Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Adrian Liviu Savu. De libertatibus la o bere

Ca sunt la Stufstock, Vama Veche acum doi ani, acum un an si anul asta, la revolutionarul festival romanesc de rock antimanele si e voie acum, suntem liberi deci sa facem ceva pentru libertate. Cum ar fi, de exemplu, sa luptam. Grupurile in conflict nu prea vorbesc aceeasi “limba” si “dezbaterea”, pierderea aceea democratica de timp, a dat aici in maraiala civica, tocmai acum cand lupta pentru libertate e, in fine, intr-adevar permisa. E voie acum si deci n-ar mai avea nici un rost.
Se misca lumea in Europa si vorbeste liber. Cu greu se mai poate desemna intre doua alegeri libere vreun criteriu al impilarii demn de vreo revolutie ca lumea. Nu mai e nici macar revolutie de import, iar colonialismul a devenit socialist subtil: economic, cultural, biocultural, ecologic, doctori fara frontiera, etc., socialistii ramanand cu inclinatia diabolica a amestecului-amestecatura. Nici lovitura de stat, hartza aceea de sus in sus, nu se mai poate intampla, nici gherila din tufis inspre drumul mare, nici dictatura dupa alegeri libere, trucate sau nu. Lovitura de strada, de sector, asa, de jos in jos, nici atat.

Adrian Liviu Savu

De libertatibus la o bere

Stau cu o bere in mana si o mare neagra interstatala mi se-ntinde liber la picioare. Sclipeste pe alocuri ca berea-n coltul gurii. In cerul gurii, stele, sarat. Amar?
Plutesc, roscate, umflate, de la odihna, din Crimea neveste de scriitori stalinisti si dinspre Bosfor cadane albe, dezumflate. Cine-o mai lupta pentru libertate noaptea, pe pacea asta? Revolutia era mai pe zi. Doar razboiul era si noaptea. Negru si interstatal ca marea, cine-ncepe e rau, cine riposteaza e bun. Ce-a mai ramas din el, razboiul, din singura lupta pentru libertate in marele sens al cuvantului? Doar o disputa democratica pentru intaietate, eventual lenta, in care rai nu mai sunt, buni suntem toti. Si “comunicam” atat de bine, incat am sti cu mult timp inainte cand ar pleca americanii sa vina rusii, ca sa ne pregatim din timp cu ceasuri si femei.
Dar il vad pe Che Guevara pe tricouri. Se pune totusi macar de-o revolutie? Ca sunt la Stufstock, Vama Veche acum doi ani, acum un an si anul asta, la revolutionarul festival romanesc de rock antimanele si e voie acum, suntem liberi deci sa facem ceva pentru libertate. Cum ar fi, de exemplu, sa luptam. Grupurile in conflict nu prea vorbesc aceeasi “limba” si “dezbaterea”, pierderea aceea democratica de timp, a dat aici in maraiala civica, tocmai acum cand lupta pentru libertate e, in fine, intr-adevar permisa. E voie acum si deci n-ar mai avea nici un rost.
Se misca lumea in Europa si vorbeste liber. Cu greu se mai poate desemna intre doua alegeri libere vreun criteriu al impilarii demn de vreo revolutie ca lumea. Nu mai e nici macar revolutie de import, iar colonialismul a devenit socialist subtil: economic, cultural, biocultural, ecologic, doctori fara frontiera, etc., socialistii ramanand cu inclinatia diabolica a amestecului-amestecatura. Nici lovitura de stat, hartza aceea de sus in sus, nu se mai poate intampla, nici gherila din tufis inspre drumul mare, nici dictatura dupa alegeri libere, trucate sau nu. Lovitura de strada, de sector, asa, de jos in jos, nici atat. Tot ceea ce a mai ramas din revolutie este terorismul, caz particular de origine cu precadere extraeuropeana, sau poate si extraterestra, forma de Teroare mai necivilizata, mai rapida, mai surprinzatoare si mai eficace decat ruda ei din 1789. Daca nu ar fi niste marunte hartze interetnice si interculturale, cu aproape neglijabila varsare de sange si nici manifestatia pentru cerere de drepturi cu sora ei mai mare, greva, aceste doua fosile, surogate de revolutie, carnavaluri socioterapeutice si perne linistitoare de substitutie pentru asociatii sindicale politizate, atunci mare plictiseala s-ar lasa pe mijlocul strazii.
Trece un prieten de-al meu cu berea lui: “La ce te gandesti acolo de unul singur?” “Ma gandesc la ce nu mai e.”
“E bine ca te gandesti la revolutie. Cine stie?”
“Ma gandesc” zic.
“Intr-adevar, mare plictiseala ar fi pe asfalt fara exteriorizari spectaculoase, care mai de care mai inventive.
Multe uniri semnificative s-au facut in strada, unele chiar cu ingrijita estetica, dar inrepezirile istorice ar continua sa-si exercite nocivitatea. Copil indopat cu hormoni de crestere, situatia postrevolutionara ar fi supusa oricand unei recaderi precoce, daca noua putere nu s-ar aseza excesiv de autoritar. O involutie cronica ar paste corpul social dopat, schimbarea de “clasa” nefiind facuta cu sudoarea muncii, ci cu cea a loviturilor de pe la colturi, iar noua putere n-ar mai termina cu asezatul, mai ales daca intamplarea revolutionara ar fi declarata continua. S-ar incepe cu grija pentru generatiile urmatoare si s-ar “sfarsi” cu multumirea impertinenta a “generatiei” in curs aflata in “descalecare” fara sfarsit, din aia cu trantire imediata in fotoliul de langa cal si cu miscare de cur in cautarea gropitei bine continatoare. Unii dintre noii veniti in acest “peisaj dupa batalie” nici nu s-ar mai aseza fara “vesnica” pernita.
Pe asfalt, pe nisip, dar de fapt la ce-ar mai fi buna intamplarea revolutionara in afara de punerea strazii, pietei sau poate chiar a plajei in scena? La sa se schimbe repede ca n-am mai putea? Ar merita?
Ca egal cu cine, fratern cu cine si liber de unul singur. Doar sa te uiti la cineva, si nu te-ai mai simti liber. Libertatea ar fi doar intr-un camp de proprietati private, la umbra unui gard, fara sa te uiti la. S-ar comunica peste, prin.
Orice intamplare revolutionara ca lumea ar opera schimbari in proprietate. Intamplarea revolutionara burgheza ar inlocui garduri. In democratie ar fi garduri peste tot si carciuma ar fi cautata pentru un schimb de vorbe-n joaca in spatiul public. Cu masura, spatiul public ar fi stenic.
Aici, la Stufstock s-ar “lupta” pentru inlocuirea unui gard cu altul. S-ar crea oare conditii pentru vreo rascoala “proletburgheza”, ca rockul s-a cam proletimburghezit, impotriva unor aroganti si iubitori de manele “Ludovici” decupati din hartie creponata?
In despotism ar fi un singur gard, ideologic si “securizat”, suportabil cu vodka, “libertatea” despotului avand nevoie de gard, ca orice libertate. Spatiul public ar fi peste tot in afara cumva de pivnita si ar fi de evitat. Si carciuma deci, pentru cine ar putea, ca ar trece necunoscuti sau anumiti cunoscuti si ar fi obositor sa schimbi tot timpul vorba ca sa reiei prezentabila conversatie standard despre fotbal si femei. Improprietarirea de dupa intamplarea revolutionara “proletara” ar fi doar strategica. S-ar suprima apoi proprietatea privata, ar pieri si libertatea. Printre altele, si in acest scop ar prevedea teoreticienii inrepezirii socialiste intamplarea revolutionara. O improprietarire la comun, cu forta, peste noapte, pentru a carei mentinere un despotism viguros ar fi de asezat in functie. Apoi fara libertate, fara responsabilitate. S-ar zacea impilat la umbra grupului, sau s-ar munci iresponsabil impreuna, un fel de munca pentru munca intr-un spatiu bine inchis, nu intru producere, ci doar intru obosire.
De matase, de catifea, de carton, de lemn, intamplarea revolutionara zis anticomunista ar fi doar o rascoala “proletburgheza”, dac-ar fi; ca n-ar fi o intamplare revolutionara ca lumea, ci doar lovitura de stat si slabire de frau. Schimbarile s-ar face in sens democratic, s-ar reaseza gardurile, dar la putere ar ramane inca multa vreme cei care au avut bani si cunoastere in momentul schimbarii, adica, cu exceptii, tot aia. Dupa o adevarata intamplare revolutionara schimbarea ar fi rapida.
Mi-e oarecum jena sa ma gandesc iar si iar la asta si la ce mai urmeaza, dar la ce ma pot gandi eu atunci cand se aduna multa lume, “ridicata” impotriva alteia, cand il vad pe Guevara pe tricouri si cand din piepturile respective iese ca un dop, adica nu cu incetul, cuvantul libertate? Atunci ma asez eu mai bine in plan antirevolutionar si in special atunci ma gandesc eu ca revolutia este o tampenie.
Toti care au trecut printr-o intamplare revolutionara au pangarit in practica acest produs teoretic nepangaribil, ca bolnav din nastere, saracul si nici a doua zi dupa intamplarea revolutionara, nici peste zeci de ani n-a aflat cineva cum sa se simta un simplu membru al grupului neimpilat in aceasta libertate comuna, altcandva decat in primele ore de dupa si altfel apoi decat la umbra unui fictiv gard propriu.
Singurii cu adevarat liberi dupa intamplarea revolutionara ar fi doar experimentatorii sefi ai teoriilor de inrepezire sociala, noua elita, care s-ar imbolnavi, s-ar mai imburghezi cu varsta si si-ar transmite din generatie in generatie aceasta singura libertate de-adevaratelea.
Un adevarat revolutionar ar trebui sa fie sanatos si sa moara imediat dupa. Altfel, s‑ar umfla el de libertate, s-ar tot umfla, ar lasa-o mostenire prin jurul lui, pana cand o noua intamplare revolutionara ar incepe sa se desfasoare intru confiscarea acestei libertati in favoarea unei noi bande revolutionare. Deplorabil la o intamplare revolutionara n‑ar fi schimbarea ca atare, ci doar mobilul demagogic al acesteia si ritmul ei de desfasurare, alert si pervertitor. Educatia ar dura mai mult, dar efectul ar fi mai sigur. Cum omul n-ar putea fi intr-o viata altceva decat a invatat pana la vreo 20 de ani sa fie, crima revolutionara ar fi dubla. Aceea de a inghesui de mantuiala o intreaga evolutie intr-o tinerete generationala si aceea de a-i invata si pe altii aceasta inghesuiala. Inghesui-o si da-o mai departe!
Pe scena din spatele meu inca se invoca ea, lupta pentru libertate, dar odata “pogorata” libertatea in chestiune, cum ar ramane cu lupta? Hai, totusi, inca putina libertate in plus nu strica, ca eu, caruia i se poate arata si un tramvai, cand aud de lupta pentru libertate, astept revolutia dintr-o clipa intr‑alta. Cel putin la televizor, daca nu chiar aici, pe plaja, sau pe aproape. Orice carciuma manelista ar putea fi un “Palat de iarna”…
Dar poate aceasta intentie de batuta interculturala cu stomacul plin sa se transforme, doamne fereste, intr-o revolutie? Conu Leonida, la radio Erevan, s-ar gandi si ar raspunde nu. Pentru a reglementa proliferarea unei arhitecturi salbatice si de prost gust la Vama Veche nu e nevoie de revolutie, pentru ca sunt si parghii pasnice, mai mult sau mai putin ortodoxe, la indemana, pe care organizatorii nu le ignora si nu acest festival rock va fi decisiv in acest sens. Deci nu, nu. Si apoi, tabara manelista nu detine puterea, chiar daca multi de la putere ii sunt voiosi adepti. Mai sunt si rockeri la putere, chiar daca lipsiti de zvac acum. Sunt prea amestecate fortele in opozitie si deci nu, nu si nu.
Si, in fond, ce libertate excesiva ar mai putea aduce unora o intamplare revolutionara, acum cand “clasele” ar fi iar bine “asezate” dupa avere si-n democratica supraveghere? Sigur ca aceasta eventuala intamplare ar fi de specie binecuvantata, dar tot revolutionara s-ar numi si tot in termeni antirevolutionari ar trebui ea judecata. Daca dupa momente ca ’89 (1700, nu 1900), ’48, ’17, cand, fiind imposibila eliberarea tuturor peste noapte, ar intra ea, libertatea, ca de obicei, in cuplu cu privarea de libertate, am putea sa ne-ntrebam asadar si acum pe cine ar mai putea “priva de libertate” o astfel de schimbare brusca de “sens”? Tot pe acea parte din “ceilalti”, care ar deveni peste noapte impilati si contrarevolutionari de nadejde? Or mai fi? Sau tot pe aceia, care, ori fiindu-le jena sa fure dantele caldute, ori neplacandu-le spectacolul din piata ghilotinei ar ajunge si ei peste vreo doua nopti dupa participarea la intamplarea revolutionara sa fie monitorizati, terorizati, sau trimisi spre vreo mare neagra? Or mai ajunge sa fie? Oportunisti pofticiosi, nauci, lipsiti de caracter, fara de care marii hoţi de dantele n-ar putea ramane în frunte dupa intamplarea revolutionara ar mai fi, dar cum sa ajungi la putere cu forta, la “indemnul” vreunui genial intelectual pervers, priceput in a umfla muschi, in a misca multimi si in a le face sa para majoritare, cand acesta n-ar mai avea decat tribune politic corecte.
Se trece cu paharul de bere plin, se revine fara. Se duc unii pana acolo, de unde vin altii, ca de obicei. Cu bere, fara; cu bere, fara.
Criminal genial, intelectualul acela a stiut intotdeauna cum ar urma sa fie dupa. A stiut ca dupa intamplarea revolutionara banda s-ar scinda si ca, exprimandu-ne tot in nopti, “uniti-va” ar fi doar pana-n noaptea de dupa “eliberare”. Ca, pe cat noaptea ar fi mai lunga, pe atat ar fi mai arzatoare exprimarea dorintei de alta eliberare, urmatoarea. A stiut si cum ar deveni ineficace aceasta fireasca tradare a acelor amagiti si anume prin despotism capabil sa anuleze si acele libertati, unele marunte, fara de care riposta ar deveni imposibila. A stiut ca la posibilitati in mod natural inegale, egalitatea, scop revolutionar suprem, s-ar mentine doar prin privarea de libertate in exersarea necesitatilor. A stiut ca libertatea in exces promisa ar deveni nu numai irealizabila prin imposibilitatea egalizarii posibilitatilor fiecaruia, dar si insuportabila prin responsabilitatea pe care ar presupune-o abtinerea aceea caracteristica doar starii continue de sfant. A stiut si ca n-ar exista democratie “populara” fara interdictie si a stiut si ca regula in democratie ar fi mai eficace decat interdictia despotica si oricum suficienta pentru a rezolva de bine, de rau neajunsul convietuirii.
Poate n-a stiut, sau poate n-a vrut sa stie ca tristul comunism, ca de el ar trebui sa fie in primul rand vorba dupa numarul de victime, ar ramane suportabil doar in spatiul restrans, de iubire oarba si ura surda al familiei putin numeroase, pe‑ntuneric deci si-n buna izolare fonica. Poate nu s-a intrebat, sau poate n-a vrut sa se intrebe daca starea de libertate ar fi resimtita ca lipsa de iubire, daca lupta pentru libertate ar presupune o atitudine antiafectiva. I-am iubi pe toti, ca n-am iubi pe nimeni?
Prin carenta afectiva o fi atins poate si securismul nostru comunist perfectiunea, ma gandeam in timp ce treceam pe langa un miros suspect de chebap. Intepenisem, ma duceam pana-n sosea sa vad luna-n liniste si ma opreste un punkist pesemne ratacit: “E vreo lupta pentru libertate pe-aici?” ma intreaba. “Ia-o drept inainte, treci pe langa Bibi, lasi closetele-n stanga si faci dreapta” i-am spus. I-ar fi lucit creasta in bataia lunii, daca becurile de la chioscuri nu i-ar fi asezat pe cap din jocul umbrelor respective o franzela tip Elvis. “O fi securist” am soptit.
Nu te poti gandi in liniste la revolutie, fara sa “apara” securistii. Ciuperci. Trebuie sa ma gandesc putin si la ei.
Mentalitatea securista ar continua sa existe si sa se transmita urmasilor. Ne-ar interesa atunci cine a facut politie politica? Oricum ar fi multi si oricum ar mai dura pana sa se primeneasca lumea. Chiar ne-ar interesa? Dar, oameni buni din capul meu, pentru inlocuirea lor ar trebui inca timp. Cercetarea ar fi migaloasa, iar competentele securiste, universale de altfel, ar fi etalate pe mai multe generatii. I‑am inlocui cu securisti americani?
Iata un exemplu de praf postcomunist in ochi, pentru ca rezultatul acestei activitati ar fi un catalog de cazuri particulare, cu putina referire la sfera generala a nenorocirii, la cauza.
Comunismul nu trebuia sa insemne asta, mi s-ar zice. Ba tocmai asta trebuia sa insemne. Despre asta era vorba. Si au fost unii cu aceasta predispozitie care au facut-o. Simplu, normal, ca asta trebuia.
Cat de utila ar fi acum gasirea timpului pierdut in arhivele “intunericului” si in ce folosinta ar fi de dat pletora de detalii existentiale anodine? In vreun teatru de bulevard al securitatii, in laboratoare de amanunte anistorice? Ar crede oare cercetatorii in praf la kilometru ca ar pune un capat lustral mizeriei stopului istoric prin care am trecut? Cata trecuta ideologie i-ar manipula oare pe acesti cercetatori voiosi?
Multi dintre marii democrati actuali ar fi “rude” apropiate ale fostilor nomenclaturisti si securisti, iar vanare de rude a mai fost. I-am vana? Apoi n-ar deveni ei securisti multi dintre tinerii care s-ar pretinde acum curati si ar dori deci curatenie, daca li s-ar ivi ocazia istorica? I-am vana? Si cine ar vana?
Fostii securisti sunt unii rockeri, unii manelisti. Poate sunt printre noi. Poate suntem noi. Poate e si vreun punkist printre ei, printre noi.
Securismul ar fi o perversiune universala fara leac, fie el mai “civilizat” in occident, pentru ca democratic mai controlat. El ar tine de amprenta genetica a unora, a altora, iar comunistii, securistii, nu in puscarie ar trebui ei inchisi, daca ar fi sa fie aratati cu degetul, ci in spitalul de ne-buni. Exceptiile ar fi cei “securizati” prin educatie, care ar mai putea fi salvati tot prin educatie. Ameliorari de caracter. De fapt despre educatie ar mai fi vorba in lumea de acum si nu despre intamplare revolutionara. Raul ar fi facut si doar eradicarea temeinica a himerelor revolutionare excesive ar mai alina. In lumea noastra multa, chiar daca mai trist, ar trebui sa ne consumam energiile pe stadion si-n exercitiile de contemplare. Activitatea de dezvaluire a securistilor ne-ar distrage atentia, in special, de la ceea ce ar fi inca de asteptat, un proces al sistemului social cel mai prolific in securism, comunismul. Poate ca ar trebui chiar un minister pentru eradicarea acestui gargaune teoretic, ca nu, nici macar in teorie n-a stat aceasta nenorocire vreodata in picioare. Doar in plan, pe tricouri.
Eram in fine pe sosea si vroiam sa-nteleg. E de inteles carenta afectiva a revolutiilor desfasurate in despotism inspre despotism, in democratie inspre despotism si chiar in despotism inspre democratie, dar ultima posibilitate pare a fi de neinteles. Din democratie inspre democratie e pasnic, e iubind. Se pare ca aceasta intamplare n-ar putea avea loc.
E si tarziu acum, cand iubirea chioara si ura sonora dau intr-o infuzie de simpatie-antipatie politic corecta, in care efortul revolutionar nu-si mai ia avant. E rece acum in lume, iar lupta pentru libertate a devenit joc comemorativ, reflex neconditionat, actiune vida. Chiar si varsarile de sange prilejuite de atacuri teroriste par a fi mai degraba asimilate accidentelor de masina sub influenta vreunui alcool. Manifestarea Stufstock a ajuns si ea in al treilea an de existenta doar o palida cautare de identitate la o bere.
Privesc urmele de spuma de pe peretii paharului de bere aproape gol si ma gandesc la posibilitatile “civilizate” de reactie la ceea ce ni se pare rau. Lupta cu sinele, cu felii reci de cartof pe frunte si cu berea-n mana este, ca si in aproape uitatele regimuri despotice, cea mai importanta, dar pentru iubitorii de convivialitate, masa intinsa de dezbatere si urna cu conotatiile ei cu tot. Votarea e in general pasnica si tacuta, pentru intaietate pasnica, dar inainte e cu vorbe. Lenta lupta sindicala, din ce in ce mai eficace pe masura depolitizarii ei e vorbita, iar educatia, care “e-n toate” si care dureaza mult e si tacuta, dar si vorbita. Nu mai e-n maciuci, e-n vorbe, vorba-i lunga, lupta utila e iar in vorbe. Lupta pentru exprimarea puterii e lupta pentru exprimarea parerii. Asculta cineva?
In aproape-democratia noastra, ca si in alte democratii si aproape- democratii, cuvantul, sunetul deci, puterea lui de impact, de tinere si de scoatere din cumpana. Traim o vreme de însonorizare navalnica si de pierdere a auzului critic. In exercitiul de opozitie democratica, intensitatea cuvantului, sunetului, tinand cont de actualele posibilitati media, nu este intotdeauna totusi cea apartinand majoritatii. Se poate crea iluzie de majoritate. Mass media obisnuieste sa umfle gogosi. A ajuns in mass media intelectualul acela pervers, pentru ca genial, dar cu o retorica mult mai fina, chiar “farmaceutic” dozata. Pe masura perfectionarii imaginii mijlocite de masina, si vazul nostru critic ne lesina lamentabil in fata televizorului. Si nu numai. O multime filmata de aproape cu doi care deschid gura tare in mijloc pare majoritate. Cati am fi aici dupa organizatori si cati dupa politie?
De fapt toate chestiutele astea, care s-ar putea sa treaca acum de-a valma prin capetele unora aflati pe jumatate prezenti intre tribuna festivalului rock si marea neagra, ar trebui sa se invete la scoala, in clasa a patra si cursurile sa se transmita in toata lumea ca olimpiadele. S-ar sti, poate, mai bine de unde ni se trage.
“Or fi multi acesti manelisti?” ma intreb eu odata reajuns pe plaja si iau si ultima gura de bere din pahar ca nu mi-a fost dat inca sa am experienta luptei pentru libertate si mi-e greu asa, dintr-o data, fara gura de bere. Mai e si noapte, mai e si neagra marea, dar aud in spatele meu, in Stufstock afirmarea existentei unei astfel de lupte prin preajma.
Se lupta inca pentru libertate, si ar trebui deci sa simt ca asa ar fi.
De altfel si-n Europa. N-ar fi Liberation unul din principalele cotidiene franceze? Adica, domnule, tot in curs de eliberare? Eliberare-n doi, eliberare‑n lume, confruntare de eliberari, confruntare de impilari, dar, hai, nu libertate, ci doar libertati. Libertatile de zi cu zi s-ar lua, s-ar acorda, s-ar castiga. S-ar avea. Pana la gard? Fara gard? Ca iar ne-am intreba unde incep libertatile celorlalti.
Trec niste francezi cu pahare in care pare a fi bere, veniti sa verifice daca este adevarat ce-au invatat ei in cartile lor republicane de istorie despre Romania mare, adica Stalingrad, ca statia metroului parizian care si-a pastrat numele si dupa caderea zidului. Pentru aia au venit.
Franta, de pilda, ar darama garduri, dar ar continua sa le vopseasca cazute. Si aceasta activitate de desparcelare-parcelare ar deveni patetica in sezonul cald, cand, lungi zilele, democrati cu plete si fara ar iesi in strada impotriva vreunei parcelari imaginare. As visa urat, m-ar apuca anticomunismul o data pe zi si n-as intelege ce ar mai cauta preocuparea asta in franceza, dupa peste doua sute de ani de la punerea in taioasa practica a eliberalismului rapid de masa. Cu readaptarea continua a lucioaselor reguli ipocrite de politete prin gard n-ar fi destul?
Si ne-ar veni si noua. Ni s-ar urca si noua democratia la capete, bicefala, cea electorala si cea a strazii, alcatuind impreuna o puturoasa si greoaie situatie pleonastica involutiva. Votarea cu tanjirile, iesitul in strada intru exprimarea nerabdarilor, dezamagirilor. Ca prin greva Romania ar recupera lipsa atat de indelungata a exprimarilor ei de strada ar fi de inteles, dar de ce pe strada in Franta, unde s-ar vorbi acum atat de frumos la masa cu apa minerala? Francezii insa si altii de pe acolo au avut noroc de mai multa istorie interna neinrepezita sau neoprita cu scrasnet decat noi, de au avut ei timp sa se cladeasca intr-atat.
Precedenta dorintei de libertate, constatarea lipsei acesteia ar continua deci sa fie exprimata cand mai arzator, cand mai cu gura abia intredeschisa, intr‑un mod invers proportional cu intensitatea impilarii. Franta n-a vopsit niciodata, ca noi, garduri in gand, dar un fel de militantism “angajat”, de ton bun n-ar mai inceta sa ii bantuie cotidianul. Mai marea fosta noastra buna ruda de nazdravanii sociale, Franta, ar continua sa aiba nostalgia colectivismului real, de care n-a avut niciodata parte, sa vada cum ar fi. Lupta ei pentru libertate a ramas o lupta pentru Aia.
Se lupta in spatele meu si-n fata Marii negre pentru Asta? Devenita posibila, nu e lupta aceasta pentru identitate culturala doar o luare de avant intru nesfarsita fecundare contra naturii a unei paiatze degonflabile intru progenitura incerta? Mai incerta decat odrasla luptei pentru vreo patrie, sau pentru vreo identitate etnica, caci cate feluri de farame identitare mai poate suporta rockul, dar mai corecta politic. Acum, cand nu numai preocuparile identitare au devenit suspecte, dar si cuvintele care incep cu id, faramitarea culturala devine parametru al certificatelor de sanatate ale actualelor blocuri econonomice mondialiste in formare. Suspecta si ea, marea libertate devine libertati. Cu apa, cu bere. Vineee !
Nu pentru identitati generaliste ne mai batem, nu pentru patriiii, ci pentru farame culturale si pentru libertatile de cuvant corespunzatoare! Peren punct nevralgic al unei societati lipsite de confruntarea cu pumnii, libertatea cuvantului, una din putinele libertati pentru a carei achizitie se mai poate pretinde vreo lupta “prezentabila”, e ramasa metonomie de serviciu pentru acea misterioasa si himerica libertate globala si continua sa obsedeze. Se spune orice, dar cine asculta? Nebunelul localnic din centrul 2 Maiului striga oricum de la gardul lui ca asa nu se mai poate!
Canta lumea, canta, briza-mi reaseaza parul si trece iar prietenul meu cu berea lui: “La ce te mai...?” “Ma gandesc la libertate grea”, raspund. “Nu vrei sa te gandesti mai bine la aer liber? Ca-i mai usor si mai potrivit pe-aici.”
“Ma gandesc”, zic.
“Nevoia de libertate pare a fi mai pe orizontala. Pe verticala, nu.
La vanatorile de absolut se-ncearca salt eliberator si redefiniri nesfarsite ale dimensiunii a treia, dar sensurile existentiale curente si patetic subiective sunt in plan, un plan gros de-o poarta, sau, hai, cateva suprapuse, dar nu mai mult. Iesirea din “atmosfera” si, in special, intoarcerea continua sa fie dificile. Multidirectionalitatea spatiala a aerului este evidenta, dar greutatea depaseste avantul si nevoia de libertate care roade e inca de toate zilele. Metafora ar fi deci sa aiba inteles pe vreo directie in plan. E productiva mai ales pe orizontala; de-aici pana-n orizont. Pe urma se repeta.
Termenul neexprimat de pe langa metafora aerului liber atarna, cantareste, se consuma intr-o perena interactiune orizontala cu grele verticalitati in straturi tinute si cu un deget de sus, poate, si, in cadrul acestei interactiuni, nevoia de libertate, iscata de o energie de cauza tainica, da fie in lupta fatisa cu zbucium, fie in tanjit cu resemnare. Aerul cu adevarat liber, adica prea liber, ar fi fara verticalitati potrivnice. Pustiitor. Despotic. In cealalta parte a existentei sale aerul este inchis. Aerul statut din cratita, sac, camera nu poate emite pretentii de eliberare decat printr-o interventie din afara. Altminteri n-are avant.
De avut in vedere si schimbarea de perspectiva, de sens si-atunci orice stare de Ion, verticalitate la randu-i, reactioneaza intru eliberarea de presiunea aerului in actiune. Verticalitatea este o forta de reactiune la vant. Doua forte opuse isi exercita libertatea. Aerul liber sau “aerul” libertatii celuilalt? Pe aceasta directie curenta, ar putea fi sa fie prin urmare de-a ramasulea-n picioare intru domolirea aerului opus, sau de-a lungitulea, cel mult de-a-n 4 labelea, fara ancorari in degete. In aer si aproape ne-mpotriva lui, asa, la pamant, doborat si inert, intr-o stare de dulce iresponsabilitate, intr-o tabula rasa, in care doar un vant usor de intretinere ar bate, intru fluturarea continua a vreunui steag al libertatii celuilalt.
Intre libertate deplina si libertate imposibila, oricarei eliberari partiale ii corespunde o partiala doborare-impilare. Aici e lupta pentru libertate medie.
Sunt insa verticalitati care coexista cu vantul, fie el cat de furibund.
O moara de vant poate ridiculiza o cat de zdravana ar fi ea lupta de expansiune eliberatoare. In loc sa cada, se-nvarte si mai si transforma avantata si naiva impingere, lupta de semn contrar in energie ordinara, utila unei cine stie carei contrarevolutii, unui cine stie carui “expirator liberticid”.
Corabia cu panze, perna de aer si orice alta situatie de impingere cu vant reprezinta verticalitati nedoborate. Glisate cu folos.
Ce sa mai spunem de barca cu panze gaurite, de steagul cu gaura si, in general, de inutila gaura-n orice vertical, situatii in care vantul, in absenta unui meschin interes utilitar, este de-a dreptul ridiculizat. Ce nobila nepasare, ce nobil neinteres sa stai asa, vertical gaura si sa ti se treaca. Mangaietor, sau intru slefuire. Ce pozitie eroica s-ar percepe mai de departe, de-acolo de unde gaura este confundata cu plinul, mai ales cand marginea gaurii are culoarea peisajului.
Nu prea sunt mori de vant in jurul Carpatilor, dar ideea luptei cu morile de vant pe aici trebuie c-ar fi aparut. Ca si ideea de trecere vajaita prin gaura, prin branza. Inspre starea de gaura, de neimpotrivire-evitare-ole, exercitarea “libertatii despotice” a unui vant de orice sens este tentanta, dar este amagitoare, frustranta aceasta falsa eliberare prin sau pe langa, caci fara efortul clintirii unei verticalitati ferme, fara efect de doborare-impilare. Invartirea bratelor morii de vant, lupta cu moara de vant este o lupta pentru libertate-n gluma. Impilarea, invartirea bratelor morii deci, devine mai degraba o utila actiune de colaborare.
Labirintul nu e vreun semn al culturii noastre, dar iesirea din labirint poate fi adoptata ca semn al evadarii dintr-un spatiu vast, intortocheat, birocratic, cel al unui stupid colectivism universal din care am facut si poate mai facem inca si noi parte. Labirintul asta e un fel de gaura ideologica etalata, prin care un vant purificator isi cauta cu greu iesirea.
Tot un fel de lupta pentru libertate-n gluma ar fi, caci, afara doar de cazul in care vreo verticalitate implacabila ar bloca-o jalnic, iesirea coexista cu verticalitatile labirintice si pune un capat logic succesiunii de gauri-felii de labirint ale svaiterului comunist, de exemplu.
In aer fiecare e ceea ce i se intampla ca poate. Verticalitate chinuita, vant strunit, naruitura, gaura-elice-panza, labirint.
Aproape vidul de mai incolo e un mediu de libertate, dar un strat de aer fara lateralitati de sprijin nu-si ia avant. Aproape inert, la cheremul vreunei interventii aleatoare din vreun dincolo. Libertate degeaba.
Dupa “deplina libertate” a aerului despotic, dezolanta si infricosatoare, dupa cea imposibila fata cu verticalitati de neclintit, in reactiune durabila, in protest anarhic, dupa libertatea-n gluma a trecerii prin gaura, a invartirii de elice, a impingerii cu panza cu tot, a trecerii prin branza, iata si libertatea degeaba din vid, la fel de amagitoare si ea. In starea de iresponsabilitate din vid, un soi de libertate potentiala, nemanifestabila altfel decat in gand. Ar fi ca intre vis si realitate. Se simte posibilitatea zborului, impingerea cu picioarele in pat n-are nici un efect si nu se poate stabili vreo cauza a acestei imposibilitati inainte de iesirea din vis, daca trezire e sa fie.
Imponderabilitatea ar mai lipsi ca tragicomicul nevoii de libertate sa se desavarseasca. Zboara despoti, planeaza oprimati. In ralenti, anarhisti se clatina, sau lovesc in cadere. Imponderabilii de vid asteapta inerti “plutire” cu bobarnac. Eroi in tumba urineaza la nesfarsit impotriva unui vant prejudecat.
Din nou in atmosfera si ramasi dinspre vant, n-ar fi planul inclinat un compromis al unei confruntari fara sfarsit?
Cu verticalitatea e pe furate de vlaga, cu planul inclinat, de buna voie sau nu, e de mangaiere si libertatea la 45°, chiar daca, poate, putin satisfacatoare, ar deveni pe deplin posibila, artistic productiva, cu perspectiva inlesnita. Ar fi aerul intr-o matura si molcoma lupta de eliberare continua, fara revolutii isterice cu poalele-n cap, asa cum trebuie sa fie, caci libertatea lui deplina ar fi sfarsitul.
C-apoi aer liber sa mai ce? Si-ar bate vantul de nebun inspre cine? Nu demolare trebuie sa fie, ci modelare. Dunele. Valurile. Riduri. Buster Keaton e plan inclinat, in vantul lui. Dragostea e-n plan inclinat. Si lumea, deci.
Ce rusinos ar fi, domnilor, ca actul eliberator, pentru o fiinta cu acces si la vid si la imponderabil cum e Ion, sa fie in lumea curenta a prea plinului de aer intr-atat de orb in demolare si-ntr-atat de lanced in modelare.
Optimizarea formelor prin modelare e treptata, e timp. Vreo reflectare muzeistica intru aratare concisa si amintire vesnica ar putea avea loc. Ce-ar fi de vazut intr-un muzeu doar al demolarii? Doar una-cu-pamanturi, inchinate aerului liber. Pe un plan inclinat insa vantul ar iesi oarecum din Lege, cea a temperaturii, a greutatii, a presiunii si, in mod civilizat, s-ar imblanzi in legea compromisului. Daca inteleasa nu se poate, un soi de libertate simtita ar fi de dobandit, la 45°, intre despoticul orizontalei vraiste, unde nevoia devine preapofta si verticalitatea multiplicata anarhic, indaratnica pana la incremenire.
Intre inutilitate comica si imposibilitate tragica nevoia de libertate ramane onorabila doar in acea zona a compromisului, ca sursa de energie modelatoare, dar lupta pentru libertate s-ar numi doar lupta pentru intaietate periodica. In democratie o adevarata lupta pentru libertate este in acelasi timp si posibila, prin absenta constrangerii, si inutila, pentru ca principala libertate necesara, cea a cuvantului, exista. Devine atunci operant obositorul, dar multumitorul joc al castigarii intaietatii prin numar, in urma caruia se decide nivelul la care cuvantul acela liber este ascultat. Fie lenta, fie rapida, fie dinspre vant, fie impotriva lui, construirea se desfasoara libera in functie de Intaietatea Sa a momentului. In rest, marea libertate e intotdeauna la-ndemana, caci si vidul si plinul de aer sunt continatoare comunicante ale manifestarii libere a gandului”.
Pun noul pahar cu bere jos pentru o clipa, apuc cu grija un tract presarat cu nisip, sters de vreme si aprind bricheta. Un grup de vamaiotzi protestatari se adresa acum vreo doi ani vamaiotzilor. Iata protestul gol-golut:

Vrem libertate. / Nu vrem capete patrate.
Vrem stuf. / Nu vrem beton.
Vrem libertatea care nu supara pe nimeni. / Nu vreti sa ne suparam !
Vrem sa inotam cu calutii de mare ./ Nu vrem sa puneti saua pe ei.
Vrem rezervatia noastra. / Nu vrem rezervarile lor.
Vrem rezervatie bio-culturala. / Nu vrem coprocultura letala.
Vrem sa fim zeii plajei. / Nu vrem sa fim cimpanzeii turismului.
Vrem sa fim oameni. / Nu vrem sa fim doar buzunare.
Vrem delfini. / Nu vrem rechini.
Si avem dreptate!

E vorba de o libertate locala si aduce totusi a “vrem pamant”, a “noi, pionierii zarilor albastre” si a “nu calcati pe iarba”. Unele normale, altele de necomentat, doleantele se-nsiruie sprinten, amenintator. Doar o nedumerire bio: de ce-ar polua manelistii mai intens plaja decat rockerii, pentru ca coprocultura nu e numai metafora.
In fata oricarui grup “infometat” se nimereste intotdeauna unul, sau mai bine doi, de obicei mai neinfometati, care pe o piatra, deci cu un cap mai sus, ar forma si ar emana sens civic major, adica de ce si pe unde poate sa ajunga grupul cat mai repede la o lovitura de piatra de geamurile “boierilor”. Civic n-ar fi in opozitie cu elitist cum gasesc intr-un ziar bucurestean, ci doar in continuare. Majoritatea manifestarilor sociale sunt de inspiratie noocratica. Elita cauta urechi receptive si fabrica adepti intru sens civic major. Chemarea la “lupta pentru libertate” din spatele meu a trecut intai prin gura unei elite, acest protest nascator de confruntare a fost intai “elitist” si de-abia a doua zi dimineata ar fi urmat el sa devina civic si cat de cat major. Dar atunci ori elita era imatura, ori manifestul de mai sus arata unor “infometati” imaturi cam ce si cum e de facut. Un fel de educatie in “aer liber”, sau practica de vara pentru toate varstele. Poate normal.
Scrie prietenul care trece cu berea: “o rezervatie a unei minoritati culturale nu va fonda insa niciodata o societate civila; …protestul civic a alunecat astfel de la problema spatiului public (al tuturor) la aceea a unei rezervatii de distinctie (a unora)”. Or fi avut autorii(oarele) manifestului de mai sus, doamne fereste, intentia remodelarii spatiului public in acest fel? N-ar fi trebuit. Rezervatie insa, de ce nu? Societatea civila si-ar vedea mai departe de evolutia-i proprie, ca rezervatia e doar un dictionar util si dictionarul nu face o limba vorbita. Rezervatia nu ofenseaza spatiul public. E doar un loc de conservare, ca la muzeu, de pilda sau ca in frigider. Si apropo de dictionar, exista deja in lume, in Bretania franceza, de exemplu, diferite proiecte de rezervatie lingvistica, scoli preuniversitare, emisiuni de televiziune etc. in respectiva limba neoficiala. E adevarat ca obiectul rezervatiei e cam fara vlaga si ca rezervatia e un fel serviciu al obiectelor pierdute, dar pierderea definitiva ar fi mai grava. Nu se poate defini corect si in liniste spatiul public inainte de definirea conservelor. Nemultumirea prietenului care trece cu berea este insa indreptatita. Nu se declara mobilizarea generala in vederea unei lupte pentru libertate doar in scopul infiintarii unei rezervatii.
Citesc inca o data manifestul si-mi vine brusc sa particip la o lupta pentru libertatea de a nu participa la aceasta lupta pentru libertatea unui patrimoniu bio-cultural, la aceasta gafa cultural-estetica. Oi fi eu intr-atat de matur si “satul”? Sa fie de la bere?
Mai intai, unde suntem si de cand? Ce-are Vama Veche cu rockul si in general, cu vreun oarecare patrimoniu cultural. Vreo poezie in acest ritm scrisa la nisip de Nina Cassian pe pieptul vreunui Ivan cu pletele inspumate de valuri, vreo statuie a vreunui pescar aflat la taifas cu pestele lui fermecat si deci indeplinator de dorinte anormale, vreo activitate dramatica in jurul vreunei sosiri fabuloase de pe mare, vreun porumb fiert tras in marmura de Mangalia, la scara 20 pe 1 intre 2 mai si Vama Veche, in mijlocul unui camp cu floarea soarelui, vreo invartita care sa aduca oarecum a rock, vreo sosea pietruita pe care veneau romanii, plecau nemtii si stateau rusii in cautarea razboiului ruso-turc, vreun Guevara in timpul vreunei vizite de lucru, sculptat in vreun stejar de pe vremea lui Vasile Roaita, vreun celebru peisaj marin expus la Dobrogeanu, vreun monument al mamei soldatului necunoscut? Nimic. Nici macar vodka Vamave.
In casele cu miri retusati pana la definitiva lor transformare in strigoi si cu caprioare-n haremuri pe pereti, despre care localnicii, oameni de treaba de altfel, credeau ca fac placere si “oaspetilor”, nu-ti venea decat sa se lase intunericul si sa te culci. In curtile cu rondurile de flori inconjurate inutil, ca gaini nu mai erau, de gardulete de 50 cm date cu var nu-ti venea nici sa stai. Bine era pe plaja, ca nu se vedeau blocurile democratiei populare si ca fara bani si fara ce sa cumperi, mai liber nu se putea.
Unii mai trageau cu ochiul pe la garduri, adulmecau petrecerile in alb, in negru si in alte culori ale vreunor securisti mai elitisti, uniti cu localnicii intru baut eroic vodka cu cratita si ascultau rock, asa interzis cum era, adus din strainatate de catre cine putea sa “iasa”, dar ce formatie de localnici a cantat rock in anii ce aveau sa vina? Unii asteptau sa treaca artisti cu tendinta si femei peace and love, altii, mai cu chiloti, mai fara, cantau aproape fara cuvinte pe plaja, pe langa vreo chitara, cu conserva de fasole si vodka intre picioare, langa foc. Se traia la caldurica vreo zece zile pe an in iluzia aceea de libertate dar ce urmare a avut acest mic paradis zis protestatar, pentru ca daca ar fi fost sa aiba, s-ar fi demolat totul de la sud de Mangalia pana la vama intr-o iarna si-acum se-nchiriau camere in vreo Casa a poporului.
Ce s-a intamplat intre timp? E de mancare, e de baut, ei au devenit aproape noi, ca printre noi. Au aparut alti ei, subproduse firesti din “putere cu mai multa electricitate” si pe plaja, noi, “nobilime” a locului ne bronzam in continuare discret si impersonal goi la 2 Mai si la VamaVeche.
Ce cauta, totusi, manelistii pe-aici, cand deja au umplut statiunile din nord. Ce vanitate cuceritoare ii aduce intr-un loc in care in anii 70 se auzeau la magnetofoanele petrecerilor de care vorbeam Led Zep, Creedence etc., muzica aceea “decadenta”, dupa stapanirea de-atunci, dar atat de plina de draci, de firesc. Muzica manelista, in impostura fara speranta caci cu draci castrati, rasuna-n fundatura. Am vazut manele lustruite. Ca sa ne referim numai la cap, pe gura, sarmale din tumori tocate, in urechile curatate la masa cu ziarul, viermisori. Apoi sirop de carpa-n pahare de plastic, miros de incheieturi la dans si buze de lemn. Asa sunt manelele. Toata scarna folclorica a sufletului roman, ramasa, prin fericita pentru o data lipsa de libertate, zeci de ani, in forma rapsodiei de Lipscani, e scursa liber in manele. E de supt pentru toti. Mamelele sunt mari cat difuzoarele din piata defilarii de 23 august. Manifestare fireasca a unui neocolectivism mult mai periculos decat cel clasic, mamelele sunt federatoare. Multi dintre trezitii liberi peste noapte si nedispusi la vreun efort normal de castigare a placerii se adapa lati. Altii, de parca li s‑ar fi dat libertate cu sila, se razbuna agresiv, cautand si adepti la drumul mare. Chiar, din masinile minunate in libera circulatie ies prin geamul bineinteles deschis manele si nu rockuri hard. Sunt excesiv de “liberi” acesti mici manelisti si libertatea de a nu-i asculta nu poate fi exersata. Dar cum sa le diminuezi prezenta in spatiul public, in limitele democratiei echitabile, de vreme ce orice minoritate culturala de cel putin doi indivizi are dreptul sa incerce sa-si afirme sistemul de valori in speranta castigarii unei majoritati? N-ar putea sa mai inchida din geamuri? Ca iar mai iau o gura de bere si iar ma-ntreb daca-or fi multi? Bere, bere, bere!
Nu stiu cine are majoritatea in aceasta confruntare. Poate noi suntem mai multi in seara asta, intrucat nu are loc nici o batalie interdecibelica, iar manelistii, deghizati, poate, in minoritatea lor, s-au facut probabil mai mici decat erau. Confruntarea nu pare a fi frontala. Dihotomia noi-ei exprimata in tractul manifest cu stangace retorica a contrastului este prezenta si in concert ca si cum ei n-ar fi pe-acolo si nici n-ar auzi. In activitatea publicitara “civilizata” este interzisa prin lege referirea la “ei”. Se vorbeste bine despre “noi”, iar restul e conotatie. Democratia noastra pare a fi mai putin discreta dar mai ampla decat in apus, chiar anarhica, caci fara prea multe reguli de incadrare. Este felul discret, chiar ipocrit pe intelesul tuturor? Se poate fara sublinierea distinctiei? Manifestul de mai sus pare a raspunde nu la aceasta intrebare si zambesc la gandul ca o directiva europeana ar putea sa ne incite la discriminare pozitiva in sensul initierii unui festival de manele si ca organizarea acestuia doar iarna pe un ponton plutitor, pe Razelm ar putea sa ne pericliteze intrarea in Europa.
Ar dobandi oare aceasta cauza, cea expusa in manifest, sens civic major pana maine dimineata? Ca doar pentru asta aplaudam. Maraiala civica pare a avea succes. Intru trezirea manelistilor, sau doar intru trezirea noastra intru eliminarea lor? Ar mai fi si solutia aceluia care o lua din ce in ce mai spre sud, pe masura ce i se-mputea a “civilizatie” locul lui de stat la soare. Ca sa se simta iar liber, lupta fugind. In Cadrilater? Dupa el?
In zilele care au urmat primului Stufstock presa a fost impartita. Unii, desi rockeri, se exprimau contra, invocand indivizibilitatea spatiului public si ramanand sa protesteze doar in spatiu privat, ca “pe vremuri”, poate. Altii, tot rockeri, se manifestau pentru. In sensul ca e mai bine sa faci ceva decat nimic. Anul trecut inca mai erau exprimate in presa puncte de vedere opuse. N-am citit presa anul asta, dar ar fi cam “liniste” dupa cat am auzit, de parca dilema tranzitiei, unul din principalele noastre “motoare” actuale intru facere s-ar sterge in consens anemic. Salvarea noastra, prin care trece salvarea Vamii, devine ea mai retinuta in manifestare, sau suntem deja salvati fara sa stim. Ca daca nu revolutie culturala, eu as mai astepta macar batuta interculturala. Dar parca si manelistii sunt mai putin virulenti, sau mai putin diabolizati numai. S-au retras si ei in corturi si compun manele-n liniste? Chiar o fi rockul mai putin “revolutionar”? Mi-e frica de un “pupat piata”, mi-e frica de asezarea lucrului prin foire evanescenta. De anul trecut se transmite si la televizor. Cineva scria anul trecut ca n-au loc rebelii adevarati pe micul ecran. Mai sunt rebeli adevarati, din aia nascuti cu NU direct din scaldatoare? Si daca da, ce sa caute la televizor? Televizorul spurca si aseptizeaza rebeliunea. De fapt nu cred c-ar mai fi vreun important “moment critic la intersectia dintre cultura si Politic” (grupul Luna amara). O intersectie cu banetul ar trebui mai degraba sa dea de gandit. Si mai si vine tare de peste tot politicul corect.
Anul asta nu prea am luptat. Nici macar la televizor nu m-am uitat sa vad cum au luptat altii. Am stat pe langa, la bere, pe plaja si m-am uitat in jur sa vad cum a palit fenomenul, cum se roade. Am auzit ca s-a auzit in concert si formula: “Sa‑mi bag bip in Vama Veche”. Grupul sau localitatea? Nu sunt singurul deci care remarca un fel de satietate. Se bea doar bere ca-n primul an si lumea, parca din ce in mai multa in ciuda “stingerii”, pare a se tarai programata in cautarea vreunei libertati dobandite si uitate pe acolo acum doi ani, sau in asteptarea vreunui Zburator socant si fecund. Nu umbla lumea nici macar in cautarea vreunui act serios de identitate, covarsita cum e de greutatea muzicii anilor 70, prezenta in mai toate locurile de baut bere, dar parca dupa niscai identitati de trecere. Bluesul face in special identitatea altora deocamdata, popul e cam curva poli-identitara si e greu s-alegi, iar jazzul, le baga jazz in Bibi – carciuma mai des de cum baga acum nu chiar atat de demult pui in Leonida – magazinul, jazzul, zic, minunata imprastiere si amestecare, nefacand, si nici nefiind treaba lui sa faca, o oarece identitate majora. Dupa folk, rockul ar fi in continuare cel mai potrivit in aceasta “aventura”, daca cautare de identitate ar fi sa fie. Prietenul meu care trece cu berea scrie ca ar fi vorba de “fascinatia unei frontiere interioare” si de “transgresarea frontierei spatiului propriu cotidian in vederea unui dincolo de sine”. Poate da, dar sinele roman e inca in pantofi. Atractia “produsului greu de ambalat numit «altfel»” nu se poate exercita fara judecarea lui astfel. “Astfelul” roman e inca in pantofi, iar turismul identitar e doar o problema de bataturi. As vrea sa-i spun prietenului meu optimist ca daca “postmodernitatea de abia a inceput…” eu nu mai astept sa se termine.
Tablitele cu anunturi “fac si dreg pentru o bere” incep sa cuprinda exprimari radicale, dupa care nu vad ce-ar mai putea urma. Pe una scria anul asta: “dau bipi in bip pentru o bere”. Poate o reasezare mai temeinic culturala ar fi totusi de sperat. Un festival de rock mai putin sforaitor in proza dintre piesele muzicale. Se simte nevoia unei guri de aur? Nu, rockul nu are nevoie de explicatii.
Heirup, berile continua. Bai, reintemeierea!
Langa paharul meu de bere aparusera altele. Un soi de fratie-ntre pahare, de nu mai stiam de unde sa beau, deci cu cine sa comunic. Din agora aceea a paharelor de bere adunate la-ntamplare pe nisip am luat un pahar oarecare, mi l-am facut al meu, l-am baut si i-am redat libertatea. Revenea gol si inutil liber in mediul lui democratic ad hoc. Dar unde e democratie, tronc si o lupta pentru libertate. O pala de vant a izbit paharele de plastic goale si inutil libere, ducandu-le. Paharele mai pline, nu.
“Fa-mi si mie un desen”, ii zic Ioanei, care bea din sticla; “sa mi-l atarn in cort, langa rucsac. Fa-mi-i pe unul si pe una, unul peste altul, iesiti din nisip, in pozitie oblica, în starea aceea tensionată dinaintea sărutului. Fa-mi intre bustul ei şi al lui, două structuri reprezentând intermediarele imaginare ale femeii în ridicare spre pieptul bărbatului. Sa aiba aerul ca se continua pe dedesubt, sa iasa mai departe din nisip un genunchi, o talpa de-a ei si calcaiele lui.
Pune si o moara de vant sa le strabata inimile, pune si o cladire prabusita pe langa ei. Fa-mi si un pom cazut punte peste un mic lac, la picioarele lor, semn si el al unei foste verticalitati, cu crengile catarate pe fragmentele de cladire prabusita. Nu-mi pune vant. Sa fie calm. Un spatiu al datului si al luatului de aer, dar vantul pe urma.”
Adrian Liviu Savu

Post scriptum

Aceasta dare de seama asupra activitatii de eliberare de pe la Marea Neagra n-a putut, din motive fara importanta, sa apara in revista atunci cand ar fi trebuit, adica in toamna anului 2005 si apare acum cand nu e prea tarziu.

Ce aud intre timp ca se intampla? Se pare ca anul asta activitatea are loc intr-un mod mai imprejmuit si pe bani. Nu pe plaja, de-a lungul unui gard pe mal, sa se vada totusi marea prin el, ci mai incolo, pe camp, unde se simte doar mirosul ei. Era mai simplu efortul de eliberare pe nisip si langa apa, e mai greu in praf si-n maracini.

Lupta pentru libertati, daca mai are loc, e anul asta pe bani, cu cantareti mercenari, care ne indeamna la lupta cu entuziasm platit. Noi doar sa fim prezenti pe scaieti, in tarc, cu mareaˆn gand, cu entuziasm platitor. Platim sa ne asmuta de-a lungul aerului liber si prafos al campului.

La mare, dar pe camp?

Dar pana la sarbatoarea aceasta a nu stiu cui de la Vama si tot in legatura cu libertatea, mai are loc in Romania saptamanile acestea ºi continuarea publicarii de liste cu politicieni, juranalisti ºi alte persoane importante care au facut politie politica. Hotararile se iau prin votul din cadrul comisiei de fosti neturnatori. Adica turnatoria este interpretabila. A vatamat, n-a vatamat; a vatamat, n-a fost sa vatame∑Comunismul este insa in continuare mort, dar nevatamat. O activitate artizanala de alegere a boabelor de fasole in locul unui proces amplu. Si cum unii din cei nascuti dupa 1986 n-au avut timp sa-si exercite pofta de turnatorie in cadrul sistemului social cel mai prielnic turnãtoriei, aratarea cu degetul catre turnatorii comunisti se va transforma incetul cu incetul intr-o soi de gerontofobie gaunoasa.

Atat la Bucuresti, cat si la Vama veche suntem in continuare liberi si nu prea stim de ce. Mai luptam mult?

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.53 Seconds