|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 65 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Roata vremii: Mihai Sin, Energii nationale (IV) Scris la Tuesday, September 11 @ 09:28:59 CEST de catre asymetria |
«Recunoscând că există la această oră oameni care s-au îmbogățit prin munca lor, prin îndrăzneala ideilor, riscând uneori agoniseala de-o viață, tot așa trebuie să recunoaștem că există mult mai mulți indivizi care s-au îmbogățit prin jaf.» Mihai Sin ENERGII NAȚIONALE (IV) „Toate felurile de activitate românească, știința, literatura, arta noastră, agricultura, industria și comerțul nostru poartă pecetea neisprăvitului. Activitatea noastră, sub toate înfățișările ei practice sau teoretice, în toate ramurile, se găsește în fașe, și se zbate în greutățile nașterii ei. Dacă, spre pildă, în Franța, toate fructele minții și activității franceze poartă pecetea caracterului de isprăvit, al intraductibilului fini, achevé ; la noi, toate roadele muncii noastre se înfățișează sub pecetea neștearsă, fatală a neisprăvitului. Astfel, neisprăvită este istoriografia noastră, încât nici astăzi nu suntem încă bine lămuriți despre începuturile și obârșia noastră ; neisprăvită este limba, gramatica și ortografia românească, căci nu aflăm încă reguli stabilite, statornice, primite nici de toți autorii și scriitorii, nici de același autor în diferitele lui scrieri, nici chiar de același autor într-una și aceeași scriere a sa*; neisprăvită este literatura și arta noastră, căci până azi n-avem încă un poet ca Milton sau Dante (păstrând proporțiile bineînțeles), n-avem un dramaturg ca Moliere și Schiller sau Ibsen, n-avem un pictor ca Tiziano sau Murillo, nici un sculptor ca Michelangelo etc ; neisprăvită este cugetarea românească, căci până acum n-avem un cugetător ca Descartes, Locke sau Leibniz ; în sfârșit, neisprăvite sunt comerțul și agricultura și industria la noi, căci comerțul îl fac străinii, căci țăranii noștri nu sunt azi nici mai buni, nici mai răi decât vechii geți, iar industria ne vine gata din patru părți ale lumii ; și peste toate acestea, neisprăvită este cultura noastră, azi abia 18-20 dintr-o sută de români știu a citi și a scrie, iar numărul școalelor abia este a treia parte din ceea ce ar trebui să fie. Această trăsătură de căpetenie a sufletului românesc se leagă cu altele de aceeași natură, cari decurg oarecum dintr-ânsa, și pe care avem să le examinăm mai la vale.” încerc să-mi imaginez, deloc amuzat, ce s-ar putea întâmpla dacă, printr-o minune sau printr-o Hotărâre (dar nu de guvern, căci aceea n-ar fi respectată de toți, și apoi ce guvern ar putea face oare un asemenea gest ?) acest text ar trebui înrămat și afișat în toate birourile demnitarilor mai mari și mai mici. Poate că unii ar considera că e vorba de o trimitere sau o aluzie la neîmplinirile lor, alții- n-ar înțelege pur și simplu „care-i problema”, „poate vreo abureală, ceva…”, nu-i cu totul exclus să apară și opinia că ar fi vorba despre „un text mobilizator sau pe-acolo”, după cum nu-i iarăși exclus ca mulți, poate cei mai mulți dintre demnitari, să rămână perfect indiferenți, aruncându-și o clipă ochii doar pe prima frază („ne’nvață ăștia pe noi, lasă că știm noi mai bine ce trebuie să facem, ce vor oamenii”) și, în sfârșit, dintr-o sumedenie de alte posibile reacții, să mai reținem una, aceea a unor structuri umane bine betonate, care au trecut la fel de impasibili pe lângă slogane ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin și Ceaușescu, și uite că au supraviețuit, și încă foarte bine, „căci nu se ajunge ușor la știința politicii, nu oricine reușește”. Dar, continuând încă puțin cu acest „scenariu” (cădem sau nu de acord, ar trebui să recunoaștem că în ultimii cincisprezece ani, de fapt în întreaga istorie postbelică, dacă nu dintotdeauna, românii au fost obligați sau păcăliți să înghită destule „scenarii”, unele celebre prin prost-gust sau grosolănie, încât un „scenariu” ca acesta de față e cu totul nevinovat și nici nu-și merită numele), pentru a nu-i lăsa pe cei în cauză să fie cuprinși de sentimente „negativiste” la citirea textului de mai sus sau, Doamne ferește, să pună stăpânire pe ei pesimismul, scepticismul sau chiar defetismul românesc, gros și stratificat, ar fi, cred, benefic, încă un scurt text : „Va veni, desigur, o vreme, când activitatea economică și comercială a românilor va cuceri lumea, tot așa cum a venit pentru englezi, cari altădată exportau produsele lor brute, spre a le cumpăra manufacturate, și astăzi absorb și manufacturează ei produsele unei lumi întregi”. Cerându-le scuze celor avizați, să nu mai prelungim „suspansul” : oricât de actuale ar putea părea și ar fi cele două texte, trebuie spus că ele au fost scrise cu mult înainte și au fost publicate în 1907. Autorul lor, Dumitru Drăghicescu („Din psihologia poporului român”), ar putea fi considerat printre cei mai mari apostoli ai românismului, iar faptul că el a rămas, până în prezent, necunoscut marelui public și prea puțin cunoscut doar de o mână de intelectuali, aș zice, nu trebuie să ne mire : românismul, ca doctrină pozitivă de descătușare a energiilor naționale, a avut și va avea întotdeauna adversari redutabili și de temut. Oricum, din 1907, ediția următoare a cărții lui Drăghicescu s-a tras abia în 1996, la Editura „Albatros”. Trebuie spus că nici „epoca de aur” a culturii române, cum e considerată îndeobște scurta perioadă interbelică, nu l-a primit printre personalitățile de anvergură ; și nu-i de mirare, din moment ce însuși Titu Maiorescu, considerat aproape unanim drept unul dintre ctitorii formelor de cultură occidentală la noi, i-a refuzat în 1910 lui Drăghicescu un post de conferențiar la „catedra de etică, estetică și sociologie” a Universității din București, manevrând concursul din culise și preferându-l ca titular pe un nesociolog, Ion Rădulescu- Pogoneanu, client politic. Titu Maiorescu a dovedit astfel că obiceiuri și practici ce sufocă și astăzi mari valori românești, au rădăcini mult mai vechi și mai adânci. Gestul său mai demonstrează însă un lucru pe care nu trebuie să evităm a-l spune : el însuși, „occidentalul” prin excelență, se adaptase unor proaste obiceiuri ale pământului, ilustrând astfel și prin exemplu personal propria-i teorie a „formelor fără fond”. Sigur că, unii dintre cei ce-au citit lucrarea lui Drăghicescu în diferite perioade și, cu atât mai mult, în anii noștri, i-au reproșat destule „naivități”, afirmații „neștiințifice”, sfârșind prin a-l considera pe autor un „idealist” și un „visător” al românismului, fără prea mare legătură cu „nevoile zilei” și „trebile-sic ! - de stat” (și de partid, și ale fruntașilor de partid, aș adăuga), „cu urgențele și nevoile oamenilor”. Dar, am putea răspunde, poate ușor didactic – căci o didactică superioară trebuie să existe în orice proiect îndrăzneț și de mare anvergură-, fără o doză de idealism, să-i spunem și „pragmatic” și bine controlat, însoțit de o puternică voință și de credință, nici măcar nu putem vorbi, în orice context și conjunctură, de descătușarea energiilor naționale. Să încercăm însă să urmărim, cât se poate de pe scurt, cine ar fi putut să pună în practică sau măcar să se apropie cât de cât de „profețiile” născute din atâta iubire de neam ale lui Dumitru Drăghicescu („Va veni, desigur, o vreme…”) : firește, primul gând ne duce spre oamenii politici și mai ales spre cei de care a depins, aproape nemijlocit, destinul României, din 1907 încoace, în cazul că unii dintre ei ar fi citit cartea lui Drăghicescu, atât de încărcată de idealuri și elanuri naționale ; dar, fără să mai demonstrăm și de ce, e puțin probabil, să recunoaștem. Un moment extraordinar de prielnic a fost, fără îndoială, Marea Unire, însă acesta a descătușat doar parțial mari energii naționale. Cine citește, de pildă, memoriile lui Onisifor Ghibu, o mare conștiință românească dar percepută încă de cei mai mulți români cunoscători de istorie națională ca o personalitate de plan secund sau chiar de fundal, va înțelege câte obstacole și-au ridicat românii înșiși, desigur, prin conducătorii lor, în calea împlinirii idealurilor naționale și mai ales câtă micime și meschinărie ajunsese să producă jocurile la nivelul cel mai înalt. Rezervele formulate de Ghibu la adresa lui Nicolae Titulescu, sau măcar la unele momente ale carierei sale, reprezintă doar un exemplu, cu care, desigur, putem să fim sau să nu fim de acord. De fapt, dincolo de adevărurile generale pe care le știm cu toții în ce privește evoluția României în perioada interbelică, trebuie spus că politicianismul a făcut ravagii, și că energiile naționale au fost departe de a fi eliberate pe deplin și îndrumate spre o direcție care să permită, cu adevărat, României să recupereze o mare parte din întârzierile și handicapurile ei istorice. O încercare programatică și coerentă de a elibera energii naționale a reprezentat-o Mișcarea Legionară, în perioada Corneliu Zelea Codreanu, și asta nu doar în ce privește taberele de muncă în folos obștesc. Din păcate, orice aluzie sau referire cât de cât pozitivă la acțiuni ale Mișcării Legionare stârnesc reacții pătimașe și declanșează mecanisme represive ale unor incredibil de multe organizații, fundații, ligi, ca și ale unor indivizi doar în aparență izolați. E greu de spus dacă despre legionarii perioadei Codreanu se va putea vorbi cândva mai detașat, cu mai multă obiectivitate și în spiritul adevărului, din moment ce un Mircea Eliade sau Cioran, dar încă atâția alții, au avut de suferit pentru apartenența provizorie la Mișcare până la sfârșitul vieții, dar putem să presupunem că mulți se vor întreba, încă multă vreme, de ce și cum a fost posibil ca „floarea tinerimii române”, cum s-a spus nu o dată, să fie „îndoctrinată” atât de rapid în epocă. Ceea ce n-au reușit comuniștii, trebuie adăugat, câteva decenii mai târziu, deși au avut la dispoziție mijloace incomparabil mai mari și mai redutabile, printre care Teroarea ridicată la politică de stat. Am ținut să evoc acel moment doar ca fiind unul dintre foarte puținele generatoare de energii naționale și în nici un caz nu-mi permit să mă substitui istoricilor, care ar trebui să fie lăsați să-și facă în sfârșit treaba. Deși mulți dintre ei îmi par a fi încă timorați, dacă nu mai mult, în abordarea subiectelor considerate „foarte delicate”, ale istoriei noastre în general și a celei recente în special. Despre „contribuția” comuniștilor la eliberarea energiilor naționale, nu văd ce ar mai fi de spus, decât că ei au fost cei ce le-au reprimat, ca nimeni alții în istorie, cu sălbăticie și fără milă. Iar în ce privește regimul ”național comunist” (cum eronat, dar nu întâmplător, i s-a spus și i se mai spune încă) al lui Ceaușescu, el a mimat doar eliberarea unor energii naționale, „ideologia” lui, atâta câtă a fost și penibil încropită, neavând nimic comun cu o politică națională adevărată. Am ajuns, iarăși, la momentul obsedant al istoriei noastre recente, acela al Revoluției Române – decembrie 1989. Mai avea oare acel moment cât de cât vreo legătură cu aspirațiile lui Drăghicescu sau cu „răbufnirile” altor prooroci ai românismului, atât de puțini în istoria noastră și mai reprezenta oare o oportunitate pentru implinirea unor idealuri, cel puțin după realizarea „urgenței” revoluției, aceea a căderii lui Ceaușescu ? Cinicii îmbrăcați în haina „pragmaticilor” vor zâmbi sau vor rânji și vor da, iarăși și iarăși, același răspuns : cine avea timp atunci și în etapele următoare de „idealuri”, „visări” și proiecte înalte ? Atunci existau alte „urgențe”, alte „nevoi”, „oamenii așteptau de la noi să… și să…” într-adevăr, „revoluționarii” idealiști au fost repede anihilați, învrăjbiți, puși pe piste false. Cei mai lucizi, s-au retras relativ repede, scârbiți și resemnați. Iată ce spune C. Rădulescu- Motru („Naționalismul”) despre Revoluția de la 1848 : „la 1848, majoritatea naționaliștilor era formată din postulanții de slujbe, cari doreau căderea boierilor pentru ca ei să le ia locul. Și le-au luat locul. în mai puțin de 30 ani slujbele cele mai înalte ale Statului ieșiră din patrimoniul familiilor boierești și trecură în acela al boiernașilor și foștilor arendași îmbogățiți pe la moșiile boierilor. Statul se naționaliză. în sfârșit, atmosfera cea grea a trecutului dispăru, și toți îmbogățiții din comerț și arendă putură să respire liber… pe scaunele din divan, ocupate mai înainte de ciocoii și de boierii mari ! Un parvenit voi chiar să se urce pe treptele tronului… dar își termină aventura la Ploiești (e vorba de Alexandru Candiano-Popescu, general. n.m.M.S.) Interesele superioare ale neamului fură dar satisfăcute ! Din fericire, nu pentru multă vreme, căci politicianul român continua să vegheze… Boierii grecizați părăsiseră, așadar, slujbele mari, și în locul lor se așezară oamenii noi, -singurii iubitori de neam-, poporul însă nu era fericit, ba era chiar nefericit.” Ce-ar mai fi de adăugat la acest text ? Din ’90 încoace, „postulanții” sunt la putere. Ei au lucrat, cum știm, fără încetare, pentru „interesele superioare ale statului și ale poporului român”. Dar, din nefericire, au întâlnit nenumărate obstacole în calea îndeplinirii generoaselor lor aspirații naționale, internaționale, europene, globaliste ș.a.m.d. Iar obstacolul cel mai mare, aproape insurmontabil, e faptul că „România e o țară săracă”. O chestiune aproape de destin. însă, cum spunea și Rădulescu- Motru, cum poate fi altfel combătută sărăcia decât prin bogăție ? Așa că s-au pus pe îmbogățit și au reușit în termene ce sfidează orice record. Astfel s-a „capitalizat” și țara, avem deci capital autohton. Vom deveni, prin stăruință și „dacă ne facem temele”, tot mai bogați ! Acestea nu sunt „glumițe”, cum s-ar crede. îmi amintesc că, prin anii ’70-’80, cum lucram în „presa culturală”, eram obligați să ne „reciclăm” din când în când, la Academia „Ștefan Gheorghiu”. Am participat, dacă-mi amintesc bine, la două reciclări, și am fost uimit să constat că cei ce ne țineau cursuri erau, în general, oameni tineri, bine informați, vorbitori de limbi străine, dar lipsiți de convingeri puternice, gata să-ți demonstreze orice, în pofida evidențelor și