|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 56 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Mirella Tonenchi. Zodia Ciumei Scris la Friday, July 31 @ 16:42:03 CEST de catre asymetria |
Publicăm un fragment din cartea Mirelei Tonenchi, Zodia Ciumei, evocare pe mai multe voci a Moldovei de răsărit, adică a Basarabiei la răscrucea secolului al XX-lea.În vremurile acelea oamenii o duceau tot mai greu, cotele puse pe gospodării erau mai mari decît se putea produce pe lîngă casa omului și erau nenumărate, pe ouă, pe lapte, pe unt, pe carne de porc, pe vite, cote, cote, cote. Îmi aduc aminte că într-una din zile a apărut pe un stîlp al podului de pe Siret o găină moartă și sub ea, pe o hîrtie scris, Această găină s-a spînzurat că nu a putut da cota de ouă. Era răbufnirea românului împotriva orînduirii, cuvinte ce nu puteau fi rostite în gura mare dar, odată scrise, rămîneau dovadă a spiritului său, a strigătului strangulat și zdrobit de cizma sovietică. La noi în sat erau și gospodării mai vechi, aparținînd unor familii de origine ucraineană, nemulțumite la rîndul lor de noua orînduire, oameni care se integraseră societății românești și care trăiau în înțelegere și armonie cu sătenii din Davideni, fără nici o deosebire din punct de vedere al apartenenței la o naționalitate sau alta. Așa a mai circulat prin sat o poezie în limba ucraineană, tot ca formă de protest împotriva ocupației sovietice, îmi aduc și acum bine aminte cum suna în română, A avut baba o capră Și-a înscris-o la colhoz Baba îi scrie lui Stalin Că nu mai are fîn pentru capră. Stă Stalin și se gîndește Cum de baba mai are capră? O știam și în ucraineană, dar nu cred că ești curios să o auzi, oricum, mare lucru nu mai țin minte. Sătenii necăjiți, neștiind cum să-și mai plătească cotele, se adunau în fața bisericii închise să-și verse năduful, să transforme plînsul în rîs, să încerce a-și accepta viața, destinul, în fața unor porți sfinte dar ferecate. Intrarea bisericii era în lacăte iar preotul plecat, refugiat fiind împreună cu autoritățile, rușii nu aveau nevoie de el. Aici bolșevicii au făcut una din nenumăratele mari greșeli fiindcă, ortodocși declarîndu-se, în momentul în care l-ar fi lăsat pe preotul satului la locul său, poate, doar poate, puteau conta, dacă nu neapărat pe un anume sprijin din partea sa, măcar pe o oarecare înțelegere și solidaritate cu cei de același rit, aceeași confesiune, căci românii întotdeauna s-au dovedit a fi un neam extrem de credincios și supus ordinii bisericești. Dar nici măcar asta nu i-a interesat. - Puterea dobîndită prin forță pură nu mai are nevoie de nimic care să o susțină și să o impună. - Lîngă zidurile bisericii oamenii își șopteau ce au mai auzit, cine a mai fost ridicat noaptea din așternut, cine a mai murit, cîte și mai cîte. Unii dintre gospodarii mai înstăriți au fost luați și duși, nimeni nu știa unde, dispăruți pentru o vreme ori pentru totdeauna. Veneau rușii noaptea, băteau sau nu cu cizmele în poartă, intrau în casă, din pat îi luau și îi duceau, apoi se auzea că-s deportați departe, prin Rusia. Îmi imaginez, de fapt încerc să o fac, miezul de noapte liniștit și disipat în vise, dintr-o dată spart, fărîmițat de crunte bătăi în poartă, fără timp de răspuns, bocancii străini, violatori în mijlocul casei, brațe imense, prea puternice, smulgînd forțat soți, soții, părinți sau bunici, ca apoi liniștea să se întoarcă mai mută ca oricînd într-o familie amputată, ciuntită, fără motiv și fără explicație, fără speranță sau viitor. Printre primii ridicați în toiul nopții a fost bătrînul Zotta, boierul satului. Boier, însă cu toate conotațiile pe care le-ar putea atrage după el acest statul social, era un om bun, cu teamă de Dumnezeu și dragoste de oameni. Avea 80 de ani și pe mulți i-a scos din necaz de-a lungul anilor. Unii spuneau că l-ar fi dus în Siberia, alții că l-au împușcat, însă starea aceea de incertitudine era instaurată peste tot și niciodată, poate, nimeni nu va ști ce s-a întîmplat cu el. A refuzat să se refugieze, pentru el era foarte limpede că aceea era casa lui, locul lui și a rămas în sat, să-și vadă de gospodărie. Familia i-a plecat încă dinainte de venirea rușilor, zvonuri erau și nu i-a luat prea mult timp să-și dea seama ce urma să vină, dar la 80 de ani poate că viitorul se contopește cu trecutul, cu prezentul și atunci cea mai inteligentă soluție este aceea de a-l alege pe ultimul. Pînă în 1918, bătrînul Zotta a fost consul austriac. Oamenii care munceau pentru el cîștigau o treime din recoltă și toți erau mulțumiți. Dacă toți boierii din toată lumea asta ar proceda ca el ar exista mulți oameni fericiți și împăcați, ar exista un sistem funcționabil pentru multă vreme, ori poate pentru totdeauna. Venea deseori boierul la noi la crîșmă înainte de venirea rușilor, însoțit întotdeauna de un cîine de vînătoare, Top îl chema. Îi plăcea să stea la taifas cu oamenii făcîndu-le cîte o cinste, căci nu se uita la bani cînd era vorba de oameni, de timpul petrecut prietenește cu ei. Cînd au venit rușii i-a dat tatei în păstrare niște lucruri, printre care și un gramofon pe care tata l-a ascuns bine. Nimeni din sat nu avea așa ceva. Nu a fost singurul care a dispărut din sat. Într-o noapte au fost ridicate 30 de familii, cifră mare, mică, oricum anomalică și irelevantă, evidența aparține diavolului, oamenii au auzit pe urmă că au fost duși în Siberia și că la gară în Cernăuți au fost despărțiți. Așa cum era procedura, cu bărbații într-o parte și femeile în alta, direcții diferite, gulagul același, unii nu s-au mai văzut niciodată dar au murit convinși sau măcar sperînd că o vor face, acela a fost doar un început, o primă acțiune de separare, altele au urmat, nenumărate și în alte timpuri, în alte locuri, cu alți oameni. - Toate lucrurile acestea și le povesteau oamenii, adunați în fața bisericii. - Închisă. În 1966, întîlnind un coleg din școala primară ce a reușit să supraviețuiască deportării, mi-am completat memoria, ce stă parte celei colective, cu alt noian de amintiri care nu-mi aparțineau natural dar erau ca și ale mele pentru că și eu le-aș fi putut avea cu un dram de ghinion, și așa mi-am amintit eu cum am săpat și cultivat nimicul în Siberia, cum am numărat bulgări de cărbuni în Urali, cum am murit torturat în nu se știe care celulă spunînd nu. Davideni, aprilie 1941 Ce mai faci, ce-a mai venit nou la tine? E primăvară și acolo și e cald? Au început să se întoarcă păsările cele de pleacă iarna și vin înapoi atunci cînd e bine și soarele încălzește tot pămîntul și pe noi la fel? Că atunci cînd sînt alungate de frig și ger și nu mai pot trăi aici, pleacă de se duc nu știu unde, acolo unde e bine și stau o vreme, da’ pe urmă se întorc acasă și iar e bine și ele rămîn de tot sau măcar pînă pleacă și vin pe urmă înapoi și tot așa. Acuma se aude prin sate că cei ce vor să plece în România pot pleca și au voie a duce cu ei cincizeci de kilograme cu lucruri fiecare, așa că mulți români din județul Storojineț s-au dus cu cerere de plecare, știu de la tata că vorbea cu sătenii. Și mai spunea tata că la două zile după ce le-au zis că au voie să plece, s-a adunat atîta lume la Storojineț că sovieticii s-au speriat și au scos armata pe străzi iar pe acoperișuri au pus mitraliere. Auzi, să iasă cu puștile da’ ce, că oamenii ăia nu voiau decît să plece, numa’ cînd au văzut armata rușilor a intrat spaima în ei și s-au împrăștiat, unii s-au întors acasă și nu au mai vrut să plece că s-au temut de ruși. Alții au început să strige, Spre graniță, spre graniță, ori moarte ori libertate. Cred că libertatea asta tare e scumpă pentru ei, e un lucru important libertatea dacă e totuna cu moartea, ai crezut tu vreodată așa ceva, că dacă nu poți să fii liber să vrei să mori. În unele sate am mai auzit că au scos crucile și praporii din biserică, praporii ăia de îi poartă oamenii doar la sărbători și e ceva sfînt, și cu ei în frunte au pornit spre granița aia nouă, cu preoți cu tot, da’ mulți nu au ajuns nici în România, nici înapoi acasă, că i-au împușcat sovieticii care păzeau granița. Vezi că aceia au murit așa cum au zis, că ori libertate ori moarte și dacă la libertate n-au ajuns, s-au oprit în partea ailaltă, adică la moarte, că așa au vrut ei sau poate nu ei, da’ acuma nu mai pot să vină săracii ’napoi așa ca păsările alea de care-ți ziceam eu, că dacă au murit, cred că au murit de tot. Mai zicea tata că unii care cunoșteau pădurile au reușit să treacă dincolo în România, ce caraghios dincolo, că doar și noi sîntem România sau cum, și au lăsat tot ce aveau, pămînt, casă, vite, numa’ să scape de borșovici și erau printre ei și tineri și bătrîni și femei și copii. Păi cum copii, că dacă eu vreau să plec nu pot, că nu mă lasă nimeni, nici tata nici mama da’ eu nu vreau, că aici stau, doar aici e casa mea, în satul ăsta Davideni așa îi zice. Nici tu nu ai vrea să pleci, unde să pleci? Și nici tata nu a vrut să lase tot și să plecăm, că toată viața a muncit în satul ăsta, se întreba, că l-am auzit eu, unde să plece cu trei copii, da’ noi n-aveam nici o vină. Mai pe urmă povestea ce s-a întîmplat într-un loc zis Fîntîna Albă, unde rușii au împușcat o mulțime de oameni, că i-au lăsat să ajungă pînă în fața graniței și apoi au deschis focul. Poate că ei, oamenii ăia, erau dintre cei ce au zis că ori libertate ori moarte și pentru ei a fost totuna că mor sau că or fi liberi, da’ vezi cum e cu rușii ăia de au tras ca smintiții în toți, chiar și în femei și copii, înțelegi tu asta, în copii, că dacă eu voiam să plec și eram acolo, rușii mă-împușcau și pe mine, bine că nu m-am dus. Așa lucruri s-au întîmplat pe-aici, bine că măcar la tine e liniște și poate că e iar cald și bine și nu sînt borșovici, numa’ păsări să-și lege cuib și apa din Sirețelul tău, că nu știu cum îi zice, stă să facă ploi din stropi și vacile alea ale tale să-ți stea în cale. Da’ cum se mai petrece ceva îți scriu și ție, să știi tot. - Păi înseamnă că… - Toată povestea aceea cu permisiunea de plecare, cererile ce trebuiau înaintate autorităților, a fost de fapt doar o păcăleală sinistră, o minciună sfruntată și inventată de ruși din prima clipă, ori poate o soluție de moment pentru a ieși din situația de criză iscată de valul uriaș de oameni ce voiau a pleca și la care au recurs tocmai spre a putea ține sub control acele reacții la care nu se așteptau. E adevărat că la Storojineț au fost preluate cererile de plecare ale românilor din oraș și din satele învecinate, dar următorul gest a fost unul de ignorare totală a lor, după care sutele de oameni adunați pentru a primi accesul la libertate au fost împrăștiați de forțele polițenești într-o manifestare deplină a violenței, a urii și disprețului pentru cei ce locuiau firesc acele pămînturi. Încasînd fără drept de apel pumnul refuzului ca o unitară suflare, toți cei negați și renegați s-au îndreptat spre casele lor, și-au luat în grabă ce au putut aduna în cîteva ore și, regăsiți în șiruri, șiruri, cu preoți și prapuri în fruntea convoaielor, au pornit spre graniță, avînd ca singur sprijin și putere, dorința aceea imensă de libertate și neacceptare a supunerii. S-au adîncit urmele pașilor cu fiecare picior de țăran plecat din Suceveni, Cupca sau Adîncata, sate aflate la cincisprezece, douăzeci de kilometri de granița cu România. Dacă cel ce a trasat pe hartă acea linie imposibilă ar fi folosit un creion mai ascuțit, cine știe care așezări ar fi intrat dincolo de granița lor și cîte ar fi scăpat blînd graficește datorită unui contur. - Creionul lui Molotov. - ... ți-ai adus aminte. Fîntîna Albă este un loc la aproximativ un kilometru de frontieră și prin care aveau să treacă toți fugarii înspre libertate, indiferent din ce zări ajungeau căci drumu-i drum și chiar dacă unii veneau peste cîmpuri și pîraie, tot aici urmau să ajungă și au ajuns doar că pentru totdeauna, așteptați fiind de rafalele mitralierelor bolșevice trăgînd în plin. Au scăpat cîțiva, puțini, o mînă de oameni și două, trei păsări ratate de precizia brațelor sovietice care trăgeau într-una, firesc regăsite în iadul ce și-l credeau paradis și creat pentru ei de cine știe ce dumnezeu ateu. Mulți ani după infernul urcat din străfunduri în locul acela, un coleg de facultate din Frătăuți, Jacotă e numele lui și trecut prin șahul gloanțelor de acolo, îmi povestea cu voce adînc plecată că a văzut el, cu ochii lui și îmi tot repeta, cu ochii lui, printre cei scăpați, o femeie rănită cu un copil mort în brațe. Nu comenta nimic, nu acuza pe nimeni, nu voia a isca polemici sau compasiuni, el doar repeta, pierdut și ancorat parcă într-o gară a istoriei, cele văzute și cred că nu era nevoie ca cel ce-l asculta să fi trecut printr-o asemenea experiență pentru a-și imagina-o și a înțelege. Dar poate că mamele, atunci cînd își zămislesc copiii, au obligația de a lua în considerare fiecare risc, orice pericol potențial, fiecare glonț rătăcit de aiurea și posibil oprit în pieptul sau în capul fiilor săi, fiecare tren oprit în gara de alături pentru a-i lua și a-i duce undeva, oricînd, la muncă forțată, în stepe, canale sau direct în anume furnale. De ce tresari? Mi s-a părut, așa. Fîntîna Albă, eu aș numi-o mai degrabă neagră, nu a fost singurul loc unde pămîntul a fost înroșit de sufletele visătorilor în libertate, Suceveni, pădurea Bohorodici, Valea Siretului sau Toloaca Lipovenilor fiind alte petece de grădini ale iadului ce au fost îngrășate cu sînge, trupuri și vise împușcate. E cam tîrziu acum, continuăm mîine? - Sigur. *** - Așa, Ioane, hai să vedem. Ce urmează? Davideni, iulie 1941 Drag prieten acuma sînt în vacanță, luna trecută am terminat din nou clasa a patra și tot atunci s-a întîmplat ce am așteptat noi atîta vreme să se întîmple și nu știu ce e mai important, că am terminat eu școala sau lucrul al doilea, da’ cred că ăsta din urmă. La noi în sat numa’ vreo doi, trei oameni au radio și nașul meu e unul din ăi de au. În ziua de 22 iunie, că pe asta oi ține-o minte, nașul meu Toader a venit la noi și i-a spus lui tata, Tinic a început războiul. În România generalul Ion Antonescu a dat ordinul de luptă. Și-am auzit atunci cum nașu’ i-a zis tatei cuvînt cu cuvînt ordinul dat de general, care voia să ne scape de ruși, mare om generalul ăsta, nu o să uit niciodată ce a spus Antonescu, așa îl cheamă, Ostași vă ordon Treceți Prutul. Sdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miază-noapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Și mai zicea generalul, Români, Pentru Rege, pentru Țară. Ca să răzbunăm nedreptatea. Cu Dumnezeu înainte. Urmați-mă. Războiul Sfînt a început! În puțină vreme tot satul știa. - Invazia germană a Uniunii Sovietice, începută în vara lui ’41 și sfîrșită atît de tragic pentru atacatori în decembrie al anului următor, implica patru milioane de soldați germani, italieni, români și din alte țări membre ale Axei. - Operațiunea Barbarossa. - Exact. În 22 iunie continuîndu-și expansiunea prin care voiau a cuceri o lume întreagă, trupele germane intrau în zona Poloniei ocupată de sovietici, cu intenția unui război fulger. Se pare că Stalin, care ignorase toate avertismentele ce îi anunțau posibilitatea unui atac german asupra Rusiei și nu a crezut pînă în ultimul moment că Hitler se va lăsa în întregime pradă visurilor sale megalomanice, afla la 22 iunie, în jurul orei trei și jumătate a dimineții, despre un atac aerian împotriva flotei sovietice din Marea Neagră și cum orașele din Bielorusia și Ucraina erau supuse unui bombardament aerian. - Altă întîlnire dintre Schulenburg și Molotov, iată cu ce ocazie acum. - Citeam pe undeva că Molotov l-a informat pe Stalin în foarte puține cuvinte despre acțiunea ce tocmai se desfășura, adică i-a zis pur și simplu, Germania ne-a declarat război. - Sec anunț, sigur că Stalin nu avea nevoie de povești dar cred că și reacția a fost pe măsură. - Păi singura replică pe care a găsit-o a fost, Dați o directivă în acest sens. Acum nu știu dacă exact așa s-au petrecut lucrurile, schimburile de cuvinte, eu am citit despre asta undeva, sursele de informație demne de crezare sînt puține, trebuie filtrate, dar dacă a fost așa surprizele, iată, nu ocolesc pe nimeni și orice caracter, oricît de puternic sau slab ar fi, poate cădea într-o sincopă a lucidității și rămîne fără reacții concrete și ferme. - Mai ales că se cunoaște faptul că Stalin suferise multiple hemoragii cerebrale începînd cu 1934, ori asta poate lăsa anumite tare asupra psihicului. - În aceeași zi de 22 iunie mareșalul, în acel moment general, Antonescu dădea celebrul ordin, rămas nu doar în istorie ci, iată și în mintea și sufletele celor direct atinși de acea decizie, prin care România arunca în luptă în Campania din Est două comandamente de armată, 10 comandamente de corp de armată, 35 de divizii, forțe aeronautice și navale. Ostași, vă ordon: Treceți Prutul… Nu au trecut doar Prutul, căci au eliberat pînă la sfîrșitul lunii iulie Bucovina de Nord și Basarabia, redîndu-le țării mamă, au trecut Nistrul și au ajuns în Crimeea, au dus acțiuni ofensive pînă la vîrfurile Caucazului de Nord și la Stalingrad. - Au fost și încă se mai aud voci acuzatoare la adresa mareșalului, referitor la înaintarea trupelor române dincolo de Nistru. - Ioane, orice om cu scaun la cap își poate da seama că o oprire a ofensivei române pe Nistru ar fi dus la o reacție de profundă adversitate a aliatului german, acesta neuitînd trădarea României din primul război mondial, cînd Regele Ferdinand s-a dovedit a fi aparținător și rege deplin al poporului român, pornind el război împotriva propriului său neam. Și pe urmă, dacă mă angajez într-o acțiune care presupune șapte metri, nu mă opresc la trei. Sau la cît vrei tu înainte. Însă asta e doar părerea mea și o vei lua ca atare. Dar văd că ai ceva noțiuni de istorie, hei, hei, nu cu privirea asta mă omori, să știi, ce? era chiar un compliment! da’ nu-ți mai fac. - Nu suntem toți cretini, să știți că… - Ioane, nu te face nimeni cretin, - Nu, doar incult și analfabet, nu? - Tu ai spus-o, hai… - Da, da, sigur că da, dar uite că am mai mers și noi pe la școală și, unii, nu degeaba, și să știți că mai există și oameni care citesc acasă, ori se uită pe la televizor, nu e nimic amuzant în asta și mai mult, pe Internet se poate găsi acum aproape orice. Cu selecția de rigoare bineînțeles, daa, In ter net! ați auzit despre asta nu? - Lasă că nu trebuie să îmi explici mie ce e ăla Internet, m-a înnebunit destul fiică-mea, oh la la, ești la fel de ironic ca și ea, ar trebui să vă cunoașteți într-o zi, vă cam potriviți. Grozav temperament, cum zice omul ceva, cum…, hai, ce mai scrie? Ești căsătorit? Gata, gata, zi! Eu sînt copil acuma, am unsprezece ani da’ știu că mare lucru s-a întîmplat și o să scăpăm și noi odată de borșovici, că dacă a zis Antonescu să-i zdrobească pe dușmani, apăi așa o să fie și or să plece acasă la ei, cu șerpii și măscăricii lor cu tot, că ăsta e general și e român și știe tot. Atunci în 22 iunie, ora zece cred că era, deasupra satului au trecut foarte jos trei avioane cu tricolorul nostru pictat pe ele și de acolo de sus, din avioane, au căzut o mulțime de bucăți de hîrtie. Vezi bine că noi copiii, de-acum o grămadă pe-afară să vedem ce se mai întîmplă, eram curioși și ne-am repezit să le culegem. Pe unele scria, În curînd vă eliberăm, pe altele, De vină sînt evreii, da’ eu n-am înțeles de ce erau ei de vină, ce au putut să facă de scria așa ceva pe hîrtiile alea. Apoi spre amiază, am cutezat să mă strecor pe ulicioare pînă în centrul satului pe drumul principal. Grămadă de borșovici se retrăgeau și am văzut o coloană de artilerie, știi astea sînt tunuri și erau trase de cai și soldații ruși fugeau și se țineau cu o mînă de ele pînă ce în sat nu a mai rămas picior de rus. Dinspre Putna și Vicov se auzeau focuri, zgomot mare și toată ziua s-au auzit dinspre granița care era aproape de noi și încă aproape două săptămîni. Apoi dintr-o dată, oamenii au apărut cu tricolorul la pălărie. Unii erau înarmați, cine știe cum și țineau ordinea, că satul era fără jandarmi. Acuma dacă am văzut că ruși nu mai sînt și stindardul nostru se vede liber și fără frică, m-am gîndit că sîntem iar în România și nu mai avem de ce ne teme, tu ce-ai fi crezut, și că nu ne mai obligă nimeni la nimic acuma, aici la noi acasă și mi-am luat eu cravata aia de pionier și în mare grabă am băgat-o într-o balegă pe toloacă. Tu de erai în locul meu făceai la fel, dacă nu mai era obligatoriu, că nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să o port sau nu. Și atunci, cu vreo patru zile înainte de venirea armatei române, eram cu vacile în luncă. Dinspre sat s-a auzit un vuiet, o gălăgie mare de m-am speriat și am dus vacile, gonindu-le, acasă. Acolo era oamenii înarmați cu furci, sape, topoare și așteptau, da’ ce așteptau că nu aveau arme, doar cu cele sape și furci lucrau pămîntul și culegeau ce era de cules, acum ce voiau? Atunci mi-au zis că s-a auzit că un grup de evrei, iar evrei Doamne, stătea să vină înarmați dinspre Banila să-i omoare pe creștini. Da’ n-au venit, cine știe ce prostie a mai fost și asta, știi tu, adică evreii nu sînt tot creștini, eu așa am înțeles da’ atunci ce sînt? Și au mai trecut cîteva zile, era 28 iunie și oamenii din sat așteptau pe drum militarii români că știau că trebuie să vină, cînd oare, asta nu știau și fiecare avea un coș sau o bocceluță cu mîncare. O dată s-au ivit trei militari îmbrăcați în uniforme rusești iar femeile și copiii împreună cu unii bărbați au fugit din calea lor, da’ cîțiva înarmați i-au așteptat și era gata, gata să tragă în ei cînd unul a strigat românește, Nu trageți sîntem români. Erau români luați cu de-a sila în armata rusească și atunci au reușit să fugă. Eram și eu pe acolo, așteptam nu știu ce, cînd spre prînz a apărut o coloană de soldați. În față, călare, era un militar care s-a oprit la distanță privind spre noi printr-un binoclu și pe urmă s-au apropiat de centrul satului cîntînd. Era un batalion de dorobanți, așa le zicea și în frunte ofițerul care îi conducea era cu sabia în mînă. Cînd s-a oprit, un gospodar le-a urat bun venit și toți sătenii strigau de bucurie și atunci am înțeles eu că aceia erau ai noștri, erau români, că tot ce-a fost cu rușii s-a terminat și că s-a terminat de tot, că prea erau bucuroși și comandantul batalionului a mulțumit pentru primire iar soldații s-au împrăștiat printre oameni. - Batalionul de dorobanți și-a făcut o intrare de-a dreptul teatrală, ca și cum ar fi fost o imagine curgătoare coborîtă dintr-un film vechi, căci după ce comandantul a scrutat mulțimea din zare prin binoclu, a pornit cîntînd din tot sufletul ceva ce multă vreme a așteptat să poată fi auzit: Azi noapte la Prut / Războiul a-nceput / Am venit să luăm iară / Moșia furată în vară. Cîntecul, muzica în general, cred că este forma cea mai potrivită și complexă, mijlocul exhaustiv prin care omul își desfășoară sentimentele în fața celorlalți, își exprimă orice stare de spirit și își oferă inima. - Așa cum s-ar derula un anume covor ce poate ține bine ascuns în el, închis fiind, întreaga comoară a lumii, bună sau rea. - Tu sigur nu ești poet? Sau și una și alta, ei hai nu te posomorî, iar nu știi de glumă? Coșurile pline de bucate se goleau văzînd cu ochii, în vreme ce femeile și bărbații plîngeau de bucurie iar noi copiii stăteam și ne uitam, da’ știi că ne venea și nouă să plîngem, că era ceva cum nu am mai văzut pînă atunci, era bine, ceva ce nu ți se întîmplă tot timpul, important lucru e dacă vrei să plîngi și să rîzi în același timp și se cheamă fericire, așa ziceau ei. Pe urmă a venit bunicul meu Costănel din Cireș și ne-a povestit cum la el în sat femeile au sărutat cizmele soldaților români de bucurie, înțelegi tu asta, să fii atît de fericit că săruți niște ciobote, da’ nu orice fel ci alea din picioarele soldaților care au venit și ți-au zis că ești liber, liber și nu trebuie să mori pentru asta, ori libertate ori moarte, acum era libertate și ele sărutau cizmele lor. Fiindcă erau liberi. Fericire. Bărbații din satul nostru au cerut arme și au vrut să plece cu militarii și dacă eram mai mare ceream și eu o pușcă sau două, una pentru tine dacă erai aici, da’ le-au zis că nu au voie să îi ia. Și atunci cînd au plecat soldații mai departe, zeci de oameni au mers pe lîngă ei o bucată de drum cărînd ranițele în spate și m-am dus și eu, da’ mie n-au vrut să-mi dea să car că au zis că sînt prea mic și alea sînt prea grele pentru mine, nu-i nimic că eu tot m-am dus, așa știi tu, stîng drept, stîng drept, da’ aproape că fugeam, așa repede mergeau ei. - Toată după amiaza și întreagă noaptea s-a scurs armata română spre nord. Treceau soldații prin sat, întovărășiți de o ploaie rece, mocănească, de parcă am fi intrat direct în octombrie, sărind peste vară. Oamenii rămaseră ascunși în case și ni s-a recomandat ca noaptea să dormim pe jos, fiindcă artileria trăgea peste sat, spre Storojineț unde erau încă rușii, dar cine a putut dormi în noaptea aceea, în vîjîitul obuzelor. - Erați în plin front. - Acolo… Dimineața s-a așternut liniștea, o liniște care nu știam ce putea prevesti, însă rezistența rușilor fusese înfrîntă. Batalionul sosit la noi a pornit prin Panca spre Storojineț, unde se stabilise linia frontului, la ieșirea către Cernăuți și după cîteva zile am aflat că în momentul intrării în oraș, din turla unei biserici s-a tras asupra trupei române cu o mitralieră. Căpitanul și doi soldați au fost uciși, ce ironie, cît cinism din partea destinului, după ce ne-au eliberat pe noi să moară și încă atît de stupid, ca și cum maurul și-a făcut datoria și a putut să moară liniștit, fără nici o altă grijă, fără nici un alt vis de împlinit. Și noi să știm asta. Sigur că un război e un război, dar întotdeauna astfel de evenimente trăite personal de cineva sau în mijlocul cărora este, mai mult sau mai puțin, implicat, își pun amprenta pe om mai puternic decît dacă ar fi auzit la radio sau le-ar fi urmărit neutru la televizor. Cei ce au tras erau trei evrei comuniști. Asemenea întîmplări nu au fost unice și așa a început prigoana împotriva evreilor, nimeni nu mai avea încredere în ei deși majoritatea nu avea nici o vină, nici o legătură cu excesele unor fanatici sau doritori de parvenire. Dar se pare că și asta stă în caracterul ființei umane, în construcția sa și anume o înclinație mult prea accentuată de a generaliza, de a extrapola faptele și întîmplările, de a atribui anume caracteristici unui grup, mulțumită unui singur, poate, element al său. Fără a-și utiliza darul gîndirii, funcție dăruită clar și eminamente din cîte știm omului, apucînd la repezeală doar ceea ce este la îndemînă într-un mod haotic, beneficiar fiind al spiritului de… - Frondă. - …de turmă, iartă-mă, frondă e prea frumos și justificat, chiar dacă uneori, din fericire, se revine la gestul inițial grație unor noi date, unor noi informații procesate din primele și atunci intervine acea tehnică a scepticilor, pe bună dreptate, da, dar. Ești filofrancez? - Ouai, monsieur! - Ah, vraiment? Acum tu rîzi… Pe urmă noaptea aia am dormit pe jos, că așa ne-au zis, fiindcă artileria trăgea peste sat spre Storojineț unde erau încă rușii da’ să nu crezi că am dormit. În urechi îmi suna tot timpul vîjîitul obuzelor, doar din timp în timp soldații băteau în cîte un geam și cereau apă. Apoi s-a făcut dimineață și a fost liniște. Încet, încet, frontul s-a îndepărtat de noi. Puteam de-acuma umbla pe unde voiam și cînd voiam, fără frică de ruși care cred că erau la ei acasă sau pe-aproape și noi la fel, numa’ că noi am fost acasă și pînă acuma da’ ei nu, doar au stat aici și ne-au orînduit, că așa au avut ei vrere. Într-o zi am plecat în Cireș, un sat aproape de noi la vreo doi kilometri, la bunicii mei din partea mamei, îi știi că ți-am povestit de ei. Cînd am ajuns la drumul principal am văzut cum se apropie o coloană de oameni și m-am oprit la marginea drumului, gata, gata să mă pitesc printre tufe dacă se făcea că erau ruși, să nu mă vadă. Da’ nu m-am ascuns știi, cînd am văzut că era o coloană de oameni, pe urmă am auzit că erau toți evrei și erau evreii ăștia duși de cîțiva soldați nu știu încotro, da’ poate că nici ei nu știau și cred că le era teamă, că mergeau cu capetele în jos și parcă erau triști sau supărați. De ce țineau ei ochii în pămînt și în spate cărau toți grămadă de ranițe, boccele și alte lucruri și nu se uitau înainte sau spre soare, că era frumos în ziua aia, doar ici colo pete de nori pe cer, așa cum mai fac eu cu cerneala pe caiet cînd greșesc, nu e mare lucru, noi toți eram bucuroși și veseli cînd era senin, ei de ce nu erau. Și-am văzut-o atunci pe fosta mea învățătoare cu cele două fete ale ei, Slimca și Blimca și le ținea de mînă aproape, foarte aproape de ea, de parcă cineva ar fi vrut să le ia de-acolo, da’ unde și de ce și atunci m-a văzut. A ieșit din rînd, că parcă erau la armată da’ nu erau, și m-a îmbrățișat apoi m-a sărutat și mi-a zis să învăț mai departe tot așa, că eram cel mai bun elev al ei. Cel mai bun elev știi tu asta? Pînă atunci nu mi-a zis nimeni, niciodată așa ceva, cred nici nu avea cum că doar nu era să-mi spună rușii, cînd pe mine m-apuca rîsul numa’ uitîndu-mă la literele alea, de-andoaselea ale lor și atunci mi-a zis învățătoarea mea care a fost, că acuma nu mai e, Ester Schor o cheamă și e evreică. Mi-a părut rău că a trebuit să se întoarcă înapoi în rînd și că nu a putut să rămînă cu mine, cu noi la școală, că tare ne iubea și ne învăța numa’ lucruri frumoase și atunci mi-a venit mie să plîng că n-am înțeles de ce a trebuit să plece și unde. Acolo am văzut-o pe învățătoarea mea și nu știu cum se face, da’ cred că n-oi mai vedea-o niciodată, știi că numa’ ție îți zic acuma asta și nimeni nu știe, oare de ce mă tem eu că nu o voi mai vedea nicicînd, poate că totuși într-o zi, da’ unde au dus-o? Și zilele au trecut una după una. Au început să se întoarcă unii după alții, cei ce au plecat da’ numai unii, că alții nu s-au mai întors. În prăvălii, încet, încet, am găsit iar de-ale gurii, zahăr, ulei, arpacaș, tot ce ne trebuie, cum era mai demult și oamenii își văd de treburile lor în gospodării și pe cîmpuri, totul e acuma așa cum ți-am mai zis, așa cum știai mai înainte. Înainte de ruși. La toamnă oi începe școala, școala în limba română în clasa a cincea că vezi tu, îmi va trebui un an, așa se zice, să mă pregătesc pentru liceu și cred și eu, că în anul făcut la ruși, cu literele alea pe dos, cu istoria și geografia lor, am uitat anume lucruri sau le-am învățat anapoda. Pentru liceu la Storojineț, că acolo vreau eu să merg și să fiu licean, așa le zice la ăi de sînt la liceu. Liceeni. Tu știi că asta am vrut eu, că asta am visat, așa îmi spune soră-mea Veronica, că visez tot timpul, da’ cînd mă gîndesc la școala aia unde au învățat atîția oameni ce au ajuns mari și cunoscuți, vreau și eu să merg acolo, să fiu și eu mare și să mă știe lumea, da’ soră-mea nu-nțelege nimic din asta. Că nu visez, ăsta nu e vis, știu eu cum e cînd visezi, e altcumva și acum aș vrea și aș vrea tare de tot să știe și învățătoarea mea Ester, Doamne pe unde o fi, ce voi face, că ea a știut întotdeauna că eu n-am visat. Acum e iar noapte, cred că și tu vrei să dormi așa ca mine și să visezi, eu visez cîteodată știi, niște cai albi ca niște zmei, așa cum cred că sînt acolo la tine și aleargă caii ăștia rupînd pămîntul de parcă au mîncat numa’ foc și jar, ca-n povestea aia, pînă ce încep să zboare și zboară caii mei pînă-n soare, apoi se-ntorc ’napoi sau poate că rămîn acolo. În soare. Somn ușor, somn ușor... șapte purici pe-un picior. - Au lăsat-o totuși să iasă din coloană. - Sigur că au lăsat-o, soldații nu erau agresivi, doar îndeplineau ordinele primite, cine știe, poate printre ei aveau vecini, prieteni, cunoscuți, nu asta era problema. - Ce s-a întîmplat cu acei evrei? - S-a aflat că erau închiși într-o școală în Storojineț. Mama, împreună cu cîteva femei din sat, a pregătit merinde și ceva îmbrăcăminte, bănuind că acei evrei vor fi duși undeva departe, cine știa unde, situația lor fiind incertă și a plecat la Storojineț să-i caute pe evreii din satul nostru. Urmau a fi duși în Transnistria dar atunci nimeni nu știa asta, nici ei, nici noi, doar autoritățile ce luaseră aceea hotărîre. Exista o relație bună, de fapt normală ca între orice ființe umane, între sătenii din Davideni și evreii care tot săteni din Davideni erau, doar că în conjunctura istoriei, aceștia din urmă ajunseseră oarecum în aceeași situație în care am fost și noi altădată și poate tocmai de asta înțelegeau davidenienii ce trăiau ei. În ochii noștri ceea prin ce treceau acei evrei nu reprezenta decît o întîmplare, o eroare, o farsă grosolană a timpurilor ce avea să sfîrșească o dată ce neînțelegerea istorică s-ar fi lămurit, dar timpul, din nou timpul, m-a făcut să înțeleg că cinicele glume ale istoriei nu sînt doar eterne, ci nici nu iartă pe nimeni. Însă o anume bănuială, învăluită de sinistru, a lor de atunci, fără a ști nimic în adevăr dar îndreptată într-o zonă a conștiinței de către o anume speranță de normalitate, le-a făcut pe femeile din Davideni, le-a îndemnat să dea de urma celor năpăstuiți, chiar dacă doar pentru un cuvînt de mîngîiere, pentru o privire curată și adevărată, încărcată de compasiune nu de milă, de dragoste față de semenii lor, căci aceștia erau oameni ca și ei, pentru un coș de mîncare. - Nu ați trecut ușor peste asta. V-a atins mult. - Acum, după șaizeci și patru de ani trecuți, da, nici măcar acum nu sînt sigur că noi am înțeles atunci exact ceea ce se petrecea, dar un lucru știu, acela că nu ne-a luat valul timpului cu sine și asta dintr-o simplă inerție sau o anume înclinație spre conservare de care noi habar n-aveam și că, de fapt, singură omenia din noi, spiritul de om ne-au făcut, pe unii, să ne comportăm așa cum am făcut-o. I-am găsit în curtea unei școli împrejmuită cu un gard înalt de sîrmă, cu ghimpi în partea de sus, evreii neavînd permisiunea de a ieși din curte. Nu pot să comentez motivația, argumentele sau logica acelei îngrădiri cînd acum, după timpul ce-a trecut și nu numai timpul din nefericire ci multe, prea multe experiențe și istorii aflate ori citite, atunci copil, habar n-aveam ce semnifică o sîrmă ghimpată, ce poate ajunge să însemne și nu doar ca un simbol ci de-a dreptul o realitate, o trăire, acum am ajuns, cred, să înțeleg efectul unui gard ridicat dinaintea unor ființe umane. Că cei ce le imaginează și le construiesc, aceste sîrme ghimpate, au un scop foarte precis, e neîndoielnic, dar ceea ce obțin este la fel de previzibil, nu pentru ei, cei care fac asta, pentru că dacă ar ști nu le-ar mai pune, ci în sine, pentru orice logică și moralitate normale. - Nu cu o sîrmă ghimpată se omoară un om, un spirit, e nevoie de mult mai mult pentru a reuși așa ceva. - Sper… Nu i-au lăsat să iasă din curte și ce-au rezolvat cu asta, cînd mama și celelalte femei au vorbit cu cei cunoscuți sau necunoscuți, cu învățătoarea mea, prin gardul de sîrmă, iată că am mai apucat să o văd, în ciuda temerilor mele. Legătura dintre oameni este sau ar trebui să fie un lucru foarte simplu, la îndemînă și nu cred că trebuie să fii obligat să-ți întinzi degetele printr-un gard, de lemn sau sîrmă, totuna, ca să-ți dai seama de asta, dar cei care montează de obicei astfel de piedici în calea sufletelor, se pare că n-au habar cum funcționează mecanismul ăsta. Straițele cu mîncare au fost aruncate peste gard, în timp ce lacrimi curgeau de ambele părți ale gardului, gard care de fapt n-avea nici un merit sau vină că era instituit acolo, între românii care-și reprimiseră dreptul la viață și acei evrei care nu se știa dacă și-l pierduseră sau pentru cîtă vreme îl vor mai fi avut și de ce erau în locul acela. Un lucru este cert în amintirile mele, acelea care sînt, multe, puține, și anume că imaginea aceea va rămîne… ca un semn, ca un stigmat și să nu se mire nimeni cînd folosesc cuvîntul ăsta, stigmat, pentru că m-a atins definitiv și de-atunci îl port cu mine, l-am asumat de bunăvoie sau inconștient și nici acum nu l-am pierdut pentru că am știut să-l păstrez fiindcă este al meu, este în mine, mîna mamei prin gardul ăla împuțit și palmele învățătoarei mele adunînd grămăjoara de alimente, ca pentru orfani. Fără părinți, fără adăpost, fără țară, fără nimic, fără. Au luat acele bucăți de pîine și ce o mai fi fost, iar prin șiroiul de pe obraji și zîmbetul etern al lor, de-abia se mai deslușea un adînc mulțumesc și atunci am rămas eu, copil la unsprezece ani, încremenit, cînd acele femei evreice au sărutat mîinile țărancelor noastre. Lacrimi și mulțumiri, inimi deschise, durere, mîngîiere, iubire și iubire printr-un nenorocit de gard de sîrmă ghimpată. Suferință și suferință, într-o aceeași lume de garduri invizibile, într-un moment în care Dumnezeu era ocupat cu lucruri mai importante… - Credeți în Dumnezeu? …De ce vă uitați așa lung la mine? E doar o întrebare. - Dar tu?... …Aha, retorică… Cernăuțiul acelor vremuri a inventat o altă formă de cristalizare a societății, un alt mod de a se proteja de anumite elemente socotite nepotrivite și în felul ăsta s-au trezit unii evrei, aceia ce au scăpat destinațiilor neștiute și neajunse, cît noroc, în niște spații special amenajate pe care azi le-am numi cartiere, margini. Ghetouri. Închisori mascate în care erau liberi, ce interesant să fii liber într-un ghetou, aici oricum nu ai cum să fii altfel, iar ei puteau ieși din acele îngrădiri pentru a intra în oraș doar dimineața cu condiția întoarcerii pînă la apusul soarelui și purtînd în permanență și obligatoriu pe piept steaua galbenă. - Steaua lui David. - pecetea lui Solomon, ca o acuză implicită și discriminantă la nu se știe ce, dar aveau oare habar cei ce obligau la asta ce traducea simbolul acela? Care anume era încărcătura semiotic cuprinsă în acel petec de pînză? Normal că nu, le lipsea capacitatea și pătrunderea necesare, la fel ca și altor călăi ce existau deja ori urmau să vină doar cîțiva ani mai tîrziu, în alte locuri dar cam cu aceleași motivații mascate de pretexte. Inferioritatea dedusă și resimțită dă întotdeauna ocazia la replici și vendete gratuite, iar puii de monștri nu se nasc doar din adormirea rațiunilor, ci și din moartea spiritelor. - Sau mai ales. - La noi în sat trăiau zece, doisprezece familii de evrei, harnici gospodari, buni vecini și nu exista nici un motiv ca ei să fie duși într-un lagăr sau ghetou. Dar au ajuns acolo. La fel ca atîtea alte popoare ori crîmpeie din ele, au ajuns pradă discriminării și urii altor popoare ori oameni ce nu își conștientizau apartenența la umanitate, la același spirit. Că o persoană sau un grup mai mare ori mai mic de infractori, criminali, teroriști, că tot e la modă acum, are toate șansele să sfîrșească într-o închisoare pentru faptele puse la cale sau finalizate, e una, însă a te apuca să selectezi elemente dintr-o mulțime, bazîndu-te strict pe apartenența la acea mulțime ca și criteriu tendențios și să creezi pentru ea acest gen de închisoare, e deja cu totul alt aspect. Nimeni nu ar trebui să cunoască așa ceva. Îngrădirea, chinurile și mai apoi poate chiar moartea nu sînt justificate de absolut nimic într-o lume normală, cu atît mai puțin sînt scuzate de ghinionul (?) apartenenței la o rasă sau națiune. Dar iată că m-am trezit eu să inventez aerul și mersul pe jos și să-mi imaginez că sînt singurul care mai crede în iluzia unei normalități care, așa cum dacă materia nu s-ar manifesta nici antimateria nu ar exista ca și concept cel puțin, insistă în prezența unei nebunii și inversiuni totale. Mai tîrziu am aflat de la tatăl meu că acei evrei au fost duși în Transnistria și una din întrebările la care nu am primit răspuns niciodată, cu toate că aș fi dorit-o enorm și asta poate datorită lașității mele sau poate retoricii acelei întrebări, inconștient retorică sau nu, este ce s-a întîmplat cu draga mea învățătoare. Davideni, septembrie 1941 Am auzit astăzi ceva și m-am gîndit că e mai bine să-ți spun eu decît să citești în cine știe ce ziar, pentru că tu ai fost lîngă mine tot timpul și îi cunoști de-acum pe toți, da’ e trist și poate că o să-ți vină să plîngi, nu-i nimic că și eu am plîns și să-ți spun drept, plîng și acuma cînd îți scriu, că nu pot a mă opri și nici măcar nu vreau. L-am auzit pe tata povestind sătenilor și am văzut cum lacrimi îi curgeau din ochi iar cînd l-am întrebat n-a vrut să-mi spună și m-a trimis de-acolo, da’ eu m-am pitit, ca de-obicei, lîngă ușa din dos a cîrciumii. Îl mai ții minte pe Botez, sublocotenetul nostru, așa îi ziceam, care a stat la noi în casă înainte de venirea rușilor? Sigur îl mai ții minte că și noi am vrut să fim ca el, stîng drept, stîng drept și cu o pușcă să ne batem cu dușmanii, oricare ori fi ăia, că or fi. El, Botez, cînd a plecat din sat ne-a spus, Nu vă necăjiți, nu va trece un an și ne vom întoarce și spusele lui s-au adeverit, da’ numa’ în parte. Armata s-a întors după un an, e drept, da’ el, l-am auzit pe tata zicînd, că stăteam în dosul ușii de la cîrciumă, el era scris pe una din listele alea lungi, prea lungi zicea tata, ce au apărut în ziarul Cotidianul, cu eroii noștri morți pe frontul din răsărit și mai zicea ceva de luptele din fața Odesei. Și măcar că n-a vrut să-mi zică tata, eu am știut atunci că sublocotenentul Botez, Botez al nostru, a murit acolo la Odesa și nici măcar nu știu unde e Odesa asta să mă duc și eu acolo, să-i spun că era al nostru și că îl iubeam și să-i dau o floare. Avea încă pe-atîția ani cîți avem noi și a murit. Douăzeci și doi de ani. - Am fost foarte afectat de știrea aceea, eu de abia așteptam să se întoarcă Botez, să-mi povestească peripeții și grozăvii din război așa cum eram convins că va face, el era un adevărat erou pentru mine și deodată aflu că numele lui era trecut pe o listă, o listă, cum facem acum unii dintre noi cînd mergem la cumpărături, doar că aceea era una lungă, lungă de tot, prea nesfîrșită, chiar dacă gramaticește nu se spune prea nesfîrșită dar era, și încă una neagră apoi albită, plînsă, bocită și asumată de toate mamele acelea, de toți tații, frații și surorile, de toate nevestele și copiii care avuseseră neșansa să o primească. Dar poate că în anumite condiții, în anume momente ale istoriei și ale vieții, la 22 de ani nu poți să apari decît pe o listă ca aceea. […] Dar cred că vrei să afli ce s-a petrecut. Era în mijlocul lunii martie, nu mult după sosirea mea acasă de la Storojineț. De la Prefectură venise ordin la Primărie să se pregătească oamenii de evacuare căci rușii erau pe aproape și în cîteva zile frontul ajungea din nou în Bucovina. Mama săraca, singură, era speriată. Tata, la plecare, i-a zis că dacă vin iar rușii să ia copiii și să plece, pentru că am văzut o dată ce înseamnă să fii sub stăpînire rusească. Cu toate astea speram că nu vom merge departe și că ne vom întoarce repede, ne gîndeam că poate nu vor ocupa Bucovina. Am primit de la Primărie un ordin de evacuare pentru întreaga familie și atunci ne-am pregătit de plecare. Aveam o șură în spatele casei, unde ne-am gîndit că puteam ascunde tot felul de lucruri ca la întoarcere să le găsim, căci toți erau siguri că vom cîștiga războiul și ne vom întoarce. Atunci s-a apucat mama de copt pîine, de fript carne, ne-a pregătit haine și ce mai gîndea ea că ne va fi de trebuință să avem de drum, mirosul acela de pîine fierbinte făcută de mama a fost atunci ultima oară cînd l-am simțit eu așa cum îl cunoșteam și hainele călcate ca de sărbătoare… - Dar atunci nu știam asta. Zăpada încă nu se topise. Mă gîndeam cu ce încălțări era mai bine să plec la drum, neștiind prea bine cît de lung sau dimpotrivă o fi el, drumul. În vacanța de Crăciun, fiindcă prea mult umblam pe dealuri la săniuș, tata mi-a ascuns bocancii, să mai stau și pe-acasă. Eu, cum tînjeam după derdeluș, pe ascuns l-am rugat pe uncheșul Diodu să-mi facă o pereche de opinci pentru săniuș, să nu mai zică tata că stric bocancii. Uncheșul, foarte priceput în făcutul opincilor, tocmai avea acasă o piele tăbăcită de la un porc bătrîn și mi-a făcut o pereche de opinci frumoase, opinci slovăcești, pingelite și cu cataramă, numai bune de mers la sanie. Așa că în pregătirile mele pentru drum, mi-am pus în ranița meșteșugită de mama dintr-un sac și pe care trebuia să o duc eu, bocancii, iar în picioare mi-am pus opincuțele slovăcești, care erau mai ușurele. Mama ne-a pregătit la tustrei copiii cîte o desagă de pus pe spate și fiecare aveam cîte două rînduri de cămăși de schimb, două ștergare, o pîine de secară, o găină friptă și alte cîteva lucruri mărunte. - Două cămăși și două ștergare, o pîine, o găină și tălpile noastre ce urmau a străbate un pămînt pe de-a-ntregul, copilăria noastră bîntuind prin golul sufletelor ce începea să se-arate… Toți frații am primit la fel căci mama a făcut de fapt trei bagaje identice, gîndindu-se la eventualitatea de a fi despărțiți într-un oarecare moment și bine a făcut. Firește că fiecare dintre noi a mai luat tot soiul de lucruri, ale lui, dragi și pe care nu le putea părăsi acolo, dar poate tocmai în clipe de genul ăsta nimănui nu îi vine să lase nimic, fiecare ar vrea să ia tot, ca și cum totul acela ar reprezenta întreaga viață, trecută și viitoare, prezent nu mai e, atotcuprinzătoare existență fără de care ar fi nimeni și nimic oriunde ar pleca, sau n-ar lua nici măcar un fir de praf, unii pleacă fără nimic, se duc chiar fără ei. Nu știu dacă dintr-un automatism sau o oarecare convingere și dorință de a-i mai scrie prietenului meu imaginat într-o anume clipă, am înghesuit și caietul ăsta în care urma să-i povestesc eu lui tot ceea ce urma să trăiesc, deși dacă mă gîndesc bine, paisprezece ani aveam deja, știam că de fapt nu exista nici un prieten, în nici o țară anume, căruia să-i tot scriu eu și el să nu îmi răspundă. Dar am continuat, mi-am împins imaginația mai departe în direcția inițială căci imaginația, nu-i așa, nu are nici un capăt, nici un loc unde să se poată opri și tocmai ăsta e avantajul și libertatea celor care au norocul să o aibă din plin. Sau poate, uneori, nu. Pe urmă a venit 25 martie, sărbătoarea de Bunavestire, tot satul era adunat la biserică și preotul ne-a sfătuit pe toți să plecăm cît mai repede. Noi hotărîserăm deja să plecăm în ziua următoare, în 26 martie. Am îngenuncheat apoi și am rostit Tatăl nostru. Cu binecuvîntarea preotului pentru drumul necunoscut ce ne aștepta, pentru capătul lui ce nu știam unde și cînd va fi, ne-am despărțit unii de alții, în lacrimi și îmbrățișări, cu urări de bine și speranță de revedere. Și de întoarcere. - De întoarcere… Toate familiile au primit ordin de evacuare. Fiecare pleca cu ce putea, unii au mers la gara din Storojineț să ia trenul, alții cu căruțele, alții pe jos. Pe jos, înțelegi tu, că dacă nu au avut nici destui bani pentru tren fiindcă erau poate prea mulți și nici căruță sau cai, n-au avut ce face, voind cu tot dinadinsul să plece, decît să-și pună boccelele în spinare și să pornească pe cele picioare la drum. - Să pleci pe jos, mergînd de-a lungul unui drum pe care poate l-ai străbate în alte condiții, cu alte gînduri și în alte timpuri, cu întreagă viața în spate, bagaj greu, să fugi. De ruși. De fapt nu contează de cine fugeam, cinic era gestul obligat și motivația în sine. Alegerea de a pleca lăsînd în urmă o casă, un pămînt și o livadă, un rîu, munca de o viață, rădăcini. - O istorie nescrisă, imposibil a fi înșirată pe niște banale bucăți de hîrtie fiindcă viața nu se scrie și nici nu se desenează aidoma, nu se poate învăța citind, ci se trăiește sau se ratează, nu? - E bine că ai venit tu, Ioane. Unii au rămas pe loc, fie că aveau prea mulți copii mici așa cum era mătușa Dorica, sora mamei, care avea șapte copii din care cel mai mic de un an, fie că nu se îndurau să-și lase casa și agoniseala, fie că erau prea bătrîni pentru bejenie. - Multe familii s-au despărțit. Tinerii au plecat, cei bătrîni au rămas lîngă casă în așteptarea primilor, în așteptarea timpurilor de altădată, firești, în așteptare. A vieții lor care, nu înțelegeau din ce motiv, nu mai era a lor, nu o cunoșteau și nu le mai aparținea, urmau a fi străini printre alții, care îi vor vedea străini la rîndul lor și mai mult decît atît. Prea bătrîn ca să pleci, obligat să rămîi. La tine acasă. Obligat… În 26 martie zăpada încă acoperea totul. Stratul depășea cu mult o palmă, pe cîmp era încă peste genunchi, o întindere albă, neasemuit de strălucitoare, ce în fiecare clipă dădea mici și nenumărate raze din toate culorile curcubeului, iar la capătul mării aceleia atît de curate, brazii mei stăteau tot acolo, albi și imenși, începînd pădurea. Înainte de plecare, nu cred că ai plecat tu niciunde așa, am coborît pe toloacă și ochii mei erau plini de lacrimi, să nu mă vadă nimeni că plîng și nu știam prea bine de ce plîngeam dar nu mă puteam opri, știam doar că plec și asta pentru multă vreme, poate pentru totdeauna, știi tu ce înseamnă totdeauna, adică pentru niciodată, așa am simțit eu și am salutat omul de zăpadă, omul cu nas de morcov, mîini de mătură și ochi din cărbune. Să nu mai spui la nimeni lucrul ăsta, că eu am plîns, poate vor rîde de mine, ei nu știu cum e asta, să pleci, să pleci de tot și să nu vrei. Și apoi am luat-o la fugă spre începutul pădurii dar de fapt am înotat prin zăpada aia fără sfîrșit și parcă nu mai ajungeam, nici nu știu cît timp a trecut pînă am ieșit din ea de am dat de pădure și atunci am mîngîiat eu coaja brazilor, tufișurile aplecate de zăpadă și mi-am luat rămas bun de la Davidenii mei. - De la poalele crengilor sub care urmau a răsări hribii pe care nu aveam să-i mai culeg, de la vîrfurile brazilor înfipte-n nori. Dar cred că poți să spui fiindcă nu-mi pasă, eu doar am salutat niște prieteni dragi și totdeauna cînd îți iei rămas bun cred că poți plînge, oricum poate n-ar înțelege. Apoi am dezlegat vacile, am pus grămezi de fîn în grajd, ciubere cu apă și grăunțe pentru păsările rămase peste tot. Pe urmă ne-am apucat împreună cu mama să desfacem podeaua din șură și am îngropat acolo, așa ca să nu găsească nimeni, tot felul de lucruri, pahare, blide, grămadă de obiecte și pompa de bere de la crîșmă. Și am plecat. - Am plecat. - Lăsînd toate acele lucruri, agoniseli, îngropate sub podeaua șurii. - Păi eram convinși că ne vom întoarce, tu ce ai fi crezut? Mai stătusem noi un an sub ocupație rusească, dar și acel timp a avut un sfîrșit iar la un moment dat totul a revenit la normal, de ce nu s-ar fi putut întîmpla și atunci la fel? Asta era întreagă speranța noastră. Împreună cu cîțiva vecini și neamuri, cu lucrurile încărcate în căruțe, am format primul grup mai mare care a părăsit satul și în fruntea convoiului era chiar primarul nostru, Novotni. Știi, am citit eu în Scriptură despre un om, Moise îl chema și era evreu, care mare conducător al poporului său, l-a condus pe acesta către țara lui. Un loc numai de el știut, un loc unde oamenii lui puteau trăi în liniște și liberi, un loc în care nimeni nu mai putea să vină și să-i gonească. Un loc al lor, numai al lor. Dar vezi tu că noi îl aveam, locul acela, țara noastră și atunci tocmai îl părăseam, noi nu ne căutam o țară, noi ne-o lăsam în urmă. Cred că așa au plecat și oamenii ăia, cu ranițele în spinare, cu căruțe și cai, la un drum la fel de neștiut și de lung ca al nostru. Plîngeam mergînd după căruțele încărcate, cei care au rămas și ne-au condus pînă la locul de plecare plîngeau și ei. - S-a rupt ceva atunci, plecau copii și rămîneau părinți sau bunici, plecau cei ce puteau pleca, fără prea multe obligații dar cu șanse de a reuși, rămîneau ceilalți, cu alți copii, prea mici, prea mulți, sau blocați de o obstinație și un spirit de conservare mai puternice decît acela de aventură sau de libertate. Ceea ce s-a rupt atunci am fost noi. Noi și sufletul nostru. Au venit să-și ia rămas bun și neamurile noastre din Cireș, satul de baștină al mamei că știi bine. Ziceau că rămîn, că acela era locul lor, grădina din spatele casei plină de meri și coacăze ce urmau a fi culese în vară, știi ce vin bun scot din ele? și dulceața din florile alea de trandafir, hribii de sub poala brazilor cînd se scutură ploaia din august. Apoi cireșii… Așa ziceau. Dar parcă cireșe de lacrimi vedeam eu pe obrajii lor. - Atîrnate la ureche. - Ioane, Ioane…, grijă că nu ai voie a fi subiectiv! - Doar trist? - Nu mai mult ca mine. Într-o căruță aveam lucruri cîte două, trei familii. Nu toți aveau cai pentru că mare parte din ei a fost adunată pentru front, așa cum au fost luați și caii noștri frumoși, că se tot mîndrea tata cu ei și toți îi lăudau. Noi ne-am pus lucrurile în căruța unui văr de-al tatei, Todiriță Tonenchi și în căruța unui vecin, Tatulici, care s-a oferit să ne ducă cîte ceva. Așa că mama, sora mea Veronica și cu mine mergeam pe lîngă căruța uncheșului Todiriță, iar sora mea Saveta împreună cu familia Tatulici. În urma noastră erau alte grupuri de refugiați din satul nostru sau din sate vecine, așa că am format un convoi de căruțe și oameni. Pe vreme ce mergeam, alți oameni, din alte sate, se lipeau de convoi, că nu mai știam unde e capul și unde e coada. - Treceam prin sate aproape pustii, uși bine zăvorîte, obloanele trase, rar din cîte un coș un fir de fum, doar cîțiva cai și vreo tot atîtea vite umblau ici colo liber pe cîmpuri, semn că odată, acolo, existaseră oameni. Și vîntul. Vîntul ce mătura nestingherit zăpada urcînd-o pe pereți, pe ferestre și porți, ca un lacăt definitiv și nimeni să vină să o curețe, să o adune, nici un pumn de copil care, cu bucurie liberă, să o transforme în oameni. Cu nas de morcov, mîini din mătură și ochi de cărbune. Văd atît de limpede șirul acela de căruțe și oameni, apoi altul din altă direcție unindu-se cu al nostru și altul și altul, aidoma unui fluviu ce își datorează măreția apelor care se revarsă în el și îl măresc, îl fac mai puternic. Doar că acea contopire nu avea nimic măreț, nimic grandios, poate doar lacrimile acelea aduceau cu un fluviu, o durere comună, a tuturor. Și teama de ceea ce urma să fie. Era ca o curgere a spiritelor, succesiune de suflete, imaginea aceea îmi apare acum aidoma unei viziuni a trecerii către moarte, în care șiruri sfîrșite doar în infinit așteaptă răbdătoare și plecate intrarea printr-o anume poartă, fără a ști ce pot afla dincolo de ea, lasciate ogni speranza, voi che’ntrate. Atunci nu făceam conexiuni, în momentele acelea alta îmi era preocuparea, eu copil, dar acum mă gîndesc la cei care, fugind din fața unor sau altor invadatori, părăsind casă și pămînt, otrăveau fîntîni și dădeau foc la tot ceea ce lăsau în urmă. Cred că doar speranța întoarcerii sau certitudinea ei ne-a oprit pe noi să recurgem la gestul acesta, dar eu îl înțeleg pe deplin. Hai, zi! După vreo trei ore de mers am ajuns la drumul principal, șoseaua dinspre Cernăuți către Storojineț și ne-am oprit. În depărtare se auzeau tunurile, în vreme ce la trei, patru kilometri, în pădure obuzele rusești loveau pămîntul. Deodată, la o întretăiere de drumuri, am văzut soldați în uniforme rusești și vezi bine că așa ne-am speriat încît eram pregătiți să ne împrăștiem pe alte drumuri, dar apoi oamenii noștri au aflat că militarii ruși erau din armata ucraineană a generalului Vlasov, care a trecut de partea nemților. - Generalul Andrey Andreyevich Vlasov, una din cele mai controversate figuri ale celui de-al doilea război mondial și care avea în subordine divizii întregi de ucraineni, trecuse cu ceva timp înainte, cu tot cu mica sa armată - vreo cincizeci de mii de oameni - alături de nemți, condiția de a lupta împreună cu aceștia fiind ca după război Germania să recunoască independența Ucrainei, lucru pe care ucrainenii tare și-l doreau și de multă vreme. Așa s-a făcut că generalul a dus războiul de partea nemților și împotriva rușilor vreme de aproape patru ani, a ajuns în Germania prin retragerea trupelor, iar în 1945, odată cu terminarea războiului, s-a predat americanilor dar americanii, popor drept și cinstit, nu-i așa, avînd ei acorduri și tratate semnate cu aliații sovietici, n-au găsit altceva mai bun de făcut decît să-l predea acelora cu care strînseseră mîna. Bineînțeles și cînd zic bineînțeles asta înseamnă că era de așteptat, nu doar de prevăzut, că rușii n-au stat deloc strîmb ca să-l judece drept, chiar dacă era considerat un trădător și un dezertor, dar el nu a dezertat, el doar și-a întors țeava puștii spre o direcție care îi părea mult mai periculoasă decît cealaltă, ci după o judecată, dacă într-adevăr o fi fost vreuna, nu strîmbă ci doar scurtă, l-au spînzurat. Nu știam atunci, nu aveam cum pentru că faptele încă nu vor fi avut loc sau dacă se vor fi întîmplat eram prea mic și nici comunicarea nu era așa de pusă la punct ca acum, de dezinformare nu mai vorbesc, ea încă nu atinsese cotele de astăzi lipsindu-i mijloacele, că în armata germană se aflau direct înrolați ucraineni ce se visau învingători ai rușilor, eliberatori și stăpîni absoluți la ei în țară. Am aflat cumva, mai tîrziu, că la retragerea armatelor germane, rușii, care supravegheau trecerea prizonierilor spre un tribunal drept ce gîndește și mai drept, așa își închipuiau ei gîndirea în idioțenia absolută a lor - cuvîntul acesta ce derivă de la idiot îmi veni în minte fără nici o legătură cu vreun geniu al scriiturii -, în clipa în care vedeau cîte o figură de ucrainean, îl scoteau de-ndată din coloană și îl împușcau pe loc. - O figură de ucrainean? - Ai să rîzi, da! Că ce însemna pentru ei un ucrainean asta știm dar oamenii, atunci cînd au fost făcuți, poate că au primit același chip, după o anume asemănare, doar înfățișarea e alta, ochii, gura, urechile și mîinile, iată sufletul, toate sînt diferite, nu există om identic cu altul, de clonare încă nu se auzise, nu poți să zici despre cineva, doar uitîndu-te la el pentru cîteva clipe, ăsta e neamț, rus, e ucrainean, nu e german. Nu a contat, harnicii slujbași ai instinctelor și răzbunării se aflau acolo tocmai pentru a evita orice eroare, orice scăpare potențială, dacă în momentul unei judecăți care se spune că va veni vor fi luați la întrebări, vor fi în stare a răspunde, Mă iertați domnule, nu am știut, semăna cu un ucrainean, și nu vor mai fi întrebați, Cum arată un ucrainean de ai putut să îl confunzi, pentru a explica, Nu știu sigur, prostia e iertată, ignoranța nu contează, el se va fi scăpat prin acest șiretlic vechi de cînd lumea. - Da, e salvatoare și prostia uneori. Pe urmă am văzut că pe șosea erau trei coloane de oameni, tancuri, tunuri și tot felul de mașinării din astea de război. Prima coloană, pe partea stîngă a drumului, era armata lui Vlasov care se retrăgea, iar pe mijloc erau nemții, foarte motorizați. Pe partea dreaptă a drumului erau civilii, coloană în care am intrat și noi. Era înghesuială mare. Armata lui Vlasov avea multe căruțe și vezi tu că n-am putut să mă opresc a gîndi ce diferență între ucraineni și nemți, căruțe, cai și mașinăriile alea. În spatele unor căruțe atîrnau cîteva găini tăiate, cred că furate de pe unde au trecut. Ucraineni. La un moment dat o mașină germană a lovit o căruță de-a noastră și i-a rupt oiștea. Ne-am oprit cu toții, teamă ne era de ce se va întîmpla. Cît ai zice pește, nemții au tăiat un copăcel, au reparat căruța și pe lîngă asta și-au cerut iertare pentru paguba făcută. Tare de treabă nemții ăștia. Spre amiază am ajuns în Ciudei. Pe drum am ajuns din urmă un om din satul nostru, un om sărac dar foarte harnic, Gașpar îl cheamă, împreună cu soția și două fetițe, fiecare cu cîte o traistă în spate, mergînd pe jos și ținîndu-se de mînă. Mama l-a întrebat, Unde te duci cumetre cu doi copii mici? iar el i-a zis, Cumătră, mă duc că vin borșovicii. Tuturor le era teamă de ruși, nimeni nu îi voia, toți se fereau, se adăposteau sau fugeau de ciuma aceea anunțată. - Groaza aceea de ruși, instalată cu ocazia primei vizite a acestora în Bucovina de Nord, îi făcea pe oameni, în absența unei posibilități de a lupta împotriva lor, nu doar să renunțe la tot, ci și să-și asume o responsabilitate enormă, atît pentru ei cît și pentru familiile pe care le aveau în grijă. Libertate sau moarte, nu mai făceau diferență. După masă am ajuns în Crasna. Între Crasna și Vicov se află o pădure frumoasă de cîțiva kilometri, cu un decor coborît parcă din basmele unor nopți fără sfîrșit, prin care trecea și drumul nostru. În acea pădure am trecut pe lîngă un om și femeia lui, fiecare cu cîte o traistă în spate, care ne-au spus că sînt din Crasna. Aveau o roabă încărcată cu o ladă de cartofi și un săculeț de făină, peste care era un copil în perne. Fugeau de ruși. Ce puternică motivație trebuie să aibă cineva, care să conducă la o asemenea hotărîre încît să-și ia lumea în cap, nu doar el și persoana de lîngă, matură, ci cu tot riscul din lume să-și încarce, în lipsa unei căruțe sau al altui mijloc de transport, într-o roabă copilul de, cît putea avea, cîteva luni. Disperare. Curaj. Seara am ajuns în Vicovul de Sus, unde am înnoptat la niște săteni. Ne-am împrăștiat pe la diferiți gospodari iar dimineața oamenii s-au sfătuit ce să facă. Unii ziceau să rămînem acolo pentru că se gîndeau că rușii se vor opri la fosta graniță din 1940, pe care deja o depășisem. Alții voiau să mergem mai departe. Cei mai mulți, printre care și noi, au hotărît să meargă la locul scris pe ordinul de evacuare, adică la Baia de Aramă, în Oltenia. Am pornit la drum și trecînd prin Horodnic, Marginea și Cliț am ajuns la Solca la amiază, unde ne-am oprit. Sora mea Saveta a rămas în urmă cu familia Tatulici dar eu cu mama și Veronica eram împreună. În Solca erau mulți refugiați și mulți militari germani. Noi ne-am oprit să mîncăm, să mai lăsăm caii să se odihnească și aici am făcut eu o mică afacere. Acum o să te întrebi despre ce afacere vorbesc, dar îți povestesc îndată. - Atunci cînd am plecat, fiecare din frați am luat, pe lîngă pachetul pregătit de mama, tot soiul de lucruri dragi nouă și de care nu voiam a ne despărți, habar n-aveam ce au luat surorile mele, nu mă interesa deloc treaba asta, fiecare cu ale lui, dar pe lîngă caietul cu scrisori și alte nu mai știu ce mărunțișuri, eu, din spirit nu de afacerist, ci mai degrabă de ciudă și vindicativ căci foc nu puteam da, am mai îndesat în raniță, Dumnezeu știe cum, încă un lucru. Dar cred că mă gîndeam și la faptul că va fi de folos. La plecarea din sat mi-am pus în raniță și un calup de țigări Carpați, adică 50 de pachete, luate din crîșma noastră, cu gîndul că pe drum voi da oamenilor cîte un pachet atunci cînd rămîn fără țigări. La Solca am scos țigările să-i dau uncheșului Todiriță cîteva, cînd cîțiva soldați germani din apropiere, văzînd că am țigări, mi-au cerut și ei. Le-am dat cîteva pachete și am fost răsplătit din plin cu ciocolată și bomboane, așa că am făcut o afacere bună. - Gut Gescheft! - Ja, ja,… Seeehr gut! Din Solca, a doua zi, ne-am continuat drumul. Nu am mai mers pe drumuri principale căci oamenii noștri cunoșteau tot felul de scurtături, drumuri mai puțin umblate și mai libere. Am trecut prin orășelul Baia, fosta capitală a Moldovei și am ajuns la Tg. Neamț. De aici am mers spre Roznov unde, bucurie mare, ne-am întîlnit cu tata care ne căuta în coloana refugiaților. Se retrăgea spre sud împreună cu armata română și am stat împreună o noapte, Roznov fiind loc de popas. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |