se că oamenii nu învață nimic din istorie…

    Înainte de a pune punct epistolarului, am avut o revelație…

    Se făcea că citeam următorul fragment din mitul peșterii lui Platon :

    „… atunci când vreunul dintre oamenii din peșteră s-ar pomeni dezlegat și silit, deodată, să se ridice, să-și rotească grumazul, să umble și să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimți tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deșărtăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea ce este și că, întors către ceea ce este în mai mare măsură vede conform cu adevărul ? În plus, dacă, arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv ? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură și că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum ?”

    În plină revelație, petrecându-se o neașteptată străfulgerare a rândurilor, abia am mai apucat să rețin atât : „ sufletelor, care apucă să întreprindă urcușul iar după ce, fiind sus, vor privi îndeajuns Binele, să nu li se mai îngăduie să coboare la acei oameni înlănțuiți din peșteră, doar ca să-i tulbure…

    Vă las, Dvs, Doamnă Ursache, plăcerea descifrării tâlcului revelației !
    mai 2015
    Ion NETE 

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.66 Seconds