Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Kincses Elemer. In general, cu servitoarele nu am prea avut noroc (fragment)

M-am născut acum 65 cinci de ani, la Târgu-Mures,oraș provincial din România, într-o casă de pe strada în care trăiesc și acum. Sunt om de teatru, regizor, dramaturg și mai nou romancier. Am regizat peste 16o de piese în patru țări, am vreo zece premii la festivaluri naționale și internaționale. Am regizat și film și operă (imensă bucurie...) Șapte dintre piesele mele au fost jucate în 11 teatre din România și nu numai. Joc tenis, pescuiesc și am trei copii... Bineînțeles adorabili... Romanul «Niciodată» este o scriere strict autobiografică. De fapt este primul pas pe un drum. Cred din din toata inima că acest drum duce undeva. Deja 2oo de pagini sunt gata din pasul al doilea...

Kincses Elemér
Publicăm un fragment din romanul Niciodată, în traducerea din maghiară a lui Corneliu Câlțea. Titlul fragmentului e dat de redacție.

În general, cu servitoarele nu am prea avut noroc.

Mama a avut parte de dezamăgiri uriaşe. Nici o servitoare … ba nu servitoare, angajată pentru întreţinerea casei, nu a rămas mai mult de o jumătate de an la noi. Mama făcea întotdeauna corijări. Ea, de pildă, le aşeza împreună cu noi la masă. Mâncau cu noi. Aşa-i normal, spunea Mama. Numai că nu tuturor celor din cercul nostru de prieteni le plăcea asta. Tanti Ilu era tulburată de-a binelea.

– Acestea sunt apucături comuniste! – a spus ea. – Haida hai, da’ mare democrat te-ai mai făcut! – a adăugat ea.

– Eu întotdeauna am şi… a început să zică Mama. N-a continuat.

– Femeile să nu facă politică – a spus Tata.

– Nici bărbaţii – a continuat nenea Laţi şi a turnat în pahare vin acru de smochine.

Printre angajatele la întreţinerea casei au fost şi femei frumoase, şi urâte, şi proaste şi deştepte. A fost şi una care citea în permanenţă. Colegilor de clasă ai lui Băciuc li se bulbucau ochii când se uitau la ea. O chema Margit. Avea ochii verzi. Atunci când avea învoire, n-a condus-o niciodată acasă unul şi acelaşi bărbat. învoirea însemna o după-amiază liberă. Memi a spus-o. Cu aceste prilejuri, Margit pleca. Venea seara târziu acasă. Uneori cu ochii plânşi.

Iar odată, dusă duminică seara, a venit acasă numai luni dimineaţă. Mama a concediat-o. Plângeau amândouă, şi Mama şi Margit. Margit a plecat. Nu se ştie unde. Colegii lui Băciuc au căzut în melancolie. Le-a trecut apoi repede. Mai apoi Mama a angajat o fată secuiancă. Tare secuieşte vorbea. Eu, împreună cu Memi, o veneram. Dar n-a stat nici ea o lună întreagă. Când şi-a luat rămas bun, numai ea plângea. Şi ne-a sărutat. Pe mine, pe gură. Din greşeală. Am rămas cu furnicături pe buze. Nu aş fi putut spune că era o senzaţie neplăcută.

Ca de lumina ochilor, aşa avea Mama grijă de noi. Ar fi fost în stare de crimă pentru noi. Atunci când am făcut o otită, a stat toată noaptea lângă patul meu. Şi-a lăsat mâna pe urechea mea. Numai aşa am putut să adorm. Dimineaţa m-a îmbrăcat. Ţinându-ne de mână, am pornit să ieşim din casă. Când am văzut că mă duce spre locul de staţionare a birjelor, m-a apucat plânsul Am vrut să-mi smulg mâna, şi să fug, să fug. Birja însemna un rău. Acela că voi fi dus la clinică. Unde mă vor aşeza într-un scaun. Nenea doctor, blestematul acela, îmi strânge picioarele între genunchii lui, îşi pune oglinda pe cap, îmi vâră în ureche o pâlnie mică, lucitoare, ia un ac lung şi … şi …şi… îmi străpunge timpanul. Este de groază. Doare. Şi este ruşinos să urli. Pentru că sunt deja băiat mare. După aia va fi ceva mai bine. Durerea trece. Ne vom reaşeza în trăsură cu direcţia cofetărie, cea din piaţa Bolyai. în situaţii de felul acesta căpătam, de obicei, chiar şi două eclere.

Recompensă, pentru durere, zice Mama, şi mă tot ţine de mână. Molfăi crema prăjiturii. Ochii îmi sunt înlăcrimaţi. Mama mi-a spus că în perioada dintre vârsta de şase şi nouă ani ai mei, urechea a trebuit să-mi fie străpunsă de douăzeci de ori.

Asta înseamnă douăzeci de călătorii cu trăsura. Dus şi întors. Patruzeci de eclere. Până şi să te gândeşti la aşa ceva este mult.

Pe birjari sunt de altminteri supărat. Mai cu seamă pe unul. Este cel cu numărul douăzeci. El este Kaka Matyi. Aşa strigau după el toţi copiii din oraş.

– Kaka-Maty!!! Kaka-Matyi!!!

într-una dintre după-amieze săream coarda, afară pe stradă, Memi, fetele din vecini şi eu. N-am băgat de seamă că tocmai se apropie Kaka-Matyi. Calul mergea agale, noi râdeam încetişor. Kaka-Matyi şi-a fluturat biciul.

Lovitura lui a plesnit cu o putere înfiorătoare peste pulpa mea. Sângele a izbucnit pe loc. Am gemut de durere. Memike a alergat după birjar.

– Dumneata eşti un mitocan! – striga ea. – Nu ţi-e ruşine. Cu ce ţi-a greşit frăţiorul meu?

– Poţi s-o încasezi şi tu, scheletule! – a urlat, cu mintea dusă, Kaka Matyi.

Numai că, după toate acestea, n-a mai putut să-şi asume decât un transport pe strada noastră. L-am pândit zile în şir. în sfârşit, în amiaza uneia dintre acele zile l-a adus acasă, în capul străzii, pe nenea doctorul. Am aşteptat până ce atelajul s-a întors. Kaka Matyi fluiera o melodie. Din şase părţi am pornit spre el torentul de pietre. Fiecare dintre noi aveam treizeci de pietre. Erau, adică, o sută optzeci de pietre. Şi ştiam la perfecţie să ochim. A încasat-o din plin şi calul. S-a ridicat în două picioare. A nechezat. A zbughit-o din loc. în galopul lui, a luat-o spre strada Noroioasă. Kaka-Matyi urla. I-a căzut pălăria.

– Păcat de cal! – am spus eu.

– Mă rog, cine are un aşa stăpân… a spus Memi.

Ne sufocam de râs. Misi a făcut pipi pe pălărie. Mai apoi s-a dus într-o plimbare. Până jos la locul unde staţionau trăsurile.

– Din întâmplare, unui nene i-a căzut pălăria asta. Cel cu numărul douăzeci. Vă rog să i-o daţi.

După părerea Mamei mele, Mişi este cel mai rău băiat de pe strada noastră. Deja a rămas de două ori repetent. Eu cred că este îndrăgostit de Memi. în schimb, Memi nu.

– E o familie cu probleme! – a spus Mama, când a venit vorba despre Mişi. Tatăl lui e român. De se îmbată, o tot înjură pe mama lui Mişi. Pentru că ea-i unguroaică.

– Bozgoroaico! – obişnuia să urle, după părerea lui Mişi, taică-său.

Atunci când era beat, obişnuia, tare repede şi brusc, să se supere pe unguri. Când era treaz, era complet normal. Iar a doua zi nu-şi mai aducea aminte de nimic. Pe strada noastră mai este şi un alt român. Picu. Numai că el locuieşte de atât de demult pe aici încât este considerat deja ungur. în schimb, la noi, la etaj, s-a mutat o familie de români adevăraţi. Din Bucureşti. Bunica, tata, mama şi un băieţel. Corneluţ. El stătea pe stradă şi se uita, speriat, prin jur. Vreo zece inşi dintr-ai noştri ne-am adunat în jurul lui. Acestui fapt i s-a dus vestea repede. încă până şi de pe Aleea Funcţionarilor au coborât printre noi Sunţi şi Kálmánka. Cu ochii lui albaştri ca marea, Sunţi se uita mirându-se.

– Cum o să vorbim cu ăsta? – a întrebat.

– Păi, numai după ce va fi învăţat ungureşte! – a hotărât Kálmánka.

Lui Corneluţ i-am luat mingea, a început să plângă, şi-atunci l-am pus să stea în poartă. Nici nu apăra rău. Vreme de vreo doi ani, el ne-a fost portar. Mai apoi l-au rechemat pe tatăl lui la Bucureşti. La început, Corneluţ ne-a scris câteva ilustrate. Apoi n-a mai scris… Cu noi, vorbea întotdeauna ungureşte. Numai când se mânia, numai atunci începea să vorbească în limba lui maternă. De înjurat, înjura exclusiv pe româneşte. Eu le înţelegeam pe astea, pe toate. Ştiu şi nemţeşte un pic. Am umblat la o grădiniţă germană. Acolo erau cincisprezece băieţi maghiari, patru români şi doi germani. Cei doi germani erau fraţi. Cel mare era Klaus, cel mic Hanzi. Au abandonat repede grădiniţa germană. îi băteam în fiecare pauză.

– Fascişti nemiloşi! – urlam noi şi-i luam la îmblătit.

Ei, sărăcuţii, ţipau şi de cum puteau o luau la fugă. După două săptămâni, părinţii lor i-au transferat de la grădiniţa germană la una obişnuită. Noi de-aia îi tot băteam pentru că din filme reieşea, cât se poate de clar, cum că nemţii sunt nişte fascişti înrăiţi. Iar ruşii sunt eroi. Prin urmare, am rămas fără nemţi pe acolo. Nu mai aveam pe cine bate. Recreaţiile treceau cumplit de plicticoase. Mai apoi m-au înscris şi pe mine la alta. într-una obişnuită.

Cel de-al doilea, socotit drept cel mai rău băiat, era Râmă. El ne era vecinul de alături. Memi a spus: aşa îl chemă pe cel la care poţi trece sărind gardul. El inventa nemaipomenit de multe treburi minunate.

De pildă, lui i-a trecut prin cap băutul sifonului. Căruţa cu apă gazoasă venea până în capătul străzii Era trasă de aşa-numitul cal sifonar. Ne adunam laolaltă vreo patru-cinci copii. Ne împrăştiam prin jurul căruţei. Lăudam calul. Când nenea ducea cele patru sticle în curtea lui Piku, porneam atacul. Nenea stătea acolo înăuntru cam două minute. Răstimp în care ne umpleam burţile cu apă de ne era destulă pentru toată vremea de dinainte de amiază.

Fiecare apuca o altă sticlă. în felul acesta, din fiecare lipsea doar foarte puţină apă. Nenea nu avea cum să bage de seamă. Ori nu arăta că a observat. A inventat şi Memi un joc. Se numea: eliberarea câinilor. De-a asta doar arareori ne puteam juca. Hingherii veneau doar o dată ori de două ori pe lună. Prindeau şi adunau laolaltă câinii vagabonzi. Era tare neplăcut să te uiţi cum agaţă laţul de gâtul câinilor, aflat la capătul prăjinii lungi. Fiecare dintre copii îi ura pe hingheri. Şi noi. Mai cu seamă Memi. Şi căruţa hingherilor era trasă tot de un cal. Nici nu cal. Gloabă. Căruţa se oprea, iar cei doi hingheri, cu pielea maronie, coborau greoi din ea. Era momentul în care îi dădeam drumul câinelui lup al lui Piku. Acela le trăgea o păcăleală celor doi hingheri, o lua la fugă în sus, spre Aleea Funcţionarilor. Ăia doi după el. Era momentul în care trebuia să intrăm în acţiune. Conduşi de Memi, săream de sub poartă şi trăgeam zăvorul cuştii. Bieţii câini şedeau înăuntru, a fost o zi în care erau înghesuiţi vreo nouă în ea.

– Afară! – a spus Memi. – O venit ceasul libertăţii! Ăştia-s tâmpiţi, nu pricep!

Memi a zgâlţâit un pic căruţa şi, ca şi cum i-ar fi vrăjit cineva, cei nouă câini au luat-o la fugă, eliberându-se. Nu s-au refugiat în aceeaşi direcţie. Era ca şi cum s-ar fi înţeles între ei asupra acestei strategii. Noi ne-am repezit spre casa lui Piku, sub poarta ei. Hingherii s-au întors după un minut. Au început să înjure. Nu ştiu cum. Memi îmi acoperise urechile. Peste câteva minute, gloaba a plecat, s-au dus hingherii.

De-acolo, de sub poartă, Memi şi-a scos capul.

– E aer curat – a spus şi numai după aceea a început să râdă.

Noi odată cu ea. Râmă se tăvălea pe jos, făcea valuri de rostogoale. Iar Misi s-a pornit să facă roata ţiganului. El era cel mai bun gimnast de pe strada noastră. Jancsika cel mai bun săritor de pe loc. Băciuc cel mai bun alergător. Iar dintre fete, Memi. Celelalte fete se strâmbau în vreme ce alergau.

Memi zâmbea. Nu-mi place dacă ea plânge. în martie anul trecut, Memi a venit acasă de la şcoală hohotind. Şi-a aruncat geanta pe jos, măcar că ăsta-i obiceiul lui Băciuc. S-a întins pe canapea şi a continuat să plângă în hohote.

– Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat, fata mea?

– Mama nu ştie?

– Nu.

– A murit tovarăşul Stalin. Am rămas de capul nostru! – a spus Memi şi a izbucnit iar în hohote de plâns.

Mama nu a plâns. A ieşit din cameră. Şedeam la masa de prânz. Memi şi-a lăsat jos lingura. Când a prins glas, avea ochii înlăcrimaţi.

– Eu nu pot să mănânc supă în vreme ce tovarăşul Stalin este mort.

– Fata asta nu-i întreagă la cap, a băgat de seamă Tata.

în după amiaza aceea, Tata a chemat-o pe Memi în camera cea mare. Tot trăgeam cu urechea, dar în zadar.

– Tu, lumina mea, eşti deja fetiţă mare… atât am apucat să aud.

Memi a ieşit abia după o oră bună de acolo. S-a aşezat să cânte la pian. Nu mai avea chipul trist. Seara mi-a fost frică iar, ca întotdeauna. M-am aşezat lângă Memi.

– închipuie-ţi, Tata a spus că Stalin a fost o canalie, cel puţin ca Hitler de mare.

– Ca Hitler? – am întrebat.

– Ca Hitler. – Eram întinşi acolo, în întuneric. Băciuc dormea deja.

– Ca Hitler, fascistul acela ticălos?

– Exact. Da’ nu-i slobod să spui asta.

– Pentru că eu îs încă prea micuţ?

– Nu. Cei mari nici atât.

– Pentru că se va întâmpla ceva? – am întrebat.

– Aceia ar fi duşi.

– Unde? – am întrebat, dar nu mai ştiu ce anume mi-a răspuns Memi.

A doua zi dimineaţă, Memi a spus că mie mi-a fost iară frică să stau singur.

– Nu-i nici un bai, băieţelu’-meu – a spus Tata şi m-a mângâiat pe cap. – O să inventez eu ceva, nu te teme.

Seara, s-a aşezat lângă patul meu. A stins lumina. M-a luat de mână.

– Ţi-e teamă? – a întrebat.

– Acuma, nu – am spus şi nu minţeam.

– Până ce adormi, ce să-ţi povestesc?

Băciuc şi Memi s-au ridicat dintr-o dată în picioare, ca doi hopa-mitică.

– Despre Vass Gyurka! – a spus Băciuc.

– Despre când Tata i-a cerut mâna Mamei, în capela din Sovata… a spus Memi. – Despre când, în război, i s-a rupt Tatei piciorul – a spus – şi ochelarii.

– Ruşii erau, vreo douăzeci dintre ei, la parter, noi, cu oamenii mei, la etaj – a început tata binecunoscuta întâmplare. – Au aruncat acolo jos câteva grenade. Scările s-au rupt. Dar s-a făcut şi linişte. Unul dintre camarazii mei a împletit, din nişte cearceafuri, o frânghie. Camarazii mei au coborât unul câte unul pe ea şi au luat-o la fugă într-acolo încotro bănuiam noi că se află ai noştri. De jur-împrejur urlau ruşii. Urraaa! Urraaa! Cu mine frânghia s-a rupt. M-am prăbuşit de la înălţimea unui etaj. Mi s-a rupt piciorul, s-au spart ochelarii. N-am mai văzut nimic… Ochelarii mei sunt de minus opt… Un camarad m-am luat în braţe. M-a cărat aşa până în uşa pivniţei. A dat cu pumnul în uşă. S-a deschis. Pivniţa era ticsită. Ne-a tăiat calea un bărbat înalt. – „Duceţi-l oriunde, dar nu aici! – a spus el. De-l găsesc aici, ruşii execută toată pivniţa! – a îngăimat el. A prins a vorbi atunci un domn cu părul cărunt: Dacă domnul ofiţer nu apucă dimineaţa, eu nu mai garantez nici pentru domnul inginer. Sânge din sângele nostru! – a spus nenea Jellosics. Mai târziu am aflat că îl cheamă aşa. M-au dus în pivniţă. Camaradul meu m-a îmbrăţişat. A plecat în fugă. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Au smuls uniforma de pe mine. Au aruncat-o în soba-butoi. Bântuia încă duhoarea ei prin pivniţă atunci când au năvălit acolo primii trei ruşi. – Nemeţki ofiţer? Vengerski ofiţer? – au întrebat. Ofiţer german? Ofiţer maghiar? – a tradus, de dragul meu, Tata. Unul dintre ei s-a uitat la piciorul meu fracturat. Spre norocul meu nu era a rană dobândită prin împuşcare. – Bombă… Bombă… a spus nenea Jellosics. Cei trei ruşi au plecat. N-au luat cu ei decât cinci femei.

– Unde? – am întrebat.

– Tu eşti încă mic! – a spus Memi, iar eu deja chiar dormeam.

Pentru prima oară singur. în patul meu.

Eu i-am stat lui nenea Jellosics în braţe. în vara anului trecut. Mai bine zis în septembrie. Spre marea noastră surpriză, am primit paşapoarte pentru Budapesta. Acolo trăieşte mama tatălui meu. Mama-Mare cealaltă. îşi duce viaţa într-un scaun cu rotile, deoarece medicii au ratat o operaţie banală. Aşa se spunea prin familie. Că ce este banala aia, nu am idee. Mama nu a primit paşaport. Numai Tata şi noi trei. Am pornit seara, din Târgu-Mureş. La Războieni a trebuit să aşteptăm doar patru ore. A fost rău, pentru că nu te puteai duce la closet, deoarece în cel al bărbaţilor duhnea un strat, de o şchioapă, de excremente. în gară era lume multă în aşteptare. Mătuşa, soţul ei, cei doi verişori ai mei, şi prietenul din copilărie al lui Tata, care clătina deja o sticlă, cu dopul scos, de vin de Badacsonyi. Au fost şi lacrimi. Nu multe. Acolo acasă, în Buda, Mama-Mare şi-a îmbrăţişat îndelung fiul, pe Tata. Până acolo, acasă, ne-am dus cu tramvaiul. Când am văzut Dunărea, mi s-a tăiat răsuflarea. La o aşa minunăţie, Memi scotea ţipete scurte. O aşa frumuseţe eu n-am mai văzut. Chiar şi în filme arareori. în căutarea lui nenea Jellosics am pornit într-o duminică dimineaţa. în piaţa Moscova am schimbat tramvaiul şi am admirat iară Dunărea. Pe undeva, pe lângă Studioul de Radio, am intrat sub o poartă. Imediat după poartă se afla locuinţa îngrijitorului. Tata a bătut în uşa de sticlă cu perdele. Eu, cu Memi, stăteam în faţă, Băciuc, împreună cu Tata, puţin mai în spate.

în bucătărie luau masa de prânz un nene şi o tanti mai în vârstă.

Tata a mai bătut o dată. Nenea şi-a ridicat privirea. Lingura i-a scăpat în supă.

– Doamne Dumnezeule – a spus el –, tu eşti ăla?!

S-a deschis uşa, scaunul s-a răsturnat, tanti a prins să plângă în hohote, nenea şi cu Tata se îmbrăţişau unul pe altul, era ca şi cum ar fi dansat, şi le curgeau lacrimile. Acolo şi atunci l-am văzut prima oară plângând pe Tata. S-au aşezat. Tanti ne-a servit cu nişte prăjituri foarte bune. Nenea Jellosics a adus de la colţ vin, un canceu întreg. Stăteau în poveşti, mereu tăindu-şi unul celuilalt vorbele. Tata le arăta fotografii cu Mama lui. Eu am ajuns repede în braţe la nenea Jellosics. Vesta lui mirosea a tutun. Nenea Jellosics a făcut, în două ore, şi trei ture. După ultima tură deja şi cântau. Am pornit spre casă, în Buda, spre seară. Nenea şi Tanti Jellosics ne-au condus până în staţia de tramvai. Au trecut şi două tramvaie, pentru că nenea şi Tata nu se puteau despărţi. în cel de-al treilea, ne-am urcat. în piaţa Moscova l-am schimbat, am urcat în cincizeci şi şase. Tata cânta încetişor. Controlorul s-a oprit în faţa lui.

– Tovarăşul este ardelean? – a întrebat.

– De unde ştiţi? – a întrebat Tata.

– După felul în care cântaţi. Mama mea este din Ghimes – a spus.

N-au mai fost cântări în cele patru săptămâni. Ţipete, de-astea da. Pe stadion. De două ori i-am văzut jucând pe ai lui Puskas. Erau acolo la cel de-al o sutălea meci ungaro-austriac. Portar la austrieci era Zeman. I-am dat vreo şase goluri. Nenea Bandi, prietenul lui Tata, l-a lăudat tot timpul pe Czibor…

– Este cel mai mare geniu! spunea despre el.

La un moment dat, Puskas stătea chiar lângă linia de margine. I s-a dat o pasă. Rău. Cam aşa cu vreo jumătate de metru peste capul lui. A întins piciorul în sus şi a apucat mingea, a adus-o jos cu delicateţe. Mulţimea a reacţionat aşa: Huuuu! Eram vreo şaizeci de mii. Victoria ne-a umplut de un aşa elan încât ne-am dus pe jos până în piaţa Moscova. împreună cu o mulţime de mai multe mii de oameni.

– N-am văzut niciodată atâţia unguri fericiţi! – a spus Tata.

în piaţă, Tata ne-a cumpărat suc bambi. Era carbogazos şi avea gust de zmeură. Eu şi cu Memi adoram să-l bem, Băciuc a preferat porumbul fiert. A trebuit să alegem. Nu stăteam tocmai bine în plan financiar. Până şi în Parcul Vesel ne-am urcat, în cele de pe acolo, tot cu schimbul. Care pe aici, care pe acolo. Măcar că Mama, grijulie, ne-a împachetat ceva din care mai apoi, la Budapesta, să putem face bani. Forinţi. Aşa că am dus cu noi piper măcinat şi chiloţi tetra. Aveam vreo o sută de chiloţi tetra. De damă. Fără nici o deschizătură în faţă. Şi erau albi, toţi. într-una din zile ne-am dus, împreună cu Tata, în piaţa Moscova. încă de acasă Mama ne-a dat dispoziţie să intrăm cu ei într-o unitate de coafură, că acolo vor fi cumpăraţi, pe loc, toţi. Cu pachetul de chiloţi în mână, stăteam, împreună cu Tata, în faţa unei coafuri. Picura ploaia.

– Noa, băieţelul meu, a spus tata. – Intră! Du-te acolo, la casieriţă, salută frumos şi spune-i că ai chiloţi. Ieftini

– Intră tu, Tata! – i-am spus. Mie mi-e ruşine.

– Şi mie – a spus Tata.

Am zăbovit pe acolo vreo cinci minute, apoi ne-am urcat în tramvai. Vreme de vreo doi ani buni, fiecare dintre membrii familiei noastre, cei din Budapesta, cei din Târgu-Mureş, au purtat chiloţi albi, tetra, de damă. Fără nici o deschizătură în faţă. Pentru noi, bărbaţii, era o îmbrăcăminte nespus de dezavantajoasă.

Nota: Revista Asymetria are în programul său publicarea în românește a literaturii autorilor maghiari din România. Din păcate numărul traducătorilor e foarte redus, cei activi altădată au murit sau nu mai sunt încurajați, așa cum o făcea revista Vatra, prin cercul ei de traducători. Pe vremuri, această activitate era coordonată de Editura Kriterion din București, dar rezultate remarcabile a avut și Editura Dacia din Cluj, sub conducerea lui Al. Căprariu, Vasile Igna sau Radu Mareș. După privatizarea instituției, directorul ei, Ion Vădan, a continuat această linie editorială. Kriterion, după știința mea, nu mai publică în românește. Păcat. În ciuda tuturor prejudecăților, literatura maghiară din România avea cititori printre români. Ar mai avea și acum. E o chestiune de politică fundamentală românească susținerea unei astfel de activități editoriale și de traducere. Ea ar trebui să facă parte și din programul institutelor culturale ale României în străinătate, nu doar la Budapesta. Se pare că Ministerul de Externe și ICR din București nu au luat la cunoștință de existența unei culturi în limba maghiară produsă în perimetrul românesc și nu știe că valorificarea politică a interesului pentru minoritățile din România nu se poate opri la exportul de lăutari țigani sau de expoziții fotografice în care se prezintă viața precară a unor țigani săraci din România, ignorîndu-se netemeinic opulența burgheziei țigănești cu palatele ei în stil oriental din cartierele cele mai prizate ale orașelor românești. Dan Culer

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.57 Seconds