|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 60 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda URSACHE. Un eseu-proces al comunismului semnat Gh. Grigurcu Scris la Monday, April 18 @ 12:03:59 CEST de catre asymetria |
Criticul literar Gheorghe Grigurcu a împlinit așteptarea comunistofobilor, într-un eseu-proces de sute de pagini. A examinat „trecutul traumatic” cu consecvență și cu corectitudine. Magda URSACHE Un eseu-proces al comunismului semnat Gh. Grigurcu „Coexistăm – n-avem încotro – cu un pro-comunism încă îndeajuns de virulent, în împrejurările în care procesul comunismului rămîne la stadiul de proiect, după toate probabilitățile”. Am decupat fraza din pamfletul Anti-comunismul de Gheorghe Grigurcu. Scriitorul, unul dintre „directorii de conștiințe” după Paul Goma, n-a făcut parte din comisia raportoare a lui Vl. Tismăneanu, ca și Goma de altfel. Dar Grigurcu a împlinit așteptarea comunistofobilor, într-un eseu-proces de sute de pagini. A examinat „trecutul traumatic” cu consecvență și cu corectitudine, bineștiut fiind faptul că incorectitudine față de ce-a fost înseamnă incorectitudine față de ce este, că problema evaluării trecutului angajează răspunderi și pentru azi, și pentru mîine. Cu toată probitatea, Gh. Grigurcu replică insolenților avocați ai totalitarismului. Și – stupefacție! – pledanții cei mai fervenți aparțin „intelighenției tinere”. Juni școliți și activi sar în ajutorul nomenklaturii, al filocomuniștilor nostalgici, dar și al foștilor intelectuali publici deveniți actuali intelectuali publici. O aserțiune a pamfletatului (de Grigurcu) Ciprian Șiulea sună astfel: „Așa s-a ajuns ca tocmai anticomuniștii din România să fie cei care mențin în viață comunismul”. Mă gîndeam eu că n-ar fi mort comunismul (doar pe Lenin nu l-au îngropat încă, iar Partidul Comunist din Sankt Petersburg, fost Leningrad, a cerut Bisericii Ortodoxe Ruse canonizarea lui Stalin; și cîți nu-l vor beatificat pe tătuc!), dar așteptam confirmarea. A venit de la Șiulea. Leziunile pe creier provocate de regimul era să zic defunct s-au arătat imediat după acel Decembrie. Vă aduc aminte de huiduiala ziarului „Azi” la adresa partidelor istorice „reacționare”, a disidenților, cîți au fost, a exilaților fără voie, care n-ar fi mîncat, tovărășește, salam cu soia. S-a scandat, pe străzi, Coposu la Antipa! și Boșorogii fără dinți vor s-ajungă președinți!; s-a strigat din rărunchi, în ianuarie '90, Moarte intelectualilor!, ca pentru a se arăta că muncitorii și țăranii iliescani s-au hotărît să scape de „pătura” intelectualilor. Intelectualul însemna, atunci opozant FSN. Reacția la barbara lozincă a fost Alianța Civică. Am crezut în necesitatea unei grupări coerente, unite. Dar a făcut ce-a promis? Comunismul e „o infecție mentală, a spiritului, a destinului”, are dreptate Leo Butnaru. Creierul inflamat de utopia rea nu-și mai revine. O probează pledoariile activiștilor din speța Ștefan Andrei. Nici nu mă așteptam la o metanoia din parte-le. Numai că sechelele urîte ale ideologizării cu de-a sila se resimt și la cei care au fost siliți să adere, la cei „lucrați” („Lucrați-l pe X!” era sarcină PCR) de activ. Și – stupoare! – la recent născuți (tare nu-mi place să-i văd purtînd simboluri sovietice, nici însemne fasciste), a căror atitudine e fățiș procomunistă: răul psihic e perpetuat. Anticomuniștii ar fi, cu cuvinte găsite în Iluzia anticomunismului (Cartier istoric, 2008) autiști, fundamentaliști, intoleranți. Toleranți cu ce? Cu teroarea, cu crima în numele cauzei, cu un sistem care dezumaniza proclamînd umanismul? Cît despre „teroarea istoriei”, concept propus de Eliade pe la 1960, ar fi doar „o expresie nefericită” după Teodor Baconschi. Ca și cum n-ar fi fost. învinșii de comunism sunt iarăși ridiculizați, disprețuiți. Rezistența românilor la bolșevizare (să te opui cu arma în munți a însemnat moarte) e trecută cu vederea ori minimalizată. Cineva, într-o „Românie literară” de mai an (o fi fost Mircea Mihăieș?; e-n nota sa) se întreba „dacă și cînd am avut noi demnitate”. Cu siguranță, neîntreținînd memoria martirilor n-o să avem nicicînd onoare, iar demnitatea națională va fi făcută praf. Liviu Mihaiu de la „Academia Cațavencu” susținea că nu avem eroi în viață. Mai sunt, după cum mai sunt și victime în viață (Grigore Caraza, de pildă), dar nu ne grăbim să-i aducem în prim-plan. în loc de modele ale rezistenței, de repere ale ființei morale, noi ce am dat și ce dăm la TV? Alți actori, alți oportuniști, alți slujnicari. De altfel, adevărații eroi nu sunt vocali. Foștii implicați politic pro Ana Pauker, ca Brucan, se pricep mai bine la discursuri. Cum se stropșește Dinescu la toată lumea, mai rar cineva. în nefastul an 2006, s-au stins părintele Gh. Calciu-Dumitreasa și Ion Gavrilă Ogoranu. Ogoranu a luptat pe versantul de nord al munților Făgăraș: Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc a apărut postum. Vasile Paraschiv, fratele lui Goma de rezistență, s-a dus și el, sfidat de Putere. Curtea de Apel București a respins cererea lui, de-a primi daune pentru cît a suferit în perioada comunistă. Unii (ca Alexandru Tacu) izbîndesc; alții – nu. Necunoscute sunt căile Justiției noastre, gata să spijine nu pe oprimați, ci pe torționari și pe urmașii lor. Nicolski a murit în '92, fără a da socoteală la tribunal pentru fenomenul Pitești. Intervievat în '91 de Lucia Hossu-Longin, a negat că ar fi existat experimentul „reeducării”, că e o invenție a lui Virgil Ierunca; mai exact, o calomnie. Și, culme a cinismului, a întrebat: „Ne puteam închipui noi pe atunci că va veni '89?” După Camelia Dovu (Fundația ICAR, București), 1028 de deținuți politici nu și-au văzut pedepsit torționarul. Marius Oprea declara într-un interviu („Adevărul”, 21 ianuarie 2006) că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a trimis plîngeri în legătură cu 400 de persoane criminale. Nici un dosar n-a ajuns în instanță. Spunem că n-are cine lua locul statuii lui Lenin. Se ironiza chiar prezența Elisabetei Rizea pe soclul (păstrat) al lui Ilici. Simplu: martirii terorii din România stalinizată (nici nu mai eram români, eram reperiști) și din geamăna Basarabia, de la Monseniorul Vladimir Ghika și Iuliu Maniu la Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor, de la Mircea Vulcănescu și Gh. Brătianu la Anton Golopenția, V.Voiculescu, Ion Petrovici, Pan Halippa... Cifrele lui Cicerone Ionițoiu: 25 de milioane de ani de detenție, prin însumarea pedepselor; 3 milioane de intrări în închisoare; 300.000 de morți în pușcării; 200 de locuri de detenție. Că Paul Goma e încă persona non grata în cele două state românești dovedește cumva că am intrat în normalitate, că n-ar mai fi necesară atitudinea anticomunistă, că e mort și îngropat, cumva, comunismul? Străinii l-au recunoscut ca Soljenițîn român; noi, dacă nu ne-am grăbit să-i confirmăm, să-l recunoaștem ca avatar eminescian (mulțumesc, Th. Codreanu!).Sau deranjează memoria lui, memoriile lui, jurnalele ne-cuminți ca și beletristica, unde nu ocolește temele dificile: deținuții legionari și comportamentul lor demn în închisori. Cine l-a salvat de la moarte pe pastorul Richard Wurmbrand dacă nu Valeriu Gafencu? Vasile Pop, eroul din Patimile după Pitești, a primit ajutor legionar în temniță: praf de sulfamidă peste rănile genunchilor distruși de glonț; legionarii îl transportau pe brațe la tinetă și-i șopteau încurajări că vin americanii. Ne activăm memoria pe sărite, cu „moderație”, iar cei care cuprind (ca Gh. Grigurcu, reactiv la falsuri istorice) Holocaustul și Gulagul în aceeași acoladă a crimei, torturii, morții sunt atenționați că nu pun problema politically correct. S-o fi uitat că holocaustul revoluționar, unde trebuiau să piară popoarele incapabile de stat revoluționar, adică marxist, e sintagma marelui bărbos? Că Adolf însuși mărturisea că a învățat multe de la Karl? Arăți cum a funcționat mașina de ucis comunistă și ești considerat, dacă nu smintit, atunci prea categoric, prea inflexibil, prea vindicativ, prea radical. Or, toate astea ar veni după anti-anticomuniști din mentalul comunist. Concluzia lui Șiulea: anticomunismul e la fel de blamabil ca și comunismul. Am ajuns să aud că „exterminarea dușmanului de clasă” a fost o necesitate tehnică. O inginerie socială, operativă, desigur. Că violența, în context revoluționar, e normală. Atunci or fi justificate și uciderile comandate de la sfîrșitul dictaturii. Morți la „evenimente”, sub Ceaușescu, au fost 166; sub Iliescu – peste cîte sute? Și de ce ne-am mai întreba cine-a tras în noi, după 22? Așa-i la revoluție, tovarăși, se moare, iar „noi”, cei care am murit, suntem în Parlament, cum perora un „ales” al nostru... Relax, comunismul e mort, trăiască neo-comunismul! Se tot afirmă că, la o vîrstă mică, gauchismul e irezistibil, v. Apollinaire, Sartre, Picasso, Panait Istrati, încrezători în doctrina comunistă. Tînărul Gide, prezent la înmormîntarea lui Gorki, n-a vrut/ putut să primească mesajul disperatului Buharin. L-a crezut de bună credință pe Stalin, ucigașul lui. Cîți n-au căzut în capcana utopiei binelui general, egalității blablabla...,ca Bogza, ca Geo Dumitrescu. La 14 ani, Florin Mugur publica în „Brigadierul”, supliment literar al ziarului „Tînărul muncitor”, versuri pentru munca voluntară. Radu Cosașu tînăr servea Republica Populară Română. Și-a luat seama și a scris Un august pe un bloc de gheață. înțeleagă cine ce poate care august. Fierbintele august '44 a fost pus la congelat sau comunismul tot? Doar perioadele de îngheț/ dezgheț sunt specialitatea casei. Iar comunismul poate fi decongelat, preparat iarăși și servit ca hrană sănătoasă, ecologică. Mai înaintea numiților Mugur și Cosașu (pseudonime pe gustul proletcultului), Sașa Pană, legătura lui Emil Bodnăraș, își luase nume de cod ilegalist Săvel. Iute, în 30 decembrie '44, exulta în Imn de slavă și bucurie: „Sunt ei,/ Sunt ei/ Sunt ei/ Bravii soldați/ Luminații./ Sunt ei, minunații./ Strălucitorii/ Ostași ai armatei lui Stalin”. Și mai înainte, prin '40, Mihail Sebastian, care nu mai era așa de tînăr, scrisese (sau numai stilizase) textul unei broșuri apărute la Editura PCR, atunci ilegală, cu titlul Armata Roșie vine!. A venit. Cei de vîrsta mea au citit bazna despre „misionarul” Danko, în mînă cu inima-i incandescentă, smulsă din piept ca să lumineze drumul, prin beznă, spre Paradisul Roșu. Vperiod! Pe cîți nu i-o fi prostit, dacă și la 21 de ani de la căderea (nu moartea) comunismului mai văd în marxism-leninism calea spre progres și bunăstare? Cine regretă comunismul? Mulți, incredibil de mulți. Ocupanții posturilor-cheie de atunci, cei care s-au supus uriașei presiuni politice și vor să-și uite cedările, neajutorații care se vor dirijați de partidul unic, cei apăsați de sărăcia zilelor noastre... Deși carențele democrației sunt destule, nu ea, democrația, e de vină, ci proasta guvernare actuală, haotică și distructivă, care a compromis capitalismul. Era de așteptat ca procomunismul să se bucure de apreciere (ticul verbal al lor, al propagandiștilor) dinspre fosta privilighenție; ca unele victime să prefere să-și suprime amintirile dureroase. Ce n-aș fi crezut nici în ruptul capului: că s-au găsit atîția susținători din generația tînără. Nu m-am așteptat la consens, comuniune, fraternitate între foștii acomodați și foștii opozanți, dar n-aș fi crezut să cadă în capcana marxistă atîția „decreței”, să audă – tranc, capacul – peste capetele lor și să se teamă de acolo, din puțul gîndirii, că anticomunismul ar putea deveni (de-ar deveni!) noua gîndire unică. S-or referi la conceptul lui Jean-François Kahn, „la nouvelle pensée unique”, lansat în Franța anilor '90? Eu, una, mă tem că gîndirea unică, impusă, a așa-zisei corectitudini politice, e pe cale să învingă, cu termenul lui Jean Sévillia, corectitudinea istorică. Sau nu intră în drepturile omului dreptul la istorie corectă? Spus limpede, m-am săturat pînă peste urechi ca filo-comuniștii să-i acopere de injurii pe anticomuniști, bizuindu-se pe citatul din Adam Michnik, de profesie istoric. Sau ascunzîndu-se după spatele lat al celebrului disident, cum formulează Gh. Grigurcu. în Polonia e altfel: după înființarea Institutului pentru memoria națiunii poloneze (subl. e a mea, Magda U.), au fost judecați procurorii vinovați de mușamalizarea dosarelor despre crimele din perioada comunistă. La noi, răul n-a fost rezolvat juridic. Anticomuniștii cerînd lustrație (ca și cum s-ar compara lustrația cu Aiudul, cu Sighetul, cu Canalul) au fost taxați drept staliniști sadea. Gh. Grigurcu și istorisește ironic-amar cum a devenit stalinist. Ni se dă drept pildă apariția la televiziunea franceză a lui Adam Michnik la braț cu generalul Jaruzelski, cel care a decretat legea marțială și l-a ținut închis. Mai mult, conciliantul Michnik a acceptat ca postfață a memoriilor lui Jaruzelski, Les chaînes et le refuge, un dialog al lor, calm, cordial, cu respect și cu dragoste. Temperat și neostil în desfășurarea dialogului, asta pricep. Dar de unde respect și dragoste? Iertarea ți se acordă după ce te căiești. A fost, la noi, o asumare a vinei pentru traumele produse? Doar una colectivă. Foștii politruci fără rușine au dat fuga să publice un ecou, o adeziune la împușcarea Ceaușescului și să salute schimbul doi: pe Iliescu. Și-au schimbat iute costumele „la grandirop”, ca-n D’ale Carnavalului, să joace polca pe furate. Și-a pus cenușă-n cap generalul Pleșiță? Ba s-a lăudat la televizor cum l-a bătut, mai să-l omoare, pe Goma. Să-i cerem lui Paul Goma să-i postfațeze memoriile, cu toleranță și cu înțelegere? Și ce mai vrem? Să-l fi iertat Monica Lovinescu pe Francisc Butyka, unul dintre torționarii mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, mort necondamnat, în 1998? La capitolul comunism, nici un „abuz de memorie” nu-i nejustificat. Din păcate, repet, nu sunt sancționați torționarii, sunt sancționați anticomuniștii. Lor ar trebui să li se scoată pe viu „coasta justițiară”. Ei ar fi, după propovăduitorii iertării și uitării, cei maniacali. Oratori, retori sau numai limbuți împrumută lexeme de unde pot. Revanșard și revanșism sunt vocabule luate din „Scînteia”. Cum să nu vină proletcultul cu aportul său? Radicalii sunt obtuzi, intoleranții sunt ranchiunoși și li se dă citatul din Adam Michnik. Pe aceleași urme ale disidentului polonez calcă Norman Manea. Vede bîntuind Carpații, dar și alte părți ale Europei de Est, „bolșevismul anticomunist de după comunism”, „similar în dogmatism cu comunismul însuși”. Și, în interviul cu Kanterian: „în România, de pildă, Gulagul pare folosit, adesea, pentru a resuscita tezele politice ale dreptei și a amuți dezbaterea asupra Holocaustului”. Cu alte cuvinte, să nu mai vorbim despre Gulag, ca „monopolul evreiesc al suferinței” (l-am citat pe N. Manolescu) să rămînă intact. Lui Goma i se reproșează următorul abandon: „A abandonat prea des reflecția dubitativă și detașată, senină, obiectivă”. Ca și cum s-ar putea scrie rece, impersonal despre patimile după Pitești. Și ce exemplu de seninătate dă Norman Manea însuși, în cazul Săptămînii roșii? Profeția lui Edgar Morin (asupra căreia Gh. Grigurcu atrage atenția în eseul Despre conformism) că „anticomunismul va fi confiscat de comuniști și îndreptat împotriva anticomuniștilor” e pe cale să se înfăptuiască. Pe scena mare, a Rusiei: Putin, omagiindu-l pe Soljenițîn, la buza gropii. Pe scena mică, a noastră: Băsescu, decorîndu-l postum pe Soljenițîn cu ordinul Steaua Roșie în grad de mare cruce, în timp ce Goma („fanaticul” anticomunist) rămîne exilat. Voi reveni. Magda URSACHE |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |