|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 52 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Titus Filipas. Egalitarianism în "Ferentari" Scris la Friday, December 15 @ 19:17:01 CET de catre asymetria |
Indiferent de angajator, ziaristul român poate fi totuși util binelui public dacă articulează la discursul comun un minimum de concepte noi, adăugând discernământ și judecăți de valoare asupra evenimentelor din cotidian. Comentarii la furtul egregios de energie din rețeaua cartierului Ferentari arătau felul cum unii ziariști privesc „egalitarianismul” și chestiunea formării profesionale.Egalitarianism în "Ferentari" „Ziaristul angajat” din presa liberă românească are acum drept patron, cel mai adesea, un „petroliberal”. La emisiunea „3x3” de pe canalul Realitatea TV, din 18 noiembrie 2006, „ziaristul angajat” exprima opinii depreciative la adresa fruntașului liberal Theodor Stolojan, ferocele dușman al „petroliberalilor”. Prin 1992, seniorul Corneliu Coposu spunea cuvinte frumoase la adresa familiei tîrgoviștene din care provenea Theodor Stolojan. Familia îl formase metodic și performant pe viitorul prim- ministru. Domnul Theodor Stolojan mărturisea că antamând o problemă de administrare nouă citea una sau două cărți introductive în temă. Așa se construiește discursul. Dimpotrivă, premierul Călin Popescu Tăriceanu declara, fără să abandoneze mina de satisfacție, că nu pricepe “accizele” pe care le implementa cabinetul său, candoarea domniei sale cuprindea și alte teme de politică economică. Disprețuind tutorialele economice, Călin Popescu Tăriceanu proclama totuși : „Economia duduie!”. Știm că după epoca fanariotă, condiția economică românească s-a ameliorat continuu, Călin Popescu Tăriceanu păstrează trendul istoric, dar Ceaușescu se putea lăuda cu același succes. Indiferent de angajator, ziaristul român poate fi totuși util binelui public dacă articulează la discursul comun un minimum de concepte noi, adăugând discernământ și judecăți de valoare asupra evenimentelor din cotidian. Comentarii la furtul egregios de energie din rețeaua cartierului Ferentari arătau felul cum unii ziariști privesc „egalitarianismul” și chestiunea formării profesionale. În opiniile despre disperatul “caz Ferentari – Zăbrăuți”, domnul Ion M. Ioniță de la cotidianul Adevărul demonstra că nu citise vreun tutorial pe tema „redistribuirii de bogăție”. Dacă interpretarea mea este corectă, în discuția cu Stelian Tănase pe Realitatea TV, Ion M. Ioniță cerea totuși aplicarea justiției distributive în Ferentari – Zăbrăuți. Ion M. Ioniță are intuiția, remarcabil de corectă în termenii justiției distributive, că toți copiii aceia săraci din Ferentari – Zăbrăuți trebuie să rămână în București pentru a primi o educație de calitate. Principiile justiției distributive sunt principii normative destinate alocării bunurilor (resurselor, inclusiv resurselor educaționale) care se găsesc în cantitate redusă. Ca discurs, justiția distributivă se concentrează asupra caracterului acceptabil, ori „drept”, al (re)distribuției bunurilor în societate. În context social, chestiunile etice tratate în justiția distributivă sunt considerate a fi acute, grave, importante. Din cauza aceasta, justiția distributivă trebuie să fie divulgată, popularizată, învățată. Pe web există deja (ne referim la anul 2006) două generații de situri unde persoanele doritoare de cunoaștere prudențială pot învăța justiția distributivă prin profile statistice, interviuri, jocuri video. Jocul interactiv chemat „Distributive Justice in America” este oferit populației din New York prin intermediul unei instalații electronice integrate la Whitney Museum of Art. Vizitatorilor li se mai oferă șansa, pentru unii din ei nesperată, de a crea propria societate virtuală, ideală din punctul de vedere al justiției distributive. Conținând și multă grafică, siturile educaționale din generația a doua pentru achiziționarea elementelor de justiție distributivă sunt redactate în limba engleză, majoritar. Există și fericite excepții de la acest exclusivism al englezei educaționale pe web. Enumerăm două notabile „cazuri balcanice”: situri de etică distribuțională redactate în limbile croată și turcă, vă puteți imagina așa ceva ? Totuși, dacă doriți un limbaj facilitînd realmente accesul Dumneavoastră la conceptele noi, -- se spune uneori că această „vorbire” ține de categoria limbajelor sacre --, recurgeți la engleza vorbită de profesorii de la Harvard University. Textele de justiție distributivă cele mai citite, actualmente, îl au ca autor pe filosoful harvardian John Rawls (1921 - 2002), egoist prudențial epitomic. După un stagiu ca infanterist pe frontul din Pacific, consecințele infernului de la Hiroșima îl îndeamnă pe John Rawls să studieze filosofia morală. John Rawls reflectă mult asupra temei, publică prea puține articole științifice. Scrie lent și eficient, în celebrul stil explicativ Bourbaki, marele text educațional de cunoaștere prudențială intitulat ‚O teorie a dreptății’ („A Theory of Justice”, 1971). În paginile cărții „O teorie a dreptății”, acum lectură obligatorie pentru învățarea filosofiei morale, John Rawls încearcă să rezolve problema justiției distributive cu ajutorul unei versiuni personale de Contract Social. În construcția gândiristă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke), Jean Jacques Rousseau), și Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la John Rawls o cooperare conștientă între grupuri, prin negocieri pe un set de valori etice. Cursul lui John Rawls despre ‚teoria dreptății’ și distribuția bogăției a influențat nu doar filosofia politică și morală, ci și gândirea economică. Dar discutând despre sărăcie în Ferentari sau în Vaslui, domnul Ion M. Ioniță nu pare animat de considerații rawlsiene. Sintagma „justiție distributivă” nici măcar nu a fost pronunțată de ziarist în aparițiile sale pe Realitatea TV, ori pe canalul de știri Antena 3. Totuși domnia sa a dovedit mereu că posedă capacitatea să articuleze conceptele într - un nexus. Ceva „justiție distributivă” există în discursul spontan al domnului Ion M. Ioniță. Principiile justiției distributive se extind în general pe multe dimensiuni (număr de concepte definitorii). Să considerăm aici numai dimensiunea egalitariană și dimensiunea utilitariană. Egalitarianismul introduce dezechilibre în gestionarea resurselor, producînd numai în ritmuri reduse efectele benefice căutate din start. Teoriile utilitariene ale justiției distributive performează mai bine decât teoriile egalitariene, utilitarianismul alocând resursele acolo unde ele aduc maximizarea ‚Binelui’. În general, persoanele publice pronunțând discursul în notă egalitarianistă se bazează pe noțiuni de justiție distributivă. Din cauza aceasta, interpretarea pe care o propun celor pronunțate de Ion M. Ioniță la emisiunea „3x3” este aceea că domnia sa favorizează instinctiv teoriile egalitariene ale justiției distributive. Regula economică simplă ne spune că bogăția dintr -o economie nu reprezintă o cantitate fixă, transmisă de la o perioadă la alta. Bogăția poate mereu să fie creată, aceasta a fost experiența țărilor industrializate în ultimele două secole și jumătate. Altă regulă de tutorial economic ne învață că veniturile și bogăția nu sunt “distribuite”. Aceasta pentru că bogăția nu este mai întâi creată, apoi distribuită. Cianotipul privind posesia de bogăție spune că veniturile persoanei și bogăția sunt create, și inițial deținute legitim, posedate legitim, chiar de către persoana care creează acea bogăție. Iar între „crearea de bogăție” și „redistribuirea de bogăție” există un conflict din punctul de vedere al justiției naturale. Prin impozitările pe care le impune și le percepe, statul asigură principalul mecanism prin care se realizează „redistribuirea de bogăție”. Cred sincer că orice „redistribuire” de bogăție înseamnă furt camuflat, dar admit că acest conflict între „crearea de bogăție” și „redistribuirea de bogăție” se poate aplana recurgînd la „reguli de contrapartidă” (‚trade offs’) adecvate. În contextul social actual se pune întrebarea : Asigură și respectă statul român cele mai potrivite „reguli de contrapartidă” pentru „redistribuirea de bogăție”, o bogăție rezultată din impozitare ? Într- o campanie oficială de educație fiscală pentru elevi, campanie plătită de statul român și organizată de domnul Sebastian Bodu, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF), eu aș fi vrut să existe claritate și transparență asupra evaluărilor- și- echivalărilor –prin- compromis, ori ale „regulilor de contrapartidă” aplicate în re-distribuirea banilor strînși prin impozitare. Cineva a luat bani grei, presupun, pentru redactarea conținutului pliantelor campaniei de educație fiscală "S-o facem legal". Eu aș fi preferat sublinierea aspectelor educaționale rawlsiene în campania de educație fiscală în școli. Bănuiesc că nu a fost așa. Găsesc confirmarea indirectă în articolul http://www.evz.ro/article.php?artid=279927 ) din cotidianul Evenimentul Zilei. Jurnalistul Lucian Hainăroșie ne redă următoarea declarație a ministrului Mihail Hărdău: „Noi am fost de acord cu inițiativa, dar nu am fost consultați în legătură cu conținutul mesajelor. După ce au fost făcute publice textele, am cerut ca niciun pliant cu acest conținut să nu fie distribuit în școli”. Doamne, unde merg banii noștri ? Cel puțin un funcționar din Ministerul Educației este plătit ca să verifice conținutul logic și educațional corect al textelor și documentelor pe care trebuie să le aprobe domnul ministru. Dar conținutul textelor a fost verificat de lucrători benevoli, critici și inteligenți din unele ONG –uri : Societatea Culturală Noesis, organizația Ombudspersons for National Minorities, Centrul de Studii Internaționale, Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință și Asociația Accept. Eu îmi puneam numai problema, --majoră din perspectiva mea culturală, dar poate că numai de importanță minoră pentru alții--, privind arhetipurile culturale folosite în regulile de contrapartidă în redistribuția banilor adunați din impozite. O declarație comună a organizațiilor non-guvernamentale amintite nu analizează chestiunile de justiție distributivă din campania de educație fiscală condusă de domnul Sebastian Bodu. Dar ne semnalează că din punct de vedere logic și educațional lucrurile stau mult mai rău. Declarația ONG –urilor scoate în evidență "limbajul vulgar, cu raționamente naive sau greșite, și care denotă o mentalitate de forță, autoritaristă, violentă", al pliantelor educaționale redactate pe bani grei de „specialiștii” de la ANAF. Nu pot să nu remarc profesionalismul celor din ONG –urile amintite privind cunoașterea noțiunilor trebuincioase de psihologie colectivă și de Teorie Culturală. Intervenția salvatoare a domnului Gigi Becali, îi putem zice Becali -“Sator”? pentru aplanarea conflictului din cartierul Ferentari – Zăbrăuți, nu înseamnă o „redistribuire” de bogăție din care Gigi Becali ar pierde. Sînt un tip interogativ, rămâne o „enigmă economică” pentru mine felul cum a fost creată această bogăție care este „redistribuită” de Gigi Becali, capitalistul succesului inexplicabil în afaceri. Gigi Becali dă vina pentru norocul său pe bunul Dumnezeu. El nu are nevoie de cauzalități, de lectura tutorialelor economice ori a tutorialelor ecologice, nici de „explicațiile eficiente”. Cum a fost creată bogăția unor personaje precum Gigi Becali ori SOV? Altfel spus, “cum au adăugat ei valoarea” ? Misterele aproape divine ale “adăugării de valoare economică” de către „capitaliștii” SOV și Gigi Becali nu se încadrează în reguli economice. Nu sunt un proces transparent, cum ar fi normal de așteptat, de cerut, într- o democrație reală. Intervenții de felul acestora, tipice unei dictaturi a imposturii economice, perturbă societatea românească, în amonte și în aval față de „intervenții”. Iar postura de Sator-Salvator a lui Gigi Becali stopează proiectele manageriale democratice, ucide în fașă evoluția organizată Kaizen a calității în economia românească - propoziția precedentă nu este legendă inserată pe desen manga. Totuși administratorii publici, precum Mioara Mantale, prefectul Capitalei, salută asemenea intervenții. Elita administrativă din care fac parte și prefecții era instruită, pe vremuri, în spiritul filosofiei unui Homo Oeconomicus burghez. Cum ajunge Mioara Mantale să facă parte din „haute bourgeoisie”? Rămâne, și acesta, un mare mister. Doamna prefect Mioara Mantale mai sugera că ar exista programe ale Uniunii Europene ce pot fi activate pentru plata permanentă a facturilor celor din Ferentari Zăbrăuți. Eu încep să cred sincer în temeinicia sfaturilor economice ale unui specialist precum domnul Ilie Șerbănescu: Nu există modele economice din exterior pe care România le poate urma. „Modelul economic” este de fapt propunerea didacticistă a unui „surogat de realitate”, iar dacă propunerea vine din partea unui politician, ea este pură demagogie și flagrant populism. Realitatea românească este cu mult mai complexă decât orice model construit de către experții străini. În ceea ce îi privește pe autohtoni, reamintim că nici măcar gândirea unică a unui dictator ce acaparează totul, amăgindu -se ori fiind amăgit că el controlează totul, nu a putut să înțeleagă această realitate românească, depășită în complexitate poate numai de realitatea din India. Televiziunile din România au preluat și au difuzat larg reacția unuia dintre marii lideri de opinie din România post - revoluționară, poetul Mircea Dinescu, la cazul public din Ferentari – Zăbrăuți. Blamările formulate imediat de renumitul membru al CNSAS față de Biserica Ortodoxă Română plasează discursul său, --dacă despre discurs este vorba--, pe terenul absenței de Aidos. În cultura română, proletcultistul Mircea Dinescu trebuie consemnat pentru performanța de a fi refuzat sistematic oferta profesorilor Universității din București, meditații gratuite pentru admiterea la facultatea de filologie, preferînd intrarea fără glorie, dar și fără grija examenului, la Academia Ștefan Gheorghiu. Dar, totuși, cum reacționează la criza civică din Ferentari – Zăbrăuți partea cea mai competentă, și cea mai avizată asupra abstracțiunilor aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Științe Politice a Universității din București ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcție subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată și întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuți. Acea întrebare cheie lipsește. Atunci, pe bună dreptate ziaristul va surprinde și va sublinia din studiul sociologic numai elementul șocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureștean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-și cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceștia ar fi dispuși să participe chiar și la manifestări violente.” De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuți? Pentru că așa a fost concepută Facultatea de Științe Politice a Universității din București de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Științe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluții înțelepte și fezabile pentru România. De ce? Într - un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultățile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificații. Datorită intervenției doamnei conferențiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeași facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu își urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înțeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puțin adecvată mi se pare inițiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituției sale. Aceasta ne pune în fața unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuși ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenții colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susține că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînțeles!) demers tip Foucault.” Demersul de tip Foucault, sau "Langage à l'infini", dacă într - adevăr despre așa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român și teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare și de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer și cu presimțirea inevitabilului : dispariția Limbii Române ca magistrală pe care mai pot să circule idei noi și concepte complexe. Un prieten român care locuiește în Spania îmi povestea cum elevii români din școlile spaniole, copii de „căpșunari” adică, învață limba engleză cu o îndîrjire neobișnuită la spanioli, fiind ferm deciși să nu mai revină în țara părinților. Bănuiesc că acei copii români visează studii la Harvard. Pe de altă parte, unii dintre imigranții sud - americani hispanofoni în Spania se simt atrași de textele și carcera manelelor românești, fiind convinși că ele reprezintă o vivisecție și un tablou veridic al culturii din România, declarîndu -și totodată entuziaști admirația față de această subcultură! Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Științe Politice a Universității din București. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă și cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureșteni Daniel Barbu și Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenților tutoriale menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligență și abnegație, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de replici, și astfel nu a oferit niște linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor românești, aici incluzând și valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureșteni Daniel Barbu și Alexandra Ionescu ca aparținînd paradigmei "post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele românești fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), și de comuniștii naționaliști români. Mi se părea o lipsă flagrantă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiți. Corelat, atacul împotriva intereselor și valorilor românești este inventariat de aceiași universitari în "paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat și pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleșit de aroganța verbală manifestă, –dar totuși lipsită de argumente coerente--, a doamnei conferențiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noștri "neo-weberiani“ quintesențiali, anume Daniel Barbu și Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul și economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica și succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, -- la fel ca și neo-weberienii de acum --, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism implementat mai întîi de orașele portuare italiene. Romania va deveni curând piață comercială pentru capitaliștii italieni ai începuturilor modernității din Europa. Nicolae Iorga (1871 - 1940) are intuiția unui adevăr fragmentat, atunci când scrie : “Înjghebarea țerii Moldovei ca principat românesc deosebit a venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerț între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) și orașele germane ale Galiției”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaților din Țara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere și registre contabile. De la prima cruciadă și până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerț și transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menținerea vieții comunității, să funcționeze în continuare și în plin regim. Această organizație de comerț și transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizații rămâne fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Țara Sfântă dispar, „organizația” nu dispare. Ea trebuie doar transformată și focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înțelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca pe decuplarea registrelor contabile creștine de registrele contabile arăbești. O desprindere de interese văzută acum și ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt și se văd. "În diverse grade, actualitatea prelungește alte experiențe mult mai îndepărtate în timp", scria justificat Fernand Braudel în ' Grammaire des civilisations'. Altă consecință a reorientării comerțului italic la anul de grație 1291, obligație impusă prin bula papei Nicolae al IV-lea, este faptul foarte concret, -demonstrând valabilitatea teoriei lui Fernand Braudel despre ‚duratele lungi’ în istorie--, că și la ora actuală Italia este primul partener comercial al României! Capitaliștii italieni ai întreprinderilor mici vor influența tipul de capitalism din România. Chiar și în Italia de acum, întreprinderile mari dau faliment natural prin creștere: vezi cazul Parmalat, vezi dificultățile lui Fiat. Nici marea industrie construită de comunismul românesc nu putea avea succes. Capitalismul din România are succes numai ca un capitalism al întreprinderilor mici. Generalul rus Pavel Kisseleff știa acest lucru, și în timpul protectoratului său din principatele române, rata de creștere a întreprinderilor mici a fost cea mai mare din lume. Dekabristul virtual Pavel Kisseleff era tacit într -o anumită sinergie ideologică și intelectuală cu primii liberali români. Pe atunci exista Regulamentul Organic, probându-se adevărul bine știut că funcționarea întreprinderilor mici este mult mai dependentă de legi, reglementări, ordonanțe și decrete, decât funcționarea întreprinderilor mari. Pentru că întreprinderile mici pot fi construite prin investiții mici, provenind exclusiv din interiorul țării, liberalii români din PNL relansau după Kisseleff vechiul adevăr economic, încapsulat în sloganul politic "Prin noi înșine!". Ca să funcționeze, „marea industrie” a lui Nicolae Ceaușescu era divizată, prin zecile de ministere economice, tot într-un fel de nenumărate întreprinderi mici, iar „dictatura economică” a lui Nicolae Ceaușescu era justificată tocmai de acest principiu de conducere al întreprinderilor mici într- un cadru riguros de legi și decrete. Probabil că analiza istoricului Mircea Dogaru este în mare măsură corectă: regimul dictatorial Nicolae Ceaușescu nu a fost un regim comunist! Să nu uităm că în acel timp apăruseră în România socialistă, aproape prin generație spontanee, de fapt prin reamintirea unui „savoir faire” din secolul XIX, întreprinderi economice locale care aveau profit și succes! Nicolae Ceaușescu le integra apoi dictatorial în „marea industrie”, deși ele asigurau vîrful de performanță al economiei românești. Am urmărit destinul unei asemenea întreprinderi economice din Craiova. După anul 2000, echipamentele ei peformante au fost sfărâmate în urma unui dekret venit din afara României: Se considera că acea întreprindere economică era capabilă să producă arme pentru teroriști, precum și arme de nimicire în masă ! În perioada guvernării CDR din România, domnul Daniel Barbu făcea și el parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu și Zoe Petre. Emil Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici și faptul, –astăzi uitat–, că studenții revoltați din Franța anului 1968 atacau în mod expres și virulent tocmai sistemul universităților „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiți în primul rînd pentru a se finanța „strălucitele cariere universitare”. Eșecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carieriști din CDR care mimau cumva și acțiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele românești, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României. Universitarii din CDR au aruncat literalmente în aer o instituție bancară clasică, ale cărei temelii fuseseră puse încă din secolul XIX românesc, mă refer aici la Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC), care a fost oferită drept gaj pentru creșterea averii lui SOV. Universitarii din CDR nu au sprijinit inovația tehnologică. Există amintiri despre secolul XIX românesc, și despre valori promovate atunci, realizări temerare ale modernității românești ce incontestabil au reverberații și consecințe cu valoare adăugată chiar și acum. De exemplu, pentru sărbătorirea unei durate de patru secole trecute de la ctitorirea mănăstirii Putna, se formase un comitet al studenților români la Viena, comitet din care făceau parte Mihai Eminescu și Nicolae Teclu. Acesta din urmă, viitor profesor universitar la Viena, va studia foarte atent, și foarte științific, flacăra. Bănuiesc foarte mult că și Henri Coandă citise acele studii efectuate în secolulul XIX de către savantul român Teclu Nicolae, și din cauza aceasta era foarte atent la flacără. Henri Coandă interpretează flacăra mai mult și mai bine decât un Montgolfier, inventatorul aparatului de zburat chemat „balonul cu aer cald”. Deja Nicolae Teclu observase că flacăra căpăta un impuls, și că în acord cu legea a treia a lui Newton, trebuie să existe și un impuls de sens contrar. Cu alte cuvinte, Nicolae Teclu descoperea faptul că trebuie să existe neapărat o forță de reacțiune creată de acțiunea acelei flăcări! Henri Coandă adaugă valoare prin ideea ingenioasă, cred că a spune “de geniu” nu ar fi chiar nepotrivit, deși presimt că aș fi atacat imediat de adversarii protocronismului, atât de profesorul Vladimir Tismăneanu (fiul boseacului bolșevic Leonea Tesmenețki, care a instalat la anul 1940 Gulagul în județul românesc Soroca), Vladimir Tismăneanu predă la o universitate din U.S.A., cât și de neo - weberienii din sistemul univesitar „mandarinal” din România de azi. Henri Coandă a fost primul inventator din lume care gândește un sistem tehnic ce creează în mod expres o flacără orizontală pentru a folosi, în mod premeditat, forța de reacție creată de acea flacără, într - un aparat de zbor prevăzut cu aripi, un aeroplan. Afișul pentru expoziția din Paris unde Henri Coandă prezenta acel avion cu totul și cu totul nou în concepție și construcție a fost desenat chiar de el. Henri Coandă era și un remarcabil artist grafic, în anul 1907 el a lucrat, adică a schițat și a modelat alături de Constantin Brâncuși, consultându - se colegial cu Brâncuși, -- amândoi erau olteni!--, în atelierul sculptorului francez Auguste Rodin. Geniul artistic al lui Henri Coandă este recunoscut în prezent, chiar dacă și indirect. Am văzut recent, -- încântarea mea a fost indescriptibilă--, chiar avionul schițat de Henri Coandă zburând în filmul anime (adică manga animate) "Howl's Moving Castle", al cineastului japonez Hayao Miyazaki; născut la 1941 în familia unui fabricant din industria aeronautică, Hayao Miyazaki cunoaște bine avioanele vechi, din care selectează. Solomon Marcus, –unul dintre oamenii de cultură români ce au crezut în „protocronismul” lui Edgar Papu încă de la momentul construcției doctrinei protocroniste–, l-ar fi întrebat pe Constantin Noica, "filosoful de la Păltiniș", care-i deosebirea între invenție și descoperire. "Tertium datur", i-ar fi răspuns gânditorul din sejurul montan. Cred că problema necesită și al patrulea „datum". Căci invenția este conectată mai curând cu navigația rafinată de noi portulane în arhetipuri culturale, iar descoperirea ține mai mult de orizontul ontologic. Întrebarea distinsului matematician român era cu totul justificată: Cele două concepte, invenția și descoperirea, par contopite pentru că se află, amândouă, în aura "adăugării de valoare". Iar Henri Coandă ne-a arătat cum dintr -o invenție poate fi derivată uneori și o descoperire. Adăugând astfel valoare în două planuri. Atunci când a experimentat avionul său reactiv, Henri Coandă bănuia cum trebuie să se comporte jetul, tot un fel de flacără. Henri Coandă a descoperit atunci „efectul Coandă”, observând că flacăra jetului nu se comporta la modul așteptat, modul ipotetic prezis numai din extrapolarea non- experimentală a studiilor lui Nicolae Teclu. Se pare că în cel de al doilea război mondial, germanii l-au consultat pe Henri Coandă (ce locuia atunci la Paris), în construirea avionului lor reactiv. Astfel că prototipul avionului Messerschmidt 262 incorpora și ceva geniu românesc. Americanii au aflat. După război, l-au solicitat pe inventatorul Henri Coandă să construiască “aerodina lenticulară” bazată pe „efectul Coandă”. Știrea proiectului futurist ajungea la opinia publică americană sub denumirea de ‚flying saucer’, adică “farfurie zburătoare”. La fabrica de avioane reactive din Craiova, incontestabil o ctitorie industrială imputabilă lui Nicolae Ceaușescu, exista un laborator special pentru studierea ‚efectului Coandă’. Lucrau niște băieți tineri acolo, foarte bine pregătiți, care strânseseră o mulțime de date experimentale, tabele și grafice. Ceva limitat am putut să văd și eu, prin mijlocirea lui Alexandru Mironov. Este păcat că nici profesorul universitar politehnist Petre Roman, apoi nici universitarii din CDR, nu au sprijinit funcționarea fabricii din Craiova, unde erau dezvoltate tehnologic niște invenții românești. Era acolo șansa extraordinară a menținerii și dezvoltării unui “pol de competitivitate”, cerut acum în Uniunea Europeană prin implementarea „programului Lisabona”. Dacă acel “pol de competitivitate” ar fi fost menținut, la „traversarea deșertului” din anii 199X cu bani românești, acum ar fi sosit la acel “pol de competitivitate” al Craiovei o mulțime de fonduri europene. Profesorul universitar politehnist, neo - liberalul Călin Popescu Tăriceanu, nu l- a asociat, atunci când a venit la guvernare, drept consultant pentru inovația tehnologică pe marele inventator român Justin Capră. Dar nu trebuie să îi blamăm doar pe universitarii din CDR ori pe cei neo- liberali. Nici social -democrații nu s -au comportat diferit. Ca prim ministru al României, social- democratul Adrian Năstase a practicat sistematic o politică de- a dreptul „negaționistă” față de principiile de justiție distributivă enunțate de harvardianul John Rawls. Astfel, profesorul universitar Adrian Năstase a intervenit personal pentru a distorsiona “mandarinal” grila de salarizare în învățământul românesc. Situația aceasta a blocat total șansele continuării dialogului pentru utilitate și bine în universitatea românească și învățământul românesc în general. Pentru banii pe care îi încasează inerțial profesorul universitar titular într -o universitate românească de stat, un manager dintr- un pol de competitivitate în Bangalore, India, trebuie să lucreze din greu la crearea de valoare și de utilitate! Triumfalismul guvernărilor conduse de universitarii Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu a construit, construiește, sărăcia de ieri, de azi, și de mâine. Se consideră actualmente, în teoria economică occidentală, că în societatea industrială, cu o cultură organizațională caracterizată necesarmente prin abordarea dinamică și întreprinzătoare (‘entrepreneurial’, în limba engleză), adică abordarea în care managementul își asumă riscurile pentru deciziile noi ce duc la crearea de valoare, cea mai mare inegalitate în distribuția resurselor noi este aceea care separă generațiile succesive: Distribuția resurselor noi favorizează generațiile mai tinere. În prima țară a Revoluției Industriale, este vorba despre Marea Britanie, această mare ‚schemă a lucrurilor’ (pattern) este valabilă încă de pe vremea lui James Watt). Care își începe viața ca om sărac, dar sfîrșește ca mare bogătaș, fără să fure de la nimeni. Geniul lui James Watt a putut înflori numai pentru că a beneficiat de mediul cultural și educațional generos oferit de Iluminismul scoțian, cel care a creat și primul sistem al învățămîntului general de calitate dintr -o țară. Plecând de la acel precedent, putem aserta că o bogăție mai mare în viitor într -o țară rămâne doar o abstracțiune, niciodată trecută în realitatea empirică, fără un sistem de educație adecvat în acea țară. În România de astăzi, este nevoie atât de educația pentru noile competențe tehnologice asimilate în spiritul raționalității instrumentale, dar și de competențele manageriale cerute de economia de piață liberă și de ‚Noua Economie imaterială’ adusă de Societatea Cunoașterii. Educația în general, în familie și în comunitate, educația prin școală, reprezintă singurul mod în care generația activă acum poate interacționa cu generația activă în viitor. Iar „utilitatea captată de spiritul individului educat de școală” este o valoare imaterială care se poate transforma în valoare economică. Știm aceasta de la iluministul francez Bonnot de Condillac, care a scris în secolul XVIII cărți pentru educația Micului Prinț și pentru educația Micului Capitalist. Trebuie să subliniez faptul că dihotomia aceasta a fost adusă pentru prima oară în Limba Română de doamna profesoară (din învățămîntul preuniversitar) Constanța Corbea. Acele cărți din secolul XVIII (Epoca Luminilor), alături de Ideologia lui Destutt de Tracy, i -au format în prima jumătate a veacului următor pe „pruncii români” extrem de sârguincioși ai „Școlilor Centrale”, primele școli moderne de la noi. Tratatul de Economie Politică al lui Bonnot de Condillac mai este considerat acum a fi un tratat fondator pentru ideologia creștinismului social. Tot după cum cărțile școlare scrise de Destutt au pus bazele îndoctrinării liberale. Îndoctrinarea comunistă, impusă nouă în secolul XX de “compromisul” de la Yalta, a obliterat ideologia educației de calitate, o ideologie care este chiar Suprastructura sistemului educațional. La noi se investesc acum, după un program ghidat ideologic de „PNL Bogdan Olteanu”, anual miliarde de euro numai în Infrastructura din educație. Dar mă întreb naiv: Cum poate să funcționeze Infrastructura fără Suprastructură, fără resursa umană motivată? Învățătorii și profesorii subnutriți și săraci din învățămîntul preuniversitar, ei sunt Marii Fondatori ai discursului în Limba Română, de ce nu li se recunoaște acest rol capital pentru România modernă? Educația plătită din banul public înseamnă și redistribuire de bogăție spirituală către copiii familiilor sărace. Accesul unificator al copiilor României la educația de calitate egală, la „tutoriale formatoare întru utilitate” (reprezentări ontologice) scrise de profesori ce nu sunt îndepărtați de la țelul spiritual prin sărăcia lor materială extrem de accentuată, este singura cale viabilă pentru a se proteja generațiile viitoare de sărăcie, atât materială, cât și spirituală. Fără acces la ontologiile care formează Suprastructura unei educații de calitate, copiii familiilor defavorizate vor crește fără a deveni capabili să contribuie ei înșiși la construirea unei societăți moderne. Investiția în școala cu o Suprastructură de calitate, în care și copiii săraci sunt învățați competențe prin care se creează utilitate, constituie singurul tip de redistribuire a bogăției după o regulă de contrapartidă echitabilă. Educația plătită din banul public poate deveni astfel o forță care lucrează pentru maximizarea binelui social în România. Dar prin politicile lor față de învățământ, guvernanții statului românesc actual arată în mod clar că refuză să organizeze o distribuție echitabilă a sarcinilor și a beneficiilor cooperării sociale. Este imperativ ca România să se transforme într - un stat cu justiție rawlsiană, adică stat unde se implementează „O teorie a dreptății”. Titus Filipas |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |