|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 43 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: David Shahar. Spre Muntele Maslinilor (Partea a III-a) Scris la Tuesday, March 20 @ 11:48:31 CET de catre asymetria |
David Shahar. Spre Muntele Maslinilor. David Shahar, To the Mount of Olives. (Bialik Institute, Jerusalem, 1998) (Din ebraică: Yossef Abraham) ‘Când a lucrat aici?’ a întrebat șeful care dat deodată dovadă de o scânteiere de inițiativă pentru rezolvarea problemei, cum îi șade bine lui, șefului. ‘Cu… cu…’ Dar încă înainte de a reuși eu să învârtesc în minte socoteala anilor, m‑a sfătuit să mă adresez arhivei lucrătorilor. Nu m‑am adresat arhivei lucrătorilor. N‑avea nici un rost să mă adresez, și de fapt nici n‑am înțeles ce mă împinsese să vin aici, afară numai dacă, împotriva dreptei judecăți, mă purtase cine știe ce forță supremă neștiută și de neînțeles pentru a o reînvia în mine pe Nin‑Gal. Dacă într‑adevăr acel reb Biniomin Țifțofer s‑a îngrijit de înmormântarea lui Berl Raban, tatăl lui Nin‑Gal, și nu de cea a Dreptului acela omonim despre care nu știu nimic, atunci a făcut‑o cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, înainte de nașterea acelor doi funcționari care au grijă de noi generații de noi decedați, ba cine știe dacă o mai fi încă în viață, și dacă da – fără îndoială e bătrân foarte așa încât trebuie căutat într‑unul dintre azilurile din oraș. Dacă s‑ar fi numărat printre întemeietorii spitalului, poate ar fi binemeritat și el ca fotografia lui să fie atârnată pe peretele de onoare, dar el nu fusese decât un mărunt funcționar, însă chiar dacă ar fi fost mare ștab, cui i‑ar da prin minte să‑i atârne fotografia și să‑l slăvească drept întemeietorul morgei, căci îi tratase pe decedații spitalului cu devotament și cu multă credință? Gropari feluriți n‑au parte de glorie. În loc să mă duc la arhivă m‑am întors la banca din fața peretelui de onoare pentru a privi imaginea chipului sorei Selma. Nin‑Gal, Nin‑Gal scumpa mea – am venit să caut mormântul tatălui tău, și te‑am găsit vie în inima mea ca dintotdeauna, cu zâmbetul tău fermecător, cu lumina ochilor tăi, cu privirea ta pură. N‑ai nici o legătură cu mormântul, dar cu toate acestea, și cu totul ilogic, poate mă voi urca pe Muntele Măslinilor ca să caut locul în care‑a fost înmormântat cadavrul în care înainte de nimicire locuiseși timp de douăzeci și trei de ani viața ta pe lumea aceasta, și voi pune o garoafă roșie și parfumată în locul obiceiului repugnant, neplăcut și urât al evreilor care pun o piatră pe lespede. Numai obiceiul acesta el singur, fără a mai vorbi de toate celelalte, e de ajuns ca să te facă să ceri orice altceva, numai nu înmormântare evreiască. De la înmormântarea ei nu‑i vizitasem mormântul pe Muntele Măslinilor. Înmormântarea însăși îmi dovedise că nu‑i nici o legătură între Nin‑Gal și tot ce se întâmplase pe Muntele Măslinilor cu Societatea Sacra și cu vasul spart golit de orice conținut. Cadavrul îngropat fără sicriu a lovit pământul uscat făcând zgomot surd când a fost aruncată în groapă, pe care groparii s‑au grăbit să o umple cu țărână – întoarcă‑se țărâna cât se poate de repede în țărâna din care‑a venit. Vas golit de orice conținut, coajă uscată stoarsă până la ultima picătură, pân’ ce nu mai rămăsese vreo urmă din seva emoției, pășisem cu picioarele lovindu‑mi‑se de toate pietrele și hârtoapele de pe povârnișul Muntelui Măslinilor la înmormântarea lui Nin‑Gal alături de Roza bătrâna care se clătina în plâns uluit. Mi se părea că Nin‑Gal ea însăși, ca mine, privește de undeva la spectacolul ieftin, josnic și urât mirositor jucat acolo pe Munte. Mă deranjau mai ales putoarea sudorii râncezi și ciorapii rupți ai Societății Sacra, care păreau că poartă această povară zile lungi fără repaos și fără oprire, se grăbesc să termine cu înmormântarea aceasta în drum spre toate înmormântările ce stau la un rând care crește neîncetat, grăbiți și împinși nu numai din pricina ritmului de bandă rulantă, ci și de frica arabilor din Abu‑Dis și Bab‑al‑Amud și A‑Tur care de îndată vor începe să arunce cu pietre în ei. ‘Bine că nu mai ții de lumea aceasta împuțită,’ i‑am spus în sinea mea, dar cu toate acestea am început să privesc cu mult interes cămașa fiecăruia dintre oamenii Societății Sacra ce purtau targa și spuneau psalmi într‑un fel de behăială fârnâită, difuză și prelungită ca o țâșnitură groasă și pătrunzătoare. Între pălăriile negre și bărbile fâlfâinde răsăreau gulerele șifonate și pătate ale cămășilor albe ce abureau de sudoare. Cu toții purtau sub caftane cămăși albe cu gulere deschise fără nici o cravată. M‑a cuprins milă multă de toți nenorociții aceia care‑și văd vocația în viață împlinind preceptul înmormântării morților, tocmai așa. Treisprezece ore după înmormântarea cadavrului ei, la ora unu în noaptea aceea, am auzit vocea lui Nin‑Gal vorbind către mine. ‘Prostuțul meu mititel,’ mi‑a șoptit la ureche. Asta era după ce mă spălasem și mă aruncasem pe sofa și mă cufundasem în somn adânc în clipa în care închisesem ochii din pricina oboselii grele care mă cuprinsese. Am sărit din somn și am fugit afară în noapte. Când ajunsesem la grădina cu crini luna își aruncase deja vălurile roșii și se îndepărtase spre răceala argintului. Limbi ușoare de vânt agitau arbuștii și clătinau firele ierbii și scântei de argint lunecau printre acele pinilor și picătură după picătură cădea limpede din robinet și zburda în mirosul bolovanilor înrourați. ‘Uite, acolo,’ a șoptit, dar n‑am mai reușit să văd nimic. ‘Ce?’ am întrebat. ‘A și dispărut,’ a spus Nin‑Gal. Globul lunii pline ajunsese la mijocul bolții și lumina orizontul întreg de la capătul munților Moab până în Valea Duhurilor, și deodată lumea a încremenit într‑o tăcere tremurând de uimire: în textura argintie fremătau alte făpturi între și peste și dincolo de esențele vechi de‑acum cristalizate în haina vizibilă a Lunii și stelelor și muntelui și văii și măslinului și smochinului care cu toată materia lor care le descoperă substanța în limba imaginilor și a vocilor și a gusturilor și a atingerilor – fiecare păstrează taina lui proprie, și toate împreună‑s splendoarea întreagă și reavănă și pătrunzătoare și îndepărtată și indiferentă și primordială și grozavă a Necunoscutului ce radiază în ea unde pe noi și prin noi către ce‑i în cealaltă parte. N‑am vrut să mă întorc la mormânt, și după scurtă vreme nici nu s‑a mai putut. În Războiul de Independență Legiunea Iordaniană a ocupat Muntele Măslinilor, și de atunci până la războiul de șase zile, timp de nouăsprezece ani, numai picioare arăbești au umblat pe lespezile care au rămas întregi și nu au fost sparte, și printre ele. În războiul de șase zile regimentul nostru a intrat cel dintâi, peste Muntele Măslinilor înainte, până la Abu‑Dis și Azariya și Urcușul Idumeilor. Batalionul nostru avea tabăra în Azariya, pe povârnișul răsăritean al Muntelui Măslinilor, și cu toate acestea nu mi‑a venit în minte să mă urc și să văd dacă lespedea lui Nin‑Gal a rămas, din întâmplare, întreagă în timpul celor douăzeci de ani ai stăpânirii iordaniene, și dacă n‑a fost luată și ea să întărească șoseaua pe care‑au făcut‑o spre Ras‑al‑Amud. În inima mea era o frântură. Frântură între Nin‑Gal și între tot ce se întâmplase în mormânt și împrejurul lui după moartea ei. Ba chiar și cincizeci de ani după moartea lui Nin‑Gal, când îmi stăteau picioarele pe Muntele Măslinilor, și ochii mei cutreierau peste tot, nu m‑am gândit să caut locul mormântului lui Nin‑Gal. Dar iată deodată acum, văzând‑o pe sora Selma cum privește la mine din copia unei fotografii vechi îngropate în perete, s‑a trezit în mine nevoia să‑i pun o garoafă pe mormânt. Afară m‑am urcat în autobuzul care ajunge în oraș prin strada Gaza. Îmi aminteam că în josul străzii Gaza, în colț cu de Tudela, se află două florării de unde voi putea să aleg după voie un buchet pentru mormântul lui Nin‑Gal. În autobuzul preaplin am stat strivit și rostogolit printre habotnici și ruși și muncitori străini ce vorbeau tot felul de limbi ciudate și băieți mustăcioși vorbitori de arabă. Ce se numește ‘un om obișnuit’ nu era acolo – poate afară de mine, dacă totuși merit un asemenea titlu. Oamenii obișnuiți ședeau fiecare la volanul mașinii sale particulare și așteptau, exact ca șoferul autobuzului, să se poată mișca cât de cât. Părea că coloana mașinilor particulare era și mai lungă decât strada în care se înfundase. Pentru o clipă m‑am gândit să mă dau jos la prima stație căci îmi era limpede că astfel voi ajunge mai repede la florile pentru Nin‑Gal, și neîndoielnic mai comod și mai nederanjat dacă voi merge pe jos, însă n‑am reușit să mă împing spre ieșire la vreme, și autobuzul a început dintr‑o dată să se năpustească înainte sălbatic ca să prindă un loc la intersecție în clipa în care galbenul se schimba cu roșul. Turtit și înăbușindu‑mă de mirosul cărnilor din autobuz, care biruia aerul condiționat, m‑am năpustit afară în puhoiul celor ce coborau, sub arșița soarelui ce bătea în capul celor ce năvăleau să se urce în stația din strada Gaza. M‑am uitat încoace și‑ ncolo și am trecut strada spre trotuarul de vizavi care mi se părea ceva mai umbrit, și i‑am răspuns prietenos frizerului care‑mi făcea cu mâna din ușa frizeriei. Ani mulți mă tund la el și discutăm prietenos despre cartierele Ierusalimului. Când termină cu perdaful și tunsul căpățânilor locuitorilor din Rehavia, citește cărți și articole despre istoria cartierelor, ba mai și merge la conferințe la institutul ‘Fundația Ben‑Zvi’. Dacă ajung la el când n‑are clienți, și eu însumi n‑am treabă, mă invită la o cafeluță după tunsoare și la o țigaretă și‑mi povestește ce a citit nu de mult despre orfelinatul ‘Schneller’ și despre nemții care‑au construit colonia nemțească. Ce știu despre cartierul buharilor, de la el am auzit. După ce‑am făcut câțiva pași spre florărie, m‑am oprit și m‑am întors înapoi. Văzându‑l mi‑am trecut palma peste obraz și am descoperit că nu‑s ras, și nu puteam să suport gândul că voi veni să depun o floare pe mormântul lui Nin‑Gal cu fața murdară de peri înțepători. Intrând la frizerie am văzut în colțul destinat cafelei, sub umbrarul întins peste colțul gardului curții și zidul clădirii, un bătrân de‑al habotnicilor, cu pălărie și haine negre și barbă albă și multă care‑i acoperea mai toată fața, șezând și bând cu plăcere vizibilă cafeaua ce i‑o pregătise frizerul. A dat înspre mine din cap și din barbă cu un zâmbet lățit ca un vechi cunoscut, iar eu i‑am răspuns, desigur, părându‑mi‑se oarecum că‑l văzusem deja în alt loc și cu altă ocazie. Omul ăsta desigur nu ține de clienții frizerului din strada Gaza, și dacă vine încoace să bea o cafea, asta înseamnă că între ei e altfel de legătură. Poate că servește drept sursă istorică vie care‑i povestește frizerului despre cartiere. ‘Îl vezi pe bătrânul ăsta,’ mi‑a spus frizerul când m‑am așezat pe scaun, iar el îmi lega șervetul la gât, ‘e unul dintre cei Treizeci și Șase. Din pomenile pe care le adună nu ia nimic pentru el, cu toate că‑i sărac și trăiește din pâine uscată și apă cu țârâita. Dă totul săracilor în piața din Mea Shearim. O dată pe lună îi dau se pomană zece șeqeli și o cutie de țigări Time, însă el dă și țigările la săraci.’ Scoțând el din gură numele cartierului ‘Mea Shearim’ mi‑am amintit de unde cunosc chipul acestui bătrân. Nu de mult l‑am văzut când mă apucase foamea după coborârea de pe Muntele Măslinilor. Înainte de a intra la restaurant, cu colțul ochiului, îl văzusem șezând cum i‑e obiceiul la intrarea în piață și ținând strânsă la piept cutia milelor cu ochii închiși ca și cum ar fi adormit pe scaun. Deoarece la ora aceea nu mai venise nici un client, frizerul mi‑a propus cafeaua de după ras. ‘Mă grăbesc,’ i‑am spus, ‘la florărie.’ ‘N‑ai de ce să te grăbești,’ mi‑a răspuns cu zâmbetul celui care pricepe multe, ‘florarul se întoarce numai la patru,’ și după ceva șovăire a adăugat, ‘și ea poate să aștepte.’ Această aluzie glumeață a lui, spusă cu bună voie și inocent, m‑a lovit ca o sabie. Nu știa câtă dreptate are, căci de unde ar fi putut afla că Nin‑Gal așteaptă garoafa aceasta roșie de cincizeci de ani. Am cumpărat, ca de obicei după ras sau tuns, unul din cele trei sorturi de after shave pe care mi le‑a prezentat, și m‑am așezat lângă cel dintre Treizeci și Șase. I‑am oferit o țigară, și el a întins mâna bucuros, a mirosit‑o, dar a refuzat bricheta pe care i‑o aprinsesem. În loc să și‑o bage în gură după ce‑o mirosise, a vârât‑o într‑un fel de cutie plată pe care‑o scosese din buzunar și mi‑a spus‘Halal să‑ți fie!’ În limba habotnicilor asta vrea să zică ‘Mulțumesc frumos.’ Pare‑se, avea de gând să dea și țigara asta unuia dintre săracii din cartierul Mea Shearim. ‘Mare faptă bună ai făcut,’ mi‑a spus. ‘O singură țigară,’ i‑am spus, nu‑i faptă bună chiar așa de mare,’ și parafrazând Talmudul am adăugat, ‘căci toți spun că nu‑i faptă bună de loc, ci pe dos – mare daună în general pentru public și mai ales pentru fumător, cum spune Scriptura, “Ca oțetul pentru dinți și ca fumul pentru ochi, așa e leneșul pentru cei ce‑l trimit.”’ De la moartea lui mama era prima dată că nu mă rușinam față de mine însumi de toate faptele și vorbele mele. Simțeam chiar ceva autosatisfacție de vorba frumoasă care‑mi ieșise din gură, dar m‑am bucurat și mai mult de plăcerea care l‑a apucat auzindu‑mi răspunsul. A izbucnit într‑un râs puternic din toată gura lui lipsită de dinți, ba a și stropit picături de cafea pe capătul bărbii. Frizerul a venit cu ceașca de cafeluță turcească pe care‑o pregătise pentru mine și s‑a scuzat că nu poate să se alăture veseliei nostre căci tocmai venise un client care se și așezase în fața oglinzii. Deoarece ședeam cu spatele la intrare nu băgasem de seamă că a intrat. Când mi‑am aruncat privirea înăuntru mi s‑a dus bucuria: Tamuz. Ceafa și profilul lui. Dar de fapt n‑am nici un motiv ca prezența lui să‑mi ia bucuria, ci poate dimpotrivă, voi putea să‑i povestesc că de când ne‑am întâlnit în studioul lui Hamotal nu mă mai ocup în faptă și în gând decât de povestea lui și a înmormântării tatălui său, iar chiar în momentul acesta merg să pun o floare pe mormântul lui soră‑sa, dar cu toate acestea ceva din esența lui mă oprima, și pare‑se, după câte am putut înțelege la Hamotal, numai pe mine. Uitându‑mă mai bine am văzut că ăsta nici nu‑i Tamuz, și mutra pe care‑o vedeam în oglindă nu seamănă cu Tamuz nici pe departe. În locul sentimentului de ușurare pe care‑l speram și‑a făcut loc în mine ca un fir de regret că nu ni se alătură să bem împreună o cafeluță turcească. ‘Nu de țigară vorbisem,’ a spus, ‘ci de venirea la mormântul Dreptului. Pentru prima oară te‑am văzut acolo.’ ‘Așa‑i,’ i‑am spus, ‘eu nici nu știusem…’ Asta înseamnă că toți mă văzuseră, toți habotnicii ce veniseră la mormântul Dreptului. Fusesem acolo singurul străin, singura excepție la îmbrăcăminte și în general, pe când eu nu văzusem decât o ceată în negru, ca un fel de stol de corbi în care nu putusem distinge între corb și corb. Ca și cum mi‑ar fi citit gândurile a șoptit: ‘Fără îndoială nu‑ți aduci aminte de mine.’ ‘Era multă lume acolo,’ am spus, ‘și era greu să bag de seamă…’ Iar i s‑a lățit un zâmbet pe față, și iarăși a spus: ‘Nu de asta vorbisem.’ Mi l‑am amintit cum ședea cu cutia milelor în piață, cutia milelor destinate, precum mărturisise asupra lui frizerul, să fie împărțite printre săracii care au nevoie de ele mai mult decât el, și cu toate acestea știam că nu despre asta vorbește, ci despre o cunoștință mult mai veche. ‘Lucram atunci la clinica doctorului Landau, și‑mi amintesc cum veneai cu mama ta. Eu vă și aduceam bidoane cu gaz acasă iarna. Berl fie amintirea Dreptului binecuvântată, care se îngrijea pe ascuns de toată lumea, îmi spunea “reb Beni”, așa ghiduș era că mă numea “reb”, cu toate că aveam numai cincisprezece, șaisprezece ani cel mult, și habar n‑aveam de nimic. Căci el mi‑a salvat viața. Aș fi murit de foame dacă nu mi‑ar fi găsit tot felul de treburi în clinică, la bucătărie, la curățenie, la comisioane. Mă găsise din întâmplare, lângă poarta arestului, după trei săptămâni la zdup. Furasem mâncare dintr‑o prăvălie, și pe vremea aceea se băgau la pușcărie și tinerii. “Reb Beni”, îmi spunea, “azi ai grijă să duci gaz la bătrâne.”’ Dincolo de chipul atât de zbârcit al bătrânului pe care‑l vârstaseră zecile de ani mulți care trecuseră de atunci, l‑am întrezărit deodată pe Beni, comisionarul din clinica doctorului Landau. Doamna Luria îl poreclea ‘robul canaanit al lui Berl’ desfătându‑se astfel de înțepătura dublă a vorbelor ei: o aluzie la teoria canaanită a lui Berl, și alta la adresa credinței sărmanului băiat în de tot ce spunea Berl. În lealitatea absolută pentru omul care‑l salvase doamna Luria nu vedea decât încă o dovadă a răutății lui Berl care înrobește voinței sale pe toți cei care poate. Beni acela nu era mai în vârstă decât mine decât cu câțiva ani, șase‑șapte, sau poate, cel mult, opt ani, poate mai puțin. Era în mine ceva ce se revolta la gândul că azi eu sunt de fapt la fel de bătrân ca și el, și dacă aș fi lăsat barba și perciunii să crească în voie, și dacă m‑aș fi îmbrăcat în negru și mi‑aș fi acoperit capul cu așa o pălărie ponosită, fără îndoială aș fi arătat ca el – un bătrân care continuă cine știe de ce să existe după ce i‑a trecut vremea, și de aceea intră într‑un alt timp care cuprinde și un alt spațiu și altă dispoziție așa că toată realitatea care‑l înconjoară e alta. Pare‑se că un asemenea om, dacă n‑a pierdut între timp mintea cea limpede, trebuie să se grăbească pentru a face înainte de sfârșit… pentru a face ce? Ce‑a vrut toată viața să facă și n‑a făcut… Trebuie să se teamă când se culcă în pat și închide ochii căci poate n‑are să‑i mai deschidă, s‑au mai văzut asemenea lucruri. Odată, vizitând o fortăreață străveche în care se mai păstrau paturi din Evul Mediu pe insula Saint‑Michel, ne‑a explicat ghidul că paturile pe vremea aceea, care semănau mai degrabă cu niște fotolii cu spetează și tapisate cu perne, fuseseră făcute astfel intenționat să adormi șezând și nu culcat, căci ei se temeau că întinzându‑se cât sunt de lungi și închizând ochii culcați, îi va răpi Moartea. Din vorbele lui, și mai cu seamă din privirile ochilor, se vedea că mintea i‑e limpede pe deplin, și cu toate acestea nu se vedea pe el, pe acest reb Beni, nici o urmă de grabă, de repezeală să termine ceva, de teamă în fața sfârșitului care poate ajunge în fiece clipă. Fără îndoială el se întinde în fiece noapte pe patul lui cât e de lung și adoarme culcat cu sufletul liniștit, fără vreo teamă de somnul de veci. Își bea cafeluța încetișor cu răbdare ca și cum veșnicia e întinsă la picioarele lui și are tot timpul să se desfete de fiece picătură care‑i trece prin gură, și cu toate acestea, din vreme în vreme, prin plasa de zbârcituri, se uită la mine cu o privire anume, sau cel puțin așa mi se părea. ‘Eu de fapt nu știam, când am venit acolo pe Munte, la ce mormânt…’ și în clipa aceea, înainte de a fi apucat să‑mi termin vorbele, văzându‑i privirea anume, mi s‑a dezvăluit adevărul: am înțeles că Beni comisionarul de pe atunci, el însuși e reb Biniomin Țifțofer de la Societatea Sacra care lucrase la morgă când a murit Dreptul. ‘Și până acum tot nu știu… Și de atunci, n‑ai să crezi… Pe tine te caut…’ ‘Nici eu nu știam. Nu știam cu ce‑am binemeritat eu, eu care nu‑s învățat, eu care nici măcar meseriaș nu‑s, fără învățătură și fără dibăcie, cum am binemeritat tocmai eu prin voia Cerului să‑i înmormântez osemintele. Eram omul de legătură al Societății Sacra pe lângă spitalul “Shaaré Zedeq”. Pe atunci se aduceau cadavre din India, sau din alte țări sărace, pentru ca să învețe pe ele cum se operează, pentru ca studenții să facă pe ele tot felul de exerciții de medicină, și până la urmă nu mai rămânea din leș decât o mână de oase într‑un sac, pe care era înscris numărul lui. Asta nu era treaba noastră. Noi înmormântam cu rit evreiesc osemintele evreilor. “Vezi aici,” mi‑a spus funcționarul, “un evreu care și‑a donat corpul prin testament științei. A murit cu un an în urmă. Uite, pe foaia asta sunt înscrise toate datele pe care le cunoaștem. Dacă puteți să găsiți pe cineva din familie, verificați ce fel de înmormântare…” Dintr‑o dată mi s‑au întunecat ochii: Berl Raban. Funcționar la clinica doctorului Landau. Iar eu, care știam cât de Drept este, până în clipa aceea nu știusem că avusesem parte să cunosc unul dintre cei Trezeci și Șase ascunși, de care ține existența lumii. Tiptil și în taină, și‑a dat până și cadavrul altora, ca să învețe pe el, să aibă folos de la dânsul. Cineva din familie? Noi toți suntem familia lui, căci prin cuvioșia lui existăm. Noi toți, tot neamul lui Israel. Ai văzut doar câtă lume vine la el. Cu fiecare Jahr Zeit vin din ce în ce mai mulți.’ --------- NOTE * Groparii (N.T.) * În conformitate cu obiceiurile din Israel, tichia împletită – dacă e adevărată și nu de complezență – arată că purtătorul ei e credincios, dar nu habotnic (N.T.) * Mahane Yehuda – Tabăra Iudeei – piață la Ierusalim. Cărțile amintite sunt părți din ciclul “Palatul vaselor sparte”, pe care‑l încheie fragmentul acesta. Tamuz, la origine zeu mesopotamiam, e o lună a calendarului evreiesc, prin iunie‑iulie (N.T.) * Mișna – primul text fariseic care se păstrează, cu caracter normativ și etic, redactat în general în ebraică, pe la începutul sec. III; dezvoltarea lui scolastică este Talmudul, redactat în arameică amestecată cu ebraică, prin secolele IV – V (N.T.) * Referință la susnumitul Gordon, lapidat de arabi deoarece nu‑și pusese uniforma și îl luaseră drept evreu (N.T.) * În conformitate cu tradiția, lespedea funerară trebuie pusă pe mormânt 30 de zile după înmormântare (N.T.) * Deut. XXVIII 34. * Mândra (N.T.) * Paștele evreiesc e numit în tradiție “sărbătoarea libertății noastre”, comemorarea ieșirii din Egipt (N.T.) * “Însutit” – textual O sută de porți – (după Gen. XXVI 12), cartier de habotnici din Ierusalim (N.T.) * Căsătoria evreiască se face sub un baldachin; “a intra sub baldachin” e echivalentul evreiesc al expresiei românești “a pune pirostriile” (N.T.) * Jud. IX 7 – 20 (N.T.) * Nahlaot – cartier din Ierusalim (N.T.) * Starea lui Haman când se pregătea să‑l spânzure pe Mordehai, Ester V 9 (N.T.) * Ex. XIX 4 (N.T.) * Personaje din ciclul de romane al scriitorului, “Palatul vaselor sparte”, pe care acest fragment îl încheie (N.T.) * Caricatură simpatică a poetului Ionatan Ratoș, pseudonimul lui Uriel Halperin (1908 – 1981), și el personaj în numitul ciclu (N.T.) * În ciclul “Palatul vaselor sparte”, Berl Raban / Eșbaal Aștarot e asistentul unui oculist (N.T.) * Parafrază după Sam. I, XV 29, Veșnicul lui Israel nu va minți; după obiceiul evreiesc, la vizitarea mormântului se pune pe el o piatră (N.T.) * După Ps. LXXXV 11, verset ce se spune la înmormântări (N.T.) * După o tradiție populară de origine cabalistă, sufletele celor 36 căzuți în lupta de la Ai (Iosua VII 5) se reîncarnează în fiecare generație în 36 de Drepți ascunși, de care depinde existența lumii (N.T) * Oraș din Galileea (N.T.) * După Ester I 14 (N.T.) * Shaaré Zedeq (Porțile Dreptății, după Ps. CXVIII 19), spital din Ierusalim (N.T.) * “Tamuz ce‑a revenit la numele lui”: În romanul “Nopțile Luteției” (din ciclul “Palatul vaselor sparte”), acest Tamuz Aștarot apare la Paris, sub numele Thomas Astor și ascunzându‑și originea, și complotează cu intelectuali de stânga în favoarea revoluției islamice din Iran, care urmează să nimicească Statul Israel (N.T.) * ‘Nin‑Gal’ e unul dintre romanele ciclului pe care acest fragment îl încheie (N.T.) * După Ps. CXXII 2, Stăteau picioarele noastre la porțile Ierusalimului (N.T.) * Blestem, șteargă‑se numele și amintirea lui (N.T.) * Biniamin de Tudela – călător și memorialist evreu din sec. XII, Spania (N.T.) * Ca Moise înainte de a‑l omorâ pe egiptean, Ex. II 12 (N.T.) * Rehavia – cartier select din Ierusalim (N.T.) * După Is. XXX 20 (N.T.) * Prov. X 26 (N.T.) |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |