Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 76 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: G. Catalan. Infiltrarea vechilor servicii secrete și epurarea vechilor angajați
    Scris la Wednesday, September 20 @ 01:00:00 CEST de catre asymetria
    Historia oculta Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România a început imediat după 23 august 1944, pentru această acțiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unități paramilitare ale Partidului instruite de NKVD. Bolșevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîșinski – trimisul lui Stalin – a guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945.
    La sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial serviciile secrete din România erau: Siguranța – serviciul secret intern, Serviciul Special de Informații – serviciul secret extern și Secția a II-a a Marelui Stat Major al Armatei – serviciul secret militar. Toate aceste servicii secrete au continuat să funcționeze după 23 august 1944 cu aceleași cadre, doar șefii lor fiind schimbați.


    Infiltrarea vechilor servicii secrete și epurarea vechilor angajați
    Extras din SCURTĂ ISTORIE A SECURITĂȚII de Gabriel Catalan si Mircea Stanescu


    La sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial serviciile secrete din România erau: Siguranța – serviciul secret intern, Serviciul Special de Informații – serviciul secret extern și Secția a II-a a Marelui Stat Major al Armatei – serviciul secret militar. Toate aceste servicii secrete au continuat să funcționeze după 23 august 1944 cu aceleași cadre, doar șefii lor fiind schimbați.

    Infiltrarea vechilor servicii secrete și epurarea vechilor angajați
    Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România a început imediat după 23 august 1944, pentru această acțiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unități paramilitare ale Partidului instruite de NKVD. Bolșevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîșinski – trimisul lui Stalin – a guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. După această dată, Regele Mihai, sub controlul căruia se aflau pînă atunci structurile informative, nu s-a mai putut bizui pe nici una dintre ele. PCR a preluat controlul lor prin Emil Bodnăraș, secretar general la președinția Consiliului de Miniștri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, și de către Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcție. De acum înainte, în serviciile secrete sînt încadrați numai comuniști, instituțiile amintite nemaifiind controlate în nici un fel de către Rege, ci de PCR.
    Proiectul Moscovei și al Partidului presupunea apoi epurarea vechilor cadre din Poliție, Siguranță, SSI, Armată și Administrația Publică, întrucît erau legate „prin concepțiile și poziția lor social-economică” de Vechiul Regim. Aceste „elemente ostile regimului democrat popular, cele compromise printr-o activitate dușmănoasă față de mișcarea muncitorească” vor fi înlocuite cu „comuniști cu o bogată activitate revoluționară, căliți în lupta cu dușmanul de clasă în anii crunți ai ilegalității”.
    Infiltrarea și acapararea serviciilor secrete române de către KGB prin epurarea vechilor angajați a fost unul din principalele obiective ale ocupației sovietice, acțiunea fiind desfășurată sub acoperirea aplicării prevederilor Convenției de Armistițiu semnată de România la Moscova în 12/13 septembrie 1944, cu Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acțiunea, paralelă cu preluarea puterii în stat de către PCR, făcea parte din planul general de sovietizare a României, în care contribuția esențială au avut-o ofițerii și diplomații sovietici, în cvasitotalitatea lor agenți ai KGB și GRU.
    Comuniștii experimentați care au preluat conducerea serviciilor de informații erau, de fapt, cu toții agenți sovietici. Astfel, conducătorul real al SSI a devenit, o dată cu ocupația sovietică, Serghei Nikonov (alias Serghei Nicolau), rus de origine, în perioada interbelică șeful unei rețele de spionaj a KGB în România. După lovitura de stat de la 23 august 1944 el a primit noi sarcini ca ofițer al Direcției de Informații Externe a KGB fiind numit oficial, în martie 1945, director al SSI. În martie 1954, Nikonov a fost transferat la conducerea Secției a II-a a Marelui Stat Major al Armatei (spionajul militar), instituție subordonată celei similare sovietice (GRU).
    Direcțiunea Poliției de Siguranță a fost condusă, din martie 1945, de către Gheorghe Pintilie (pe numele său real Pantelei Bodnarenko, zis Pantiușa), agent sovietic de origine ucraineană, condamnat în perioada interbelică, în România, pentru spionaj. Ca și Nikonov, acesta era subordonat direct lui Emil Bodnăraș, toți primind ordine de la Moscova prin intermediul lui Dmitri G. Fedîcikin, prim-consilier sovietic în România între anii 1944 și 1947 și reprezentant al INU/KGB.
    În 1946 Pintilie era în același timp și șeful secției politico-administrative a CC al PCR, însărcinată cu securitatea (a se citi: cu puritatea ideologică) partidului, cînd din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a asasinat pe Ștefan Foriș, fostul secretar general al partidului pînă în aprilie 1944. Tot el a ordonat și uciderea mamei fostului șef al partidului. Drept recompensă pentru credința și duritatea sa, din iunie 1948 Pintilie a devenit membru al CC al PCR. Soția sa, Ana Toma, și ea agentă a INU/KGB, avea printre însărcinări și pe aceea de a-l supraveghea.
    Una din practicile utilizate de KGB pentru supravegherea demnitarilor comuniști era deci „încadrarea” lor cu militante comuniste fidele Moscovei. Multe dintre soțiile membrilor nomenclaturii de vîrf erau astfel de agente, dirijate fie pe lîngă soții lor, fie pe lîngă alți înalți membri ai conducerii Partidului. Astfel, Nina Nikonova, soția lui Serghei Nikonov, era secretara lui Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului. O altă practică era numirea agenților sovietici în poziții cheie ale aparatului comunist. Așa se face că șeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej era Mihail Gavrilovici, iar șeful gărzii personale Valerian Bucikov, ambii agenți KGB.
    Un alt agent KGB cu rol important în sovietizarea României a fost Vladimir Mazuru, ucrainean din Basarabia care, împreună cu Alexandru Nikolschi – și el agent sovietic – va fi numit adjunct al lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității.
    O altă instituție care a fost trecută sub controlul partidului a fost Corpul Detectivilor, unitate a Ministerului de Interne alcătuită acum din cadre comuniste și din vechi polițiști, transformată radical prin reorganizarea din 14 martie 1945. În fruntea ei este numit Alexandru Nikolschi. Boris Grünberg, alias Alexandr Sergheevici Nikolski, cetățean român de origine evreiască, membru al Komsomol și UTC al PCR din anul 1932, a fost instruit de KGB și trimis pe teritoriul României pentru spionaj. Arestat și condamnat, a fost eliberat, ca și alți comuniști, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. În octombrie, același an, este numit comisar de poliție, iar din martie 1945 devine șeful Corpului Detectivilor. A condus Securitatea împreună cu Gheorghe Pintilie și Vladimir Mazuru, avînd un rol de prin rang în organizarea acesteia după canoanele sovietice și în declanșarea terorii care i-a urmat.
    Până în 1948 Corpul Detectivilor este implicat în reprimarea opozanților politici ai Partidului Comunist, în acțiunile de infiltrare a mediilor ostile regimului, împiedicînd astfel – la adăpostul trupelor sovietice de ocupație și sub ochiul vigilent al KGB și GRU – formarea unei opoziții unite față de instaurarea comunismului. Infiltrărilor în organizațiile necomuniste și/sau anticomuniste li se adaugă și alte acțiuni operative – verificări, urmăriri, arestări și asasinate – pentru înfăptuirea cărora a fost creată o Brigadă Mobilă Specială.
    Activitatea Corpului Detectivilor se suprapunea peste atribuțiile SSI și ale Secției a II-a a Marelui Stat Major al Armatei, fiind nucleul dur a ceea ce se va numi mai tîrziu Securitatea, faptul fiind probat ulterior și de preluarea masivă de cadre în noua instituție.
    Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, a făcut o mișcare foarte abilă, reintegrînd temporar în Poliție și Siguranță cvasitotalitatea cadrelor și agenților concediați de guvernul Rădescu. Drept mulțumire, ei s-au năpustit asupra opozanților guvernului Groza. Mai tîrziu, partidul s-a dispensat de serviciile lor, rezervîndu-le o soartă dintre cele mai crunte: arestîndu-i, închizîndu-i și supunîndu-i la interogatorii repetate, dar nu înainte de a le exploata aptitudinile, cunoștințele și, nu în ultimul rînd, zelul. Iată doar trei exemple din cele mai semnificative: Eugen Cristescu – fostul șef al SSI de pînă în septembrie 1944, Traian Borcescu – adjunctul lui Cristescu și Nicolae D. Stănescu – fost șef al SSI între 1944 și 1945.
    Siguranța, Poliția, Jandarmeria, SSI și Armata au fost treptat aservite intereselor PCR în perioada 1945-1948 și au lucrat cu sîrg la promovarea intereselor sale: lichidarea și compromiterea adversarilor politici, falsificarea ultimelor alegeri libere (noiembrie 1946) și episodul Tămădău, cînd conducerii PNȚ i s-a înscenat o încercare de plecare în exil – fiind cele mai notorii.


    Înființarea Securității
    Securitatea, numită oficial Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), a fost înființată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948. Ea a continuat să pună în practică opera de sovietizare a țării începută din 1945 de PCR sub protecția trupelor sovietice de ocupație.
    Conform principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acționat pentru identificarea și lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Conform „Art. 2. Direcțiunea Generală a Securității Poporului are ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române, contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior. […] Art. 4. Ofițerii de Securitate sunt singurii competenți a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului.”
    Ca poliție politică a regimului comunist, structura organizatorică, metodele de operare, mijloacele folosite și politica de cadre ale Securității erau secrete și nesupuse vreunui alt control decît cel de partid: „Art. 3. Organizarea, încadrarea, dotarea, atribuțiile și funcționarea tuturor serviciilor centrale și exterioare ale Direcțiunii Generale a Securității Poporului se vor reglementa prin deciziunile și instrucțiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne. Aceste deciziuni și instrucțiunile interioare nu se publică. Ele devin executive prin înscrierea lor într-un registru special și comunicarea către cei interesați. [...] / Art. 7. Prin derogare de la dispozițiunile Legii contabilității publice, bugetul Direcțiunii Generale a Securității Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere pe posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne.”
    Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct. În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedîcikin (1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953). În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupa cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România. Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov (pînă în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vîșinski (ulterior) – care la rîndul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.
    Prin înființarea Securității, regimul comunist arată că este un regim ideologic, în sensul că puterea este exercitată de un grup restrîns de persoane care formează Biroul Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate în țară și de omniprezenta Securitate, regim coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici. Securitatea este copia fidelă a KGB, atît în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cît și în privința metodelor și tehnicilor operative.


    Organizarea internă
    Structura organizatorică a Securității reflectă sarcinile ideologice primite de la partid și modul în care ea le-a aplicat. Era împărțită în 10 direcții centrale deservite, la rîndul lor, de secțiile care se ocupau cu cenzura corespondenței, supravegherea și interceptarea convorbilor telefonice, secretariat, cifru, evidență și arhive. În teritoriu, Securitatea avea 11 direcții regionale care aveau în subordine birouri în diferite localități. Tot ca structură teritorială distinctă a fost organizată și Securitatea Capitalei.
    Prima conducere a Securității a fost următoarea: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți; mr. Wilhelm Einhorn, director/secretar.
    În 1948 sînt constituite trupele MAI, care cuprindeau, pe lîngă Trupele de Miliție, și Trupele de Securitate, Trupele de Grăniceri și Pompierii. Pe 23 ianuarie 1949 Jandarmeria a fost desființată, atribuțiile sale fiind preluate de către Direcția Generală a Miliției și de Trupele de Securitate, acestea din urmă fiind constituite la 17 februarie, prin Decretul nr. 455 din 1949, ca unități proprii ale Securității. Noile unități vor cunoaște o mărire continuă a efectivelor, ajungînd în 1953 la 40 000 de angajați, pentru Trupele de Miliție și 55 000 pentru Trupele de Securitate.
    În perioada 1948-1951, existența unei Direcții de Contrainformații Penitenciare și Miliție în componența Securității, încadrată cu ofițeri numiți „politici”, indică sarcinile pe care poliția politică le avea în represiune, care este generalizată în această perioadă. Pe de altă parte, Direcția Politică avea ca sarcină asigurarea purității ideologice a Partidului, fapt care arată că Securitatea era în egală măsură cea care se ocupa cu depistarea dușmanilor reali sau potențiali „strecurați în partid”.
    După ce regimul comunist s-a consolidat și a avut loc epurarea instituțiilor statului și a partidului, prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951 DGSP devine Direcția Generală a Securității Statului (DGSS), noua denumire indicînd că de acum înainte Partidul Comunist a înghițit statul, cu care se identifică. În același an, în cadrul Securității este înființată Direcția de Informații Externe, constituită la inițiativa sovieticilor pentru a înlocui SSI. Generalul Alexandr Saharovski, șeful consilierilor sovietici din România, este cel care o construiește de la zero, cu ofițeri din celelalte direcții ale Securității. Dat fiind că în 1951 se încheie o primă fază a represiunii, Direcția de Contrainformații Penitenciare este transferată la Ministerul de Interne.
    În contextul extern al declanșării campaniei antievreiești din URSS, al pregătirii unui război împotriva Occidentului de către Stalin și al „ascuțirii luptei de clasă” în interior, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu sunt eliminați de la conducerea PCR de către Gheorghiu-Dej, sub acuzațiile de „împăciuitorism”, „deviaționism” și „pactizare cu dușmanii”. Ca urmare, prin Decretul nr. 324 din 20 septembrie 1952 Securitatea este reorganizată sub denumirea de Ministerul Securității Statului (MSS), ca structură independentă de MAI. Cu excepția modificării denumirilor unor direcții, servicii și secții structura sa a rămas însă neschimbată. Totodată, prin înlăturarea ofițerilor apropiați grupului Pauker-Luca-Georgescu crește controlul direct al prim-secretarului partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, asupra Securității.
    În septembrie 1953 – după căderea lui Beria și reorganizarea părintelui Securității, KGB-ul – MSS fuzionează din nou cu MAI. Ministerul de Interne a fost restructurat (iulie 1956) în: Departamentul Internelor, care îngloba Miliția și Penitenciarele, și Departamentul Securității.
    Întrucît mișcarea de rezistență armată a fost lichidată pînă în 1958, iar colectivizarea agriculturii încheiată (1962), la 30 mai 1963 Trupele de Securitate vor fi reduse la dimensiunile unei secții speciale a Ministerului de Interne.
    În baza Decretului de reorganizare nr. 141 din 30 martie 1963, Direcția I este redenumită Direcția Generală de Informații Externe, care ulterior avea să se numească Direcția de Informații Externe (DIE), pînă în 1978, și Centrul de Informații Externe, pînă în 1989. Cu prilejul acestei reorganizări a Securității, DIE este ridicată la rang de direcție generală, ceea ce indică sarcinile sporite care i se acordă în această perioadă. Unitatea se afla sub comanda lui Nicolae Doicaru, DIE acționînd în permanență în colaborare cu serviciile de spionaj sovietice și fiind coordonată de ele.
    În august 1958, în urma tratativelor cu URSS, trupele sovietice au părăsit România, dar consilierii sovietici au rămas. Abia în 1964 marea majoritate a consilierilor KGB părăsește teritoriul României, Securitatea găzduind însă un număr limitat și după această perioadă.
    Preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu în 1965 nu a adus nici o schimbare în scopul și metodele folosite de Securitate. Ceaușescu s-a limitat doar la eliminarea rivalilor personali și a fidelilor lor din conducerea Securității și a MAI – ca Alexandru Drăghici, ministru de Interne (1952-1965). Acțiunea a debutat prin marcarea „abuzurilor” – în fapt, a crimelor, represiunii și a terorii – săvîrșite în perioada Dej de conducerea PMR și a Securității, pe care Ceaușescu le punea, în mod abil, pe seama concurenților săi personali și a celor indezirabili. Astfel, secretarul general al Partidului, el însuși unul din responsabilii însărcinați cu supervizarea organelor de represiune, reușește atît eliminarea rivalilor, cît și delimitarea sa de crimele făcute anterior de Partid și Securitate, îmbunătățindu-și imaginea și prin operațiuni de reabilitare a foștilor lideri comuniști uciși, în special a lui Ștefan Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu (în 1968).
    Prin Decretul nr. 710 din 22 iulie 1967 Securitatea este redenumită Consiliul Securității Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. La 3 aprilie 1968 redevine organism independent de Ministerul de Interne, aflat sub controlul Biroului Politic și al lui Ceaușescu personal. Măsura este luată în perioada liberalizării regimului comunist cehoslovac (Primăvara de la Praga) și al sîngeroasei intervenții sovietice din Cehoslovacia. Numai că la 19 aprilie 1972 revine în structura MAI, ceea ce arată că schimbarea a fost pur conjuncturală, singurele modificări dintre cele două reorganizări fiind crearea, la 10 septembrie 1971, a Centrului de Informare și Documentare și a Centrului de Cercetări Parapsihologice (pentru perfecționarea metodelor de anchetă și investigații).
    Prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973 al Consiliului de Stat direcțiile de Securitate și serviciile auxiliare sînt restructurate, iar DIE devine un organism complet separat de Securitate. În 1977 este înființat Centrul național de transmisiuni cifrate, în subordinea DIE, cu rolul de a deservi: ambasadele României, Direcția de Informații Militare și CC al PCR.
    Ultimele modificări de substanță în structura Securității au fost operate în 1978, printr-un decret al Consiliului de Stat. Astfel, din martie 1978 Securitatea se numește Departamentul Securității Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. Dincolo de schimbarea de denumire, restructurarea este o consecință a mișcărilor de opoziție din 1977 și, mai ales, a defecțiunii generalului Ion Mihai Pacepa, directorul adjunct al DIE, care a trădat comunismul și pe Ceaușescu, trecînd la americani, ceea ce a determinat o reorganizare totală. Ofițerii români cunoscuți de Pacepa și aflați în rezidențele din Occident au fost retrași în Centrală și trecuți „în conservare”. Pacepa nu a fost primul defector al serviciilor secrete comuniste române, ci cel mai important. Cunoaștem astăzi numele cîtorva zeci de cazuri de defectori din DIE, în marea lor majoritate înainte de fostul adjunct al DIE.
    Importanța sporită a Securității din această perioadă este probată și de ridicarea șefului său la rangul de ministru secretar de stat, în timp ce o parte din șefii principalelor direcții au fost numiți, la rîndul lor, miniștri adjuncți. De acum Securitatea are și sarcina de a coordona „activitatea de prevenire, depistare, neutralizare și lichidare a acțiunilor teroriste pe teritoriul României”, în acest scop fiind creată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă condusă, la început, de colonelul Ștefan Blaga. Ea avea în 1989 un efectiv de 795 de ofițeri și soldați.
    În anii ’80 structura Securității a rămas, în linii mari, aceeași cu cea stabilită în 1978.


    Personalul Securității
    Cadrele moștenite de Securitate de la SSI, Poliție și alte instituții „burgheze” au fost extrem de puține. Pentru angajare erau căutate persoane tinere, dornice de afirmare și fără o pregătire prealabilă în domeniu, ele fiind recrutate exclusiv din Partid și în cea mai mare parte dintre muncitori. Personalul Securității era angajat pe baza purității dosarului, dar, în unele cazuri, partidul făcea excepții.
    Compoziția socială a cadrelor Securității, în februarie 1949, este ilustrativă. Dintr-un total de 3 553 de persoane, 64 % erau muncitori, 28 % funcționari, 2 % intelectuali, 4 % țărani și 2 % fără profesie (revoluționari de profesie). După apartenența politică 95 % erau membri ai PCR și 5 % nu erau membri de partid. După sex, 88 % erau bărbați și 12 % femei.
    După originea etnică, 83 % erau români, 10 % evrei, 6 % maghiari, iar celelalte minorități cumulau 1 %, cifră aflată sub pragul de semnificație statistică. Tot din punct de vedere etnic, din cei 60 de ofițeri superiori, 63,3 % erau români, 25 % evrei, 5 % maghiari, 3,3 % ucrainieni, restul de 3,4 % reprezentînd procentajul cumulat al cehilor și armenilor. De remarcat numărul foarte mare de evrei în raport cu procentul acestei minorități din totalul populației din România (2-2,5 %), precum și numărul mare de ucraineni raportat la numărul total al acestor minoritari din România (sub 1 %).
    Șefii Securității, Miliției și Armatei, alături de persoanele cu funcții importante în aparatul de partid și în administrație erau formați în Uniunea Sovietică. Ei alcătuiau elita politică a regimului comunist (nomenclatura), cifrată la cîteva zeci de mii de persoane, care controla în mod total și discreționar societatea și avea acces la o gamă largă de privilegii: salarii foarte mari, vile, mașini luxoase, magazine speciale etc.
    Cadrele Securității, Miliției și Armatei au fost formate în instituțiile de învățămînt speciale ale partidului și în școlile militare, întemeiate după model sovietic. Primele dintre ele erau formate în URSS, o bună parte din personalul Securității perfecționîndu-se ulterior pe lîngă organismele similare sovietice. Cele mai importante erau Școala Superioară de Partid „A.A. Jdanov” (devenită apoi Academia de Partid „Ștefan Gheorghiu”), Academia Militară (numită „I.V. Stalin” în primii ani), Școala de ofițeri de Securitate de la Băneasa, înființată în 1948, și cele de la Oradea și Cîmpina. În general, cadrele au fost obligate să-și completeze studiile la cursurile serale. Ofițerii erau trimiși periodic la cursuri de reciclare, din anii ’60 la Școala de perfecționare a cadrelor de Securitate de la Grădiștea, de lîngă București, și la cele de la Bran și Brănești, pentru DIE. Programa de învățămînt cuprindea două laturi: pregătirea militară de specialitate și formarea culturii politice și generale. În ultimul modul de învățămînt erau predate: Limba rusă, Istoria PCUS, Istoria RPR, Economia politică socialistă, Socialism științific, Geografia generală, Matematica, Fizica, Chimia și Limba și literatura română.
    În septembrie 1948 Securitatea avea prevăzute în organigramă 3 973 de posturi, dar efectivul existent era de doar 2 281. El a crescut constant, pentru a ajunge în 1989 la cifra de 38 682 de oameni, repartizați astfel: 23 370 în trupele de Securitate, 6 602 în direcțiile centrale și unitățile speciale, 2 426 în CIE, 6 059 în birourile județene și 225 în școlile de pregătire a cadrelor.
    Începînd din 1962, absolvenți de facultăți din întreaga țară sînt selectați de partid și pregătiți să devină ofițeri, continuîndu-se însă, totodată, vechile practici de completare a studiilor liceale și superioare cu ajutorul unor adeverințe și recomandări ale conducerii Securității sau ale conducerii de partid și de stat. Metodele de lucru se diversifică și se perfecționează după 1964, punîndu-se accentul pe conspirativitate și pe prevenirea acțiunilor anticomuniste, însă continuă și acțiunile brutale de intimidare, teroare și reprimare. Astfel, la finele anilor ’60 se schimbă modul în care se ține evidența agenturii și a ofițerilor implicați în lucrul cu ea: din conținutul fișelor au fost excluse rubricile privitoare la domiciliul, locul de muncă și numele ofițerilor care îi aveau în legătură pe informatori.
    În anii ’70, la ordinul expres al lui Nicolae Ceaușescu, au fost arse, în timpul derulării operațiunilor denumite „Jarul” și „Cenușa”, dosare ale nomenclaturii de partid și ale membrilor de partid informatori ai Securității. Măsura a avut ca efect o întărire a controlului Partidului asupra Securității și sporirea fidelității ideologice a membrilor săi, informatori cu dosar. De altfel, toți membrii PCR aveau datoria să informeze Securitatea și să o ajute în orice împrejurare, după cum prevedea chiar Statutul partidului. Singura condiție, pur formală, era obținerea de către Securitate a unui aviz din partea secretarilor organizației de partid teritoriale (regionale și, mai tîrziu, județene). Nu toate dosarele informatorilor au fost însă arse, la fel cum nu întotdeauna Securitatea cerea aprobarea organelor partidului pentru urmărire informativă sau pentru racolare, poliția politică procedînd în practică la numeroase excepții.


    Modul de acțiune
    De la înființare și pînă în 1989 Securitatea a procedat la puține schimbări în modul de operare și în maniera de ținere a evidenței informativ-operative. Acestea au fost conturate în primii ani de funcționare, fiind o copie fidelă a modelului lor sovietic.
    În limbajul Securității urmărirea dușmanilor regimului (reali sau presupuși) se numește „activitate informativ-operativă” și constă în trei tipuri de acțiuni, cu rol progresiv, mergînd de la verificarea informațiilor de primă sesizare, pînă la urmărirea cea mai complexă. Prima „formă” a activității informativ-operative este „supravegherea informativă”. Ea se realizează cu începere din 1957 printr-un aparat deplin conspirat numit Serviciul de Supraveghere Operativă, al cărui rol este de a descoperi, aresta sau reține în mod secret „criminalii de stat”. Termenul de supraveghere a unei persoane era de 10-15 zile, iar tipul de dosar care se întocmea se numea „dosar de supraveghere operativă”. Acest prim tip de acțiune avea rolul nu să aștepte ca „dușmanii” să se manifeste, ci să-i identifice în mod sistematic.
    Cel de-al doilea tip de urmărire este „verificarea informativă”. Este o acțiune care are loc pe o perioadă redusă, de pînă la 6 luni, timp în care informațiile de primă sesizare sînt verificate. Tipul de dosar întocmit este „mapa de verificare”. Dacă primele informații se confirmă, se trece la tipul următor de acțiune; dacă nu, acțiunea de verificare încetează, însă persoana în cauză va fi urmărită în continuare prin „dosar de obiectiv” sau „dosar de problemă”.
    Ultima formă de acțiune este „urmărirea informativă”. Ea are ca scop „lichidare[a] în timpul oportun și cît mai complet a activității criminale dusă în țara noastră de elementele dușmănoase”. Dosarul întocmit poartă numele de „dosar de urmărire informativă”. După numărul celor urmăriți și după importanță, acesta este, la rîndul său, de mai multe tipuri: „individual” sau „de grup”, „de urmărire locală” ori „de urmărire pe țară”.
    Din datele oficiale ale Securității publicate în ultimii ani, în anul 1967 erau urmărite 424 464 de persoane. În contextul intervenției sovietice în Cehoslovacia, în 1968, numărul urmăriților scade drastic, ajungînd la 49 319 persoane. Din 1969 acest număr va crește constant până în 1989 – 71 671 în 1978, cifră în care nu intră, în mod cert, persoanele „supravegheate operativ” și probabil nici cele urmărite prin „mapă de verificare”, ceea ce înseamnă că numărul real al celor urmăriți trebuie să fie cu mult mai mare. Nu deținem cifre oficiale cu privire la numărul persoanelor urmărite după 1978.
    La rîndul său, urmărirea informativă se realizează, în primul rînd, prin „mijloace specifice”: „rețeaua informativă” – totalitatea informatorilor Securității; „tehnica operativă” (TO) – adică tehnologia aferentă urmăririi, cu ajutorul căreia se efectuau în special ascultările telefonice, fotografierea și urmărirea video; „filajul” – urmărirea pe teren a dușmanilor sau suspecților; „investigația” – obținerea secretă, pe teren, a materialelor asupra persoanelor care sunt obiectul unei acțiuni de supraveghere sau verificare; „controlul unor canale interne sau externe care pot fi folosite în scopuri ostile” – supravegherea și verificarea anturajului persoanei urmărite și/sau interceptarea corespondenței sale; și „culegerea personală de informații prin relațiile oficiale și legăturile operative ale ofițerilor de securitate” – altfel spus, discuțiile ofițerului cu secretarii de partid, șefii de cadre, directori de instituții și alte persoane cu autoritate.
    În al doilea rînd, urmărirea informativă se realizează prin „metode specifice”: „legenda informativă”, adică versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea și „secretizarea” activității Securității și inducerea în eroare a dușmanului; „combinația informativă”, care reprezintă un complex de măsuri informativ-operative îmbinate după o tactică prealabilă, care se folosește pentru rezolvarea unor sarcini ale poliției politice cu grad sporit de dificultate; „infiltrarea informatorului sau a ofițerului”, care reprezintă introducerea „legendată” a acestuia în anturajul unor persoane, într-un „obiectiv” sau „mediu” prezentînd interes pentru securitatea statului; „pătrunderea secretă”, adică intrarea legendată sau ascunsă a cadrelor Securității în anumite încăperi, cu scopul rezolvării unor sarcini operative; „percheziția secretă”, reprezintă controlul „legendat” sau secret al unor încăperi, mijloace de transport, bagaje sau obiecte aparținînd persoanelor de care se interesează Securitatea, cu scopul clarificării unor informații sau al documentării unor aspecte de interes operativ; „dezinformarea”, adică acțiunea prin care se plasează dușmanului date și informații special prelucrate în așa fel încît să nu sesizeze lipsa lor de autenticitate, ori prin care se lansează deliberat știri cu scopul influențării, în vederea susținerii și promovării unor interese operative; „jocul operativ” constă în complexul de metode și mijloace informativ-operative care se aplică de regulă în confruntarea directă cu serviciile de informații străine, opoziția anticomunistă („organizațiile extremist-teroriste”), organizațiile pentru apărarea drepturilor omului sau guvernele occidentale („cercurile sau organizațiile dușmănoase din străinătate”), cu scopul de a cunoaște și dejuca planurile „ostile” puse la cale, ori cu scopul interceptării și ținerii sub control contrainformativ a acțiunilor acestora; „cercetarea informativă” constă în acțiunea de clarificare a unor informații în legătură cu care există temeiuri de veridicitate și se realizează prin investigarea – directă sau sub acoperirea altor organe – oricăror persoane care prezintă interes operativ.
    Rețeaua informativă este compusă din mai multe categorii de colaboratori. Pînă la recrutare, persoanele avute în vedere, numite în dosare „candidați”, erau verificate informativ, iar aptitudinile și posibilitățile lor informative erau testate. Prima categorie o reprezintă „informatorii”. În deceniile cinci și șase existau două subcategorii de informatori: „necalificați” și „calificați”. Primii sînt cei lipsiți de aptitudini și de posibilități de pătrundere pe lîngă „dușman”, iar uneori și de experiență. Sînt recrutați, de obicei, dintre membrii de partid și dintre cei atașați regimului („cetățenii patrioți”). Cei calificați au posibilități de pătrundere în mijlocul dușmanilor reali sau presupuși ai regimului („elementelor subversive”), pentru a duce acțiuni împotriva lor. Sînt recrutați, de regulă, dintre aliații regimului așa cum aceștia sînt definiți ideologic de linia politică, prin raportare la originea socială („elementele strînse de clasa muncitoare”) sau dintre dușmanii reali sau presupuși, așa cum sînt definiți din punctul de vedere al originii lor sociale, recrutați prin amenințări și șantaj („elementele compromise prin legăturile și activitatea lor criminală”).
    Cea de-a doua categorie sînt „rezidenții”: informatori care conduc rețele de 5-8 informatori necalificați, recrutați dintre membrii de partid sau din organizația comunistă de tineret și, în mod excepțional, dintre cei fără de partid „aparținînd categoriei speciale mai apropiată de clasa muncitoare”. Ultima categorie o reprezintă „gazdele”, care sînt proprietarii caselor conspirative unde au loc întălnirile ofițerului operativ cu agentura. Din motive de siguranță și conspirativitate gazda era de regulă recrutată dintre membrii de partid pensionari.
    Pe lîngă colaboratorii care făceau parte din rețeaua informativă, ofițerul operativ obținea informații de la „persoane de sprijin” (administratori de bloc, responsabili de stradă, membri de partid sau alții) sub acoperirea unor instituții centrale și locale (legendat). El cerea informații despre mai multe persoane, între care și despre persoana urmărită, tocmai pentru ca interlocutorul să nu își dea seama despre cine se interesează cu adevărat. Această categorie de informatori este similarul a ceea ce în RDG se numea „colaborator neoficial” (Inoffizieller Mitarbeiter).
    Notele informative olografe redactate de colaboratorii Securității erau păstrate în „mapa anexă”, care însoțea dosarul de informator („de rețea”). Pentru informațiile importante din punct de vedere operativ ei erau recompensați în bani (chitanțele sunt păstrate uneori în dosarele de rețea), cu cadouri, în alimente sau obțineau alte facilități (favoruri în plan profesional, plecări în străinătate etc.).
    Fondul „Rețea” al Securității păstrează încă un număr de aproximativ 400 000 de dosare de informatori, pentru perioada 1948-1989. Pentru o comparație, Stasi, Securitatea est-germană, păstra în 1989, la o populație cu 6 milioane mai mică decît cea a României, circa 100 000 de dosare de informatori, ceea ce arată că Securitatea română era mult mai grafomană, altfel spus: birocratizată. Deși păstrează informațiile, arhivele nu înregistrează numărul colaboratorilor neoficiali ai Securității (persoane de sprijin, colaboratori ocazionali, secretari de partid etc.). Conform cifrelor oficiale, în 1967 existau 118 576 de informatori înregistrați. În anul următor cifra scade drastic la 84 875, pentru ca din 1970 să crească în mod constant până în 1989, în anul 1972 ea fiind de 100 093 de persoane.
    Începînd cu a doua jumătate a deceniului șase Securitatea a trecut la măsuri preponderent preventive. Le vom detalia începînd de la cea mai simplă, pînă la cea mai complexă, ceea ce corespunde creșterii în intensitate a represiunii. Prima dintre ele este „pregătirea contrainformativă” a populației, rolul său fiind „dezvoltarea vigilenței față de înercările dușmănoase”. Urmează „influențarea pozitivă”, care are loc în cazul în care oamenii vehiculează idei neconforme cu ideologia („idei și concepții negative”) și cu practica politică a regimului („acte antisociale ce pot aduce prejudicii intereselor statului”). Se realizează prin rețeaua informativă sau prin persoane cu autoritate de la locul de muncă ori din familie, iar uneori chiar de către ofițer.
    Cea de-a treia măsură operativă este „atenționarea”, aplicată persoanelor despre care Securitatea consideră că pot acționa altfel decît o cere regimul („fapte antisociale”), sau care fac parte dintr-un grup care scapă controlului Organelor („anturaj cu preocupări necorespunzătoare”). Urmează „avertizarea”, adică măsura prin care unei persoane i se cere să se conformeze ideologiei și politicii regimului („legilor și normelor de conviețuire socială”), deoarece comportarea sa poate conduce la acțiuni contrare politicii partidului-stat („împotriva securității statului”). Persoanelor avertizate li se iau angajamente în care declară că au înțeles că măsura este „justă” și se angajează că vor respecta politica regimului („legile”) și nu vor mai aduce sub nici o formă atingere ideologiei și practicii politice comuniste („intereselor de apărare a securității statului”). Ea este aplicată atît cetățenilor români, cît și celor străini.
    Cea de-a patra măsură operativă este „punerea în dezbatere publică”, și se aplică de către organizațiile paravan ale partidului comunist, cărora Securitatea le pune la dispoziție datele necesare. Ea reprezintă o „demascare” publică, adică un tip de tortură psihică specific țărilor de „democrație populară”. Prim-secretarul Comitetului Județean de partid (sau al municipiului București) își dă acordul pentru aplicarea măsurii, șefii Securității județene (ori al municipiului București) aprobarea și Direcția de Cercetări Penale a Securității avizul. Urmează „destrămarea”, care reprezintă un complex de măsuri cu scopul încetării acțiunilor de grup neconforme ideologic („activități necorespunzătoare”) și care pot să conducă la opoziția față de regim („infracțiuni ori alte fapte antisociale”). Este o îmbinare a măsurilor indicate mai sus, iar ținta sa nu este doar destrămarea anturajului, ci și a concepțiilor membrilor care îl compun.
    Cea de-a șaptea măsură operativă este „neacordarea ori retragerea avizului de securitate”. Este aplicată persoanelor incomode ideologic, avînd ca efect retragerea unor privilegii care depindeau nemijlocit de avizul Securității, ca de pildă viza pentru a călători în străinătate. Întrucît Securitatea era un organism care funcționa complet conspirat – a se citi: ilegal – această măsură era luată în orice caz în care ofițerul responsabil o considera necesară. Penultima măsură este cea privind „aplicarea de amenzi contravenționale”. În cazul în care o persoană continua să se opună regimului, după ce a fost „atenționată”, „influențată”, „avertizată” sau, după caz, „destrămată”, primea amenzi foarte mari tocmai pentru a-i anihila nu doar posibilitățile de acțiune, ci chiar și mijloacele de subzistență.
    Ultima măsură este „întreruperea dreptului de ședere în RSR sau declararea ca persoană indezirabilă”. Prima parte a ei îi privea pe cetățenii români, cărora, pe motiv că protestau împotriva regimului și/sau se exilau („lezarea securității statului”), li se retrăgea cetățenia română. Cea de-a doua parte a măsurii îi avea în vedere pe cetățenii străini care denunțau flagrantele încălcări ale drepturilor omului.


    Represiunea
    Rolul Securității era de a asigura supravegherea opozanților reali și presupuși ai regimului comunist și de a lua măsuri de prevenire și reprimare a acțiunilor lor. Obiectivul fundamental a fost distrugerea oricărei opoziții față de Partidul Comunist și menținerea puterii cu orice preț, concluzie care rezultă atît din documentele interne, cît și din modul de operare al Securității. Arestările în plină stradă, perchezițiile domiciliare repetate, ținerea în arest luni la rînd fără mandat sau detenția prelungită în absența unei sentințe judecătorești, torturile la care erau supuși arestații și anchetații au fost și au rămas practici curente ale Securității de la înființare și pînă la prăbușirea regimului Ceaușescu.
    După anii ’60 metodele Securității devin mai „rafinate” – dat fiind că regimul este pe deplin consolidat, iar opoziția distrusă, acțiunile Organelor fiind orientate prioritar către prevenirea și împiedicarea formării unor noi nuclee de opoziție. Protestatarii sînt atent supravegheați – chiar pe față, ca metodă de intimidare – și sunt descurajați prin chemări repetate la Securitate, compromitere și alte metode. Nu se renunță nici la practicile brutale, a căror eficiență a fost probată în primii ani, o dovadă fiind „cazul” Gheorghe Ursu, ucis în noiembrie 1985 în urma torturării de către ofițeri de Securitate și Miliție în cursul anchetei și de către deținuți de drept comun, colaboratori ai acestora, în arestul Securității din Calea Rahovei. Securitatea reușește să fie omniprezentă în societatea românească, populația fiind permanent supravegheată printr-un mare număr de informatori din toate instituțiile și mediile sociale.
    Dosarele Securității înregistrează doar sarcinile și o parte din măsurile operative luate împotriva celor urmăriți și persecutați de regim, nu însă și: crimele, violurile, torturile și celelalte violări ele drepturilor omului comise în mod sistematic.
    Primele valuri de arestări au avut loc în perioada de tranziție 1945-1948, în care represiunea a fost organizată și condusă de PCR și KGB, îndreptată împotriva persoanelor și structurilor de vîrf ale Vechiului Regim. Rolul represiunii a fost acela de a lichida fizic și social dușmanul ideologic. Primele arestări sunt făcute, începînd din 1945, de către „Corpul Detectivilor”, embrion al viitoarei Securități, la conducerea căruia se afla Alexandru Nicolski. În data de 14 ianuarie 1945, 75-80 000 de etnici germani sunt deportați în Siberia, fiind prima operațiune de anvergură realizată de către poliția politică a partidului sub coordonarea KGB. În această perioadă sînt arestați, anchetați și condamnați funcționari de rang înalt ai Vechiului Regim, membri ai PNȚ (1947), ierarhia greco-catolică (1948), PNL (1948), PSDI (1948) și ai Mișcării Legionare (1948).
    Împotriva represiunii s-au constituit, încă din 1944, grupuri de partizani, care aveau ca scop organizarea rezistenței armate împotriva regimului comunist și a ocupației sovietice, în speranța izbucnirii unui nou război mondial între Occident și Blocul sovietic. Rezistența armată era formată dintr-un nucleu combatant (compus din foști ofițeri deblocați și rezerviști) și grupul de sprijin (cei care îi aprovizionau cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, muniție, și îi informau despre măsurile luate de regim și acțiunile Securității). A existat chiar un proiect de unificare a organizațiilor anticomuniste („Organizația T”, „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu” ș.a.) și a grupurilor de partizani, dar a fost zădărnicit de Securitate, care i-a arestat pe lideri și a izolat grupurile de rezistență existente în diferite regiuni. Pînă în 1958, cînd trupele sovietice se retrag din România, acest tip de opoziție este lichidat de trupele de Securitate și de Miliție.
    Principalele grupuri de rezistență armată au fost conduse de: Vladimir Macoveiciuc (1944-1946) și Gavril Vatamaniuc (1949-1955) în Bucovina; Spiru Blănaru (1948-1949) și Gheorghe Ionescu (1949-1951) în Banat; Nicolae Dabija (1948-1949) în Munții Apuseni; Nicolae Trocan (1949-1952) în Oltenia; Ion Gavrilă (1949-1957) în Făgăraș; Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu (1949-1959) în Argeș; frații Fudulea și Gogu Puiu (1949-1950) în Dobrogea.
    De-a lungul perioadei 1948-1964 represiunea este generalizată pentru că atinge toate straturile sociale, urmărind distrugerea în profunzime a societății și a valorilor tradiționale. Valurile de arestări se succed neîntrerupt, alimentînd sistemul de detenție.
    O primă acțiune de amploare, în care Securitatea a avut un rol important, a fost aplicarea Decretului nr. 83 al Marii Adunări Naționale (MAN), din 3 martie 1949, prin care era confiscat ceea ce mai rămăsese din proprietățile de pînă la 50 de ha. Numărul familiilor afectate de măsură a fost de 2 000, reprezentînd 3 000 de persoane.
    În 1950, în baza HCM nr. 2 din 13 ianuarie, prin decretul nr. 6 al MAN sînt înființate lagărele de exterminare prin muncă forțată și de reeducare, numite atunci „unități de muncă”, iar din 1952 „colonii de muncă”. În baza acestui decret și a Decretului nr. 257, a HCM nr. 1554 din 22 august și a Deciziei MAI nr. 77 din 25 august – toate din 1952 –, între 1950 și 1954 au fost trimise în lagăre de muncă forțată un număr de 22 077 persoane. Toate aceste cifre oficiale provin din arhivele Securității.
    Între 1949 și 1952 sînt arestați și restul ierarhilor greco-catolici și romano-catolici, iar în 1950 demnitarii Vechiului Regim. În 1951 sînt „dislocate” în Bărăgan 43 900 persoane din regiunea Banat și 1 100 persoane din regiunea Constanța, nesigure din punct de vedere politic. Preoții și credincioșii de toate cultele sînt arestați în 1952, iar în perioada 1948-1956 partizani și membri ai grupurilor de sprijin. Prin Decizia MAI nr. 239 din 1952 au fost „dislocate” din centrele aglomerate, ca să fie mai bine supravegheate, un număr de 6 000 de familii.
    În 1956 sînt arestați studenți de la Timișoara și București care s-au solidarizat cu revolta maghiară. Prin HCM nr. 237 din 12 februarie 1957 (dată în completarea HCM nr. 337 din 1954), a fost fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2 241 de persoane. Conform cifrelor oficiale, numărul persoanelor cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu este, pentru perioada 1949-1961, de circa 60 000.
    În 1958, înainte de retragerea trupelor sovietice, sînt arestați din nou, în mod preventiv, „legionarii”, foștii membri marcanți ai partidelor istorice, foștii deținuți politici care nu fuseseră reeducați, țăranii care refuzau să intre în CAP, membri ai asociațiilor de scriitori, de artiști, filateliști și jucători de bridge. Rolul acestui din urmă val de arestări era să lichideze ultimele vestigii ale societății civile, căci societatea civilă este cea care produce opoziția.
    Prin decretul nr. 89 al MAN din 17 februarie și HCM nr. 282 din 1952, erau stabilite locuri de muncă obligatorii, măsura fiind aplicată între 1958 și 1963 unui număr de 3 658 de persoane.
    Unele dintre cele mai dure locuri de detenție erau Aiud, Gherla, Pitești, Jilava, Sighet, Rîmnicu-Sărat și lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu cunoaștem date oficiale sau neoficiale globale despre numărul persoanelor deținute în închisori și lagăre, tot așa cum nu există nici estimări credibile despre numărul persoanelor exterminate.
    Între 1949 și 1951, în cinci închisori (Pitești, Gherla, Tîrgu-Ocna, Ocnele Mari și Brașov) și într-un lagăr (Peninsula) s-a desfășurat reeducarea „de tip Pitești”, al cărei scop era transformarea deținuților din opozanți reali sau presupuși ai regimului, în susținători reali, prin utilizarea tehnicilor de tortură fizică și psihică.
    Între 1960 și 1964, în închisorile Aiud, Gherla, Botoșani, Jilava și în lagărul de la Periprava regimul comunist întreprinde o a doua mare acțiune de reeducare a deținuților politici, numită „reeducarea prin autoanaliză”.
    O bună parte a sistemului de detenție politică este abandonată în 1964. Regimul este acum stabilizat, iar sistemul său carceral, care își îndeplinise sarcinile ideologice de etapă, devenise foarte costisitor, atît din punct de vedere politic cît și economic. Din 1962 regimul începe eliberarea deținuților politici, populația fiind bine controlată acum prin instituțiile statului. În 1964 marea majoritate a deținuților politici sînt eliberați, dar sînt în continuare urmăriți și anchetați periodic de Securitate, care căuta să-i recruteze ca informatori pentru a-i compromite și pentru a-și îndeplini sarcinile operative.
    După 1964 arestările sînt mai rare, comparativ cu perioada precedentă. Cu toate acestea, sistemul de detenție durează tot atît cît regimul care i-a dat naștere. El funcționează însă camuflat. Opozanții regimului comunist sînt dați afară din serviciu, arestați, anchetați și amenințați sau șantajați de Securitate. Dacă aceste tehnici de control eșuează, ei sînt fie închiși sub un pretext de drept comun (deținere ilegală de valută și aur, evaziune fiscală, delapidare, homosexualitate etc.), fie trimiși într-un azil psihiatric. Cele mai importante centre de tratament psihiatric erau Spitalul din Poiana Mare, jud. Dolj, Spitalul „Gheorghe Marinescu” din București, Spitalul închisorii Jilava – salonul de psihiatrie, Spitalul din localitatea Dr. Petru Groza, jud. Bihor, Spitalul Voila din Cîmpina. La fel ca în URSS, România comunistă a folosit pe scară largă psihiatria în scopuri politice, ca soluție împotriva contestării din interiorul țării.
    În perioada anilor ’70-’80 singura formă eficace de opoziție la regimul comunist a fost dizidența. Primul dizident din România este scriitorul Paul Goma care, începînd din 1973, trimite în Occident scrisori deschise în care protestează împotriva încălcării drepturilor omului de către regimul comunist. Dizidența lui Goma debutează în februarie 1977, cînd se solidarizează cu Mișcarea Karta ’77 din Cehoslovacia. El reușește în scurt timp să contureze o mișcare de opoziție, alături de el asociindu-și semnăturile pe un protest circa 200 de persoane. După lichidarea rezistenței armate aceasta a fost prima încercare de coagulare a unei opoziții. Semnatarii protestului vor fi arestați, anchetați și o parte din ei constrînși să plece în exil. Goma însuși, după a fost arestat, bătut și drogat în arestul din Calea Rahovei, în noiembrie 1977 va fi obligat să se exileze la Paris, unde trăiește și în prezent.
    În august 1977 a avut loc greva minerilor din Valea Jiului. Această primă acțiune de protest a muncitorilor a luat ca model Mișcarea Goma – de aceea prima declarație a greviștilor a fost una de solidarizare cu Paul Goma și cu acțiunea inițiată de el – și a fost grăbită de deteriorarea condițiilor lor sociale și economice. Greva a fost reprimată brutal de Securitate și Armată, din cei 35 000 de greviști circa 4 000 de mineri fiind „dislocați”. Conducătorii grevei, Ioan Constantin Dobre și G. Jurcă, au fost arestați și au murit în accidente de mașină regizate de Securitate.
    Al doilea dizident este muncitorul Vasile Paraschiv, unul dintre semnatarii apelului lui Paul Goma, din februarie 1977, motiv pentru care a fost, în repetate rînduri, răpit, bătut, concediat din serviciu și internat de Securitate în spitale psihiatrice. La invitația Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, ajunge la Paris unde, împreună cu medicul Ion Vianu, pe 6 februarie 1978 denunță represiunea psihiatrică. Pe 18 aprilie participă la o conferință de presă împreună cu secretarii confederațiilor sindicale franceze și cu reprezentanți ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier: Victor Fainberg – pentru URSS, Alexandr Smolar – pentru Polonia și Jan Letcinski – pentru Cehoslovacia, denunțînd absența libertății de asociere sindicală și prezentînd un program în unsprezece puncte de natură să conducă la crearea sindicatelor libere.
    După întoarcerea în țară, Paraschiv aderă la recent înființatul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR), organizat de muncitori din Turnu Severin și București, în cîteva zile sindicatul numărînd 2000 de aderenți. Crearea acestui sindicat necomunist reprezintă prima încercare de asociere liberă a muncitorilor, anterioară Solidarității poloneze (1980), reprimată brutal de Securitate.
    În anii ’80 dizidența este reprezentată de Doina Cornea, fostă profesoară la Universitatea din Cluj. Ea trimite la Radio Europa Liberă texte critice asupra situației din România începînd din 1982, însă dizidența sa debutează în 1987, cînd se solidarizează cu greva muncitorilor brașoveni, protestînd împotriva flagrantelor încălcări ale drepturilor omului.
    În 15 decembrie 1987 muncitorii de la uzinele din Brașov se revoltă împotriva condițiilor de viață inumane impuse de regimul comunist sub pretextul lichidării datoriei externe a țării. Manifestația spontană din ziua alegerilor locale a fost reprimată violent de Securitate. În zilele următoare au fost arestate circa 300 de persoane, 61 de presupuși instigatori fiind anchetați, torturați sălbatic, apoi condamnați la închisoare cu suspendare și trimiși în „domiciliu obligatoriu” în diferite localități.
    Protestele cele mai cunoscute din anii ’80 împotriva lui Ceaușescu și a regimului său au fost cele ale lui William Totok, Sőcs Gezá, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Mariana Celac, Mihai Botez, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Deșliu și Lazslo Tőkes.
    În martie 1989, șase membri ai nomenclaturii superioare – Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Ion Răceanu, Corneliu Mănescu și Constantin Pârvulescu – au trimis o scrisoare de protest împotriva politicii lui Ceaușescu, difuzată și de posturile de radio occidentale de limbă română. Spre deosebire de dizidență sau de alte tipuri de opoziție, „Scrisoarea celor șase” reprezintă o acțiune care rămâne în perimetrul sistemului comunist, principala acuză la adresa lui Ceaușescu fiind aceea că s-a îndepărtat de tradiția marxist-leninistă. Acești foști membri ai nomenclaturii, care au beneficiat de protecția Moscovei, nu au suferit din partea Securității consecințele grave care urmau în mod obișnuit (anchete, bătăi, torturi etc.).
    Poliția politică a regimului comunist, Securitatea, a fost creată și organizată într-un singur scop: menținerea la putere a nomenclaturii și distrugerea oricăror inamici reali sau potențiali ai statului comunist. Alături de Securitate, PCR – partidul unic care se identifica cu statul și era, prin chiar legea de înființare a Securității, comanditarul ei (după modelul sovietic a cărui copie fidelă a fost) – a folosit permanent în scopuri represive și alte instituții: Miliția, Grănicerii, Pompierii (toate trei reunite în Ministerul de Interne, alături de Securitate), Armata, Procuratura, Justiția, ori altele precum: Ministerul de Externe (o anexă a DIE), Ministerul Învățămîntului (școlile de toate tipurile), Ministerul Cercetării, Ministerul Sănătății, Ministerul (Departamentul) Cultelor (el însuși o anexă a Securității) și chiar ierarhiile cultelor religioase oficiale.


    Gama de operațiuni a DIE
    Ea cuprindea o suită foarte largă de acțiuni sub acoperire împotriva Exilului românesc, care mergeau de la spionaj, subversiune, propagandă a regimului și a imaginii lui Ceaușescu, dezinformare, furt de tehnologie, pînă la terorism, atentate, asasinate și răpiri de persoane. Toate aceste acțiuni erau subsumate principiului ideologic al luptei împotriva capitalismului și a dușmanilor din exterior.
    Începînd din 1951, cînd serviciul de spionaj extern este reîntemeiat de către KGB, gama sa de operațiuni se extinde treptat, în funcție de obiectivele politice ale regimului și de conjunctura internațională. De la înființare și pînă în 1989 DIE a fost mai întîi sub strictul control al Moscovei, iar apoi a operat în strînsă colaborare cu serviciile secrete sovietice.
    Prima și singura acțiune de amploare a spionajului comunist român a fost realizată în anii ’60 de către Mihai Caraman, ofițer DIE care lucra sub controlul sovieticilor (cu grad în KGB), care a construit o rețea de sustragere de documente secrete de la sediile NATO din Paris și Bruxelles.
    După tipicul KGB, DIE a răpit persoane din Occident pentru a le aduce în țară, cu scopul de a le ancheta, judeca și condamna. Un exemplu este Ovidiu Beldeanu, răpit pe 31 august 1958 din Berlinul occidental, unul din cei care în 1955 au atacat Legația Română din Berna, cu scopul de a denunța activitatea acesteia ca agentură de spionaj sovietică. Acțiunii de atunci Securitatea i-a răspuns prin întocmirea unor liste de exilați români considerați periculoși, care urmau să fie anihilați. În unele cazuri, Securitatea racola ca informatori persoanele răpite. Astfel, avocatul Traian Puiu, fost lider legionar, a fost răpit din Viena pe 20 ianuarie 1959 și ulterior a fost numit șef al Comitetului Român de Repatriere, organ care masca o vastă operațiune de recuperare a elemenelor naționaliste, de dezinformare și de dezbinare a exilului românesc, inclusiv prin publicațiile specializate din țară („Glasul Patriei” sau „Tribuna României”) și Occident („B.I.R.E.”, „Stindardul” ș.a.).
    O altă practică a DIE a fost atentatul, realizat fie direct de ofițerii săi, fie prin intermediari: traficanți de droguri, criminali plătiți sau teroriști. Ilustrative sînt „cazurile” Monicăi Lovinescu, care în 1977 a fost bătută îngrozitor cu scopul de a nu mai putea vorbi la Radio Europa Liberă, și al lui Paul Goma, Șerban Orescu (ziarist la Radio Europa Liberă) și Nicolae Penescu (personalitate a exilului), care în 1981 au primit colete cu bombe camuflate în cărți. În același an DIE a încercat răpirea fiului lui Goma, iar în anul următor scriitorul a fost ținta unei tentative de otrăvire. La rîndul său, scriitorul Virgil Tănase a fost ținta unei tentative de răpire, însă ofițerul Matei Pavel Haiducu (Hirsch), însărcinat cu aceste misiuni, s-a predat DST-ului francez. Un alt caz a fost cel al lui Emil Georgescu, redactor la Radio Europa Liberă, asupra căruia au avut loc două atentate: mai întîi a fost accidentat de o mașină, apoi a fost înjunghiat.
    Ca măsură de anihilare folosită de DIE, s-a încercat în permanență discreditarea, compromiterea și șantajarea opozanților anticomuniști. Cei trei directori ai Secției Române a Radio Europa Liberă, Noël Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu au murit în 1981, 1983 și, respectiv, în 1988 în urma unei forme de cancer galopant, datorată, după toate probabilitățile, iradierii lor de către agenții DIE. Toate operațiunile privind postul de Radio Europa Liberă s-au desfășurat sub numele de cod „Eterul”, iar seria de atentate a fost organizată și executată de cunoscutul terorist internațional Ilici Ramirez Sanchez (alias Carlos, Șacalul), care a fost instruit la București de către șeful DIE, generalul Nicolae Pleșiță.
     (va urma)
    Associated Topics

    Noduri si reteleSecuritatea si cultura


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.96 Seconds