Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba. In tara lui Mircea Eliade (1907-1986)
    Scris la Tuesday, November 29 @ 20:53:19 CET de catre asymetria
    Lecturi critice În țara lui Mircea Eliade (1907-1986)
    «Mircea Eliade a fost transformat de profitorii fostului și actualului regim în  cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după șablon, spre a fi pus la zid de toți tinerii dornici să parvină.»


    La 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George
    Motto: “Idealul unui comunist consecvent nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestați și milioane de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)
     
    Observația lui Vintilă Horia (reprodusă din vol. Inapoi la Aristarc, de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justețea aprecierii numărului de victime reprezentate de milioanele de români nevinovați schinghiuiți de mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost corect intuită din ambele direcții: si dispre victime, și dinspre paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada “ocupației comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestați pe considerente politice vreo 2 milioane de români dincolo de granițe și tot atâția în interiorul țării ciuntite de Basarabia și Bucovina de Nord (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu). Aceasta privind în trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcția opusă trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de paznic al comunismului o dibuiește oricine la simpla aflare a nivelului nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor sistemului politic dinainte de 1989.
     
    Surprinzător este că opinia lui Vintilă Horia nu a încetat a fi valabilă și pentru perioada  post-comunistă. E suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc ideologic comunist victimele de odinioară ale poliției gândirii, adică exilații și scriitorii interbelici rămași în țara ciuntită, arestați sub falsa acuzație de “fasciști” .  în loc să fie pusă pe piață și să fie comentată opera completă a lui Mircea Eliade, cu volumul 27 cuprinzând “carnete și jurnale” editată după lista celor 26 de volume concepute în 1976 de însuși istoricul religiilor (v.Dora Mezdrea, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, vol. II, Mircea Eliade, București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur,  scrierile sale științifice și literare din ultimii zece ani,  Mircea Eliade a fost transformat de profitorii fostului și actualului regim în  cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după șablon, spre a fi pus la zid de toți tinerii dornici să parvină.
     
    De ani buni, drumul către burse în străinătate, titluri și posturi academice, traduceri plătite de la buget a fost mereu pavat cu acuzațiile de “fascism” aduse scriitorilor interbelici, lui Noica (chiar și în filmul TV din 2009, ocazionat de Centenar) și celorlalți scriitori români deveniți repere ale gîndirii universale dincolo de Cortina de fier. încă din timpul vieții lui Eliade, Ioan Petru Culianu (tânăr comunist rămas în Italia după ce primise o bursă pentru studierea limbii italiene) publicase (probabil la comandă politică) articolul Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si tipărit apoi în Franța, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), unde mai publică L’offensive raciste (nr. 81/1985, p.7-8). Mac Ricketts, aducându-și aminte de ovațiile entuziaste cu care a fost răsplătit Mircea Eliade după o conferință de la Chicago, ținută în noiembrie 1973 în fața a peste o mie de profesori universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o așa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac Ricketts, iulie, 1981).
     
    Cum oricine poate constata, nici la un sfert de veac de la moartea lui Eliade nu s-a renunțat la tehnica paznicilor comunismului de a insera în prefețele cărților lui Eliade mârșavele lor atacuri politice (v. Mircea Eliade în arhiva Securității, București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). “Liberalizarea” de după nouăzeci a continuat nestingherită să lupte cu fantoma unui inamic veșnic inventat și mereu doborât, dovedindu-și sorgintea si neputințele. Si totuși doar ea a făcut posibilă publicarea jurnalului lusitan, după șaisprezece ani de post-comunism, deși e foarte probabil că “liberalizarea” ideologică nu l-ar fi admis după 1990 nici pe acesta, dacă Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001, în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu, înapoi la Aristarc. Rezistența prin cultură. vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă destule manuscrise ale jurnalelor eliadești (“carnetele și jurnalele sale”) au rămas în America (în cutiile 23-29 din Arhiva Eliade) să aștepte o nouă liberalizare “culturală”.
     
    E drept că în 2006 (când a apărut în românește Jurnalul portughez) nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în românește a celor trei volume de Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe care Eliade le oferise zadarnic în românește păzitorilor culturii comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fișa Culianu din dicționarul Românii în știința și cultura occidentală, Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă către Securitate că Eliade “este gata să pună la dispoziție unei edituri românești manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soțul Mariei Manoliu-Manea, în vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119). Numai că în “țara lui Eliade”, cotropită și ciuntită după 1945, cei cu putere de decizie în ianuarie 1985 nu au admis nici măcar formarea unui “Fond Mircea Eliade” la Biblioteca Academiei RSR (op. cit., p. 238) din cărțile donate de cel răsplătit de lumea academică occidentală cu cele mai prestigioase distincții (v. Box  169-170 din Arhiva “Mircea Eliade”).
     
    Din păcate, târzia publicare a manuscrisului românesc a Jurnalului portugez s-a făcut cu greșeli de lectură și cu omisiuni de text, atât în prima ediție din 2006, cât și în a doua ediție din 2010. De pildă, în volumul din 2010, la p.256, daimonul lui Socrate devine “demosul” lui Socrate, iar la p. 269,  Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea Vulcănescu,  asasinat ca și M.Vulcănescu în detenția politică] devine “Pușcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de Țurcanu e lacunară, însuși editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa paginii 372 din manuscris, deși pagina din manuscrisul Jurnalului lusitan aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăsește în traducerea spaniolă. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijență indică atât superficialitatea editării, cât și lipsa de grijă fată de reproducerea unor manuscrise eliadești. Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele două ediții românești a notației lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoțită de nota traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”: “La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26 iulie 1944 chiar în Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediția a II-a, Humanitas, 2010).
     
    Dacă cele cincizeci de volume din operele “autentice” ale faimosului Mircea Eliade (traduse în 18 limbi) își așteaptă cine știe până când editorul român, in schimb tipărirea repetată și răsrepetată a puținelor cărți scrise de Culianu (asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, cartea verde primind-o în martie 1991, și, din nefericire, mult înainte de a deveni istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală, așa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade) au urmărit în mod deliberat metamorfozarea unui țânțar în armăsar, al cărui nume să fie obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic înființat de Pleșu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, și o sală Eliade ceva mai în spate. în 2007 Leon Volovici descrisese și el un fabulos parcurs triumfal al așa-zisului “succesor la catedra lui Eliade”, înșirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity School (1), în preajma și sub aripa lui Eliade”,  subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu Securitatea” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007) care i-a făcut dispărute dosarele. Chiar și Mona Mamulea, altfel dotată cu mult discernământ, (v. Culianu…, în vol. Studii de istoria filosofiei românești, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de  “impresionanta” carieră născocită de Humanitas pentru Dicționarul religiilor (trad. Cezar Baltag, 1993, ediția a doua, 1996), inspirată probabil de gogoșile din fișa Culianu a dicționarului scos în 1992 de Ion Manea. Or,  acest Manea, beneficiar al ospitalității lui Mircea Eliade, informa Securitatea română (v. nota lui I. Manea în vol. M. Eliade in arhiva Securității, 2008, p.120) că Eliade întreține relații cu arhiepiscopul Valerian Trifa (cel care în 11 mai 1955 deschidea Ședința Senatului American la Washington).
     
    In Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) Theodor  Baconski  folosește formula “în patria lui Eliade si Culianu”  spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune. Formula este repetată pe 20 octombrie 2008 de Andrei Plesu, în calitatea sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb de epistole dintre Culianu și Pleșu precum și corespondența lui Culianu cu G. Casadio și G. Romanato, foști colegi din studenția sa italiană. In România post-comunistă tipărirea pe cărțile lui Mircea Eliade (v. Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul național) a pozei cu Mircea Eliade bătrân si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi devenit obligatorie. Oricum, după scotocirea dosarului pe care Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta poza (obsesiv mediatizată) ca imagine a tânărului  turnător alături de victima sa. Pentru că fostul comunist Culianu, care (din 1976 până prin 1987) a predat româna la Groningen se pare că a redactat pentru Securitate note despre Eliade (v.notele anonimizate de la p.230-234 din vol. Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, vol.II, Mircea Eliade în arhiva Securității, București, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234). Chiar și în Istoria literaturii române de azi pe mâine scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu (2001, vol.II, p.1173) care, deși rămas în Vest “fără voie” era mediatizat ca nimeni altul în țara comunistă (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri sau Adevărul cel mai plauzibil despre ciața și opera lui I.P. Culianu).
     
    Din interesanta și documentata istorie a lui Marian Popa ne-a mai reținut atenția un portret al lui Culianu văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă: “june întârziat, soi de snob infatuat în științe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (Andrei Pandrea, Teribilisme, Cuvântul Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). în mod neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu,  revista “22” a publicat niște inedite ale acestuia parcă menite a ilustra temeinicia părerii lui Andrei Pandrea.
     
    La cel de-al doilea Institut de istoria religiilor înființat de Andrei Pleșu se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roșu care-i trimitea lui Mircea Eliade cărțile sale apărute după stabilirea sa în Occident (v. Arhiva Eliade, Chicago). Dar faptul n-a fost “răsplătit” prin completarea formulei magice, “patria lui Eliade, Culianu și Arion Roșu”  și nici prin numirea vreunui colț de clădire după acest orientalist român extrem de apreciat de colegii de breaslă din Occident. Tot la Institutul lui Pleșu au fost depozitate și lăzile cu biblioteca lui Eliade din apartamentul de la Paris. Despre fructificarea în cei trei ani de funcționare a noului institut a acestui fond de carte nu s-a aflat incă nici o știre. Nici despre fructificarea volumelor oferite inițial de Eliade Bibliotecii Universitare nu s-a răspândit vreo veste, deși respectivul fond (adus în țară de Mircea Malița) ar fi trebuit să stea la baza acelui Institut de orientalistică “Mircea Eliade” de care vorbea Constantin Noica la începutul anilor șaptezeci și pe care satrapii culturii comuniste nu l-au vrut cu nici un preț. El fusese doar momeala cu care tot încercau să-l aducă în țara comunistă pe marele Eliade, fără a-i publica și difuza prea multe cărți în spațiul terorismului ideologic comunist.
     
    Cum bine se știe, primul Institut de istoria religiilor înființat de ministrul Andrei Pleșu în 1990 a purtat zadarnic numele lui Sergiu Al-George (13 sept. 1922-10 nov.1981), căci n-a impulsionat prin aceasta studierea operei lui Sergiu Al-George. Condus de Radu Bercea, institutul înființat sub cupola Ministerului Culturii a funcționat în modul cel mai  bizar, vreo 14 ani de zile, fără Consiliu științific. Ca să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul de studii orientale “Sergiu Al-George”, al doilea institut de istoria religiilor înființat de A. Pleșu cu ajutorul academicianului Dan Berindei “sub cupola Academiei” (H.G. 32/9 ian.2008) se mândrește a-l avea drept secretar științific pe Eugen Ciurtin a cărei bălbăită opinie despre faima lui Mircea Eliade merită să fie menționată:  “Vizitator care, inițial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifică. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo până in 1967 sa se monumentalizeze tăcerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv că prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operație pe care trei schițări ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui [subl. Ns., I. V.-S.]” (v. Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001). Pentru cititorii textului nostru intitulat Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu – despre unul autentic: Mircea Eliade publicat on-line de revista Asymetria a lui Dan Culcer, incoerențele lui Ciurtin s-ar mai limpezi. Fiindcă secretarul științific al Institutului de istoria religiilor nu face decât să reproducă în maniera sa proprie tentativa comunistului Andrei Pleșu de a minimaliza în 1984 succesul faimosului Eliade, încercare păguboasă, dar, în credința autorului, demnă să îngroașe cu incoerențele ei ideatice volumul Limba păsărilor din 1994, ultra premiat.
     
    Revenind la “patria lui Eliade și Culianu”, trebuie să observăm că, din punct de vedere obiectiv istoric formula lui T. Baconski (2), preluată de Pleșu (sau vice versa) conține un fals: patria lui Ioan Petru Culianu este doar parțial patria lui Eliade, fiindcă de la plecarea în diplomație a lui Eliade și până la nașterea în 1950 a lui Culianu, patria lui Eliade a fost ciuntită întâi în vara apocaliptică a anului 1940 și apoi după Yalta anului 1945. Oricum, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenția asupra micșorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu înobilat de securistul Sorin Antohi (v. rev. “22” din 12 august 2008) cu titlul de “nou Eliade”, după ce Pleșu, bazat pe competența sa de istoric de artă și pe cunoștințele cumulate în 1984 la scrierea acelui incoerent articol despre Eliade, decretase la televiziune pe 5 oct. 1991 că “Ioan Petru Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v. Cotidianul, Suplimentul L.A.I, Anul II, No.19/52 din 18 mai 1992, p.8).
     
    Repetarea găselniței cu “patria lui Eliade și Culianu” a urmărit fără doar și poate ideea egalizării celor doi, propagarea și fixarea ei în mințile celor ce nu se pot sustrage manipulării. Dar “patria lui Eliade și Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.  Atenția celor înteresați de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, prof. Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuți), Th. Simensky, Gheorghe Mușu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roșu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Benedict Ghius, D. Stăniloaie, etc.,… magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade și Culianu” se va focaliza negreșit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi, în orice caz nu pe Eliade căruia de două decenii i se pun în cârcă închipuite vinovății politice, nicicând dovedite. Secretarul științific al Institutului condus de Pleșu se pare că înțelege din formula magică doar “patria lui Culianu”. Desigur nu Olanda, al cărui cețățean Culianu a fost din 1979 și până la moarte, și nici SUA, în care Culianu n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat de istoria religiilor.
     
    Pe 1 febr. 2000, profesoara americană Wendy Doniger, urmașa lui Eliade purtând titlul de “Mircea Eliade Distinguished Service Professor of the History of Religions”, consemna că “răposatul Ioan P. Culianu a declarat multor persoane în Europa că el deține catedra lui Eliade” (v. N. Florescu, Inapoi la Aristarc, vol. I. Rezistența prin cultură, București, 2009, p.290). Or, vreme de douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu, în România post-comunistă nu s-a vehiculat decât acest neadevăr. Toate editurile care au propagat masiv numele lui Culianu pe post de “nou-Elade” (Univers, Polirom, Humanitas, Nemira) au brodat vorbe goale despre Culianu pe post de “succesor” la catedra lui Eliade după decesul acestuia. Despre Ioan Petru Culianu - nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american, unde în 1991 abia urma să-și înceapă cariera de profesor asociat de istoria religiilor, și nici de cel francez, unde și-a trecut în zece ani doctoratul de Stat -, un universitar american din școala (eliadescă) de la Chicago scria că ar fi un “est-european”  promițător (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Așadar, la data când lista celor cinci volume scrise de sociologul religiilor I.P.Culianu era deja completă (3), în SUA, la Divinity School el era considerat un român promițător, si nicidecum savantul de cine știe ce renume, marea personalitate comparabilă cu Eliade pe care formula lui Pleșu/Baconsky ține să o impună.
     
    In total dezacord cu afirmațiile lansate prin mass-media despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării ca profesor asociat la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-și doctoratul la Sorbona în 1987, a predat istoria religiilor doar în anul universitar 1987-1988  ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Asta e mărturia lui Culianu din noiembrie 1990 (subl. ns., I. V.-S).
     
    Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din București. Dar ce diferență! E suficient să se citească “corespondența științifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile indianistului Sergiu Al-George către savantul Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise de fostul comunist  suspect de perseverent în atragerea lui Eliade în mocirla inventatetelor vinovății politice (v. Corespondența Eliade-Culianu intitulată Dialoguri întrerupte, Polirom, Iași, 2004).
     Isabela Vasiliu Scraba
    Note:
    1. Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din studenția italiană a lui Culianu) repeta într-un articol din “L'Osservatore Romano” neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, și de acolo in SUA ca urmaș al lui Eliade. In realitate, I.P. Culianu a fost din 1976 pana in 1985 asistent de limba română la Catedra de romanistică. După cum i-a scris faimosului Eliade -care tocmai intervenise spre a face posibilă invitarea lui I.P. Culianu la Chicago să țină două conferințe în primăvara anului 1986 -, abia din ianuarie 1986 Culianu a primit titlul de conferentiar, post din care a mai predat în Olanda limba română circa un an, până când a trecut la Paris doctoratul de stat în istoria religiilor, la care se înscrisese în 1977. Iată fraza lui Gianpaolo Romanato: “Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L'Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foștii prieteni din studenția lui Culianu. Dacă sînt așa de convinși de valoarea operei rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agață cu disperare de neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca și misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci de ani.
    2. Culianu desemnase indobitocirea materialist-dialectică practicată în statele polițienești comuniste drept “păcat împotriva spiritului” (rev. Agora, 1/1987, p.37). In schimb, pentru Theodor Baconsky ar fi o deplină continuitate între învățământul liceal și universitar asezonat cu politruci în timpul terorii ideologice comuniste și învățământul superior românesc dinainte de înlăturarea marilor personalități, fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemnițate. între scoala absolvită de Culianu în R.S.R și învățământul românesc dinainte de arestarea profesorilor de talia lui Mircea Vulcăneascu, George Brătianu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Mircea Florian, etc. siliți a preda după gratii “în universitățile lui Teohari Georgescu” (Petre Pandrea) n-ar fi fost nici o diferență. în greșita sa opinie, nu ar fi fost diferență nici între liceul “Spiru Haret” în care doar matematica, biologia și limbile străine scăpaseră de politizare în vremea comunismului și același liceu din vremea lui Eliade. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu (din decembrie 1990), ar fi aflat părerea acestui fost comunist lucid, care ajunsese a-și da seama că “în viața unui om care a trecut prin școala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Cât privește Liceul “Spiru Haret” pe care l-a frecventat și autoarea acestor rânduri (I. V.-S.), cred că Eliade n-a fost silit niciodată ca licean să sară pe fereastra de la parterul înalt al clădirii liceului, când după ore se încuia ușa de ieșire spre a împiedica plecarea elevilor de la invățământ politic. Intr-adevăr, din închisoarea astfel improvizată nu se putea evada decât prin clasele de la parter, toate ocupate. Așa că, s-a-ntâmplat odată ca părinții veniți la ședință într-una din sălile de la parter să rămână fără glas la gestul elevei în uniformă care n-a privit nici în dreapta nici în stânga si a deschis hotărâtă fereastra spre a scăpa de idioțirea obligatorie.
    Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reușit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv șaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalități care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns in câteva rânduri ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferențiere între contribuțiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei științe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deținem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moștenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008).
    3. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură G. Romanato, Patapievici și Andrei Pleșu, psiho-sociologul religiilor I. P. Culianu își publicase deja cele cinci volume. După Pleșu si ceilalți, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiințifică în cincizeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfășurarea cronologică a volumelor lui Culianu pentru care Mircea Eliade (exceptând monografia slabă din 1978 care-i fusese dedicată) a insistat cu publicarea la prestigioasele edituri care-l tipăreau pe el însuși: (a) licența din noiembrie 1975,  Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (Asissi, 1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licența de la București din 1972 si  (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul (și, pare-se, turnătorul) lui Eliade a editat separat părți din volumele mai sus menționate, a scris lucrări de beletristică și a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărți științifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).
    3. v. Corespondența Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, București, 2004, ed.II-a, 2008).

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.95 Seconds