La 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George
Motto: “Idealul unui comunist consecvent
nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestați și milioane
de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)
Observația lui Vintilă Horia (reprodusă din vol.
Inapoi la Aristarc,
de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justețea aprecierii numărului de
victime reprezentate de milioanele de români nevinovați schinghiuiți de
mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost
corect intuită din ambele direcții: si dispre victime, și dinspre
paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada
“ocupației comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestați pe
considerente politice vreo 2 milioane de români dincolo de granițe și
tot atâția în interiorul țării ciuntite de Basarabia și Bucovina de Nord
(v. dr. Florin Mătrescu,
Holocaustul roșu). Aceasta privind în
trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcția opusă
trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de
paznic al comunismului o dibuiește oricine la simpla aflare a nivelului
nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor
sistemului politic dinainte de 1989.
Surprinzător este că opinia lui Vintilă
Horia nu a încetat a fi valabilă și pentru perioada post-comunistă. E
suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc
ideologic comunist victimele de odinioară ale poliției gândirii, adică
exilații și scriitorii interbelici rămași în țara ciuntită, arestați sub
falsa acuzație de “fasciști” . în loc să fie pusă pe piață și să fie
comentată opera completă a lui Mircea Eliade, cu volumul 27 cuprinzând
“carnete și jurnale” editată după lista celor 26 de volume concepute în
1976 de însuși istoricul religiilor (v.Dora Mezdrea,
Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, vol. II,
Mircea Eliade,
București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur,
scrierile sale științifice și literare din ultimii zece ani, Mircea
Eliade a fost transformat de profitorii fostului și actualului regim în
cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după șablon, spre a fi pus la
zid de toți tinerii dornici să parvină.
De ani buni, drumul către burse în
străinătate, titluri și posturi academice, traduceri plătite de la buget
a fost mereu pavat cu acuzațiile de “fascism” aduse scriitorilor
interbelici, lui Noica (chiar și în filmul TV din 2009, ocazionat de
Centenar) și celorlalți scriitori români deveniți repere ale gîndirii
universale dincolo de Cortina de fier. încă din timpul vieții lui
Eliade, Ioan Petru Culianu (tânăr comunist rămas în Italia după ce
primise o bursă pentru studierea limbii italiene) publicase (probabil la
comandă politică) articolul
Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si tipărit apoi în Franța, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), unde mai publică
L’offensive raciste
(nr. 81/1985, p.7-8). Mac Ricketts, aducându-și aminte de ovațiile
entuziaste cu care a fost răsplătit Mircea Eliade după o conferință de
la Chicago, ținută în noiembrie 1973 în fața a peste o mie de profesori
universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu
s-a bucurat în America de o așa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac
Ricketts, iulie, 1981).
Cum oricine poate constata, nici la un
sfert de veac de la moartea lui Eliade nu s-a renunțat la tehnica
paznicilor comunismului de a insera în prefețele cărților lui Eliade
mârșavele lor atacuri politice (v.
Mircea Eliade în arhiva Securității,
București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). “Liberalizarea” de după
nouăzeci a continuat nestingherită să lupte cu fantoma unui inamic
veșnic inventat și mereu doborât, dovedindu-și sorgintea si neputințele.
Si totuși doar ea a făcut posibilă publicarea
jurnalului lusitan,
după șaisprezece ani de post-comunism, deși e foarte probabil că
“liberalizarea” ideologică nu l-ar fi admis după 1990 nici pe acesta,
dacă
Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001, în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu,
înapoi la Aristarc. Rezistența prin cultură.
vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă destule manuscrise ale jurnalelor
eliadești (“carnetele și jurnalele sale”) au rămas în America (în
cutiile 23-29 din Arhiva Eliade) să aștepte o nouă liberalizare
“culturală”.
E drept că în 2006 (când a apărut în românește
Jurnalul portughez)
nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui
Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui
Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în românește a celor trei volume
de
Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe
care Eliade le oferise zadarnic în românește păzitorilor culturii
comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fișa
Culianu din dicționarul
Românii în știința și cultura occidentală,
Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera
acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă
către Securitate că Eliade “
este gata să pună la dispoziție unei edituri românești manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soțul Mariei Manoliu-Manea, în vol.
Mircea Eliade în arhiva Securității,
București, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119). Numai că în “țara lui
Eliade”, cotropită și ciuntită după 1945, cei cu putere de decizie în
ianuarie 1985 nu au admis nici măcar formarea unui “Fond Mircea Eliade”
la Biblioteca Academiei RSR (op. cit., p. 238) din cărțile donate de cel
răsplătit de lumea academică occidentală cu cele mai prestigioase
distincții (v. Box 169-170 din Arhiva “Mircea Eliade”).
Din păcate, târzia publicare a manuscrisului românesc a
Jurnalului portugez
s-a făcut cu greșeli de lectură și cu omisiuni de text, atât în prima
ediție din 2006, cât și în a doua ediție din 2010. De pildă, în volumul
din 2010, la p.256,
daimonul lui Socrate devine “demosul” lui
Socrate, iar la p. 269, Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea
Vulcănescu, asasinat ca și M.Vulcănescu în detenția politică] devine
“Pușcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de Țurcanu e
lacunară, însuși editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa
paginii 372 din manuscris, deși pagina din manuscrisul
Jurnalului lusitan
aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăsește în traducerea
spaniolă. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijență indică atât
superficialitatea editării, cât și lipsa de grijă fată de reproducerea
unor manuscrise eliadești. Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele
două ediții românești a notației lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe
care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoțită de nota
traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”:
“La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a
todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera
esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de
părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26
iulie 1944 chiar în
Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediția a II-a, Humanitas, 2010).
Dacă cele cincizeci de volume din
operele “autentice” ale faimosului Mircea Eliade (traduse în 18 limbi)
își așteaptă cine știe până când editorul român, in schimb tipărirea
repetată și răsrepetată a puținelor cărți scrise de Culianu (asasinat
înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, cartea verde
primind-o în martie 1991, și, din nefericire, mult înainte de a deveni
istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală,
așa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade) au urmărit în mod
deliberat metamorfozarea unui țânțar în armăsar, al cărui nume să fie
obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic
înființat de Pleșu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, și
o sală Eliade ceva mai în spate. în 2007 Leon Volovici descrisese și el
un fabulos parcurs triumfal al așa-zisului “succesor la catedra lui
Eliade”, înșirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul
profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity
School
(1), în preajma și sub aripa lui Eliade”,
subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu
Securitatea” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007) care i-a făcut
dispărute dosarele. Chiar și Mona Mamulea, altfel dotată cu mult
discernământ, (v.
Culianu…, în vol.
Studii de istoria filosofiei românești, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de “impresionanta” carieră născocită de Humanitas pentru
Dicționarul religiilor
(trad. Cezar Baltag, 1993, ediția a doua, 1996), inspirată probabil de
gogoșile din fișa Culianu a dicționarului scos în 1992 de Ion Manea.
Or, acest Manea, beneficiar al ospitalității lui Mircea Eliade, informa
Securitatea română (v. nota lui I. Manea în vol.
M. Eliade in arhiva Securității,
2008, p.120) că Eliade întreține relații cu arhiepiscopul Valerian
Trifa (cel care în 11 mai 1955 deschidea Ședința Senatului American la
Washington).
In Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008)
Theodor Baconski folosește formula “în patria lui Eliade si Culianu”
spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune.
Formula este repetată pe 20 octombrie 2008 de Andrei Plesu, în calitatea
sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei
comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb
de epistole dintre Culianu și Pleșu precum și corespondența lui Culianu
cu G. Casadio și G. Romanato, foști colegi din studenția sa italiană. In
România post-comunistă tipărirea pe cărțile lui Mircea Eliade (v.
Noaptea de Sânziene,
vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul național) a pozei cu Mircea Eliade
bătrân si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi
devenit obligatorie. Oricum, după scotocirea dosarului pe care
Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta
poza (obsesiv mediatizată) ca imagine a tânărului turnător alături de
victima sa. Pentru că fostul comunist Culianu, care (din 1976 până prin
1987) a predat româna la Groningen se pare că a redactat pentru
Securitate note despre Eliade (v.notele anonimizate de la p.230-234 din
vol.
Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, vol.II,
Mircea Eliade în arhiva Securității, București, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234). Chiar și în
Istoria literaturii române de azi pe mâine
scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu
(2001, vol.II, p.1173) care, deși rămas în Vest “fără voie” era
mediatizat ca nimeni altul în țara comunistă (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Lichidarea lui Eliade prin tertipuri sau Adevărul cel mai plauzibil despre ciața și opera lui I.P. Culianu).
Din interesanta și documentata istorie a
lui Marian Popa ne-a mai reținut atenția un portret al lui Culianu
văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat
ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă:
“june întârziat, soi de snob infatuat în științe cam disparate, cu
temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul
în care recidivează” (Andrei Pandrea,
Teribilisme, Cuvântul
Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). în mod
neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu, revista
“22” a publicat niște inedite ale acestuia parcă menite a ilustra
temeinicia părerii lui Andrei Pandrea.
La cel de-al doilea Institut de istoria
religiilor înființat de Andrei Pleșu se pare că a ajuns si biblioteca
indianistului Arion Roșu care-i trimitea lui Mircea Eliade cărțile sale
apărute după stabilirea sa în Occident (v. Arhiva Eliade, Chicago). Dar
faptul n-a fost “răsplătit” prin completarea formulei magice, “patria
lui Eliade, Culianu și Arion Roșu” și nici prin numirea vreunui colț de
clădire după acest orientalist român extrem de apreciat de colegii de
breaslă din Occident. Tot la Institutul lui Pleșu au fost depozitate și
lăzile cu biblioteca lui Eliade din apartamentul de la Paris. Despre
fructificarea în cei trei ani de funcționare a noului institut a acestui
fond de carte nu s-a aflat incă nici o știre. Nici despre fructificarea
volumelor oferite inițial de Eliade Bibliotecii Universitare nu s-a
răspândit vreo veste, deși respectivul fond (adus în țară de Mircea
Malița) ar fi trebuit să stea la baza acelui Institut de orientalistică
“Mircea Eliade” de care vorbea Constantin Noica la începutul anilor
șaptezeci și pe care satrapii culturii comuniste nu l-au vrut cu nici un
preț. El fusese doar momeala cu care tot încercau să-l aducă în țara
comunistă pe marele Eliade, fără a-i publica și difuza prea multe cărți
în spațiul terorismului ideologic comunist.
Cum bine se știe, primul Institut de
istoria religiilor înființat de ministrul Andrei Pleșu în 1990 a purtat
zadarnic numele lui Sergiu Al-George (13 sept. 1922-10 nov.1981), căci
n-a impulsionat prin aceasta studierea operei lui Sergiu Al-George.
Condus de Radu Bercea, institutul înființat sub cupola Ministerului
Culturii a funcționat în modul cel mai bizar, vreo 14 ani de zile, fără
Consiliu științific. Ca să nu se repete ilegalitatea petrecută la
Institutul de studii orientale “Sergiu Al-George”, al doilea institut de
istoria religiilor înființat de A. Pleșu cu ajutorul academicianului
Dan Berindei “sub cupola Academiei” (H.G. 32/9 ian.2008) se mândrește
a-l avea drept secretar științific pe Eugen Ciurtin a cărei bălbăită
opinie despre faima lui Mircea Eliade merită să fie menționată:
“Vizitator care, inițial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la
Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva
genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e
si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious
Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies,
Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifică.
In ceea ce ne priveste, acest
meaning a
survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de
acolo până in 1967 sa se monumentalizeze tăcerea ca sonorizare a unui
sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn
definitiv că prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă
montură a receptarii, si aceasta nu e o operație pe care
trei schițări ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui
[subl. Ns., I. V.-S.]” (v. Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul
Cultural, nr. 92 din 2001). Pentru cititorii textului nostru intitulat
Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu – despre unul autentic: Mircea Eliade
publicat on-line de revista Asymetria a lui Dan Culcer, incoerențele
lui Ciurtin s-ar mai limpezi. Fiindcă secretarul științific al
Institutului de istoria religiilor nu face decât să reproducă în maniera
sa proprie tentativa comunistului Andrei Pleșu de a minimaliza în 1984
succesul faimosului Eliade, încercare păguboasă, dar, în credința
autorului, demnă să îngroașe cu incoerențele ei ideatice volumul
Limba păsărilor din 1994, ultra premiat.
Revenind la “patria lui Eliade și
Culianu”, trebuie să observăm că, din punct de vedere obiectiv istoric
formula lui T. Baconski
(2), preluată de Pleșu (sau
vice versa) conține un fals: patria lui Ioan Petru Culianu este doar
parțial patria lui Eliade, fiindcă de la plecarea în diplomație a lui
Eliade și până la nașterea în 1950 a lui Culianu, patria lui Eliade a
fost ciuntită întâi în vara apocaliptică a anului 1940 și apoi după
Yalta anului 1945. Oricum, menirea acestei false formule nu este aceea
de a atrage atenția asupra micșorării patriei lui Eliade, ci este de a-l
coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu înobilat de securistul
Sorin Antohi (v. rev. “22” din 12 august 2008) cu titlul de “nou
Eliade”, după ce Pleșu, bazat pe competența sa de istoric de artă și pe
cunoștințele cumulate în 1984 la scrierea acelui incoerent articol
despre Eliade, decretase la televiziune pe 5 oct. 1991 că “Ioan Petru
Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v. Cotidianul,
Suplimentul L.A.I, Anul II, No.19/52 din 18 mai 1992, p.8).
Repetarea găselniței cu “patria lui
Eliade și Culianu” a urmărit fără doar și poate ideea egalizării celor
doi, propagarea și fixarea ei în mințile celor ce nu se pot sustrage
manipulării. Dar “patria lui Eliade și Culianu” este o formulă de-a
dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în
jur. Atenția celor înteresați de istoria religiilor în România lui
Mircea Eliade, Nae Ionescu, Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic,
Părintele Arsenie Boca, prof. Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Lucian
Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Vasile Gheorghiu
(prof. teologie Cernăuți), Th. Simensky, Gheorghe Mușu, Cicerone
Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roșu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu,
Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Benedict Ghius, D.
Stăniloaie, etc.,… magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria
lui Eliade și Culianu” se va focaliza negreșit pe cei doi, pe Eliade si
Culianu, sau doar pe unul din doi, în orice caz nu pe Eliade căruia de
două decenii i se pun în cârcă închipuite vinovății politice, nicicând
dovedite. Secretarul științific al Institutului condus de Pleșu se pare
că înțelege din formula magică doar “patria lui Culianu”. Desigur nu
Olanda, al cărui cețățean Culianu a fost din 1979 și până la moarte, și
nici SUA, în care Culianu n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat
de istoria religiilor.
Pe 1 febr. 2000, profesoara americană
Wendy Doniger, urmașa lui Eliade purtând titlul de “Mircea Eliade
Distinguished Service Professor of the History of Religions”, consemna
că “răposatul Ioan P. Culianu a declarat multor persoane în Europa că el
deține catedra lui Eliade” (v. N. Florescu,
Inapoi la Aristarc,
vol. I. Rezistența prin cultură, București, 2009, p.290). Or, vreme de
douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu, în România post-comunistă
nu s-a vehiculat decât acest neadevăr. Toate editurile care au propagat
masiv numele lui Culianu pe post de “nou-Elade” (Univers, Polirom,
Humanitas, Nemira) au brodat vorbe goale despre Culianu pe post de
“succesor” la catedra lui Eliade după decesul acestuia. Despre Ioan
Petru Culianu - nerecunoscut drept mare savant de mediul academic
american, unde în 1991 abia urma să-și înceapă cariera de profesor
asociat de istoria religiilor, și nici de cel francez, unde și-a trecut
în zece ani doctoratul de Stat -, un universitar american din școala
(eliadescă) de la Chicago scria că ar fi un “est-european” promițător
(Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Așadar,
la data când lista celor cinci volume scrise de sociologul religiilor
I.P.Culianu era deja completă
(3), în SUA, la Divinity
School el era considerat un român promițător, si nicidecum savantul de
cine știe ce renume, marea personalitate comparabilă cu Eliade pe care
formula lui Pleșu/Baconsky ține să o impună.
In total dezacord cu afirmațiile lansate
prin mass-media despre “strălucita sa carieră” de istoric al
religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării ca
profesor asociat la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează
că, luându-și doctoratul la Sorbona în 1987, a predat istoria religiilor
doar în anul universitar 1987-1988 ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Asta e mărturia lui Culianu din noiembrie 1990 (subl. ns., I. V.-S).
Desigur,
visiting professor (plătit
cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din București. Dar
ce diferență! E suficient să se citească “corespondența științifică si
colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de
Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude
Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc
(3)
si să se compare scrisorile indianistului Sergiu Al-George către
savantul Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise de fostul
comunist suspect de perseverent în atragerea lui Eliade în mocirla
inventatetelor vinovății politice (v. Corespondența Eliade-Culianu
intitulată
Dialoguri întrerupte, Polirom, Iași, 2004).
Isabela Vasiliu Scraba
Note:
1. Pe 27 oct. 2011, G.
Romanato (un prieten din studenția italiană a lui Culianu) repeta
într-un articol din “L'Osservatore Romano” neadevărul referitor la
istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, și de
acolo in SUA ca urmaș al lui Eliade. In realitate, I.P. Culianu a fost
din 1976 pana in 1985 asistent de limba română la Catedra de
romanistică. După cum i-a scris faimosului Eliade -care tocmai
intervenise spre a face posibilă invitarea lui I.P. Culianu la Chicago
să țină două conferințe în primăvara anului 1986 -, abia din ianuarie
1986 Culianu a primit titlul de conferentiar, post din care a mai predat
în Olanda limba română circa un an, până când a trecut la Paris
doctoratul de stat în istoria religiilor, la care se înscrisese în 1977.
Iată fraza lui Gianpaolo Romanato: “Alla fine del 1976 passò a
insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati
Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade
come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva
assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru
Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L'Osservatore
Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foștii prieteni
din studenția lui Culianu. Dacă sînt așa de convinși de valoarea operei
rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agață cu disperare de
neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca și
misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci
de ani.
2. Culianu desemnase
indobitocirea materialist-dialectică practicată în statele polițienești
comuniste drept “păcat împotriva spiritului” (rev. Agora, 1/1987, p.37).
In schimb, pentru Theodor Baconsky ar fi o deplină continuitate între
învățământul liceal și universitar asezonat cu politruci în timpul
terorii ideologice comuniste și învățământul superior românesc dinainte
de înlăturarea marilor personalități, fie rămase în Occident, precum
Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemnițate. între
scoala absolvită de Culianu în R.S.R și învățământul românesc dinainte
de arestarea profesorilor de talia lui Mircea Vulcăneascu, George
Brătianu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Mircea
Florian, etc. siliți a preda după gratii “în universitățile lui Teohari
Georgescu” (Petre Pandrea) n-ar fi fost nici o diferență. în greșita sa
opinie, nu ar fi fost diferență nici între liceul “Spiru Haret” în care
doar matematica, biologia și limbile străine scăpaseră de politizare în
vremea comunismului și același liceu din vremea lui Eliade. Dacă ar fi
citit ultimul interviu al lui Culianu (din decembrie 1990), ar fi aflat
părerea acestui fost comunist lucid, care ajunsese a-și da seama că “în
viața unui om care a trecut prin școala de tip marxist mai rămâne uneori
un anumit tip de gândire simplistă”. Cât privește Liceul “Spiru Haret”
pe care l-a frecventat și autoarea acestor rânduri (I. V.-S.), cred că
Eliade n-a fost silit niciodată ca licean să sară pe fereastra de la
parterul înalt al clădirii liceului, când după ore se încuia ușa de
ieșire spre a împiedica plecarea elevilor de la invățământ politic.
Intr-adevăr, din închisoarea astfel improvizată nu se putea evada decât
prin clasele de la parter, toate ocupate. Așa că, s-a-ntâmplat odată ca
părinții veniți la ședință într-una din sălile de la parter să rămână
fără glas la gestul elevei în uniformă care n-a privit nici în dreapta
nici în stânga si a deschis hotărâtă fereastra spre a scăpa de idioțirea
obligatorie.
Iată fragmentul din articolul lui
Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reușit cultura de sorginte
cantemirească să pregătească –prin anii treizeci
[pe Mircea Eliade] si, respectiv șaptezeci
[pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalități care, salutar instalate la Universitatea din Chicago
-[Eliade,
cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de
salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns in câteva rânduri ca
visiting professor] -, au contribuit [
si Eliade, si Culianu, fără nici o diferențiere între contribuțiile celor doi]
atât de convingător la dezvoltarea unei științe si, respectiv, istorii
generale a religiilor… E absurd să deținem în patrimoniul românesc nume
de asemenea anvergură [
Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moștenirea” (v. Teodor Baconski,
Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008).
3. La data când profesorul Kitagawa nu
văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură G.
Romanato, Patapievici și Andrei Pleșu, psiho-sociologul religiilor I. P.
Culianu își publicase deja cele cinci volume. După Pleșu si ceilalți,
opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de
Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiințifică
în cincizeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase
academii occidentale. Iată desfășurarea cronologică a volumelor lui
Culianu pentru care Mircea Eliade (exceptând monografia slabă din 1978
care-i fusese dedicată) a insistat cu publicarea la prestigioasele
edituri care-l tipăreau pe el însuși: (a) licența din noiembrie 1975,
Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b)
Mircea Eliade (Asissi, 1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980,
Experiences de l’extase (1984); (d)
Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licența de la București din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987,
Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită
întâi
la Lille. In rest, protejatul (și, pare-se, turnătorul) lui Eliade a
editat separat părți din volumele mai sus menționate, a scris lucrări de
beletristică și a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai
multe cărți științifice le dublează sau triplează pe acestea cinci
pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în
franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba,
Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).
3. v.
Corespondența Sergiu Al-George
în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul
Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, București,
2004, ed.II-a, 2008).