a situației în care se afla țara, folosind extrem de rar sloganuri ale epocii, și atunci parcă în treacăt, ușor ironic. Am fost și mai uimit când, în plină perioadă ceaușist-triumfalistă, acești ideologi mai aparte începuseră să construiască insistent și metodic, cu argumente uneori sofisticate, conceptul de „țară săracă”, mult mai potrivit României, spuneau ei, decât iluzia unei țări care are de toate și din toate câte ceva… Desigur, la anumite nivele foarte înalte, se hotărâse conturarea acestui concept al „sărăciei” cumva „obiectivate”, care să mai justifice într-un fel sau chiar să contracareze consecințele cheltuielilor exorbitante ale proiectelor megalomanice ale lui Ceaușescu. Acum, în toți acești cincisprezece ani postrevoluționari, zi de zi și clipă de clipă, asemenea unei picături chinezești, s-a încercat să se inoculeze în mintea românilor, și în mare măsură s-a reușit, ideea că România e țară săracă sau foarte săracă și că, în consecință, românii trebuie să se resemneze cu condiția lor și să spere cu multă moderație întru mai bine, care va veni graduat, după multă muncă (ah, dar din punctul acesta de vedere, compatrioții, „oamenii” au fost mustrați în fel și chip, din direcții dintre cele mai diferite și surprinzătoare, cum că nu le-ar place să muncească vârtos, „să pună osul”, ba chiar s-ar abandona în brațele lenei și lucrului făcut de mântuială- alt „mit” lansat cu bună știință, deloc greu de demontat, dar cu consecințe, fără exagerare, catastrofale pentru țară) și sacrificii ! Acest mult invocat gen de sărăcie, a permis însă înfăptuirea a ceea ce mass-media și atâți români n-au ezitat să numească, de la un moment dat, „jaful” asupra României. Recunoscând că există la această oră oameni care s-au îmbogățit prin munca lor, prin îndrăzneala ideilor, riscând uneori agoniseala de-o viață, tot așa trebuie să recunoaștem că există mult mai mulți indivizi care s-au îmbogățit prin jaf. Și poate că mulți dintre noi am fi sfârșit prin a spune despre acest ciudat gen de „capitalizare” (politica „regiilor”, mulțimea de „căpușe”, „privatizări dubioase”, „șpăgi” și „comisioane”, „rambursări”, „scutiri” și „eșalonări” etc.) că, totuși, „tot răul spre bine”, dacă „jafurile” ar fi fost urmate de investiții, de o bună rulare a capitalului, de locuri de muncă și un minim respect arătat valorilor naționale ș.a.m.d. Nimic însă din toate acestea, ci nenumărate pâlcuri de viloaie în toată țara, cele mai multe de prost gust (și n-am auzit de proteste ale Ordinului Arhitecților, nici de greve ale foamei, când nicăieri în Europa și poate în lume n-ar fi fost posibilă incredibila urâțire a fondului arhitectonic românesc, nicăieri n-ar fi fost posibilă apariția acestor monstruozități care sunt „pagodele țigănești”- ba, dimpotrivă, au fost destule „voci” care, cu un cinism sadic, le-au lăudat „virtuțile culturale”, în numele „libertății), „gipane” și „merțane”, mașini de colecție, un lux dubios și îndoielnic, parcă de permanentă petrecere și Distracție (slăvită cu o veselie căznită și penibilă de televiziuni și radiouri, cu o frecvență și o agresivitate buimăcitoare), sute de milioane de dolari și de euro, poate miliarde, scoase din țară și depuse în bănci străine, alte sume colosale „spălate” acasă, un patrimoniu național încăput pe mâna unor „cărturari” ticăloși, și lista parcă nu are sfârșit. Și atunci, ne putem întreba : despre ce țară săracă e vorba ? Dacă toate acestea au fost și sunt posibile, înseamnă că nici nu mai e nevoie de alte argumente : România a fost și este o țară foarte bogată, dar acest adevăr, altfel evident, trebuie bine ascuns. I se poate oare aplica lui Ion Iliescu eticheta de „postulant”, folosită de Rădulescu-Motru sau de lider al „postulanților” ? Părerea mea este că da, din moment ce Iliescu a încurajat și a întreținut pe lângă el o liotă de clienți politici ce-și merită din plin acest calificativ, iar ei, la rândul lor… Din acest punct, lucrurile sunt în general cunoscute, dar nu sunt cunoscute detaliile, felul cum funcționa și funcționează „sistemul”… De fapt, mă contrazic : toate acestea sunt cunoscute, de către o ”anumită” lume (servicii secrete, oligarhie politică, anumiți procurori, poate că și de oameni de presă ș.a.), dar sunt, până în prezent, bine ținute sub obroc. Oricum, a vorbi acum în termeni definitivi despre rolul lui Iliescu jucat în istoria recentă a țării, este prea devreme. Din punctul meu de vedere e clar că Iliescu nu e o personalitate providențială, dar meritele sale ar putea să crească mult în importanță dacă se va dovedi că în anumite momente foarte fierbinți a avut o contribuție esențială în evitarea unui „război româno- român”, altfel spus, a unui „război civil”. Rămâne de văzut și de demonstrat. însă mai că-mi vine să cred că, din punct de vedere economico-fnanciar, Iliescu a aplicat ad-hoc principiul marxist după care cine deține puterea economică, deține și puterea politică. Cum l-a aplicat, știm- se vede și se simte. Foarte departe de a avea o viziune coerentă, pragmatică și îndrăzneață în acelașitimp, înclin să cred, mai ales după ultimile luni, săptămâni și zile de la Putere, că mobilul principal al acțiunilor politice ale lui Iliescu, rămâne o mare dorință sau „pohtă” românească de a fi într-o zi ”Numărul 1” în Stat. O „pohtă” altfel bine strunită, menținută la standarde civilizate, însă câteva răbufniri în anumite momente au lăsat să se întrevadă adevăratele ei dimensiuni. Nu mai dezvolt ideea, dar am suficiente argumente în acest sens. în aceste condiții, a mai vorbi de o posibilă preocupare și apropiere a lui Iliescu de „energiile naționale”, devine un gest inutil. S-a ratat astfel (căci nu numai el a ratat, ci prin el o întreagă națiune), o mare șansă istorică, apărută într-un moment extraordinar, care ar fi trebuit „orientat” și „administrat” (asta ca să nu spunem „gestionat”- o stupiditate la modă, una din multe altele, și nu cea mai gravă, care ne minează zi de zi și clipă de clipă bunul nostru cel mai de preț- limba română) cu totul altfel, într-un sens mult mai favorabil națiunii române. Și totuși, prin simplul fapt că a condus România, nemijlocit sau mijlocit, toată această perioadă teribilă din istoria noastră, va face să mai curgă multă cerneală și multă vorbă despre Ion Iliescu, încă multă vreme. Despre primii miniștri ai acestor ultimi cincisprezece ani, ca „executori testamentari”, măcar printre altele, ai aspirațiilor românești, n-ar fi mai nimic de spus ; ei aproape că au intrat în uitare, imediat ce și-au isprăvit mandatul sau au fost obligați de conjuncturi să-l încheie mai repede. Unii dintre ei au trecut cu o nepăsare totală, ca să nu spunem altfel, pe lângă orice șansă care ar fi însemnat fie măcar și luarea „pulsului” energiilor naționale românești. îmi vine în memorie următoarea scenă : întrebat de un jurnalist de televiziune de ce guvernul României nu inițiază un program de construcție de autostrăzi, un prim ministru a răspuns nonșalant că intensitatea circulației autovehiculelor în România nu impune un asemenea program, deocamdată fiind suficientă „reabilitarea” drumurilor importante. Dacă e ceva de „admirat” la politicienii români „responsabili”, atunci trebuie menționat, în primul rând, deosebitul talent de a fabrica „vorbe” care să ascundă realitatea, s-o acopere, s-o bălmăjească, s-o îndepărteze de orice sens major și palpabil. Astfel, „reabilitarea” (Dumnezeule, ce termen genial, enorm, total iresponsabil, intangibil, „prezenteist” și „futurist” !) drumurilor i-a costat pe români „tone” de bani, și se știe cu ce rezultate. Dacă un mic grup de economiști și finanțiști devotați profesiei ar încerca să centralizeze aceste cheltuieli, cu siguranță s-ar ajunge la o sumă halucinantă, cu care s-ar fi acoperit o mare parte din costurile construcției de autostrăzi și s-ar fi putut repara și multe alte drumuri, dacă „operațiunile” s-ar fi făcut temeinic, profesionist și corect. Pentru că nu-mi amintesc să fi răspuns cineva până acum de marile găuri din buget făcute de „constructori”, și „reabilitarea” autostrăzii București-Pitești de acum câțiva ani e un exemplu de „bălmăjeală” provocată. Sau iată un alt exemplu de inventivitate lingvistică politicianistă : „prost management”. Așa a fost „rezolvată” criza financiară profundă, fără precedent, a ministerului Sănătății și, mai concret, a Spitalelor, de acum câteva luni. Sume enorme au dispărut parcă fără urmă ; nici un vinovat, nimeni nu și-a băgat mâna până la cot sau chiar până la umăr. Și în acest timp, sute de mii de oameni, milioane poate, sunt supuși unui regim parcă de exterminare. Da, începem să devenim patetici : „oamenii vor…”, „oamenii ne cer…” Cine oare nu s-a săturat de astfel de formule politicianiste, de un cinism absolut, dacă există cumva așa ceva ? ! Actualul [fost] premier demisionar Tăriceanu (dar în acest moment, când scriu rândurile de față, încă nu se știe dacă demisia, necesară pentru provocarea unor „anticipate”, va avea loc cu adevărat) a devenit celebru mai ales prin câteva „amănunte existențiale” mai potrivite unui play-boy decât unui prim-ministru ce trebuie să guverneze o țară cu atâtea probleme ca România. Presa a semnalat faptul că, pe când Banatul începuse să fie cucerit de ape, primul-ministru se plimba cu motocicleta sa Harley-Davidson și în Porsche-ul decapotabil. Când în sfârșit s-a hotărât să meargă în Banat a avut o atitudine distant disprețuitoare, care a scandalizat o țară întreagă, pe lângă care gesturi ale „arogantului” Năstase par mici scăpări. Și tot el a repetat la nesfârșit celebra replică (pe care, e adevărat, nu el a inventat-o) cu „ne facem temele”, spusă în cele mai diferite contexte. Ea sună oricum ciudat în gura unui om „distant” și „aristocratic”, devenit un școler umil când vine vorba de Bruxelles. Campioni ai unei anumite concepții asupra „libertății” și „democrației”, repede deprinși să bage pumnul în gură celor ce-i contrazic, ar putea spune că astea sunt reminiscențe „egalitariste”, dacă nu cumva ”comuniste”, și altele, ținând de același tip de „retorică”. Problema mi se pare însă mult mai simplă : poți să trăiești ca un play-boy, poți să-ți cheltuiești banii cum vrei, la modul cel mai frivol sau cel mai stupid, cu o singură condiție : să nu ai importante funcții publice și, cu atât mai mult, să nu fii prim-ministru al României. Căci ceea ce-și permit unii politicieni români nu-și permit nici șefii guvernelor englez sau francez, deși conduc țări mult mai „procopsite”. Acolo frivolitatea e repede sancționată. Iar românescul „așa vrea mușchii mei” rămâne intraductibil. Mihai Sin |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |