|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 76 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda URSACHE. Duh si slova. O anatologie de poezie Scris la Thursday, April 01 @ 20:29:13 CEST de catre asymetria |
Într-un moment când sunt ideologizate valorile pur biologice (tară care îi atinge chiar și pe oamenii bisericii) să ne întoarcem spre poezia ca act liturgic. E un leac la îndemână, la îndeminte și la îndesuflet, într-o etapă ce se vrea fără citit, fără meditație, fără rugăciune. «Primăvară dulce, îmi propusesem să mai amân lucrul la varianta „coreasă” a antologiei de poezie creștină Duh și slovă (apărută în două ediții epuizate, la Editura Institutului European, în 1996 și la Junimea lui Cezar Ivănescu, în 2002). Din păcate, nu-i de amânat iată și de ce. Fiul meu pe cruce.» Postdecembrist, părea că s-au deschis ușile-ușile spre trăire creștină și educație religioasă, interzise de reforma din 1948; că s-a încheiat criza spirituală și că deschiderea spre transcendență a literaturii nu mai poate fi stăvilită; că importanța temeliei religioase a culturii n-o să mai fie contestată. M-am înșelat. Tendințele de de-sacralizare, de negare a valorii creștine, a creativității spirituale s-au accentuat. Putem vorbi chiar de simili(ati)tudini cu perioada proletcultistă, antinațională și anticreștină. Ba nu, rectific: nici activiștii și securiștii totalitarismului n-au practicat asemenea atacuri contra credinței, n-au manifestat atâta lipsă de respect față de martiri, de la Brâncoveanu la nebunii întru Hristos ai rezistenței din munți. Se vorbește fără păs de religie ca bună conducătoare de prostie și de orbire; de boala incurabilă OCU-ortodoxia creierului uman, de cultul creștin asfixiind gândirea. Lângă ortodox apare constant termenul fundamentalist. Și, pentru că suntem singurii latini ortodocși, ne permitem să scriem pe pictocolaje (scuzați vorba verde!) FUCK B.O.R.!, iar puținii care protestează contra blasfemiei (biserica nu trebuie confundată cu administratorii ei păcătoși, aprigi la câștig) sunt etichetați... iranieni. Nu se mai demolează biserici, cad singure. Un gând bun pentru Marcel Petrișor: biserica de lemn supranumită „biserica umblătoare”, din sec. XV, adusă de la poalele muntelui Găina în Ocișor, Vața de Jos, jud. Hunedoara și unde a slujit bunicul său, a fost restaurată pe fundația veche și pe cheltuială proprie. Dar de câți Petrișori ar fi nevoie ca să păstrăm tradiția vie? Imaginea bisericii se demolează răzbit. Nu s-a susținut chiar, la popa Tabără în emisiunea Parte de carte, că ortodoxia e dușman al Occidentului? Las’ că și Occidentul (dacă nu întreg, atunci „mama” noastră UE) se arată deranjat de crucifixul catolic, recomandând Italiei să-l elimine din școli, tribunale, clădiri guvernamentale, ca să nu tulbure, pasămite, liniștea minorității necreștine ori atee. Mă întreb, însă, ce va face UE cu vălul musulman. O să-l înlăture și pe el? Ca și cum n-ar fi fost de ajuns că, atâta amar de ani, religia a fost înlocuită cu utopia binelui comun/ unic/ suprem comunist și adevărul de credință cu minciuna ideologică, la noi (unde e putred mărul) în toamna lui 2006, CNCD – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – a recomandat Ministerului Educației și Cercetării eliminarea icoanelor din școli, cu excepția orelor de religie. Măsură aplaudată în tocșouri corect-politice. Unii ar repune pe pereți tablourile Cârmaciului, că tot au rămas cuiele și ar elimina orele de religie, ca anacronice. Politizarea religiei s-a făcut cu grăbire. L-am auzit pe Ion Caramitru strigând, la revoluție, „Dumnezeu e cu noi!”. Apoi, un lider, trecut acum la cele veșnice, a declarat că „Dumnezeu e pedeserist”. Șeful PSD a precizat că pentru el nu există așa ceva, Dumnezeu: se închinase la tata Lenin. Slava Bogu, că am scăpat de cimitirele cu pietre funerare înstelate, din centrul Ieșilor, dar, la noi în târg, poezia mercenară a găsit cu cale să devină religioasă, odele la Ceau fiind preschimbate în rugăciuni. La fel de neînsuflețite ca și odele. Numai în Ieș? Un pecerist vechi tare, corespondent al „Scânteii”, vorbea la televizor de „puterea credinței”, într-o emisiune a Grazielei Bârlă, candidată la președinție; iar atotprezentul Tatulici – despre „Misterele Bibliei”. Atei declarați fac pe smeriții și pe milostivii. N-a susținut C.I. Gulian – zice presa – elogiul Părintelui Stăniloae la intrarea în Academie? La vremuri noi, atei vechi! Am asistat, lustru după lustru, la confuzia dintre nonconformism și tupeu. S-au produs picturi nespălate (alt cuvânt n-am!), unde sfântul e bălăcărit. Dacă ți-e bine, te iei de pix și cu Dumnezeu; te crezi Dumnezeu și nu-i de colea. S-au oferit spre vânzare (de sine) icoane deocheate, chiar scato. Rețeta era asta: se ia un sfânt, un mit, o legendă, ca să se terfelească, a cam fost pe placul ICR. Nu vorbea Patapievici despre „trufia sutanei”? De altfel, e în trend macularea. Cina cea de taină a lui Da Vinci e folosită ca reclamă la otrava pentru șobolani, dar și pentru „tata bun”, KFC: the „Fast” Supper. Când nu-i figurat ca star rock ori ca homosexual, Iisus apare cu bascul lui Che Guevara, cel cu steluță roșie. N-ar fi exclus să ajungă cap de masă, la Cina cea de Taină, Stalin schimbând mustața cu Hitler ori Marx schimbând barba cu ciocul lui Lenin, pentru variație. Mai sunt și poeți premiați care au ales să se închine lui Barabas tâlharul, nu lui Iisus Hristos ori să caute, fracturist, arhangheli prin lenjeria intimă. Inovație ori trișerie? în ce privește piesa de teatru deșucheată, Evangheliștii, Alina Mungiu n-a inovat nimic: totul pare transpus în scenă după un Curs de ateism, urmat conștiincios de o fostă utecistă de staff, nu prea dusă la biserică. Evangheliștii? Niște partuzarzi bețivi, cu excepția lui Ioan , homosexualul, ca să fie politically correct; Iisus – un mistificator; Maica Domnului nu-i împărăteasa în purpură, ci o prostituată cu ciorapi negri, deșirați; cultul lui Hristos – o farsă pusă la cale de bizutori; creștinismul – o cretinologie. Iar regizorul Benoît Vitse a apărut ca fan al proverbului românesc „încetul cu încetul se face oțetul”, cel dat de băut lui Iisus pe cruce. De altfel, răstignitul lui Vitse e o femeie cu șolduri senzuale. Și dacă, vorba lui Brumaru, „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul” și pică pe scena de sex oral între Marta și Iisus, de pe scena Ateneului Tătărași? Pentru că raționalismul e mereu excesiv, ne manifestăm în exces contra elementului hristologic. Sacrul e numai bun de eliminat din cultură, cu Mircea Eliade cu tot. Și asta pentru că istoricul religiilor a văzut în sacru o salvare. Cu iz fascist pentru unii; pentru alții – „escrocherie intelectuală”. Am făcut în anii 1962-1967 o Facultate de Litere, fără să ni se spună că la originea culturii este trăirea religioasă; că literatura noastră coboară direct din Evangheliar, din Liturghier. Că poezia religioasă a iluminat intens, consecvent, încă de la origini: de la Dosoftei a urcat la zenitul eminescian, a continuat cu Coșbuc și cu Goga, cu Blaga, Crainic, Pillat, Voiculescu. Nu ni s-a vorbit despre curentul gândirist și izvorul lui religios. Fusese și mai rău: în vremi proletculturnice, instrumentele de lămurire cum că Dumnezeu n-ar exista erau, unele, chiar mortale. După Biserica întemnițată, România 1944-89, carte scoasă în 1998 de Institutul Național pentru studiul totalitarismului, coordonator Paul Caravia, au fost deținuți 1725 de preoți ortodocși, 225 – greco-catolici, 165 – romano-catolici; 65 – protestanți; 25 – neoprotestanți; 13 – mozaici. Lumina taborică a fost pusă la index de Reforma din 1948. După model leninist, decretul din 57-58 desființa mănăstiri. în Rusia lui Ulici, din 80.000 de biserici mai funcționau 11525, după istoricul D. Volkogonov. Or, „lumina” venea de la Răsărit. Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, a refuzat la ceremonia de investire prezența preotului și n-a depus jurământ de credință, după uzanță, faptă însemnată în „catastihu lui Dumnedzău”, spre a spune ca Varlaam. De-creștinarea era, în vremea Dej-Pauker, de-capitare. Și nu la Brâncoveanu domn creștin mă gândesc acum, ci la ortodocșii de profesie, Crainic, Mircea Vulcănescu, Stăniloae, Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, care au fost eliminați din cultură și din societate: vârâți în temniță grea. Voiculescu tot pentru îngeri a fost închis. Cum în slava cerului trebuia ridicată dogma marxist-leninist-stalinistă, poeților „sabotori” ca Blaga, Philippide, Ion Barbu, Adrian Maniu, Dan Botta, Voiculescu li s-a tras „un picior în spate”, cum a formulat Crohmălniceanul de veghe în broșura Pentru realismul socialist de un leu și 68 de bani, tiraj de massă. Ceaușescu a ținut biserica între represiune și oarece toleranță, dar misticul nu trecea de cenzură decât foarte anevoios (dacă e s-o credem pe iubita lui, madame Henriette Ivonne Stahl, Vinea își transpunea o poezie religioasă într-una de dragoste, schimbând, din prudență, Doamne în Doamnă. „Starea de trezvie” le era interzisă poeților. Cu toate astea, au încercat să iasă din dezordinea lumii atee, să-l cheme pe Dumnezeu în altarul natural al unui munte sau al unei poieni. Unora Dumnezeu le-a răspuns. E ceea ce vrea să probeze și antologia de poezie creștină, intitulată Duh și slovă după revista lui Mircea Vulcănescu, alt sfânt al închisorilor. Și-mi vine în minte Arhanghelul pictat de Pârvu Mutu în biserica Berca (Buzău), din sec. XVII, unde, în scena împărtășaniei, Arhanghelul Gabriel e leit Voiculescu. îi seamănă leit. Poezia a sprijinit sensibilitatea creștină și reciproca: miracolul credinței i-a ajutat pe cei din temniță, și pe cei din închisoarea devenită o țară întreagă, și pe cei forțați să se exileze In tenebris, unde au fost aruncați Radu Gyr, Crainic, Voiculescu, Andrei Ciurunga, Petre Strihan, Traian Chelariu, Teohar Mihadaș lux a strălucit pe deplin. Temnița a fost loc al mântuirii. Iată „bilanțul” lui Steinhardt: „în mica celulă de la zarcă, singur, îngenunchez, și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb (...) și ies cu ochii deschiși; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și cu dușmanii mei, ba și cu mine însumi”. Cine dă își și dă sau dăruind vei dobândi. Poezia religioasă ca semn de unire peste timp. Ideea asta a vrut s-o pună în evidență antologia Duh și slovă. Am adunat psalmi, cântări, verșuri de stemă, rugi, din secol în secol, din faptă poetică în faptă poetică. Am pornit de la psalmul resensibilizat de Dosoftei; pentru a ajunge la cel arghezian; de la rugăciunea lui Goga am ajuns la jelania lui Ștefan Baciu ori Vieru; de la Blaga și Ion Pillat, la poeții cu har, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Constanța Buzea, de la „curăția de inimă” a lui Radu Gyr și V. Voiculescu la „curăția de inimă” a lui Gheorghe Istrate, Nicolae Dabija, Gheorghe Lupu. Și poate că viețile unora n-au fost ferite de cădere (Ion Caraion), dar au fost sfinte prin metaforă. Comuniunea întru motiv religios (despre care un ne-trebnic crede că n-are ce căuta în poezie) i-a adus în paginile antologiei. Și pentru că, așa cum formulează Adrian Alui Gheorghe, „Poezia este, în ultimă instanță, practica metafizicii. Ca și religia”, am pus antologia sub semnul Tatălui nostru de Noica: „Tatăl nostru,/ Ființa noastră cea de toate zilele,/ Fă astfel încât faptele/ Și iubirile noastre să aibă sens,/ Și ca ziua noastră să țină// Amin”. Am lucrat, împreună cu Petru Ursache, la ea peste două decenii. încă lucrăm, ca să nu nedreptățim „bănuțul” – vocabula noiciană – nimănui. Paul Aretzu, Radu Ulmeau, R.V. Giorgioni, își vor ocupa locul de drept. Și-mi amintesc pocroavele (discuțiile) cu evlaviosul poet Aretzu la Zilele „Sandu Tudor”, găzduite la schitul Cărbuna-Neamț de egumenul Elefterie Păduraru. Antologia dă samă despre dimensiunea creștină a poeziei, de la Niceta de Remesiana până în prezent. Foarte selectiv, pe criteriile adevărului de credință și esteticului. Am evitat teologia versificată ori improvizată. Poezia și ruga se unesc ca geneză (inspirația) ca structură (punctul luminos), ca finalitate (sondarea suprarealului). De altfel, se simte în poezia inspirată rugăciunea inimii. Inspirația era, după tradiția mitică, de origine divină. E un clișeu, dar trebuie repetat. Experiența extatică a poetului o completează pe cea reflexivă, imaginația poetică pătrunde nepătrunsul, misterul genezic, iar poetul privilegiat poate „actualiza”, ca demiurg, timpul începuturilor. Arta poeziei mari face transparent știutul, dar și neștiutul, lucrarea omului putând fi o imitare a modelului divin. într-un moment când sunt ideologizate valorile pur biologice (tară care îi atinge chiar și pe oamenii bisericii) să ne întoarcem spre poezia ca act liturgic. E un leac la îndemână, la îndeminte și la îndesuflet, într-o etapă ce se vrea fără citit, fără meditație, fără rugăciune. Magda Ursache |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |