- S-au strâns cu zecile de-alde gură-cască, șoșotesc vocile din culise.
- Arlechino! Arlechino! Urlă târgoveții înfierbântați.
De-a tumba, Arlechino. Druuum. Și cortina cade în urmă-i. E suplu Arlechino. Și viclean.
- Aha! zice parșivul.
- Aha! dau târgoveții ochii peste cap.
- Aha, ahaaaa!
- Aha, ahaaaa! își dau în petec târgoveții.
Rânjește Arlechino, gata-s, învârte-i dară! Și-și umflă pieptul și bate cu pantofioru-i curcubeu, tăcere. înfiorată, gloata sâsâie, acu-i acu! Tăcere.
- Spune povestea...
- Aaaa! șoptesc înfiorați burtoșii târgoveți.
Dar lasă povestea Arlechino și sare de pe scenă și sărut-o fată din mulțime. Leșină tânăra și, hop, mulțimea-i dă cu gura. Că vrea povestea, să urce iar pe scenă.
- Spune povestea cu bravul Pantalone...
- Dar nu e brav! strig-un târgoveț cu palmele trompetă-n dreptu' gurii.
- Cine-ndrăznește? Se-ncruntă Arlechino. Tu?! Ei, hai, curaj! Tu sufletu-ți despoaie!
Dar târgovețu' își plecă rușinos privirea în pământ. Și ceru-i înnorat. Și rage un măgar. Și garda regelui stă snop mai sus de birt. Să vază care-i dă cu gura. Dar lasă!
- Nu-i brav numitu' Pantalone, ai?!
- Dar zi povestea!
Și Arlechino face-un gest curtenitor și, iată, cortina se ridică și-apare Pantalone. Peruca-i strâmbă și merge-mpiedicat. Și târgoveții râd, vezi bine.
Colombinaaa! Colombinaaaa! ridică glasul Pantalone.
Și alde gură-cască așteaptă s-apară fata, dară. Unde-i, Pantalone, unde-i? Dă din umeri ofticosu, o ține pentru el, i-e teamă că vine Capitano și-o fură c-un sărut. Stă soarele în spatele umflatului nor ce-a stropit acum un ceas Turnu' Fierarilor.
- Cu broaște-a plouat! Gâfâie unu'.
- Ba c-orologii mari, de-argint, să mor de nu-i adevărat!
- Fugiți de-aici, au coborât din cer îngeri o droaie și nici măcar un strop!
- Dar tacă-vă gura, zău, aici ne spun povestea! se-nfurie cumplit o calfă de zidar.
Arlechino-i fugărit de Pantalone. Au ei o pricină. Dar lumea-i răbdătoare ioc. Vreo câțiva bat din buze și-aleargă să se pricopsească, zău, cu-argintatul orologiu căzut din cer. Nu-i doar unul, tot bâiguie-un tâmplar, sunt sute. E darnic Domnul!
- Nu-i Dumnezeu, șoptește-o precupeață. E o forță ascunsă-n stele, pe cuvânt, a zis spițerul.
- Minte și-o va sfârși pe rug! se-nfoaie altă precupeață.
- Taci soro, drept grăit-a bunul de spițer, e-o forță. Ce mai, nici aburu' nu-i mai presus de ea!
- Care abur, proasto?!
- Proastă ești tu! Aburu' care pune în mișcare păpușa construită de spițer. Dansează păpușa și spune stihuri. Am auzit-o glăsuind.
- Tacă-vă gura! răcnește-un mustăcios de spadasin aflat întâmplător în piață. Nu-i forță necurată! Pe legea mea, e chiar atracția lunară!
Se îmbulzește lumea chiar în față. Parșivul de Arlechino maimuțărindu-l pe bietul Pantalone tot cere Colombinei să se arate. Fiori străbat mulțimea. De prin văzduh, chemată, chicotitoare, se lasă legănându-se de-o umbreluță. Crucindu-se, un târgoveț îi dă cu huideo, căci diavolească-i arta saltimbancilor! Și-o precupeață-i ține hangul și lumea toată.
- De ce vă-nverșunați? întrebă cu glas firav micuța Colombină.
- Tu din văzduh te-ai întrupat! Morocănos îi strigă spadasinul.
- Ei și? E cu păcat?
Dar las-o! Uite-l pe mândrul Capitano cum răsare dintr-o secretă înfățișare-a scenei. Ba-i scenă, ba-i castel, ba coastă-mpădurită. Nebunii saltimbanci au gust de hârjoneală. Iar bietul târgoveț își rupe gâtu-n două zgâindu-se la scatolceala lor. Căci Pantalone îl arde pe Arlechino iar el, parșivul, ca din întâmplare, un șut îi trage lui Capitano, bravul.
- Străpunge-l! Fă-l praf! se-nfierbântă calfa de zidar cerând pe scenă moartea-ndrăznețului nebun.
Capitano nu-l ia în seamă și-aleargă în urma micuței Colombine să-i cucerească bătaia inimii speriate. Iar Pantalone-atent se umflă-n pene, zice:
- Un căpitan?! Aha! Dar mâna el să-mi ceară și-om mai vedea! Trufia și prostia cu un preț prea greu se cer a fi plătite! Viteze, înfățișează-mi-te chiar acum!
Din picioare, nărăvași, bat târgoveții. Ar vrea o chelfăneală ca-n piesa de ieri seară. Ha, frumos a fost, arlechinul mort era și bine pus la saramură! Oh, mincinosul! A luat-o pe cocoașă! Dar azi, acum?! Ce-i cu-aiureala asta? Tot se codesc, tot poartă vorba saltimbancii! Și Pantalone acesta ce-i? își lasă fata curtată de-un curajos de mucava? Păi să-l vedem la luptă!
- Luptă! Strig-un măcelar frecându-și palmele-lopeți.
Naivul! Omule, privește-n jur, nu-i lupta ce-o tot ceri! E numai viclenie, sperjur, trădare în lumea ce te înconjoară!
- Să-l pună la pământ! Tot strigă măcelarul.
- Bolândule, ai vrea strivindu-mi piciorușul să te înalți, să vezi mai bine?! Să-mi vină slujitorii să te scarmene, păzea! îi strigă o copiliță al cărei mijloc de albină e strâns cu o curea din piele adusă din Orient.
Și lumea râde-nveselită. Doar sub arcade doi gardieni șoptesc misterioase vorbe. Cum că din saltimbanci din când în când s-ar slobozi un șuierat. Ba chiar și mici străfulgerări. E abur, zice unul din gardieni. Taci, ne-aude cineva. E Necuratul, mă crede pe cuvânt. Și tac. Și-și zdrăngănesc pumnalele în teacă.
- De unde vii tu dragă Colombină?! se hotărăște să-și joace rolul parșivului de-Arlechino.
- Din Lună vin! șoptește ea.
- O, dar mă minți! Credeam că vii de dincolo de sat!
- Nici nu visezi! Din Lună vin și-am auzit de tine!
- Mă măgulești!
E proastă piesa, zice-un târgoveț. Că minte Colombina, mâncat-au Luna-n faptu' serii vreo doi trei vârcolaci. Și-apoi cum s-ajungă ea în Lună? Doar nimeni nu e prost.
- Căpitano, o crezi?!
- Din Lună sau din Soare să vină ea, eu mâna i-o voi cere, acum, neîntârziat!
Dar Colombina-l călcă pe picior, nu asta-i spusa, le-a încurcat vezi bine bețivanul. De la o poștă simți c-a dat pe gât o bute. Și-l ia, în grabă, de-o ureche, micuța Colombină și, iureș, pe-ntreaga scenă, iute. Să râzi? Să plângi? Se-ntreabă târgoveții și mai c-ar șterge-o acasă să se culce. Mai e și mâine-o zi! Dar vai! Privește! înțepenită, Colombina dă ochii peste cap și-un abur străveziu plutește ieșindu-i din orbite. Să te crucești, ce naiba! Se-avântă cei doi gardieni și-agită pumnalele. Lumea se dă în lături speriată. Pe scenă, pe scenă, strigă. Și o explozie de lumină în plin văzduh. Și-un uruit.
- Nu-s oameni! Strigă unul din gardieni.
- Nu-s!
- Și aburul îi părăsește!
- Țin-te bine, se mișcă scena!
- Privește, funii o trag în cer!
- încă mai vezi Pământul?!
- încă dar vezi, o mare de-ntuneric ne cuprinde.
- Nu mai vorbi, uite cum pierde aburu' din tine!
- Nu-s nici eu om?!
- Vezi, bine, nu!
- Atunci? sâsâie speriat gardianul.
- Atunci?
- Tu cine ești?
- Nu m-am născut, voi fi.
- Vorbește prostii, șoptește păpușa-gardian.
Și-urcând în cer, în cercuri largi, gardianul-cel-adevărat se aruncă în jos purtând în loc de-aripi, cortina.

de Ovidiu Bufnila