|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 49 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Analiza eseului lui Radu Mares. Mircea Eliade si receptare sa oblica Scris la Friday, May 09 @ 12:24:03 CEST de catre asymetria |
Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș Analyse de l'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade
L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque. Analyse idéologique L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites.
Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.
Analyse argumentative Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle.
L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.
Analyse politique
L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris.
En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.
Analyse stylistique
Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante.
Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.
Analyse éthique D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité.
Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.
Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Anul Eliade :Pentru binele cauzei De Radu Mareș Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm. Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu. Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict „cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi. Radu Mareș Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208 http://tinyurl.com/ys5x9z Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mareș, Pentru binele cauzei Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre asymetria Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Anul Eliade :Pentru binele cauzei De Radu Mareș Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm. Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu. Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict „cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi. Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Tot în epocă, aventura exploratorie în spații și discipline exotice, care nu tentau pe mulți, publicistica politică și postura de animator, rolul, atribuit de alții, de șef de școală sau de generație, au produs destule reacții de adversitate. Aproape fiecare gest al său reprezenta un semnal pentru conștiința intelectuală și invita la dezbatere. Mai ales jurnalele sale pentru care a inventat denumirea de „roman indirect" se adresau conștiinței într-un mod cumva imperativ. Scrisul său provoca, polariza, neliniștea. Pe Emil Cioran, june profesor genialoid și insomniac de la Sibiu, Eliade îl exasperează la un mod aproape isteric și îl potolește doar o „provocare la duel" simbolică printr-un articol polemic. Aceeași atracție irezistibilă o suportă, în același interval dintre războaie, și foarte tânărul și încă obscurul literator Eugen Ionescu, genialoid și el, soluția fiind cele două celebre comentarii critice la Maitreyi, prin care de altfel pune în chestiune însăși condiția criticii literare. Toate acestea se înscriau însă în logica unui climat cultural fără îngrădiri și aflat, începând imediat după primul război mondial, într-o continuă și fecundă ebuliție, unde absolut toate marile teme ale contemporaneității erau supuse examenului critic. De atacurile presei de stânga, unele absolut odioase, omul de dreapta Eliade nu putea să scape și totuși, cu câteva excepții, marile polemici din epocă aveau eleganța, superbia jocului superior al inteligenței și talentului. Confruntarea se ducea după reguli acceptate de toate părțile și cu arme neucigătoare. În noua lume de după războiul al doilea intrau în scenă triumfători lumpenproletariatul culturii române, posedații dostoievskieni (însă fără conștiința tragică a unui Kirilov), „oropsiții soartei" invocați în chemarea la luptă a Internaționalei. Armata de strânsură, de mercenari, de fapt, a criticii cominterniste s-a alcătuit la momentul zero din câțiva corifei care au și făcut apoi carieră: Vitner, Novicov, Petroveanu, Crohmălniceanu, Tertulian, Popper ș.a.m.d. Ca în piesele shakespeariene, existau însă și personajele de fundal, fără identitate precisă (târgoveți, soldați, gospodine) care spun o replică și dispar în neant. Critica și istoria literară au fost puse cu toate aceste forțe însumate să răspundă unei comenzi imperative, preluate din arsenalul propagandei: eliminarea, "lichidarea" dușmanului de clasă, adică a operelor și autorilor neconformi canoanelor esteticii marxiste. Am pomenit de Comintern: marele proiect al acestuia, identic de la Elba până la Vladivostok, viza, între altele, colonizarea spirituală, cu primul pas care era exterminarea elitelor naționale din țările ocupate. Ce mi se pare lăsat în penumbră cu nu știu ce sfieli feciorelnice este colosala investiție de ură care colorează această operațiune. În rest, ce e factual s-a repetat la nesfârșit, terminând prin a se banaliza. În acea perioadă, în calitate de fugit din „lagăr", de exilat, dar și în calitate de persoană cu știute convingeri anticomuniste, Mircea Eliade a fost radiat din literatura română. De la sfârșitul anilor 40 ai secolului trecut înainte situația a avansat apoi capricios, cu înșelătoare cedări, amendări neimportante de conjunctură sau false replieri de care s-a făcut mare caz, numite în fel și chip: „dezgheț", „liberalizare" etc. În aparență, distribuția personajelor principale se schimba și ea din când în când – dar totul era o iluzie optică! Replicile-cheie păreau în câte un moment oarecare de asemenea altele, dar era de fapt o suprapunere efemeră peste textul scris cu cerneală simpatică, singurul definitiv și important, la care nu oricine avea acces. Povestea va mai continua, după părerea mea, încă cel puțin un secol de aici înainte, ea neputându-se încheia datorită principiului generator inestingibil care e ura și care se alimentează din sine însuși ca șarpele din legendele amazonice. Pe scurt, așa se face că generația mea, numită „șaptezecistă" sau „expirată", nu l-a avut în programa de liceu la literatură pe Mircea Eliade. Ca și ceilalți scriitori interziși, numele său dispăruse din toate manualele, din dicționare, enciclopedii dar și din orice fel de alt text, după cum cărțile lui dispăruseră din biblioteci. Până târziu, el n-a fost studiat nici în universitate, oricum, generația mea n-a avut acest noroc. Scos la iveală, cu infinite precauții și riscuri, din câte o bibliotecă salvată de fericiții deținători, împrumutat ca iarba de leac și trecut din mână a mână, sous le manteau, adăugându-se mai târziu câte o carte de-a sa adusă tot ilicit din străinătate – toate astea au făcut ca autorul Eliade să nu dispară complet din conștiința contemporanilor săi din țară. A urmat, așa cum se știe, momentul fast al „reconsiderării" sale din a doua jumătate a deceniului șapte cu o serie de reeditări, întâi, povestirile, apoi câteva romane, mai târziu și cărțile sale savante. Nu trebuie însă pierdut din vedere detaliul că această operațiune care, la vremea ei, părea aproape un miracol, a fost dirijată poate chiar decisă de aceiași omniprezenți cominterniști. Mereu de veghe, aceștia nu mai aveau forța și mușcătura mortală prin care să eternizeze efectele provocate de holocaustul roșu din deceniul anterior. Istoria îi silea la un pas de repliere când, de pildă, la sfârșitul anilor șaizeci, chiar și la începutul anilor șaptezeci, în România doar un nebun ar fi riscat să-l atace frontal pe Eliade. Erau însă doar o amânare tactică și subtilitatea perversă inventată de aceeași ură, după cum s-a văzut mai târziu. Oricum, asupra a două generații postbelice, scriitorul, romancierul interzis, personalitatea inaccesibilă care era Mircea Eliade a exercitat o influență despre care încă nu știu să se fi scris serios. De ce-i fascina Eliade pe tinerii din anii '60, școliți în liceu cu poezia lui Neculuță și Păun Pincio și cu proza lui Sahia? Era o apropiere accidentată, târzie, în felul ei nefirească iar azi, pur și simplu, de neînțeles. Dar ca și în iubirile târzii, a rodit și s-a dovedit îmbogățitoare. Nu trebuie neglijată, desigur, calitatea specială de lectură interzisă care la vârstele tinere nu-i ceva fără importanță. În epocă însă nu problematiza absolut nimeni cauzele acestei interdicții (de ce ești exmatriculat, dacă ți se găsește în tașcă o carte de Blaga), ele fiind luate tel quel, ca un lucru de la sine înțeles. Mai e ceva: continua stare de punere sub acuzare din primele două decenii, dar și generalizarea minciunii propagandistice sleise orice elan exploratoriu cinstit ca inițiativă pe care cineva să și-o asume. Adevăratele motive pentru care Eliade fusese excomunicat din patria limbii sale materne nu preocupau pe nimeni care să meargă la sursă, să scotocească și să verifice. Ce să verifice, în fond? Pe scurt, persoana cu stare civilă și buletin de identitate Mircea Eliade cu păcatele sale nu exista, nu interesa. Drumul într-acolo fusese scurtcircuitat prin cărțile sale devorate cu lăcomie. De ce această lăcomie? De ce fascinație? Sunt, îmi dau seama, întrebări legitime. În nici un caz nu era o seducție prin stil. Eliade, așa cum se știe, nu scrie „frumos", nu scrie, cum se zicea cândva, „cu limba", un atribut foarte prețuit al scriitorului român. În romanele sale fraza e descărnată, simplificată, textul curge febril, neelaborat, ca dintr-o suflare. Scrie chiar neglijent, cum au semnalat cititorii mai mofturoși. Sunt cel puțin trei motive pentru care, în raport cu starea de fapt a anilor '60–'80, pentru un tânăr și îndeosebi pentru scriitorul tânăr în căutare de sine, Eliade să fi reprezentat o provocare și un model. Astăzi, aceste lucruri se văd cu ochiul liber. Pe atunci, ele presupuneau un parcurs cuasiinițiatic. Întâi, aventura existențială pe care o trăiesc personajele romanelor lui Eliade face figură aparte și se înscrie pe alte coordonate decât cele devenite cumva canonice în romanul românesc, începând de la N. Filimon, trecând prin Rebreanu și Hortensia Papadat Bengescu și până la, să zicem, Călinescu. Diferența specifică e cel mai ușor observabilă în comparație cu Camil Petrescu. Și într-un caz și în altul, personajele sunt intelectuali, cu calificare introspectivă. Pe Eliade însă, spre deosebire de Camil Petrescu, nu l-au preocupat și nici n-a transferat personajelor sale conflictele revoltatului și nici, mai ales, pe cele ale înfrântului. Situat în social și construit realist, personajul lui Eliade are ceva doar al său: privește cumva „dincolo", peste o barieră de care doar la lectură luăm act. Când l-am cunoscut pe Petre Țuțea, am remarcat pe lângă aspectul lui pitoresc de moș știrb și gras, ponosit și puțin surd, de care mulți imbecili am văzut că fac caz acuma cu o grimasă disprețuitoare, această privire severă, totală, ațintind ceva inaccesibil celorlați. În alt rând, Eliade propunea tema seducătoare a formării, autoeducării, asta mai ales în jurnale. Odată cu tema sau în trena ei, apărea problema de conștiință a lucrării asupra sinelui: sinele ca o pastă moale ce poate fi modelată optim într-un scop superior. Era un proiect de existență neîntâlnit la alții. Dintr-o dată, la lectură, mintea cititorului era constrânsă să funcționeze și ea în alt regim decât la lecturile obișnuite. În fine, era și tema sacrului, care frigea la atingere. Prin aceleași căi subterane s-a întrezărit totuși bogăția misterioasă, fecundă și încă neexploatată în totalitate, cum se cuvine, a credințelor și miturilor și care era altceva decât ce se știa din tradiția povestirii moldovenești dominată de Sadoveanu. Teza mea e că în ecloziunea prozei noastre fantastice de până la 1990 (Bănulescu, D.R.Popescu, Uricaru etc.), rolul lui Eliade e încă de studiat. Există destul de multe asemenea campanii din care pe câteva le-am studiat cu de-amănuntul, ca să amintesc aici doar „dosarul Panait Istrati", cu multe file nediscutate până azi, și toate urmăresc discreditarea celui vizat, de la un punct înainte, în străvechea logică cominternistă, lichidarea, exterminarea acestuia, a operei sale, a amintirii sale care ar binemerita un dram de respect. De la caz la caz diferă doar anvergura și unele detalii neimportante. În rest, scenariile sunt absolut identice și de-o simplitate frapantă. A construi cu minimum de material probatoriu sau chiar de la zero istorii, opere (fabricate ex nihilo), personaje, martori, conjuncturi în care ca într-un joc de prestidigitație se amestecă date false cu date reale, se schimbă numele, ziua, anul, se elimină sau se introduc file noi ș.a.m.d. Inși de o perfectă bună credință, don quijoții epocii moderne și postmoderne se aruncă apoi în luptă ca să deconspire trucajele. Aceștia sunt, de regulă, ascultați cu o ureche distrată chiar și atunci când conving. După încă o clipă urmează contraatacul și efectul lui psihologic fatal: zăpăceala și lehamitea. Corectarea greșelilor flagrante și stabilirea adevărului sunt obositoare și plictisesc repede. Urmează uitarea care nu va mai putea fi clintită cu nici un chip. România i-a inspirat unui francez un titlu sugestiv: „o minciună mare cât secolul". Există însă minciuni și mai grozave decât cele dovedite despre primele luni ale revoluției române, minciuni fascinante, cutremurătoare, strigătoare la cer și nerușinate, care s-au impus ca adevăruri ale istoriei, sunt acceptate cu pioșenie și așa vor rămâne. Demontarea lor e facilă, pretinde foarte puțin. Minciunile au intrat însă atât de adânc în fondul principal de banalități ale existenței noastre încât nu-i mai stă nimănui capul să se ocupe de ele. Pe de altă parte, manipularea a devenit, în vremurile noastre, o disciplină de sine stătătoare, studiată în școli ca botanica. S-au scris rafturi întregi, domeniul ei, perfect codificat în manuale, e imediat accesibil pentru interesați. Am tipărit eu însumi, ca editor, în interval de un an, cinci cărți despre manipulare, din care două teze de doctorat cu bibliografie pe zeci de pagini. Pe scurt, nu e un secret că arma în sine, cea a manipulării, e destul de rudimentară. Ce uluiește însă e că, așa cum e, nu ratează: cu sforile la vedere, aproape sfidând bunul simț, cu poticneli grosolane și cu păpușari pur și simplu imbecili reușește totuși fără greș să-și distrugă ținta. Mai e o întrebare care trebuie pusă: de ce toate astea? Răspunsul e simplu: pentru binele cauzei! Până la război, Eliade n-a neglijat dezbaterile politice. Faptul că s-a situat alături de dreapta naționalistă a lui Codreanu și care la el a devenit o opțiune de viață, de care nu a considerat că trebuie să se dezică vreodată, l-a poziționat și ca adversar natural al cercurilor stângii. Ce fel de stângă? Una mai mult sau mai puțin tenebroasă, sigur antiromânească, infestată de agenți, diversioniști și spioni, dar și de eternul lichelism dâmbovițean, cel fără mamă și tată. Stânga interbelică era în plus, ca și astăzi, la noi, fără potență intelectuală de performanță. Nu numai de asta, atacurile ei erau otrăvite, dar n-aveau altă putere. Cu toate că editat și cunoscut mult mai târziu, jurnalul lui Mihail Sebastian reprezintă o dare de seamă asupra timpului imposibil de neglijat și pentru că surprinde contradicțiile și tensiunile epocii, frivolitățile ei, dar și orizontul tragic nu prea îndepărtat. Că evreul Sebastian plânge cu spasme – și ceea ce e important: foarte sincer – la căpătâiul antisemitului Nae Ionescu, cu care mai notează în câteva rânduri că are vise cvasierotice, spune ceva foarte interesant despre oameni și epocă, despre suflet și rădăcinile sale în abis. Și prietenia lui Eliade e marcată printr-o seismogramă în jurnal. Cred însă că aceasta trebuie citită cu un ochi mai curat. În situația A, între doi intelectuali se instituie o relație de prietenie în sensul pur al cuvântului, chiar puternic colorată afectiv. În situația B însă, între aceiași, din varii motive, intervin răceala, indiferența, poate ostilitatea. E perioada (1941) când Sebastian notează în jurnal: „Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la Național (...) Trebuie să fi fost un fel de reuniune legionară (...) Textul e plin de aluzii și subînțelesuri (...) Iphigenia sau jertfa legionară, s-ar putea numi piesa în subtitlu". Nu știu, după atâția ani, care a fost exact atmosfera de la premieră, în schimb am citit cu atenție piesa: n-are absolut nimic legionar, nici în text, nici în infratextură, aluziv. Observația lui Sebastian e o banală răutate de scriitor care trebuie considerată ca atare fără nici o emoție. Ea dă seama de un spasm tranzitoriu al sufletului, și nu de o realitate faptică de luat ca adevăr. Ce vreau să spun cu asta e următorul lucru: schimbarea din relația celor doi foarte buni prieteni ține de logica vieții, de chimismele adesea obscure și în tot cazul incontrolabile ale sufletului omenesc. Pentru mine, e evident că Sebastian e inapt, e prea slab ca să-și asume viril o ruptură, cu sânge rece și eventual ironie (autoironie). De aici însă și până la a spune, cum am văzut că o fac unii firoscoși, că minuscula dramă se datorează etniei celor doi, mai precis: că Eliade și-a trădat finalmente prietenul evreu, este o distanță astronomică și după părerea mea modestă, e o tâmpenie. Un alt tip de atac anti-Eliade îl ilustrează Belu Silber. Prin anii '30, într-un articol de gazetă acesta spune despre romancierul de mare succes al momentului că „e puțin mistic, puțin agent de Siguranță". Invitat la masă de cel incriminat care-i și reproșează infamia, viitorul martir al închisorilor comuniste (de unde se vede că are istoria cinismele ei...!) se apără nu fără umor: „Eu sunt silit să atac poziția ta ideologică și o fac utilizând clișeele clasice, dar țin la tine ca om și prețuiesc prietenia ta..."( M. Eliade, Memorii, vol. 1, Humanitas, pag. 322). După război, aceste atacuri se vor radicaliza. Oscar Lemnaru, între alții, spune: Eliade e „un impostor de succes" căruia „ar trebui să i se ceară socoteală pentru ideile puse în circulație" și pentru prozeliții făcuți ca „șef al generației" (apud M. Handoca, Pro Mircea Eliade, Dacia, 2000, pag. 207). Se știe ce însemna „a cere socoteală" în 1946: se pregătea marea acțiune de exterminare a elitei românești...! Pasul de retragere, evitarea cu mare grijă a angajărilor ofensive și a luptei de baricadă pentru care a optat Eliade ulterior – savantul Mircea Eliade, înhămat la o operă de dimensiunile celor ale lui Hasdeu sau Iorga – au fost și ele interpretate în fel și chip, cu un accent apăsat pe interpretările răuvoitoare. Probabil asta a cântărit și în țară unde savanți ca Valter Roman, Paul Cornea et alii nu acceptau nici o îngăduință față de „legionarul" Eliade. Numai că urmează o perioadă mai lungă când stânga triumfă la scară planetară iar pe agenda ex-cominternului începând cu 1968 apar alte priorități. Ochii prea vigilenți se vor închide sau se vor muta în altă direcție și va începe astfel „reconsiderarea", adică editarea selectivă a lui Eliade în țara natală. Pauza se va lungi profitabil pentru romanul românesc, pentru cultură, în general. Și comentariile care i se dedică lui Eliade în această pauză de respirație sunt cele firești. Dacă ar fi cu putință, ar fi pasionant de reconstituit cum s-a decis la un moment dat că pauza a durat prea mult. Dintr-odată, eram în 1983-84, a devenit imperios necesar ca „dosarul Eliade" să fie redeschis și pus pe tapet. Mecanismul în repaus sau în adormire trebuia amorsat din nou. Cam așa a apărut volumul Eseuri critice de H.H. Stahl, care vine și cu o schimbare de strategie: nu mai e atacat omul viu, cu păcatele sale, de data asta vine oblic atacul operei științifice, tradusă peste tot, studiată în universitățile lumii și la un pas de a fi propusă pentru Premiul Nobel. Ce spune H.H. Stahl? Că, între altele, Eliade e în ignoranță cu metodele moderne de cercetare în sociologie – asta fiind un fel de sfidare, de refuz al „noului". Că a scris totuși câteva studii minore închinate „problemelor românești" unde întrega informație e de a doua mână, că De la Zalmoxis la Genghis Han rămâne „o decepție". Ș.a.m.d. Azi s-a uitat, dar aceste afirmații, și altele, au stârnit o dezbatere prelungită în presa culturală, în care au fost implicați și Tribuna, și câțiva universitari clujeni. Începuse însă să se strângă iarăși șurubul iar Eliade, care avea să moară curând, avusese câteva intervenții inconvenabile pentru București. Zarva s-a curmat scurt, sec, practic fără deznodământ și concluzii. Începea, de fapt, nebunia disperărilor care pregătea revoluția cu alt time out pentru Eliade. Cu întârzierea istorică știută, locul cuvenit în cultura română i s-a acordat lui Mircea Eliade abia după 1990. Asta înseamnă, întâi, reinserția personalității după care jinduise nu doar generația mea, editarea cu sistemă a operei, adică romanele, jurnalele (cenzurate și în ediția franceză), traducerea lucrărilor științifice, memoriile, corespondența etc. precum și, evident, numeroasele studii apărute în străinătate și care-i erau dedicate, de tradus și editat și acestea. Finalmente, ca și la alte nații, în alte culturi care se respectă, trebuia, de pildă, pus umărul să se realizeze un Eliade complet. În aer erau o nerăbdare, un interes aproape febricitant pentru tot ce fusese interzis sau cunoscut doar din auzite, pentru toți foștii noștri mari exilați dar și pentru cei rămași în țară, exilați din conștiința publică și de opera cărora știau puțini (Vulcănescu, Nae Ionescu, Țuțea, Steinhardt, Golopenția, Pandrea etc.) Începea, așadar, mai mult decât o operațiune reparatorie: se refăcea o legătură vitală cu una din sursele majore de spiritualitate nepuse la lucru jumătate de secol. Momentul era de pregătire când se ia un mare elan decisiv. Cei care am făcut gazetărie militantă în primii ani '90 am trăit până la capăt acest moment pe care continuu, deși sună un pic emfatic, să-l numesc „magic", în tot cazul e irepetabil. Timpul trecut de atunci e prea scurt ca să fi uitat ce a fost. Unele lucruri se înțeleg însă doar acum, când privim înapoi. Între acestea se află – după opinia mea – contextul cu totul special când iarăși s-a redeschis „dosarul Eliade", de data sta cu maximum de mijloace, de forțe și de energii însumate. Motoarele entuziasmului edificator, ca de obicei, pornite vijelios la start, s-au domolit încetul cu încetul iar râvna s-a subțiat. După un scurt moment de ezitare, a demarat în schimb energic campania de discreditare a autorului și a operei sale – și ea, această campanie are respirația, ritmul optim calculat, resursa, fuleul maratonistului astfel că va mai dura, cum spuneam, o sută de ani... Lansarea temei „Holocaustului românesc" a reprezentat primul moment semnificativ și punerea sub acuzare a țării și a poporului, definite ambele ca antisemite: articole de aducere aminte, studii, polemici dure, cărți (beletristică, istorie etc.) au subliniat cu insistență această moștenire atavică, ca un fel de stigmat genetic ignorat anterior. Câțiva ani au fost marcați de fapte stranii, buimăcitoare, care au surprins pe toată lumea. Monumente funerare din cimitirele evreiești „vandalizate" (atunci a făcut vogă și termenul), o sinagogă cu ușa spartă, pereți mâzgăliți cu inscripții care dovedeau o perfectă cunoaștere a simbolurilor antisemite, o altă sinagogă de unde s-au furat obiecte de cult, un zid nu știu unde pictat cu svastici. Fapte identice se înregistraseră și înainte și după primii ani '90 în vestul Europei. Se dovedea că există o știință a atacului și o perfectă cunoaștere a mijloacelor, dar nu era limpede dacă ele s-au internaționalizat pe socoteala românilor. Investigațiile jurnalistice de care am fost foarte aproape se împotmoleau din start. Era însă un fapt cert: golănimea cartierelor noastre, adolescenții puși pe rele ignoră, fie și din lene, aceste subtilități ale arsenalului antisemit și doar mai târziu, pe filieră muzicală, a apărut – tot ca o efemeridă – atracția pentru cimitire, cochetăria cu satanismul și cu alte elemente de recuzită ale romanului gotic, fără mare trece la noi și de care, acum, în 2007, nu se mai aude aproape nimic... Acuzația de „fascist" și de „legionar" a intrat totuși dar cumva forțat în uzul articolelor de demascare. Cu asta se simplifica teza că există persoane care se pretează la asemenea porcării, fără a preciza cine sunt. Straniu e că, la fel de abrupt cum au apărut, aceste extravaganțe cu un important ecou internațional au încetat. A fost iarăși simplu și net, ca la o apăsare de buton. O îngrozitoare, o rușinoasă până la exasperare tară genetică românească s-a evaporat fără urme de la televizor și din coloanele ziarelor. În paralel apăruseră zeci sau poate sute de cărți exploatând aceeași temă sau variantele ei care sunt inepuizabile. Un necunoscut, Teșu Slomovici a tipărit în acest context funambulesc Dacia Judaica, lucrare masivă, finanțată de Ministerul Culturii, două volume, circa 1000 de pagini, foarte elegantă. Cum n-am văzut ca istoricii noștri să se fi pronunțat, nu mă încumet să comentez faptul, pe care totuși îl consider o bizarerie. Sunt fapte tulburătoare, orice s-ar zice! Prins în acest iureș al unei realități deraiate, halucinante, care totuși nu e o farsă, însuși Ion Iliescu vede cohorte de legionari cu steaguri verzi defilând pe bulevardele capitalei, împotriva cărora va chema minerii în vara lui 1990. (Pe bătrânii legionari, atâția câți au supraviețuit închisorilor, care în viața lor n-au jurat decât pe tricolor, i-au umplut de o sfântă indignare îndeosebi stegurile verzi, care sunt de drept ale musulmanilor. Dacă prostia omenească despre care a scris frumos Ion Creangă merită să ne indignăm...!) Punerea în cauză și rediscutarea postrevoluționară a perioadei dintre războaie l-a avut ca deschizător de drum pe Z. Ornea, autoritate acceptată de lumea academică și scriitoricească. Cu o experiență bogată de editor și cercetător literar, de scotocitor prin arhivele istorice, cu o operă solidă, el venea și cu toate clișeele și rutinele de gândire ale școlii marxiste. Era însă onest și foarte respectat. Am stat de câteva ori de vorbă la mare cu el. Avea un umor subțire, șiret, delicatețe și un farmec special. Avea și respectul aproape religios, poe care-l au elevii școliilor rabinice, pentru litera textului, care e ca și săpată în piatră. Știa însă și că tălmăcirea literei nu e la îndemâna oricui și că cine vrea să afle adevărul se adresează lui Rabi, care-i unicul în posesia lui. Avea și un țel, slujit cu credință până la moarte, ceea ce e admirabil. Important e că în toate polemicile provocate de unul sau altul din textele sale de după 1990 el venea blindat cu cărțile sale groase pline de citate doveditoare și din tabăra adversă n-a apărut nici un preopinent pe măsură de care să ținem cont, cu toate că mulți i-au opus amendări punctuale valabile. În trena lui Z. Ornea, în 5 august 1991, a venit celebrul articol al lui Norman Manea, tipărit întâi în SUA, tradus imediat și la noi. Despre acest articol care supunea dezbaterii publice incriminarea lui Eliade ca legionar și antisemit s-a spus probabil tot ce era de spus. Am reținut o frază stranie. „Teama", spune N. Manea, pe care – între admiratorii lui Eliade – o stârnea divulgarea acestui fragment de biografie ascuns cu grijă înainte, „n-ar fi rău s-o stârnească până la urmă și Pârvan ori Eminescu, pe scurt, mai toată cultura română..." De ce „teamă" și de cine? Am verificat: cuvântul există. Dacă a fost rău tradus, în atâția ani, Manea, care are simțul cuvântului și e și un om riguros – ne-am cunoscut pe vremuri – ar fi trebuit să vină să corecteze. Ar fi contat ea? Nu știu. Toate astea au survenit după moartea profesorului de istoria religiilor de la Chicago. Înainte fusese povestea cețoasă cu Adriana Berger. Expatriată din România, devenită studentă și apoi doctorandă la Chicago, mare admiratoare a lui Eliade care, șubrezit de vârstă, o ia sub aripa lui ocrotitoare, aceasta-i devine secretară particulară cu acces la bibliotecă, la fișe și la documentele păstrate în casă sau la catedră. Acolo izbucnește în acest interval și un incendiu și mai survin și alte întâmplări ciudate. Important e că imediat după 1988, Adriana Berger – care ulterior a dispărut fără urmă – a avut o comunicare la un congres și a publicat un articol unde fostul său maestru spiritual e acuzat cu o violență teribilă de legionarism și antisemitism. Am urmărit de la distanță, fără adică vreo implicare, această progresie accelerată, în cadență, a discreditării. Biografia se preta recursului istoric, demascării și tonului vindicativ. Opera cerea, pe de altă parte, șfichiul sarcasmelor. Într-o carte din 1993 (Mitologiile secolului XX), francezul Daniel Dubuisson notează că opera lui Eliade, caracterizat ca un „obscur exilat român", „pare să fie concepută cu scopul de a opune științei, societății, principiilor politice, umanismului, moralei (...) un sistem mistic, antisemit, agrar și arhaizant în care se regăsesc (...) obsesiile și mitologiile gânditorilor fasciști ai anilor 30..." Pentru același Dubuisson, Mitul eternei reîntoarceri, carte elogiată la vremea ei de Croce, Eugenio d'Ors etc., are o teză naționalistă, șovină, nazistă, legionară, antisemită... Spuneam de progresie, de acumulare. Pentru cine reușește să nu se piardă cu firea lucrurile devin realmente pasionante. De fapt – lucru pe care-l spun și câțiva italieni obscuri, între care Cesare Segre –, în calitatea sa recunoscută de istoric al religiilor Eliade nu mai contează. Teza sacrului camuflat e fascistă. În proza lui sunt decodate din ce în ce mai sâcâitor un substrat de încifrare unde pot fi recunoscuți Garda de Fier, Codreanu etc. Despre Noaptea de Sânziene, considerată de unii opera de vârf a lui Eliade, vin alții, mai nou, care care spun că e un roman ratat. Jurnalele sale au servit și servesc la punerea explicită sub acuzare, fiind infectate de politic. În „jurnalul" portughez editat și comentat în ultima vreme, Eliade își centreză notele zilnice pe observarea intimității. E o perfidie, nu pierd ocazia să spună comentatorii. De fapt, Eliade vrea acolo să deturneze atenția, să adoarmă vigilența posterității. E perfidie și nesinceritate. Aș spune chiar mai mult: a apărut o veritabilă competiție în a găsi sau inventa hibe lui Eliade, totul subordonat obligației imprescriptibile de a macula, de a submina. Fostul lui bun prieten, Saul Bellow, cel care la înmormântare i-a rostit discursul funebru, virează și el brusc și, în ultimul său roman, îi rezervă un portret caricatural. Într-un context cu pederaști triumfători care domină epoca și, înaintea epocii, domină America, cu științele și politicile ei, privind de foarte sus și Europa cea decrepită, personajul „cu cheie" Eliade poartă masca lui „pseudo": pseudo-erudit, pseudo-gentleman, pseudo-celebritate. În același timp, ascunzând stângaci un trecut infam. Nu trebuie uitat că, pe lângă toți cei enumerați foarte succint până aici, a existat mereu pletora abstrusă și foarte zgomotoasă a diletanților, a colportorilor, a compilatorilor. Unii dovediți prompt chiar plagiatori, cum a fost cazul franțuzoaicei Alexandra Laignel-Lavastine. Amatorismul care e totdeauna plin de avânt păcătuiește prin nepăsare pentru rigoare, pe care îmi iau și eu dreptul de a nu o considera deloc inocentă. O armada autoinvestită peste noapte de specialiști repetă a suta, a mia oară aceleași lucruri, neobosită, aranjând doar altfel rândurile în pagină sau schimbând o literă, o cifră – nu însă totdeauna cu scopul de a corecta ce a fost înainte greșit. Spre sfârșitul anilor '90, când această zarvă începea să devină asurzitoare, mi-au parvenit la Editura Dacia unde eram director textele zise „legionare" ale lui Mircea Eliade cu oferta ca, în calitate de editor, să fac din ele o carte și să o public. Tipărisem, puțin înainte, două cărți excelente ale lui Mircea Handoca, o monografie Eliade și o culegere de studii – câteva polemice – dedicate aceluiași. Textele primite de mine erau invocate de absolut toți criticii lui Eliade, din unele se dădeau citate mai mult sau mai puțin deformate. Nu se înghesuise însă nimeni, nici în țară nici în străinătate, să le publice, deși se știa că unele dintre ele circulă și din ele se citează cam aceleași cinci-șase fraze. Am citit textele primite cu creionul în mână ca redactor de carte, dar și ca director de editură care va trebui să decidă dacă își asumă proiectul și în ambele ipostaze am fost cucerit. Între timp, căci au trecut șapte ani de atunci, s-a stabilit cu precizie că faimosul răspuns la o anchetă intitulat De ce cred în biruința Mișcării Legionare? a fost scris integral de M. Polihroniade. Tot în acest interval, în afara textelor primite de mine atunci, au mai apărut, deshumate din ziarele vremii, încă circa zece alte articole ocazionale. Cu toate astea, esența publicisticii politice a lui Eliade nu s-a schimbat. Este vorba, ca să spunem lucrurilor pe nume, despre articolele unui tânăr savant cu faimă deocamdată locală care scrie la ziar ca să mai adauge un pic la venitul modest care însumează salariu plus drepturi de autor pentru cărți. Ca atâția alții, care scriu și ei, simte însă și nevoia de a comunica frământările intime în calitate de martor neindiferent la chinurile facerii primei modernizări românești. Nebunia și abjecția lumii reprezintă și pentru el marea provocare, iar în acea lume își asumă și calitatea de a fi român, asta cu disperarea și revolta comune unei întregi generații. Ca și în jurnale, ca și în romanele „indirecte", accentul cade așadar pe trăire și implicare, cu toată ardoarea lucidă a celei de a doua tinereți. Rezultatul e o proză de idei strălucitoare. Membrii micului ghettou bucureștean în care trăiește Eliade vor fi citit – să admitem – articolele din paginile unor ziare cu tiraj foarte modest unde sunt publicate. Vreau să spun că Eliade nu scria pentru mase, n-avea vocație de tribun. La fel, miniștrii, șefii de partide, marii tartori ai momentului nu citesc asemenea articole și cu atât mai puțin vor fi vreodată influențați de ele în luarea deciziilor. (Doar noi, în candoarea noastră un pic imbecilă, ne iluzionăm că suntem luați în seamă și contează ce scriem la gazetă.) În marmelada aluvionară a jurnalisticii dintotdeauna, cu condiția ei de efemeridă, în hectarele de text tipărit produse cotidian și care sunt orfane de idee, deșeu expulzat instantaneu în uitare, Piloții orbi, ca să dau un exemplu, e de citit și azi cu strângere de inimă la constatare că nu s-a perimat cu o iotă. Șansa sau poate neșansa acestor texte a fost că după jumătate de secol au fost scoase la iveală, desprăfuite pentru a fi nu citite pentru profetismul lor spectacular, ci pentru a construi discreditarea uneia din marile figuri românești ale secolului trecut. Reeditarea acestor texte sub formă de carte depindea la data respectivă exclusiv de mine. Pe căile obișnuite în Cluj, unde nu pot exista secrete, se aflase ce am de gând – se aflase și la București, și în alte părți... Un sfat repetat insistent, gospodărește, care mi-a fost transmis a fost să nu mă vâr într-o chestiune evitată cu grijă înțeleaptă de alții. Multora, editarea textelor „legionare" ale lui Eliade le apărea multiplu riscantă. Ar fi reieșit din asta o solidarizare cu ideile acelor texte în jurul cărora era de preferat să nu se facă zarvă, poate chiar să nu fie nici cunoscute altfel decât sub formă de citate manipulatorii. Pregătirea de artilerie anterioară anihila și ea orice pledoarie în favoarea recuperării controlate sub aspectul rigorii științifice, dând dreptul cititorului de azi să-și facă o idee de unul singur. Nu! Sunt situații când textul n-are nici o importanță și nimeni nu se obosește să-l mai citească pentru a-și face o idee: contează exclusiv ce a spus nu știu cine despre acel text. Contează, adică e suficient, arhisuficient. Pe alte căi, ocolitoare, mi-au parvenit și niscai avertismente pe un ton mai aparte, amenințătoare... În pofida acestui tip de obstacole care par absurde sau caraghioase dar de multe ori reușesc, fie și tranzitoriu, să blocheze câte un proiect, cartea – cărticica, la drept vorbind – a apărut. Ea s-a bucurat de succes și în țară, și în străinătate. Câțiva oameni importanți, în opinia cărora credeam, mi-au confirmat că nu greșisem. Doi dintre ei, care anterior se arătaseră indispuși de inițiativa mea, au recunoscut cu franchețe că fuseseră în eroare. (Nu pot spune nume, pentru că e vorba de convorbiri private.) Nu am nici o îndoială că această cărticică a fost citită cu lupa. Au fost verificate fraze, cuvinte în care, după un cunoscut obicei, se intervine cu un scop sau altul: nu s-a descoperit nimic în acest sens. După care, în ciuda așteptărilor mele de editor interesat de impactul demersului său, s-a așternut tăcerea. Cea de a doua trăsătură (prima fiind nerușinarea, în înțelesul străvechi, țărănesc al cuvântului) a campaniilor de discreditare este efectul de surzenie. Noua lectură care era și integrală, sau trebuia să fie astfel, a unor texte despre care se spuseseră tot felul de prostii obliga acum la câteva clipe de reflecție onestă. După care ar fi trebuit să se audă o voce sau mai multe care să formuleze concluziile reparatorii. Nu s-a auzit nimic. Liniștea a fost aproape asurzitoare. Apucasem să cunosc înainte arhiva Handoca, cantitatea uriașă de text inedit rămas de la Eliade: „un metru cub", am anunțat într-un articol însă greșeam: sunt câțiva metri cubi... Deși neagreată, ideea de a începe editarea sistematică a acestei arhive îmi stătea în cap. Ar fi fost frumos ca asta să se realizeze, fie și parțial, într-un mare oraș transilvan cum e Clujul. Brusc însă s-a văzut că nu va fi cu putință. Au fost mai multe motive între care și o scrisoare adresată mie personal, ceea ce e ciudat, și nu editurii sau mie în calitate de director al editurii, în care eram amenințat cu tribunalul în cazul că aș mai fi editat fie și o pagină din Eliade. Deținătorul copyrightului, cuprins de hărnicie, intra în acțiune. Așa că, de aici înainte, textele editate la Dacia vor rămâne blocate, repet, o sută de ani. Făcând parte – repet, nu fără orgoliu și cu un pic de umor – dintr-o generație considerată „expirată", am făcut după toate astea și după altele pasul necesar de retragere. Cu alte cuvinte, am cedat mai tinerilor povara inițiativelor care, de pe margine, par un privilegiu grozav. Între timp, am văzut cu toții ce s-a întâmplat cu arhiva rămasă de la Cioran, recuperată din tomberoanele Parisului de niște gunoieri. Pagini, de ordinul zecilor sau sutelor, scrise de Eliade au fost adunate și ele tot din gunoi de un tânăr savant, am citit o știre într-un subsol de pagină. Arhiva românească a postului Europa Liberă, unde erau câteva decenii de istorie românească, s-a pierdut fără urmă. Cunosc – ca editor m-am documentat – condiția precară și a altor arhive românești din fostul exil care vor putrezi sau le vor roade șobolanii... Pe de altă parte, au apărut și semne de mai bine în ultima vreme. Dacă nu cumva, bat în lemn, e o altă pauză de odihnă în vederea unui nou atac la baionetă, cu forțe frăgezite, înviorate... Radu Mares Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208 http://tinyurl.com/ys5x9z |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |