Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Mircea POPA Clujul în perioada interbelica

Înfăptuirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți, pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o viață economică și culturală activă, să încerce a lichida decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest. Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească, institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale, clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică. Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937, când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul. Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”, începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr. 94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult, oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine, biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934, universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii Române.

Cuprinsul acestor reportaje dă seama de dezvoltarea și starea orașului la 1934. Deoarece multe dintre numirile cartierelor și a datelor oferite pot servi drept comparație pentru istoricii de astăzi ai orașului, ne-am propus să îl urmărim pe reporter în misiunea sa gazetărească, și să stăruim puțin asupra problemelor ridicate cu acest prilej. Orașul trebuie cunoscut în evoluția și intimitatea sa specifică, deoarece numai astfel vom putea ajuta pe cei de astăzi să vorbească în cunoștință de cauză despre cele de ieri. Reportajul e însoțit de numeroase fotografii luate la fața locului, astfel că acestea ar putea deveni imagini ale unor viitoare expoziții despre trecutul orașului. Întrucât reportajul său ni s-a părut important ca document istoric, demografic, școlar, religios, vom relata pe scurt „aventura” trăită de jurnalistul nostru prin cartierele Clujului.
Cunoscut gazetar la ziarul „Națiunea română”, jurnalistul Emil Boșca-Mălin, ajuns mai târziu un cunoscut fruntaș al PNȚ, și membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, colaborator al lui Pamfil Șeicaru la „Curentul”, condamnat la 12 ani închisoare și trecut pe la 8 închisori (Lugoj, Aiud, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, Jilava și Rahova), de activitatea căruia m-am ocupat mai pe îndelete în altă parte (Vezi Un gazetar năsăudean de marcă, Emil Boșca-Mălin, în volumul In honorem Emil Boșca-Mălin, Ed. Eikon, 2013), pornește această investigație prin cartierele Clujului în primăvara anului 1934. Punctul de plecare al investigației sale l-a constituit cartierul Iris, căruia îi mai spune Țara Hoștezenilor. El e situat între râul Someș spre sud și dealurile viilor spre nord. E de fapt cartierul muncitoresc tradițional al Clujului, în care este concentrată majoritatea industriilor locale, se află fabricile Iris, de prelucrare a lemnului și Dermata, fabrică vestită de încălțăminte, dar și fabrica de fier, de hârtie și de mobilă. E locuit în majoritate de maghiari, care s-au așezat aici în masă, în timpul revoluției de la 1848. Mai toți lucrează la fabrici, iar pe pământul roditor al zonei au devenit mari cultivatori de legume. Din 1928 cartierul dispune și de o școală românească și de o biserică, deși majoritatea fac parte din ordinul călugăresc al lui Francisc de Asissi și din „Reuniunea Sf. Maria”, preocupați să ajute copiii orfani sau săraci într-un cămin care adăpostește până la 60 de copii, unde aceștia primesc întreținere, mâncare și haine, numit „Căminul de zi”. Se specifică faptul că acesta a fost înființat în iarna anului 1935, de către doamna Livia Boilă, cu ajutorul episcopului Iuliu Hossu și a primarului Nicolae Drăganu. Apa din fântâni, nefiind bună, se alimentează de la apeductul de la Fabrica de mobilă. Curiozitatea cartierului e „Casa galbenă” , un fel de baracă cu 19 camere, care adăpostește 19 familii „roase de cea mai teribilă mizerie”. Casa e ocolită, ca și cum ar fi bântuită, de către toți locuitorii. Pentru viitor se propune pavarea străzilor, canalizare și înființarea a încă două săli de învățământ. Drumul reporterului duce de aici în cartierul Bulgaria, locuit în majoritate de țigani, în frunte cu voivodul lor, cartierul fiind și un depozit de gunoaie al orașului, iar majoritatea celor de față răscolesc zilnic aceste gunoaie căutând obiecte și alimente : „Țiganii răscolesc aceste căpițe ale putreziciunii ca și cum și-ar exercita cea mai normală profesiune, deși mirosul care de degajă de aici e greu de suportat.” Aici se află și hingheria orașului, adăpost pentru tot felul de soiuri de câini. Întrebând o femeie de „bulgari”, aceasta răspunde că acolo nu este nici un bulgar. Numele vine de la faptul că după război, primele două familii care s-au așezat acolo au fost de bulgari, care se ocupau cu grădinăritul. Apoi, au venit români din satele din jur, iar proprietarul unei cârciumi-cafenea, dl V. Câmpeanu, și-a botezat localul „Bulgaria”, astfel că numele s-a încetățenit. Locuitorii au o Școală (nr.14), servită de un învățător inimos, Ion Galea, un cartier de servitori, de sluji, întrucât mulți sunt servitori la casele de prin oraș. Există însă un restaurant și o cafenea ținută de un român, dar nu-i primește pe țigani. Aici se face multă propagandă bolșevică, la localul lui Szilaghi, și săptămânal se împart manifeste pe la case. Cartierul e abia la început, fiind format dintr-un „cârd de case sufocate între Someș și linia ferată; câteva ulițe ce se vor numi în jargonul mahalalei străzi, patru cârciumi și două prăvălii”. Cartierul n-are biserică, dar are grijă de ei parohul Vasile Chindriș din Iris, care sprijină și școala primară, înființată în 1930. Aceasta n-are local propriu, funcționând într-o casă închiriată, cu trei camere, deși sunt 540 de copii înscriși. Mai sunt și alte necazuri, declară unii oameni ai locului, cu care s-a stat de vorbă: „Suntem apoi complet izolați de centru. Deși cartierul nostru are o populație de 3000 de suflete, societatea de autobuze „Rapid” nu a prelungit linia de la fabrica Dermata până la noi. În concluzie, cartierul are nevoie de biserică, școală, linie de autobuz, canalizare, mutarea hingheriei.
Al treilea cartier vizitat e numit Someșenii Noi, supranumit și „cartierul sinucigașilor”, deoarece pe calea ferată de aici au loc multe tragedii, mulți nefericiți vin aici și-și pun capul pe șinele trenului. „Aici e singurul liman, singura scăpare a atâtor nenorociți cariați de incurabile boli, aici, pe șină, se pun în fiecare primăvară atâtea speranțe libere, își curmă viața atâtea fete în care clocotește patima cu ochi de fiară nebună”. Reporterul trece peste un pârleaz al unui gard de nuiele, urmărit de câinii cartierului, care sunt foarte numeroși. Fiind sâmbătă seara întâlnesc în drum mulți petrecăreți: „cârciumi ce gem de lume, un suspin de vioară și râs de contrabas”. Se reproduce și un cântec, anti-oraș, care sună cam așa: „În pădurea Clujului/ Cântă puiul cucului./ Cucul cântă, mierla zice/ Trebe Cluju să se strice; / Doar câte rele se fac/ Toate de la Cluj se trag.” Un localnic, îi spune istoria cartierului: „Înainte de război erau aici numai două case. Una veche, la începutul străzii Fabrica de zahăr, și două lângă Institutul Corector. Pământul acesta era al bisericii greco-catolice, în mărime de peste 250 jugăre, pământ donat de Maria Tereza. Nu cu mult înainte de război, locul a fost vândut orașului, care, în 1921, l-a parcelat și vândut funcționarilor primăriei. Noii împroprietăriți și-au vândut și ei la rândul lor toate parcelele străinilor, - ce să facă ei cu pământul la mahala ? – pentru ca azi să le mulțumim că Someșenii Noi e în întregime unguresc. Familii românești sunt numai 10.” Ocupația lor e grădinăritul și acesta le aduce 60-80 mii anual. Își vând produsele gospodărești în oraș, dar și la două prăvălii românești, dar și la una ungurească. Este și un local „unde se adună junețea română și servitoarele românce din oraș, la joc și petrecere”. Omul cu care stă de vorbă e liberal, pentru că aceștia au introdus lumină electrică și apeduct cu apă.
Următorul cartier al Clujului pe care îl vizitează este cel numit, cartierul Nagy Gabor, care are și o Colonie Someșeni. Acesta e situat „în căldarea naturală a celor două lacuri (poate clujenii nici nu știu că există), în locul unde mai ieri s-a doborât pădurea, găsesc un pumn de case. Sunt numai 50-60 de gospodării, proaspăt ieșite de sub palmele zidarilor, cochet și pretențios așezate în marginea amintirii ghețarilor din era cuaternară (…) Până acum doi ani nici n-au figurat pe harta municipiului”. Și iar face o referire la trecut : „Povestea cartierului acestuia s-a început acolo între firele cadastrale ale orașului, unde trebuie să fie însemnat că, în 1921, a fost expropriată ferma lui Nagy Gabor.” Primăria a trasat apoi străzi și o piață, și le-a introdus lumină electrică, întrucât până atunci copiii mergeau la școală cu lanterna. Distanța era destul de mare, căci aceasta se afla pe strada Dorobanților la nr.66. În cartier e situată biserica Alverna.
După cartierul Nagy Gabor, reporterul se îndreaptă spre cartierul Fluturi, aflat undeva prin Borhanci, un platou care a aparținut grofului Szekely până prin 1900. E vorba de perimetrul străzilor Sopor, Pietroasa, Pata, pe care s-au durat case frumoase, motiv pentru care nu poate să numească locul „mahaala”. Aici ziarul publică o fotografie de pe strada Artelor, unde o surprinde pe bicicletă pe coana Fâca-Fărăianu, soția actorului comic Fărăianu. Tot aici locuiește și artistul Neamtzu Ottonel, cu care stă mai mult de vorbă, reieșind că: „Cartierul Fluturi a rămas azi un câmp al florilor bunei înțelegeri”. Doamna Fâca-Fărăianu îi destăinuie niște povești cu hoți, iar Neamtzu Ottonel se consideră printre cei mai vechi, deja vechi, deoarece: „În primii ani după război mă preumblam pe aici prin porumb și printre holde, învățând rolul la teatru”, iar acum „Aici e admirabil pentru un artist, mai cu seamă vara, când scapi de nămol”. Strada e pavată cu pietre, dar numai jumătate. Restul trebuie făcut.
În zilele următoare, reporterul nostru încearcă să străbată dincolo de cartierul din jurul străzii Artelor spre răsărit, spre a ajunge la cartierul Silaghi, aflat între străzile Pata și Andrei Mureșanu. E un cartier mai înstărit, cu fete pretențioase, fiind locuit în majoritate de români (70 de sută). Aflăm că Silaghi a fost un boier ungur scăpătat, care și-a vândut terenul deținut. S-au mutat mulți aici, iar cartierul are grijă de 80 de copii sărmani, ajunși în stăpânirea călugăriței Emilia, de religie romano-catolică. Aici, ziaristul găsește un interlocutor în persoana institutorului D. Hancu, de la școala de aici, care îl informează că are de furcă cu mulți copii, cartierul fiind locuit în majoritate de meseriași români. E un cartier domnesc și românesc cu multe case noi, frumoase, unele semănând a cutii cubiste, altele cu arhitectură tradițională. La capătul cartierului se află verdeața din Bună Ziua, zonă care se numește așa, deoarece acolo toți trecătorii se salută, când merg la lucru, la fel ca la sat, cu „Bună ziua!”.
Dorind să ajungă în cartierul Peteanu, trebuie să treacă prin alte două. Unul se întinde în sus spre Calea Feleacului: „Coasta a fost pavată parcă numai pentru trăzniții de automobiliști, amatori de viteze și senzații tari. Sus, în deal, e cartierul Hajongard, lângă Observatorul Astronomic, creație a noii universități. Terenul a fost donat de primărie, la insistențele prof. Gh. Bratu, „de numele căruia se leagă existența și crearea acestui institut”. Prof. Bratu a reușit să-l înzestreze cu o lunetă ecuatorială și un telescop, fabricat de Casa G. Pin din Paris, și cu lentile lucrate de casa Zeiss din Jena. Tot lui Gh. Bratu i se datorează instalarea primului telescop din România (1932) și clădirea unui pavilion central, cuprinzând birourile Institutului. Printre temele de cercetare se află întocmirea unui catalog fotografic al stelelor (lucrare care se face cu concursul a 18 observatoare de pe glob). Urmează apoi harta cu poziția planetelor, iar cu telescopul se fac fotografii, laboratorul foto fiind condus de prof. Ion Armeanca.
Aici, în partea de sus a orașului e plasată și Colonia Peteanu, mai zisă și a „Drumului domnesc”. Se numește așa, după numele unui avocat român, care și-a construit aici casa. Lângă el s-au mai așezat 72 de familii. Cel care a pornit colonizarea a fost un căpitan român, care a cumpărat de la un ungur locul și a împărțit terenul mai ales militarilor valahi-plăieși. Pe lângă case a rămas un câmp destul de mare acolo, și încă e cultivabil. Colonia se întinde pe deal, cu case „așezate pe axa drumului domnesc, cu hornuri și ferestre mici. În partea de jos dinspre oraș, e o cârciumă, căreia i se zice „Restaurant al turiștilor”. Sus, e și vama, unde controlează doi jandarmi, iar jos e o troiță. Pentru a ajunge la școală pruncii lor vin pe jos 3 km până la Scoala primară nr. 3 din vecinătatea Casei Învățătorilor.
De aici i-a fost ușor să ajungă în cartierul Făgețel, la doi kilometri de cartierul Hajongard: „Totuși nu regreți, această palmă de loc, „pentru că șoseaua ce duce spre cartier, /întrucât/ e de o frumusețe mare, ce-ți umple sufletul de evlavie și de o dragoste de baladă pentru huma acestei țări blagoslovite.” Admirând casele și sorbind aerul proaspăt ajunge și la Școala nr. 15, unde este dascăl George Onișor, venit tocmai din Fălticeni. El a fost invitat să vină să-i învețe pe copii carte, deoarece n-aveau școală. Badea Onișor a propus o „revoluție”, în sensul că le-a cerut să vină cu unelte potrivite pentru a sparge un perete al casei lelei Dochița, lărgind construcția cu o sală nouă, mare, pe care au podit-o și au mobilat-o cu bănci, primite de la alte școli (mese, un călimar, o hartă etc.). Iarna copiii sunt primiți de lelea Dochița, care are grija lor: îi descalță, le freacă degetele, îi așază lângă sobă. Despre românii din Făget spune că sunt bogați, că au 15-25 iugăre de pământ, vaci cu lapte, produs pe care-l duc zilnic la vânzare în oraș. Cu învățătorul a vizitat pădurea Făget. „Tot ce am reținut e drumul mizerabil și adăpostul „Societății carpatine Ardelene”, la marginea pădurii.” Se cere pentru ei biserică, iluminat electric, local de școală, drum spre Selicea.
Următorul cartier vizitat, e Sinuța (Sin-uța), zis și „cartierul cuțitarilor”. E poziționat de la strada Marinescu în sus. Aici, după ce beau bine, flăcăii se bat cu cuțitele, respectând parcă o tradiție, care a început în 1909, când s-a dat prima bătaie. Atunci, „cinci feciori ca brazii au murit străpunși de pumnalele urii.” Cartierul ține din coasta Feleacului până la Academia de Agricultură, având străzi „cu gropi, ca de obuz”. Aici se află plasată Școala primară nr. 128, clădită în 1934. Oamenii cu care vorbește cer și o grădiniță, de care au mare nevoie.
Un cartier cu populație absolut românească este Mănăștur, un cartier care a trăit alături de Cluj toate fazele de dezvoltare și de rezistență la măsuri oficiale prost gândite, mănășturenii fiind prin definiție, luptători și participanți la politica făcută de clujeni. Fiind un sat de români ortodocși combativi, s-au luat împotriva lor mai multe măsuri, începând cu medievalitatea timpurie, căci aici e vorba de o invazie străină pe care ei n-au acceptat-o, căci „satul acesta de bătrânească vânzoleală valahă e vechi, mai vechi poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune”. Mănășturul a trecut prin vremi cumplite, când „a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos (Clujul-n.n.). Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat în față copilăria, poveștile…legănările jocurilor noastre de dumineca.” Mănășturul face parte din istoria Clujului, amintind de „tinerețea răscoalelor valahe, frământată ca o jertfă a vremurilor. „Din lăcomia acelor gânduri s-a ridicat în anul 1059 până în 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății, căreia i-a dat numele de Calvaria, pentru ca să fie un adevărat calvar pentru vlahi.” Episcopul de Alba Iulia, Adorian, a desființat mănăstirea în 1204. Papa Honoriu al III-lea o reînfințează în 1221, dar vine prăpădul tătarilor care omoară pe toți călugării. Au refăcut-o Bela al IV-lea și Andrei al III-lea. Răscoala din 1437, în care au fost implicați Anton Lungul din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gelu din Girac, Ion judele mănășturenilor, i-a determinat să pună mâna pe cetatea Clujului. Cu oaste maghiară e tăiat Antonius Magnus „regele poporului”. Matei Corvin, tot datorită neascultării călugărilor, le dărâmă cetatea în 1466, cu drepturi îngrădite până în 1507. Venitele, pe care iobagii mănăștureni le dădeau mănăstirii, le-au dat apoi Academiei de Agricultură. În 1918, iezuiții au întemeiat un liceu pentru care au dus material de aici, chiar acoperișul, iar altarul s-a dărâmat în 1894. Prima școală valahă din Cluj apare datorită lor, la 1860-1863. Din 1860 până la 1880, școala i-a avut învățători pe Todor Sălăgean, Ghiță Ion, Nicolae Cojocaru, Pop Alexandru, Petru Suciu, Gavril Mănăstireanu, Tudor Negruț și Vasile Galeș. Școala avea 80-103 elevi. Aici au fost preoți cărturari, care au prelucrat teme religioase, precum cântarea Sf. Liturghii. Școala românească a început în 1913, cu 6 învățători, a funcționat 3 ani numai cu secția română cu 349 de copii, apoi a funcționat până în 1904 cu două posturi, când au trecut-o la stat. După Marea Unire, școala lor a funcționat cu 6 învățători, în 1926 cu 14 învățători, apoi cu 16 și 19. Printre revendicări, solicită repararea bisericii Calvaria, pavarea străzilor Mănăștur, Câmpului și Lingurarilor. Între cartierele mai noi ale Clujului se numără cel numit Între Ape și Donath, având ca stradă principală Barbu Lăutaru. Cartierul e un sat, răsfirat și opintit de coasta dealului Hoia. În ceea ce privește cartierul Grigorescu acesta a fost invenția primarului Victor Deleu, care s-a mutat aici, iar casele, sistem vile, s-au edificat după regule. Ca președinte al Astrei clujene, am reprodus întregul reportaj al lui Emil-Boșca Mălin, semnat cu pseudonimul Milu Mălin, în volumul Astra-150 de ani (Casa Cărții de Știință, 2013), unde poate fi citit în întregime și admirate fotografiile care îl însoțesc.
Pentru distracții clujenii aveau la îndemână Teatrul Național, avându-l ca director pe Zaharia Bârsan, care și-a deschis porțile cu spectacolul de 1 decembrie 1919 cu Poemul Unirii și piesa Se face ziuă. Opera a fost inaugurată la 25 mai 1920, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi. Existau apoi mai multe cinematografe. Întrucât regizorul de la Opera Maghiară, Jenö Janovics a executat o serie de filmulețe (de 10 minute) de tip Lumière încă din 1895, majoritatea prezentate publicului în clădirea de la Redută (Muzeul Etnografic). Erau bineînțeles mute, dar stimulau imaginația. Dezvoltarea cinematografului americaan și occidental a dus la apariția unor săli speciale de cinema, printre care cele numite Capitol (1906), aflat în curtea palatului Banffy, urmate de Urania (1910), Apollo, Corso, Arta, Progresul, Select, Mmuncitoresc, Rio, Edison sau Steaua Roșie. Și sistemul de restaurante era bogat, cuprinzând mai multe locații: America (Piața Unirii nr. 24), Gambrinus (Piața Unirii nr. 25), Central (devenit Melody), Uranus (Piața Unirii nr. 19), New York (Continental) etc. De mare succes s-a bucurat restaurantul Bufnița (str. S. Micu nr. 8), care a deținut și o carte de onoare, despre care am scris, și Maimuța Plângătoare, Ursus (Piața Unirii 19). Dintre cafenelele celebre amintim cea de la New York, locul de întâlnire al presei, Azuga (str. I. Maniu 5), Cristal Pallace (str. I. Maniu nr.2), Regal (str. Ferdinand nr. 34). Toate acestea erau dublate de nenumărate cârciumi și bodegi, unde găsea tot omul ceea ce căuta. A fost baza de la care a plecat mai apoi economia culinară și distractivă din următoarea perioadă.

Mircea POPA

Contribuție la o Istorie politică a literaturii române

Proiect în curs de organizare.

Contribuție la o Istorie politică a literaturii române

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.39 Seconds