Mangalia


în fiecare dimineață mă trezesc pescărușii țipând
pe acoperiș.
Mă gândesc că marea, în sfârșit, e-atât de aproape.
Dincolo de fereastră furtunul se strecoară grăbit
printre șiruri înalte de plante, cu frunzele mari
și flori roșii.
Cu toate acestea, strada pare că doarme cufundată-n tăcere.
între pereții albi, privesc perdeaua de pânză albastră
Ș-aștept, aștept răbdătoare să intre pe geam   
mirosul cunoscut de cafea…

Balcic

Am căutat și eu îndelung visatele creste albe de calcar
spre care suiau cândva legănat măgăruși.
N-am găsit nici terasele turcilor, cu poeții lor visători.
Astăzi nimeni nu  pictează ceru-alburiu și marea senină.

Lângă țărm pescăruși se strâng hoarde și vânează din zbor
bancul de pești argintii. Apa se tulbură pentru o clipă și-atât.
Glasul lor sparge liniștea zilei, iar marea duce cu sine, tăcută,
o altă poveste despre moarte și viață.

Balcicul astăzi e-o o mare de doruri și șoapte
alergând ca niște umbre pe aleile castelului vechi.

Și pietrele-acestea, cu urmele lor săpate adânc,
pietrele peste care  susură molcom apa limpede a fântânilor…  

Departe, marea nesfârșită și calmă se unește cu cerul.
Noaptea coboară încet peste mine și peste toate.
Simt cum îmi umple nările mirosul puternic de aer sărat.

La castel, vântul mângâie crengile copacilor bătrâni.
 

Erau niște melci mari și purtau încă mirosul mării. într-o dimineață i-am găsit risipiți prin curte după o logică bizară, câte unul, câte doi, câte trei…
Fusese Judy, cățelușa, a doua Judy care trăise în curtea noastră și care, spre deosebire de precedesoarea ei, se și născuse acolo. Numai ei puteau să-i placă melcii, să-i fure din plasa uitată pe scară, să se joace cu ei într-o noapte cu lună plină, ca să-i găsim, ca răsăriți din pământ, dimineața. Din pământul acela de deal, care n-avea nimic în comun cu melcii.
în serile de vară făceau salturi, spre deliciul pisicilor, o mulțime de broscuțe și își purtau casa în spate, printre tufe, melcii ceilalți, pe care-i lăsase să umble nestingheriți.
Poate Judy simțise mirosul mării și-n noaptea aceea și-o imaginase-n curtea noastră, iar apoi, după ce fusese câteva luni stăpâna deplină a curții și-a grădinii, alergând ca un căluț, cu picioarele ei lungi, plecase pentru totdeauna.
Venise printre noi la sfârșitul toamnei și plecase la sfârșitul primăverii, bucurându-se de zăpadă, de zambile și de melcii adunați într-o dimineață de aprilie pe țărmul mării. Probabil, când îi descoperise, își înclinase capul, ridicându-și o ureche a mirare, așa cum obișnuia de câte ori o admonestam.
O păstrasem de dragul celeilalte Judy, pe care o găsisem într-o zi pe stradă, împiedicându-se dezorientată în picioarele oamenilor, și de-aici se derulează tiparul obișnuit al poveștilor cu câini abandonați.
Cineva îi aduce de undeva, de la el de-acasă, și-i dă jos din mașină lăsându-i, pur și simplu, pe stradă, printre blocuri, sau, mai rău, într-un sac legat la gură, cu autobuzul, din care sacul e direct aruncat, în dreptul primelor blocuri din oraș. Ș-atunci, dacă osânditul e norocos, cineva deschide sacul înainte să  moară sufocat. Vorbesc în cunoștință de cauză, fiindcă am deschis un asemenea sac, odată… Nu știu cât a ținut norocul lui.
Urmează alte povești, cu hingheri, cu sârme care strangulează, cu pui care nu văzuseră încă lumina și lumea, zdrobiți cu sălbăticie, nu înainte de a auzi ultimul țipăt disperat al mamei, într-o noapte dinainte de Sfintele Paști, cu hapuri, pe care unii dintre ei, deveniți ai orașului între timp, le ignoră, oricât de ispititoare ar arăta bucata de carne, și supraviețuiesc până cândva, cu ajutorul celor care au de dat o bucată de pâine și-o bucată de suflet.
O cățelușă, din start, n-are nici-o șansă. Sunt vânate cu asiduitate, pui sau mari, cu puii lor născuți printre blocuri. Lor întotdeauna le e foame și hapul vine la fix. Pe alții-i ucide foamea, căldura verilor și gerul iernii, sau tristețea.
Am văzut odată un cățeluș care agoniza lângă blocul vecin. Cădeau primii fulgi de zăpadă pe pământul înghețat și copiii se jucau veseli în jur. Inert și cu ochii sticloși, își rotea mecanic o lăbuță, ca și cum o parte din el ar mai fi vrut să rămână, să alerge și el printre fulgi…
M-am rugat pentru el, să viseze că e lângă mama lui și că-i e bine…
………………………………………………………………………………………….
Pe cealaltă Judy, tot un pui,  roșcat și costeliv ca vai de el, am luat-o acasă. Era foarte neîncrezătoare, dar a fost repede cucerită de castronul cu mâncare. Tot repede s-a urcat de pe covorașul ei pe fotoliu și n-a vrut să mai coboare de acolo, spre dezaprobarea lui Lesy, cățelușa atât de educată, primită de fiica mea când a împlinit opt ani.
Judy n-a învățat prea mult de la Lesy, dar a învățat s-o iubească și să se astâmpere atunci când aceasta o atenționa printr-un mârâit în surdină. în rest, Judi a fost un vulcan. Sărea, lătra, ne privea cu ochii ei aurii, rodea pantofii, cărțile, eșarfele care atârnau pe cuier, colțul canapelei…noroc că era foarte veche și trebuia schimbată, așa că n-a fost o pierdere prea mare.
A fost un motiv de bucurie în casă, în iarna aceea cu calorifere înghețate și cu bani puțini. Tricotam, cu fire groase, de lână, și cu andrele groase, rămase din timpul facultății, o jachetă pentru fiica mea. Sora mea locuia împreună cu noi, înainte de a se decide să plece la București, și ajungeam toate trei seara acasă.
Când deschideam ușa, uitam de oboseală și de frig. Ghemele mele, deșirate, dar fără ca ochiurile să fie scoase de pe andrele, erau pe covorul din hol, întinse între ușa de la intrare și cea de la baie. în living, papucii, ai mei și ai lor, puși pe canapea, unul în prelungirea celuilalt. Parcă fusese un spiriduș în lipsa noastră. Râdeam și seara începea frumos.
în fiecare noapte, săreau lătrând la ușă când se-ntorcea acasă vecinul de la patru și nu nimerea treptele. îl lătrau până reușea să intre în apartament, cu toate încercările noastre de a le tempera. Urmare a unei astfel de nopți, a trebuit să cumpărăm altă telecomandă, cea veche spărgându-se la impactul cu peretele, aruncată, într-un moment culminant de către sora mea, în direcția lui Judy care nu se dădea bătută de la ușă.
între timp se făcuse frumoasă – roșcată cu reflexe aurii, cu blana deasă și cu două smocuri atârnându-i ca niște ciucuri la urechi.
Ea și Lesy au petrecut apoi mulți ani la țară și au fost fericite în libertatea de acolo și în compania celorlalți câini ai noștri, Leu și Lăbuș.
Mama lui Leu și a lui Lăbuș fusese Laica, o cățea mare, albă, cu câteva pete galbene-maronii, foarte blândă. Ne întâlniserăm pe stradă când mă-ntorceam acasă și îi cumpărasem o plăcintă de la chioșcul cu produse de patiserie, de lângă școală.
 Mă conducea acasă, mă aștepta când plecam a doua zi, iar eu o hrăneam. într-o zi (asta se-ntâmpla în primii noștri ani de viață în democrație), s-au împușcat câinii în oraș. Am alergat disperate pe stradă, s-o găsim pe Laica înainte s-o ochească vânătorii.
Tabloul acelei zile pare astăzi incredibil. Oameni, mergând fiecare spre destinația lui, vânătorii, câini morți, câini alergând, copii alergând și ei, unii chiuind când cădeau câinii, alții speriați…
Laica a fost norocoasă. Am găsit-o la timp și am dus-o acasă în brațe. Era așa de grea, că a trebuit s-o purtăm amândouă. Prezența ei în viața mea mi-a dezvăluit un adevăr implacabil. Când a văzut-o prima dată, Alex s-a mirat că e la mine. înainte de a fi pe străzi, fusese a lui. Spunea că l-au intrigat întotdeauna ochii ei mari și expresivi, de „femelă”.
Mi-am dat seama atunci că pe Laica o salvasem, dar, în rest, nu mai era nimic de salvat și că trebuia să accept asta, oricât de dureros ar fi fost.
 Și ea a fost fericită în grădina noastră de la țară și ne-a apărat cu iubire și cu credință, meritându-și locul de sub nuc, la poalele dealului…
Locul acela a fost întotdeauna un adevărat paradis, pentru noi și pentru ei - grădina, via, dealul, tata, pe care l-au iubit și l-au însoțit peste tot.
Poate e doar o superstiție credința că, atunci când un omu e foarte bolnav, câinii, care au fost foarte atașați de el, mor, ca să-i prelungească viața, dar toți câinii noștri au murit în cei cinci ani în care tata, afectat de boală, n-a mai putut să urce dealul, cu ei… abia dacă a mai mers pe lângă casă.
Când stătea pe scaun și citea, la masa de sub viță, veneau, își puneau botul pe piciorul lui privindu-l trist, iar după ce îi mângâia, se culcau lângă el.
Lesy a dispărut într-o după-amiază de toamnă, când se plimbase prin vie, cum făcea de-atâtea ori. N-am mai găsit-o nicăieri. Poate a luat-o vântul de toamnă cu el, când a venit să bată printre frunzele îngălbenite ale nucului.
în aceeași toamnă a adormit pentru totdeauna, între buștenii de vie, Lăbuș. L-am îngropat sub nuc, acolo unde odihnesc toți câinii și toate pisicile noastre.
Leu a dispărut tot din vie, dar primăvara. Stătuse toată dimineața pe lângă fratele meu, care tăia via, și dintr-odată n-a mai fost.
Doar Judy a murit după ce-a suferit parcă pentru toți câinii noștri, răpusă de boala secolului.
înainte de asta, a fost fericită să-l nască pe Azor, puiul ei și al lui Leu. Parcă-i văd pe toți trei în fața cuștii, stând ca o familie fericită, însă această fericire a fost de scurtă durată.
 Ea nu s-a ascuns nicăieri când a simțit că trebuie să plece. Poate nici n-a mai avut putere să se ascundă. S-a stins la câteva zile după vacanța de primăvară, în fața casei, între flori, aproape de gardul spre stradă, stând de strajă parcă, până-n ultima clipă.
în primăvara următoare, la sfârșitul unei zile însorite și într-o liniște deplină, s-a dus și tata după ei. îmi place să cred că sunt împreună și colindă pe alte câmpuri…
……………………………………………………………………………………………  
Nu-mi putusem însă imagina că drăgălașa Judy, puiul altei Laica (aciuată, într-o vară, cine știe de pe unde, sub smochinul din grădină) și-n care păreau să trăiască toate celelalte Lesy, și Laica, și Judy, la un loc, o să fie printre noi atât de puțin timp.
 Melcii rămăseseră să ne-aducă aminte de ea, de cățelușa albă cu câteva pete maronii și cu ochi atât de umani, care se-ndrăgostise de mare.
 Pe unii îi mutaseră picioarele noastre de la locul lor, pe alții ploile și zăpezile, dar câțiva dintre ei parcă prinseseră rădăcini în pământ.
La fel, chipurile, locurile, poveștile lor, în memoria noastră. Povești cu oameni și cu câini. Iubitori și credincioși.
Povești cu iubiri, despre care nu știm cum au trecut, fără să mai rămână nimic din ele în concretul existenței noastre, așa cum rămâne, de pildă, o mașină de scris, pe care n-o mai folosești de mult, sau o țigară rămasă în pachetul pe care nu te-nduri să-l arunci, după ce te-ai decis că poți trăi și fără țigări…

Noiembrie – martie, 2012
                         
Mariana Al-Saleh