Who's Online
Exista in mod curent, 21 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Restituiri: Isabela Vasiliu-Scraba. Noica si discipolii sai
Scris la Friday, June 19 @ 11:52:32 CEST de catre asymetria |
II. CENTENAR CONSTANTIN NOICA (1909-1987)
Pe
toată perioada meditațiilor particulare de la Păltiniș, ceea ce a rămas
dincolo de înțelegerea tinerilor comuniști pe care se străduia Noica
să-i mai școlească prin ceva lecturi filozofice, a fost imperativul
unei existențe dăruită culturii.
Isabela Vasiliu-Scraba. Noica și discipolii săi
II. CENTENAR CONSTANTIN NOICA (1909-1987)
Isabela Vasiliu-Scraba. Noica și discipolii săi
Motto:
Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic
organizate, diabolic organizate, de către naziștii nemți și apoi de
către rușii [comuniști]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Humanitas, 1993, p.244)
Fostul deținut politic Titus Filipaș observa că după 1989 Andrei Pleșu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev.
on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleșu (continuată
în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu
articolul Rigorile ideii naționale și legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat
de Noica nu atât ca gesticulație de spectacol impur, cât din pricina
inconsistenței sale ideatice, în text nefiind precizată poziția celui
care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se știe în numele cui: “In
articolul acesta se vorbește splendid contra și despre dar nici o clipă nu se vorbește în” (Jurnalul de la Păltiniș,
1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la Noica acea “deschidere” prin
care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi
ideatice problema inițială.
Prin jurnalistica sa,
Pleșu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit, n-a avut nicicând
o deschidere prin care să “mute problema din locul inițial” (apud.
Noica). In plus, bătrânul filozof își pusese atunci, în 1981,
problema implicării sale în gestul unui comunist care frecventa de ani
de zile “instituția Noica” . In opinia filozofului de la Păltiniș, jurnalismul politic,
fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în
politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea
deveni autorul unor opere de excepție.
Intr-una
din discuțiile lui Ion Varlam cu Vălenaș, vine la un moment dat vorba
de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era
Ardeleanu” si a cărui soție este o ziaristă bine plasată la posturile
TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea
democrat. Cripto-comunismul său a ieșit la iveală numai atunci când au
fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor
cehi care erau în realitate agenți sovietici. Ieșindu-și din fire,
Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a
deconspirat. Adevărata sa relație cu comunismul a ieșit la lumină din
fraza finală a articolului său: “comuniștii vor fi cei care vor salva,
din nou, democrația de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004, p.73).
Cam
așa s-a deconspirat și “democratul” Pleșu la 100 de ani de la nașterea
lui Noica. In ce-l privește, credința după care “comuniștii vor salva
din nou democrația de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre
Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit
de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu și Radu Gyr în
revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolșevică, maghiară și
bulgară a României, fapt istoric peste care Pleșu a trecut cu discreția
oricărui comunist de extracție rusească. La fel de “discret” a trecut
și peste cazul scriitorului Radu Gyr. Cu toate că a menționat numele
poetului martirizat, “democratul” scriitor devenit ministru
post-comunist n-a amintit anii de închisoare și nici poeziile scrise de
Gyr în temniță de ca și cum ele n-ar fi fost publicate în vremea
democrației de după căderea comunismului. Aproape am crede că “simțul
său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică
culturală dintre 1981 și anul 2008 în care s-a realizat filmul de
televiziune despre Noica.
Ion
Papuc scria într-una din cărțile sale despre o poezie religioasă
compusă în temnița politică de un preot ortodox, precizând contextul și
“valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie,
2008, p.180). De reușita în plan artistic a poeziilor din închisoare
ale lui Radu Gyr nu știm să se fi preocupat altfel decât în treacăt.
Ceea ce știm cu siguranță este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu,
indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale
comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu
Mandinescu(1926-1964) în temniță, motivând necesitatea publicării prin
forma lor artistică uneori atingând măiestria.
Noica
i-a reproșat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat
pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi
părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanțelor. Fiindcă a
scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof
Alexandru Dragomir o viață întreagă și cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ți stă în putință a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” (Noica în Jurnalul de la Păltiniș, p. 119) îi desființează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral.
Pe
când îl frecventau la Păltiniș, Liiceanu și Pleșu i-au reproșat lui
Noica “absența cronică a simțului pentru concret” (Andrei Pleșu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea filozofului de la difuzarea scrierilor de stânga, măcar prin traducerea lui Adorno (Jurnalul de la Păltiniș, p. 201).
Opțiunea lui Noica mergea spre “somnambulismul
fecund al culturii”. El nu ținea să părăsească domeniul filozofiei
pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România
din Europa și a desfigurat-o prin impunerea regimului comunist
criminal, răspunzător pentru moartea a două sute de mii de oameni din
cei două milioane de români întemnițați fără vină (v. Monumentul victimelor și harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția).
Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe față de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniș, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuțile spartane.
Fostul
deținut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniștilor
români la categoria nomenklaturiștilor, a profitorilor regimului, din
care desigur că făceau parte Ion Ianoși, Liceanu și Pleșu, care puteau
trece cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.
La
vremea lui Noica, vigilența paznicilor totalitarismului
comunist, care împărțise populația în victime și profitori, observase
cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în filozofia acestuia. In
opinia lui Pleșu, istoricul de artă - aflat în “echipă” cu fata lui
Leonte Răutu la NEC - “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui
“cumul de prejudecăți descărnate și reflexe inerțiale” (Andrei Pleșu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), legate de prețuirea culturii românești în general și a unor rostiri filozofice de școală trăiristă în particular.
In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul
lui Pleșu a mai ieșit la iveală și din nepăsarea sa față de
suferința lui Noica, băgat în pușcărie de Zigu Ornea care a dat pe
ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel.
Toți cripto-comuniștii sînt indiferenți la martirajul din închisorile
în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești,
ediție îngrijită de Matei Marin, București, Ed. Bonifaciu, 2008).
Liiceanu construiește o întreagă teorie despre ascetismul de esență a marginalizatului Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.177), după ce consemnase în treacăt “bucuria” închisorii.
Când
sînt siliți să mimeze compătimirea, nomenklaturiștii inventează un
“comunism românesc”. Să nu se afle “că mai toți liderii comuniști au
fost agenți sovietici, aduși pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte
Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică șeful real al mandatarilor
locali ai Kremlinului”, inclusiv șeful lui Ceaușescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004,
p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat de Ceaușescu, familia lui a
rămas în continuare la putere, chiar și în România de astăzi (apud. Ion
Varlam). Oișteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii
Politice care azi se cheamă Humanitas.
In
calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, Andrei Pleșu
s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de
“septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor șef. Filmul, cu
fundal educativ proletcultist, restabilește “binele”, împrumutând
morala anilor cinzeci, prin afirmația explicită că pușcăria politică a
fost o etapă de purificare necesară a vieții lui Constantin Noica.
Ion
Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi și noapte, fără încetare,
ca înainte de a-i condamna pe comuniștii indiscutabil vinovați de crime
împotriva poporului român (Pseudoromânia,
2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiți pe Noica și pe Mircea Eliade
a căror vinovăție nu a fost nicicând probată. Mihai Șora, plecat la
Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu
aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeș”, mai 2009). Nici unul
dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea
Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia și Bucovina de Nord) nu
pune în acești termeni presupusa vinovăție a celor doi.
Pe
toată perioada meditațiilor particulare de la Păltiniș, ceea ce a rămas
dincolo de înțelegerea tinerilor comuniști pe care se străduia Noica
să-i mai școlească prin ceva lecturi filozofice, a fost imperativul
unei existențe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi
atrăgea el atenția lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger
fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniș, p.227). îndemnul lui Noica
din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) și retrage-te 5-10 ani pentru
studierea filozofiei antice, a gândirii medievale și a idealismului
german venea din constatarea calității îndoielnice a traducerii din
Heidegger și a “peratologiei” cantonată în afara filozofiei.
Discipolii
credeau însă că trăiesc în cultură: editează, traduc, scriu mult și
cenzura comunistă le publică tot. Dar simțeau în spatele îndemnului
filozofului de la Păltiniș un oarecare reproș vizând calitatea precară
a produselor culturale puse pe piață de ei. De aici revolta împotriva
“fanatismului cultural” al maestrului care nu le permitea să vorbească
în limbajul anilor de decapitare a spiritualității prin pușcării despre
“dimensiunea iluzorie” a culturii românești (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 164) .
Dezacordul
“discipolilor” cu opiniile filozofului supraviețuitor al Gulagului
instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea
muncitorului despre care Noica spunea că trăiește în “statistică”
(op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în
colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul
“deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere
o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul
privat al câtorva privilegiați ai regimului. Apoi era invocată “etica
comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câștigat
de partea fantomaticei “dreptăți sociale”, indică asemenea etică prin
“eroismul” onestității față de omul umil care “nu trăiește în cultură”,
întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de
clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” și la
binele cu forța în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii”
(ibid.). Si toate acestea pentru că “există un interval uman care nu
cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelența geniului”
(p.177).
Față
de exprimarea eterată a unui Pleșu vorbind de “prejudecățile descărnate
și reflexele inerțiale” ale fostului deținut politic Constanin Noica,
Liiceanu spune lucrurile pe șleau: nimeni nu are nevoie de mântuirea
prin cultură a celor câțiva reprezentanți burghezi ai “rostirii”
românești. Adică de opera celor care au creat și înainte și după ce
fuseseră sortiți pieirii în temnițe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărți scrise de Noica).
Pentru
momentul cultural interbelic, meditatorul Noica îi spunea lui Liiceanu
că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conștiințele culturale
cele mai înalte. De aceeași părere trebuie să fi fost și sovieticii
care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemnițându-i pe
universitarii și academcienii români în 1950 la Sighet, pentru
exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit
să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul
XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici și
filologi (Hașdeu, Sextil Pușcariu): “istoria, pentru că era momentul
unei necesare luări de conștiință, prelungite, după Kogălniceanu, prin
Pârvan și Iorga” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.44). Fără
îndoială că filozoful retras la Păltiniș nu se aștepta să trezească în
tinerii pe care-i medita cu atâta dragoste interesul pentru istoricii
români de anvergura celor citați și a celor nemenționați cu tot
dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat
Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteș,
Zenovie Pâclișanu, frații Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de
editor, Liiceanu va excela în publicarea celor mai dubioase conspecte
“istorice” care mai de care mai depărtate de adevărata știință a
istoriei strălucit reprezentată cândva de români.
Lui
Noica nu-i reușise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să
studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu
se știe cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu
vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de
binele celor mulți și umili, Pleșu (indirect) de reprezenanții puterii
politice, de nomenklatura situată în interval:
între omul umil și geniul creator în planul spiritului. La multiplele
sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea
culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de
filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleșu.
Interval
este și etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea
din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, dar și “sinele îngust”
ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia
politică, freudismele și “peratologia” lui Liiceanu ancorată în
subiectivitate și în psihologic (op. cit., 1983, p.98).
Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniș
se remarcă neputința și regretul lui Constantin Noica de a nu fi reușit
să-i facă pe cei doi tineri deformați de ideologia ocupantului să
înțeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria
sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin
creatorii de geniu ai unei nații ar fi “meschină” (p.176) față de
“salvarea umanității” prin etica comunistă. Degeaba le-a vorbit Noica
de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar
purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenționat că “angajarea
politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un
trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii
discipoli ajunși după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul,
a rămas de neînțeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea
“binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit de mass-media.
Isabela Vasiliu-Scraba
3 iunie 2009
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|