Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 15 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Geopolitica: Prof. Dr. Tiberiu Tudor Înfiintarea si extinderea N.A.T.O. (1-3)
    Scris la Thursday, January 26 @ 19:41:15 CET de catre asymetria
    Geopolitica Una dintre cauzele directe ale războiului din Ucraina este  încercarea de extindere a N.A.T.O. dincolo de limitele de suportabilitate ale Federației Ruse. Este un truism faptul că războiul din Ucraina este, în primul rând și în esență, un război între Statele Unite și Federația Rusă, o resuscitare a războiului dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. In actualul context geopolitic este instructiv, poate relevant, să revedem istoria acestui război și, în particular, istoria de șapte decenii a nașterii și extinderii N.A.T.O.[1]

    Înființarea și extinderea N.A.T.O. (1-3)
    Una dintre cauzele directe ale războiului din Ucraina este  încercarea de extindere a N.A.T.O. dincolo de limitele de suportabilitate ale Federației Ruse. Este un truism faptul că războiul din Ucraina este, în primul rând și în esență, un război între Statele Unite și Federația Rusă, o resuscitare a războiului dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. In actualul context geopolitic este instructiv, poate relevant, să revedem istoria acestui război și, în particular, istoria de șapte decenii a nașterii și extinderii N.A.T.O.[1] Războiul Rece. 1949-1989 Marii beneficiari ai celui de-al doilea război mondial au fost Uniunea Sovietică pe continent și Statele Unite ale Americii în Pacific. Uniunea Sovietică a reanexat, după război, teritoriile pe care le ocupase în 1940 în virtutea Pactului Molotov – Ribbentrop: Țările Baltice, o parte din Polonia antebelică, Basarabia și nordul Bucovinei, constituindu-și astfel  „cordonul sanitar interior”. Un al doilea cordon sanitar sovietic, exterior, a fost constituit din statele comunizate ale Europei Centrale și de Est: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania de Est.   La o întîlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, în aprilie 1945,  Stalin a spus : „în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul acolo unde ajunge armata sa”. La 22 februarie 1946, George Kennan, diplomat aflat în funcție la ambasada Statelor Unite ale Americii la Moscova, a trimis, telegrafic, la Washington un raport, devenit celebru sub numele de Telegrama cea Lungă (foto), în care analiza pericolul expansiunii ideologiei comuniste și a sistemului comunist în lume și propunea inițierea unei politici de îndiguire, stăvilire („containment”), prin „crearea de alianțe și susținerea statelor care se opun acestei expansiuni”. Kennan avertiza: „interacția cu comunismul sovietic este cea mai grea sarcină a diplomației noastre cu care aceasta s-a confruntat vreodată și probabil și cea mai mare cu care va trebui să se confrunte vreodată”. El considera că această confruntare va fi una politică și nu militară și că, în consecință, abordarea ei de către Statele Unite va trebui să fie prin mijloace politice și economice. În primul rând prin refacerea economică a Europei și a Japoniei pentru ca acestea să nu alunece în zona de influență a comunismului. Se recunosc aici liniile directoare ale Doctrinei Truman și ale Planului Marshall. Imediat, George Kennan a fost chemat la Washington de către secretarul de stat, generalul George Marshall, și numit președinte al Consiliului de Planificare a Politicii de pe lângă Departamentul de Stat, în cadrul căruia a avut un rol esențial în punerea în practică a acestor două concepte de bază ale politicii externe americane din primii ani de după al doilea război mondial. Doctrina Truman definește  politica externă americană  care a luat naștere cu scopul principal de a limita expansiunea geopolitică sovietică în timpul Războiului Rece. Data de naștere a Doctrinei Truman, identificată de către politologii americani cu începerea Războiului Rece, este 12 martie 1947, când președintele Harry Truman a prezentat-o Congresului. La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în aula universității HarvardGeorge Marshall a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene. Planul Marshall, cu numele oficial European Recovery Program, reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.  Implementarea acestei doctrine  în domeniul militar a început odată cu  crearea Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de către conducătorii celor 12 state fondatoare (foto) Telegrama cea Lungă, document devenit celebru în politologia americană, a fost, dacă nu un factor determinant, unul catalizator al Doctrinei Truman și al Planului Marshall. În memoriile sale, Henry Kissinger o numește „doctrina diplomatică a epocii”. A urmat instituirea Cortinei de Fier, construirea zidului Berlinului  războiul din Coreea (proxi pentru U.R.S.S., direct pentru S.U.A. și China), războiul din Vietnam (proxi pentru U.R.S.S. și direct pentru S.U.A.), criza rachetelor din Cuba, etc. Echilibrul acestei perioade a fost unul de bipolaritate, asigurat în mare măsură de forțele de descurajare nucleară ale celor două mari puteri nucleare, Statele Unite și Uniunea Sovietică.
    Pentru stadiul prezent al confruntării Statelor Unite cu Federația Rusă, tezele geopolitice ale lui Kennan sunt actuale și importante sub două aspecte:
    - Un prim aspect este cel de contestare a nucleului politicii externe americane de după încheierea Războiului Rece. După 1993, când administrația președintelui Clinton a început extinderea N.A.T.O. spre Est, George Kennan, părintele „containment”-ului împotriva Uniunii Sovietice, s-a opus „cu disperare” reluării acestei politici  împotriva Federației Ruse, considerînd-o o greșeală fatală a Statelor Unite („the most fateful error of American policy in the entire post-Cold War era”). Poziția lui Kennan este  sintetizată într-un articol din „New York Times” din 5 februarie 1947, intitulat „A Fateful Error” (foto):  „Este de așteptat ca o astfel de decizie:
    - să inflameze tendințele naționaliste, anti-occidentale și militariste ale Rusiei;
    - să aibă un efect advers asupra dezvoltării democrației în  Rusia;
    - să restaureze atmosfera războiului rece în  relațiile Est-Vest
    - să împingă politica externă a Rusiei  în direcții opuse dorințelor noastre.
    Rușii sunt prea puțin impresionați de asigurările americane că această lărgire nu reflectă nicio intenție ostilă”[2].
    Punct cu punct, previziunile lui Kennan au devenit realitate.
    - Al doilea aspect fundamental al tezelor lui Kenann este unul marginal pentru anii 1947/48, dar extrem de relevant pentru actuala politică americană în Europa:
    „Singurul lucru realmente periculos pe care îl am în minte este posibilitatea ca abilitatea tehnică a germanilor să fie combinată cu resursele fizice ale Rusiei” (articol din „Foreign Affairs”, aprilie 1947). „Ar exista posibilitatea mobilizării și folosirii unei teribile («tremendous») puteri economice și militare care să constituie o amenințare reală la securitatea continentului Nord American” (discurs la Colegiul Național de Război, septembrie 1948). Avem aici definirea unui aspect strategic esențial, dacă nu cumva chiar esența actualei politici americane în Europa. Bine știut, în 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, președintele francez, legendarul general Charles de Gaulle, spunea că o “Europă de la Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii”. Interesele de securitate (cu sau fără ghilimele) ale Statelor Unite sunt, evident, altele. După treizeci de ani de promovare a lor, jumătate din Europa lui  de Gaulle este în siajul Statelor Unite, iar cealaltă este, conform Noului Concept Strategic N.A.T.O. (2022) principalul adversar strategic N.A.T.O..    Ucraina, prin structura ei ca „țară de falie” (Huntington), a oferit pretextul și condițiile ideale pentru materializarea acestui clivaj, prin care Statele Unite caută să-și impună, necruțător și cu orice preț, dominația în această parte a lumii, după catastrofalele eșecuri din Asia (Vietnam, Irak, Afganistan). - Va urma -  Aranjament grafic - I.M.
    --------------------------------
    © 2019 ART-EMIS
     
    Înființarea și extinderea N.A.T.O. (2)
    La recentul summit de la București al miniștrilor de Externe ai țărilor N.A.T.O., secretarul general Jens Stoltenberg, a afirmat: „Pentru noi războiul a început în primăvara lui 2014. Încă din 2014 militari canadieni și britanici antrenau ucraineni”. Dacă Stoltenberg nu ne-ar fi lămurit, am fi rămas cu credința că războiul a fost început la 24 februarie 2022 „de către Putin”. Da, războiul din Ucraina a început în primăvara lui 2014, ca război civil între Ucraina de Est și Ucraina de Vest, când noul guvern de  la Kiev, instalat în urma unei lovituri de stat susținută de americani, a trimis trupele anti-tero, înclusiv batalionul Azov, pentru a reprima manifestațiile anti-aderare la U.E. din Donbas. Afirmația, care ni se servește zilnic, că Ucraina dorește să adere la N.A.T.O. și U.E. este inexactă (mai precis falsă). Ucraina este o țară de falie: Ucraina de Vest dorește integrarea în U.E. și N.A.T.O., Ucraina de Est dorește - și o parte din ea deja a obținut - integrarea în Federația Rusă și C.S.I. În privința implicării celor două mari puteri în războiul civil din Ucraina, până la 24 februarie 2022 războiul a evoluat ca război proxi, atât pentru Statele Unite  cât și pentru Federația Rusă. Din punct de vedere geopolitic global este un război între Statele Unite, care doresc să păstreze  unipolarismul hegemonic american câștigat în anii ’90 (doctrina Wolfowitz) și Federația Rusă care, revigorată, refuză continuarea acceptării acestui unipolarism. Războiul acesta nu este al nostru. Local este un război al slavilor de răsărit. Global - unul între Statele Unite și Federația Rusă. Gorbaciov - Casa Comună Europeană  În 1986 a început procesul de democratizare a Uniunii Sovietice. După o lungă perioadă gerontocratică, în 1985,  la conducerea Uniunii Sovietice, ca secretar general al P.C.U.S., a fost adus un lider matur, cult, carismatic, Mihail Sergheevici Gorbaciov, care a schimbat radical cursul evoluției URSS, spre democrație, economie de piață  și spre normalizarea relațiilor cu Occidentul, în primul rând cu Statele Unite ale Americii. Această deschidere a avut loc pe fondul lipsei de competitivitate a economiei socialiste, care împingea Uniunea Sovietică spre un colaps economic. Economia sovietică se sufoca sub presiunea cursei înarmărilor. La 23 martie 1983 președintele Reagan lansase un nou concept de securitate a SUA, “Inițiativa de Apărare Strategică” (Strategic Defense Initiative - S.D.I.), menit  să-l înlocuiască pe cel anterior, al „Distrugerii Reciproce Asigurate” (Mutual Assured Destruction - M.A.D.). Proiectul implica și militarizarea spațiului cosmic, fapt pentru care este cunoscut sub denumirea colocvială de Războiul Stelelor. La summitul  Reagan - Gorbaciov de la Reykjavik (11-12 oct. 1986), Gorbaciov a cerut drept condiție pentru eliminarea armamentului nuclear abandonarea Războiului Stelelor. Reagan a refuzat. Despărțirea a fost „glacială”. Reykjavik a fost, însă, un punct de cotitură pozitiv în relațiile sovieto-americane. Fiecare dintre părți a înțeles limitele anxietății de securitate ale celeilalte și faptul că, între aceste limite, există o largă marjă de menevră pentru detensionarea situației politice și militare, pentru trecerea de la confruntare la cooperare, în interesul întregii umanități. Ambasadorul Jake Foust Matlock, care a participat, în diverse funcții, la toate întâlnirile Reagan-Gorbaciov, considera că sfârșitul Războiului Rece se datorează providențialei întâlniri a acestor două personalități în funcțiile supreme ale S.U.A. și U.R.S.S. [1]. Ceea ce îi unea pe cei doi  mari oameni de stat a fost perspectiva (astăzi putem spune himera) unei lumi fără arme nucleare. Gorbaciov a renunțat să se mai opună Inițiativei de Apărare Strategică, iar Tratatul pentru Eliminarea Forțelor Nucleare cu Rază Medie și Scurtă de Acțiune a fost semnat la 8 decembrie 1987, în cadrul summitului de la Washington. Ca urmare au fost distruse, sub control reciproc, 2692 rachete nucleare americane Pershing și sovietice SS20. Se contura viziunea unei Europe fără arme nucleare, o Europă a păcii. Președintele Reagan, în memoriile sale, referindu-se la ultima întâlnire oficială cu Gorbaciov, a spus: „Ne-am despărțit ca parteneri în construirea unei lumi mai bune". Fapt bine cunoscut, anul 1989 a fost anul marilor prefaceri politice ale Europei Centrale și de Est, anul schimbării la față a acestei părți a Europei.  O bornă de hotar a acestei schimbări a fost discursul lui Mihail Gorbaciov din 6 iulie 1989 la Consiliul Europei, la Strasbourg, unde liderul sovietic a repudiat explicit „doctrina Brejnev” a suveranității limitate și a definit ceea ce ar putea fi denumit doctrina Gorbaciov - Casa Comună Europeană: „Dorim o Europă democratică și pașnică, o Europă care să-și păstreze toată diversitatea și să respecte idealurile umane comune.... În ceea ce privește conținutul economic al Casei Europene, considerăm că este reală, deși nu imediată, perspectiva formării unui vast spațiu economic de la Atlantic la Ural, cu un grad ridicat de interdependență între părțile sale estice și occidentale. Nu subestimăm probabilitatea apariției unei piețe europene unice în următorii ani”. Concordant cu această viziune, Gorbaciov și-a retras sprijinul politic pentru liderii comuniști din statele central- și est-europene, recomandându-le, sau solicitându-le uneori imperativ (Honecker, Ceaușescu), să-și democratizeze regimurile. Treptat, în cursul anului 1989, țările fostului lagăr socialist au fost eliberate din orbita U.R.S.S. și, în mod pașnic sau violent, dar cu repeziciune, și-au schmbat regimurile comuniste în regimuri parlamentare, multipartinice, în esență democratice. Un eveniment simbolic pentru sfârșitul comunismului în Europa a fost căderea zidului Berlinului, în noaptea dintre 9 și 10 noiembrie 1989. În același timp, pe plan intern Gorbaciov a reușit să impună o primă amendare a Constituției U.R.S.S., prin care a fost modificat procesul electoral și a fost înființat, ca nou for legislativ suprem, Congresul Deputaților Poporului din Uniunea Sovietică. Încă de la prima sesiune a Congresului (25 mai - 9 iunie 1989), dezbaterile asupra stării și viitorului Uniunii au devenit absolut libere, ducând la crearea celor două tabere antagoniste, a conservatorilor și a liberalilor, ambele criticând, din două direcții, politica lui Gorbaciov. Anul 1989 a fost anul marelui triumf european al lui Gorbaciov și al proiectului Casei Comune Europene. Se vehicula ideea desființării simultane a celor două blocuri militare, N.A.T.O. și Organizația Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov propunea transformarea lor din structuri militare în structuri politice, cu absorbția treptată în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care ar urma să își subsumeze funcțiile de securitate ale acestor organizații. Printre liderii europeni proeminenți care agreau această idee - președintele Franței, François Mitterrand, ministrul de Externe și vice-președinte al R.F.G., Hans-Dietrich Genscher, și noul președinte al Cehoslovaciei, Václav Havel.  La 20 ianuarie 1989 cel de-al doilea mandat prezidențial al lui Ronald Reagan s-a încheiat și funcția de președinte al S.U.A. a fost preluată de către George W. H. Bush, fost vicepreședinte în timpul mandatelor lui Reagan. Pe 10 iulie 1989, președintele Bush a început un turneu diplomatic în Europa, în cadrul căruia a vizitat Polonia, Ungaria și, mai apoi, Parisul. “Nu vreau să par agitator sau provocator. Nu vreau să-i pun bețe în roate lui Gorbaciov”, va declara președintele Bush colaboratorilor săi înainte de aterizarea la Varșovia, iar în timpul zborului spre Paris, faptul că ritmul reformelor din Europa Răsăriteană „îl uluise de-a dreptul”. Trebuie subliniat că susținerea președintelui Bush pentru Gorbaciov, împărtășită de către toți liderii Europei Occidentale, era o susținere a Imperiului Sovietic în forma existentă la acea dată - Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, fapt care a continuat pe tot parcursul anului următor,1990, și până în ultimele zile dinaintea neprevăzutei prăbușiri a Uniunii, în august 1991 Anul 1989 s-a încheiat cu summitul de la Malta, din 2-3 decembrie.  Summitul de la Malta, dincolo de presupusele înțelegeri în privința împărțirii sferelor de influență, sub impresia rezonanței Ialta-Malta, nu a făcut decât să confirme starea de fapt și să repete asigurările reciproce că transformările din ultimii ani nu vor deveni reversibile. La conferința de presă comună: - Mihail Gorbaciov: „Lumea părăsește o epocă și intră în alta. Suntem la începutul unui drum lung, spre o îndelungată eră de pace. Amenințarea cu forța, neîncrederea, lupta psihologică și ideologică trebuie să aparțină, toate, trecutului”. - În replică, președintele Bush: „Putem instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta”. Un aspect de principiu, care pare a ocupa ciudat de mult spațiu, pentru data aceea, în stenograma summitului[2], se referă la sintagma prin care se vor motiva ulterior războaiele americane din Orientul Mijlociu (Afganistan, Irak), “primăvara arabă”, etc.  - Gorbaciov”: „Nu pot fi de acord când unii politicieni americani spun că depășirea divizării Europei trebuie să se bazeze pe valorile Occidentale. Până de curând eram blamați pentru export de revoluție, iar ei vorbesc acum de exportul valorilor americane. Cred că această abordare este împotriva spiritului schimbărilor de acum”. - Bush: „Aș dori să priviți  abordarea noastră într-o lumină pozitivă: valorile occidentale nu înseamnă, sub nicio formă, intruziunea sistemului nostru în România, Cehoslovacia sau chiar R.D.G.”. Summitul de la Malta este considerat sfârșitul oficial al Războiului Rece. În anii ’90 ideea sfârșitului Războiului Rece era credibilă. Acum, în lumina documentelor declasificate referitoare la acea perioadă și a evoluției ulterioare a relațiilor sovieto- și apoi ruso-americane, putem argumenta că Războiul Rece nu s-a sfârșit nici un moment, a înaintat inexorabil spre războiul cald de acum. Peste nu mai mult de două luni de la întâlnirea de la Malta, la începutul lui 1990, a apărut “problema germană”, care a fost obiectul confruntării diplomatice Bush - Gorbaciov, finalizată spre sfârșitul anului cu primul pas înainte al N.A.T.O. spre Est - înglobarea fostei R.D.G. în N.A.T.O, în urma unei presiuni diplomatice foarte bine concertată de către președintele Bush. Revenind retrospectiv la proiectul Casei Comune Europene - care la data respectivă părea realist și era împărtășit cu entuziasm de către toți liderii europeni occidentali - apare firesc o întrebare: Cum de a putut să fie atât de nerealist politic (naiv?) Gorbaciov încât să discute, sub ochii președintelui Bush, cu liderii Europei de Vest acest proiect, care prin însăși denumirea lui excludea, sau cel puțin marginaliza prezența Statelor Unite  pe continent?! Înteresul Statelor Unite fiind, evident, o Casă Comună Euro-Atlantică, fără Rusia și nu una Europeană de la Atlantic la Urali. Desigur, este ușor să ne gândim la acest aspect acum (“regula epilogului” în istorie), după ce am asistat la zdrobirea axei economice europene Berlin-Moscova, inclusiv prin  simbolica și demonstrativa distrugere a conductelor Nord Stream.  În orice caz președintele Bush nu era un naiv. Pe lângă faptul că fusese, pentru un an, directorul CIA - la fel cum președintele Putin a fost, pentru un an, directorul FSB - există un fapt deosebit în viața lui G.W.H. Bush care, fără îndoială, îi va fi marcat personalitatea în sensul intransigenței realismului politic. În mai 1944 Bush devenise pilot în forțele americane din Pacific. În septembrie, în cursul atacului asupra instalațiilor japoneze de la Chichijima avionul lui a fost doborât, el fiind singurul dintre cei trei membri ai echipajului care a reușit să se catapulteze și singurul recuperat, apoi, de către un submarin american. Restul de opt aviatori americani doborâți în atacul de la Chichijima, căzuți prizonieri la japonezi, după torturi, au fost decapitați și unii au fost canibalizați[3]. Metodele de descurajare nu atinseseră încă nivelul descurajării nucleare actuale, care a primit botezul, peste câteva luni, la Hiroșima și Nagasaki. În anul următor,1990, Bush l-a placat pe Gorbaciov în proiectul Casei Comune Europene, menținând și întărind prezența militară americană pe continent. Notă - Episodul anterior - Războiul Rece (1949 - 1989) [4].
    -------------------------------------------------
    [1] Jake Foust Matlock, Reagan and Gorbachev: How the Cold War Ended, Random House Inc. N.Y., 2005
    [2]  Soviet Transcript of the Malta Summit December 2-3, 1989

    ÎNFIINȚAREA și EXTINDEREA NATO (3)   Unul dintre motivele războiului actual este încercarea Statelor Unite de a împinge Cortina de Fier până la granița Federației Ruse. Cum s-a ajuns aici?   III. Problema Germană. Primul pas al NATO spre Est   La începutul anului 1990, în urma eliberării țărilor socialiste din orbita Kremlinului și a căderii zidului Berlinului, a reintrat în prim-plan o problemă majoră a relațiilor Est – Vest,  “problema germană” (slide 1). Al Doilea Război Mondial consacrase o metodă aparte de stabilire a păcii: la Conferința de Pace nu s-a încheiat un tratat  cu principala țară învinsă, Germania, ci numai cu aliații ei. În ceea ce privește Germania,  ea a rămas cu statutul de țară ocupată, stabilit la Conferința  de la Potsdam din 1945. Zonele de ocupație britanică, americană și franceză se uniseră la 23 mai 1949, formând Republica Federală a Germaniei; zona de ocupație sovietică, zona de est, s-a constituit, în același an,  la 7 octombrie 1949, sub denumirea de Republica Democrată Germană. Cu toate evoluțiile și convențiile ulterioare, suveranitatea celor două state germane era limitată de inexistența unui tratat de pace cu puterile învingătoare. Din punctul de vedere al jurisdicției militare, RFG era în NATO (din 9 mai 1955), RDG în Tratatul de la Varșovia  (de la 14 mai 1955, data înființării acestuia). Linia de front a Războiului Rece în Europa (“Cortina de Fier”) era granița celor două state Germane. Un milion și jumătate de militari ai celor două blocuri erau masați de o parte și de alta a acestei linii. Relaxarea relațiilor Est-Vest, stabilirea unui climat de pace și cooperare în Europa, implica rezolvarea problemei germane, în primul rând semnarea unui tratat de pace între puterile învingătoare, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța, pe de o parte, și Germania, pe de alta. Problema germană era una extrem de sensibilă pentru statele europene care se confruntaseră în cele două războaie mondiale cu forța militarismului german și pentru cele limitrofe Germaniei (în special Polonia) care beneficiaseră de pe urma deplasării spre vest a frontierelor după cel de-al doilea război mondial. Marea Britanie, Franța, Italia, Polonia, Cehoslovacia erau împotriva reunificării Germaniei. Primul ministru al Marii Britanii, “Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost cel mai fervent și consecvent opozant al reunificării: “I-am învins pe germani de două ori! Și acum  sunt iarăși aici!” (“We defeated the Germans twice! And now they’re back!”) [1]. Președintele G.W.H. Bush se situa la cealaltă extremă ─ era un susținător fără rezerve al reunificării Germaniei și anume în cadrul NATO. Germania era punctul cel mai avansat și cel mai sigur al prezenței americane, prin intermediul NATO, pe continent. “Dacă Germania nu rămâne în NATO, e puțin probabil ca o altă țară europeană să accepte prezența trupelor noastre”, îi va spune  președintele G. W. H. Bush cancelarului  Kohl.  Cancelarul Germaniei Federale, Helmut Kohl, era complet atașat vederilor președintelui Bush ─ Germania unită în NATO.  Gorbaciov considera unificarea Germaniei ca un fapt inevitabil și natural în cadrul proiectului său ─ Casa Comună Europeană. Proiectul Casei Comune Europene trebuia să înceapă cu desființarea liniei de front dintre cele două pacte militare. Gorbaciov se exprimase: “Germania unificată este poarta spre Casa Comună Europeană.” Dar nu se grăbea deloc. Punctul lui de vedere era că unificarea Germaniei trebuia să fie un proces de durată, de câțiva ani de zile, care ar trebui să avanseze numai odată cu edificarea noilor structuri de securitate în Europa.  Într-un articol de sinteză din Der Spiegel, din 2010, apare următoarea exprimare pertinentă și plastică a pozițiilor de la începutul lui 1990 în privința problemei germane:  “Europenii erau împotriva reunificării, americanii cereau (aproape) imposibilul, iar sovieticii se cambrau în fața obstacolului”[1]. În octombrie 1990, după câteva luni de confuzie pentru europeni și sovietici și de mare siguranță a jocului politic pentru președintele și administrația Bush, unificarea era încheiată. Bush obținuse „aproape imposibilul”: Germania unită în NATO; Statele Unite ─ putere dominantă pe continent; poarta expansiunii NATO spre est ─ potențial deschisă. Cum? Printr-o persuadare susținută a liderilor europeni și o “manipulare profesionistă a lui Gorbaciov”[2] de către trioul Bush – Baker – Kohl. Deja la 6 februarie 1990, Paul Nitze îi raporta președintelui Bush un succes obținut de americani în cadrul Forumului pentru Germania, care s-a desfășurat la Berlin cu participarea a 120 delegați din Europa de Vest și Europa de Est: “În prima zi a Forumului punctul de vedere majoritar era că unificarea trebuie să fie un proces de lungă durată, implicând concesii de ambele părți, inclusiv retragerea trupelor atât din Estul cât și din Vestul unei Germanii unificate. Dacă pactul de la Varșovia va fi dizolvat, NATO va trebui și el dizolvat... La încheierea Forumului consensul a fost radical schimbat. Aproape toți, cu excepția delegației sovietice, au fost de acord că ideea neutralității Germaniei unite este inoportună și inacceptabilă...” [3]. La 9 februarie 1990 secretarul de Stat american, James Baker, a fost primit la Moscova de către secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, în prezența ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Șevarnadze.  Discuțiile s-au purtat, în esență pe problema reunificării Germaniei [3]: Baker: “Noi înțelegem că, nu numai pentru Uniunea Sovietică, dar și pentru alte țări europene, este important să aibă garanții că, dacă Statele Unite își păstrează prezența în Germania în cadrul NATO, nu va avea loc nici o extindere a  jurisdicției militare actuale NATO spre est («not an inch of NATO’s present military jurisdiction will spread in an eastern direction»).... “(slide 2). Aș vrea să vă pun o întrebare ─ la care nu trebuie să-mi răspundeți acum. Presupunând că unificarea va avea loc, ce ați prefera: o Germanie unită, în afara NATO, absolut independentă și fără trupe americane, sau o Germanie unită, păstrând conexiunea cu NATO, dar cu garanții că jurisdicția și trupele NATO nu se vor extinde la est de actualele granițe?” Gorbaciov: “Vom reflecta asupra tuturor acestor lucruri. Intenționăm să le discutăm în profunzime  la nivel de șefi de state. Este de la sine înțeles  că lărgirea zonei NATO nu este de acceptat.” Baker: “Suntem de acord cu aceasta.” A doua zi după primirea lui Baker, la 10 februarie 1990, a sosit la Moscova cancelarul Kohl, însoțit de ministrul său de Externe și vice-cancelar, Hans-Dietrich Genscher. Baker i-a transmis lui Kohl un rezumat scris al  discuției sale cu Gorbaciov. În finalul acestuia, Baker indică marja de manevră a lui Kohl (“implicit, NATO în zona ei prezentă ar putea  fi acceptabilă”).  În aceeași zi, Kohl a primit o scrisoare din partea președintelui Bush, în care acesta îl asigura de sprijinul său privitor la unificarea Germaniei în cadrul NATO. Între aceste două abordări, Kohl a ales să dicute cu Gorbaciov problema reunificării în variata „not an inch eastward”, deja acceptabilă liderului sovietic. Cele două asigurări, din partea secretarului de Stat al Statelor Unite și a cancelarului Germaniei Federale, au avut o consecință strategică fundamentală: l-au determinat pe Gorbaciov să dea “undă verde” reunificării Germaniei. Aceste acorduri verbale nu depășeau, însă,  valoarea unui gentlemen’s agreement ... Pentru moment “unda verde” se referea la  aspectele interne ale unificării (alegeri libere în RDG, unificarea teritorială, unificarea monetară), urmând ca aspectele de politică externă să fie discutate în “tratativele 2+4” (miniștrii de Externe ai celor două Germanii și ai celor patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial). La 24 februarie 1990 canclarul Kohl s-a întâlnit cu președintele Bush la Camp David, fără ministrul de Externe german, întrucât poziția lui Genscher în privința viitorului Europei diferea de a tandemului Bush – Kohl. În acest context, la nu mai târziu de două săptămâni de la acel “nici un pas spre est”  al secretarului său de Stat, președintele Bush își exprimă fără rezerve punctul de vedere: „Vom câștiga acest joc, dar trebuie să procedăm cu înțelepciune («We are going to win the game, but we must be clever while we are doing it »). Sovieticii nu sunt în măsură să dicteze relațiile Germaniei cu NATO. Ceea ce mă îngrijorează sunt afirmațiile că Germania nu trebuie să fie în NATO. La naiba cu toate astea. Noi am câștigat, nu ei. Nu putem permite Sovietelor să smulgă victoria din fălcile înfrângerii («To hell with that. We prevailed and they didn’t. We cannot let the Soviets clutch victory from the jaws of defeat »)”[3]. Această descărcare, în termeni, să zicem, colocviali, exprimă clar poziția președintelui Bush ─ sovieticii nu ne sunt parteneri, ci adversari înfrânți ─ poziție net diferită de cea a predecesorului său, Ronald Reagan (“Ne-am despărțit ca parteneri în construirea unei lumi mai bune”). Realitatea era, de fapt, aceasta. Gorbaciov le-o oferise pe tavă.  La 18 mai 1990, trei luni după ce Kohl obținuse de la Gorbaciov “unda verde” pentru reunificare, Baker, primit de Gorbaciov la Moscova, schimbă și el placa: “este plăcut să vorbim despre structuri pan-Europene de securitare și rolul CSCE... Este un vis minunat, dar numai un vis. În acest timp NATO există” [3]. Această modificare rapidă a situației și a raportului de forțe a devenit evidentă la summitul de la Washington/ Camp David din 31 mai - 2 iunie 1990. Tema principală a discuțiilor a fost colapsul economic al URSS și solicitarea lui Gorbaciov de ajutor financiar din partea Statelor Unite, la care Bush a răspuns, în final, prin încheierea unui tratat comercial, dar a refuzat acordarea vreunui împrumut. Când Gorbaciov a avansat celebra variantă a „dublei ancorări” („two anchor”) ─  o Germanie unită, cu fosta RFG în NATO și fosta RDG în Tratatul de la Varșovia ─ replica lui Bush a fost tăioasă: “o asociere  schizofrenică”[3]. Iritarea lui Bush se explică prin faptul că o astfel de ancorare a celor două blocuri militare, prin intermediul Germaniei Unite, exprima o viziune asupra viitorului Europei, Casa Comună Europeană, de neacceptat pentru strategia Statelor Unite în Europa. Președintele Gorbaciov a cedat: “Poporul german are dreptul să-și aleagă alianța  pe care o dorește”. Deși această afirmație a mai fost făcută de către Gorbaciov, anume în cadrul întâlnirii cu Helmut Kohl din februarie 1990, ca una de principiu, ea avea acum o altă semnificație ─ cea a capitulării. Înregistrările întâlnirilor și convorbirilor telefonice dintre liderii  americani, vest-europeni și sovietici, declasificate și publicate masiv după 2010, au fost preluate într-o multitudine de studii politologice referitoare la acea perioadă, cu interpretări diferite ale valorii asigurărilor verbale primite de către Gorbaciov. O concluzie unanimă, însă, a acestora este că președintele Bush și administrația sa au folosit un limbaj dublu în tratativele cu sovieticii (“a two-pronged strategy”, “dual nature of U.S. strategy”, “a bifurcated strategy” [2], [4]): pe de o parte, Gorbaciov și staff-ul lui au fost “lăsați să creadă” (expresia îi aparține lui Robert Gates, director al CIA în acea perioadă) că dezideratele lor sunt respectate, pe de alta „Bush și administrația sa au presat urgentarea procesului de unificare, maximizând profitul Statelor Unite” [4]. Următoarea întâlnire determinantă în privința problemei germane este cea de la Moscova/Archyz-Caucaz, din iulie 1990,  dintre președintele Gorbaciov și cancelarul Kohl, fiecare cu echipele de lucru corespunzătoare. În prima zi, 15 iulie, tratativele s-au purtat la Moscova, în a doua la reședința lui Gorbaciov din Caucaz (slide 2). Uniunea Sovietică, aflată în plin colaps economic, nu avea acces la piețele de capital occidentale; președintele Bush, cu două luni în urmă, la Camp David, refuzase și el un împrumut financiar. Kohl îi oferise deja lui Gorbaciov un împrumut vest-german și acoperirea financiară de către Germania a relocării în URSS a trupelor sovietice care urmau a fi retrase din RDG. Interesul lui Gorbaciov pentru un parteneriat cu cea mai puternică și tehnologizată economie europeană la acea dată, a RFG, era unul vital. Gorbaciov considera acest parteneriat ca unul strategic, la baza viitoarei Case Comune Europene, și era dispus să vină în întâmpinarea lui Kohl cu oferte majore. Concluzia finală a acestor discuții a fost că, după unificare - pe durata prezenței trupelor sovietice, pe teritoriul fostei RDG pot staționa trupe ale  Armatei Federale Germane, dar nu unități germane sub comandă NATO. - după retragerea trupelor sovietice, pot staționa pe teritoriul fostei RDG și trupe germane aflate sub comandă NATO, dar nu trupe străine și nu trupe dotate cu arme nucleare. Aceasta este situația care va fi consacrată în urma negocierilor în formatul 2+4 de Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania, semnat la Moscova la 12 septembrie 1990. Pentru germani, prețul major al reunificării a fost recunoașterea frontierei cu Polonia pe linia Oder-Neisse, stabilită la Potsdam în 1945. Ceremonia reunificării a avut loc la Berlin, în 3 octombrie 1990, într-un larg cadru festiv; la miezul nopții drapelul negru-roșu-galben al RFG, acum drapel al Germaniei reunificate, a fost ridicat deasupra Porții Brandenburg. După ratificarea tratatului de către statele implicate, Germania unită a devenit pe deplin suverană la 15 martie 1991. La 1 iulie 1991 Tratatul de la Varșovia s-a autodesființat. Bush câștigase. Ocupase primul vid de putere lăsat de retragerea sovieticilor. Germania Unită va deveni capul de pod al expansiunii militare a Statelor Unite, via NATO, spre Est. La 15 octombrie 1990, Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace. Himera lui, Casa Comună Europeană, va fi ștearsă din mersul Istoriei.   [0] Pentru episodul anterior: 6 dec. 2022 https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Tiberiu-Tudor-INFIINTAREA-si-EXTINDEREA-NATO.-Gorbaciov-%E2%94%80-Casa-Comuna-Europeana.-Stoltenberg-secretarul-general-NATO-%E2%80%9EPentru-noi-razboiul-a-inceput-in-primavara-lui-2014-177992 7 dec. 2022 https://ziarulnatiunea.ro/2022/12/07/infiintarea-si-extinderea-nato-2/ 11 dec. 2022 https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-2 [1] K. Wiegrefe, An Inside Look at the Reunification Negociations, Der Spiegel, 29.09.2010. [2] M. E. Sarotte, Not One Inch: America, Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate,Yale University Press, 2021. [3]  S. Savranskaia and T. Blanton, Who Promissed What to Whom on NATO Expansion? What Gorbaciov Heard — Declassified documents, National Security Archive, Briefing Book 613, February 2010. [4]  J. R. I. Shifrison, Deal or No Deal? The End of the Cold War and the Offer to Limit NATO Expansion, Quaterly Journal International Security, vol. 40, no.4, pp. 7-44   Prof. Dr. Tiberiu Tudor  


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.48 Seconds