Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian

Şi totuşi, chestiunea “sifilisului” s-ar putea să se vădească din perspectiva diraduriană oarecum mai complexă. într-adevăr, în “Memorialistică II” “sifilisul” pare să beneficieze de un dublu regim semantic, desemnînd, pe de o parte, maladia bine cunoscută, foarte vindecabilă în sec. XVIII, practic fatală în veacul imediat următor, pe de altă parte, însă, un fel de simptom sau chiar mecanism al genialităţii. Les grands esprits se rencontrent, desigur, de vreme ce în “Doktor Faustus” pe care nu mă îndoiesc că l-aţi citit inestimabile d-le Vosganian, după cum nici d-l Diradurian nu îndrăznesc să cred că-l ignoră, Thomas Mann, sau, în fine, personajul romanesc al diavolului e, în chipul cel mai strict, de aceeaşi părere. Nu e dară defel de mirare că la pp. 381-388 ale “Memorialisticii” (pasaj prea vast pentru a mă aventura să-l citez integral), unde sifilisul e menţionat en bonne part, locul meu fiind luat, de altfel, de d-l Bedros Horasangian, prietenul dintotdeauna şi, mă rog, vărul sau unchiul d-lui Diradurian, teribila maladie apare, mai ales, în acest al doilea sens.
“– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc (d-l B.H., bineînţeles).
– Nu.
– Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai şi tu şansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulţi alţi oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndeşti boala pe parcurs.
– Da’, tu ai sifilis?
– N-am.
– îhî! Deci nici tu n-ai şanse să fii ca ăştia pe care i-ai pomenit.
– N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues şi am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menţionaţi” (pp. 381-382).
în fine, după o evocare mai mult sau mai puţin aiuristică a traiectoriei mai sus numiţilor (furnizaţi maniacal cu data naşterii şi a morţii) urmează concluzia, plină aceea de o înţelepciune indiscutabilă, îmi vine s-o numesc “înţelepciunea armeanului cea de pe urmă”.
“îţi spun – tot d-l Horasangian agrăieşte –: “Fereşte-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio feircire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388).
Nu voi mai stărui aici asupra celorlalte insanităţi, cu atît mai puţin asupra elucubraţiilor cu “Cerbul de Aur”, altă obsesie retorică a “memorialistului”, ce amintesc atît de bine “tehnica de seducţie” atribuită d-lui Horasangian (v. pp. 316-331), după cum n-am de gînd să mă opresc la diversele vulgarităţi şi obscenităţi, la drept vorbind cam repetitive, ce par să reprezinte floricelele de stil preferate ale d-lui Diradurian. Aş putea, cel mult, să-mi exprim mirarea în faţa unor sintagme dihotomice de tipul “inginera vieţii” / “inginera morţii”, ce amintesc formulările oarecum analoge din pseudo-dialogul precedent (dintre “mine” şi personajul d-nei Eliza Diradurian) “reclama vieţii” / “reclama morţii”, la drept vorbind, tot atît de misterioase (v. supra p. 12). Opoziţia aceasta dintre “adepţii vieţii” şi “adepţii morţii”, cu aere de sectă sau de “iniţiere” misterică, se lămureşte poate cel mai bine prin credo-ul lui Bulă din “Misiunea” d-lui Diradurian, veritabil manual al “stagiului de securist”, după cum “Adevărata faţă a zeului Ares” era un fel de manual al stagiului militar:
“– Vrei să zici că eu nu sunt nobil? Fie cum zici. Nu sunt nobil. Dar nici nu-mi doresc să fiu un nobil ipocrit. Nobleţea e ipocrizie. De ce crezi că-i bolnav Mirahorian? Tocmai pentru că tot timpul a fost nobil. A fost un domn. Dacă era mai meschin, dacă trata sexul fără nobleţe, dacă era mai jigodie, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de nervi. Dacă eşti prea măreţ, înnebuneşti (afirmă ritos locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 n.m.). Mă rog, poţi aspira la ceea ce spune Biblia, dar a realiza idealul cerut de ea înseamnă să te ţăcăneşti. Oscar Wilde zice: “Cuvântul cel mai sfânt al Evangheliei este nu te opune păcatului”. Trebuie să fii puţin nemăreţ. Totala intransigenţă duce la boală mintală, la distrugere totală, la război total. Trebuie să faci compromisuri. Chiar şi tu faci. Chiar dacă n-o faci în sex, o faci în profesiunea ta de misionard. Lupţi să obţii o misiune, deşi te îndoieşti de virtuţile Organizaţiei C. N-ai ce face şi atunci vrei să împaci şi capra şi varza. Nu urmezi cu consecvenţă o credinţă. Pe de o parte crezi. Pe de altă parte, nu te poţi convinge că e bine să crezi. Şi acţionezi în consecinţă. Adică eşti în dubiu. Acţiunile şi vorbele tale n-au un singur sens. Ai fost şi patru ani în Ţinutul Rece S. (i.e. Siberia; de ce atîtea palavre inutile pentru ceva atît de simplu! n.m.). Ştii bine ce-ai făcut acolo. Ai judecat asupra multor lucruri, ai văzut multe, ai comis crime, ai suferit mult şi totuşi vrei să te pregăteşti bine în continuare pentru misiunea ta. Deci nu eşti intransigent. Adică faci ce fac şi eu” (pp. 325-326).
Vreau să-l asigur pe “Bulă” Diradurian că o bună viaţă de familie n-are în sine nimic alienant şi că nu reprezintă, cum pare să creadă interesatul, cel mai scurt drum spre balamuc, dimpotrivă, stilul de viaţă dezordonată al personajului, ca şi cel al autorului său, veritabil caz hogarthian, ducînd mai degrabă în această direcţie – nu locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 e în măsură să mă contrazică, îmi pare! De asemeni, nobleţea nu e ipocrizie decît în cazul ipocriţilor. E drept, nu mă simt în stare să mă pronunţ în privinţa consecinţelor psihice ale realizării idealului evanghelic – mă îndoiesc totuşi foarte serios de exactitatea diagnosticului diradurian şi nu cred defel că, de pildă, mânăstirile ar fi pline exclusiv de “ţăcăniţi” deşi printre bigoţi şi fanatici categoria s-ar putea să nu lipsească. S-ar putea spune multe în acest sens, poate prea multe pentru puterea de înţelegere diraduriană ca şi pentru cea vosganiană; vă recomand, cu toate acestea, d-lor Une expérience hésychaste singulière de regretatul Marin Tarangul, articol publicat în Actele colocviului “Psihanodia” (vă ofer volumul în schimbul a 55 € plus cheltuielile poştale). Sînt însă absolut convins că intransigenţa nu duce la boală mintală, dimpotrivă, dezaxarea conştiinţei morale ca urmare a compromisurilor, mai mult, infectarea conştiinţei cu virusul totalitar pot antrena în această direcţie. Intransigenţa, eroismul chiar nu se găsesc în afara posibilităţilor normale ale conştiinţei umane, în chip firesc, omul raportîndu-se la integritatea sa morală exact aşa cum se raportează la integritatea sa fizică; într-adevăr, ce ins normal şi-ar vrea amputate fără necesitate membrele doar pentru a le înlocui cu nişte proteze, “compromisurile” şi “crimele” d-lui Diradurian.
în fond, “omul compromisului” ce devine inevitabil un “om al crimei” – din acest punct de vedere, remarca diraduriană e exactă – nu diferă prea mult, şi atunci în dezavantajul său, de un ciborg!
însă chiar şi în acest plan, există o diferenţă esenţială între practica accidentală a compromisului şi principiul apodictic al compromisului postulat de “Bulă” Diradurian!!!

*

Nu e de mirare, în acest context, să-l numim al “devoalărilor fără anestezic” că “memorialistul” ţine “neapărat” să mă bage la balamuc, motivaţiile invocate în carte fiind, cum am arătat deja şi cum poate v-aţi convins deja singur inestimabile d-le Vosganian, eminamente fictive. Dar să cităm pasajul în chestie, ultimul din acest pseudo-dialog dintre “mine” şi personajul d-rei Altunian: “Omul acesta are nevoie grabnică de spitalizare. Neapărat trebuie convins dudache-Tache să-şi bage fiul într-un sanatoriu de boli mintale, să stea acolo vreo şase luni, să i se interzică să citească orice carte, să facă tratament intensiv, poate-poate îi vor trece traumele” (p. 467). Regăsesc cu plăcere ideile fixe ale d-lui Diradurian – expresii ale unor complexe de inferioritate? – mai ales în privinţa raportului indisociabil dintre lectură şi ţicneală (v. supra p. 27 şi n. 5) şi-mi vine să remarc că mulţi cuminţi ai totalitarismului cultivau aceeaşi sănătoasă repulsie pentru carte, deşi cei mai mulţi dintre ei, toţi îmi vine a spune, şi-ar fi meritat pe deplin stagiul la balamuc pe care mi-l recomandă, cu atîta căldură, “memorialistul” ce şi-a găsit însuşi domiciliu acolo, desigur pentru cu totul alte motive. Constat, de altfel, că atunci cînd e vorba de “traumele” mele, constînd după opinia d-lui Diradurian în prea multa şi fără îndoială subversiva lectură (!), autorul “Sceleratului” se înfrăţeşte-n opinii – ce părere aveţi inestimabile d-le Vosganian? – cu securiştii (nu intru aici în detalii), ce-au vrut să mă interneze în faimosul spital nr-ul 9 ca… “bolnav mintal periculos”, pe baza unui decret scelerat al “odiosului” (unul în plus!), anume 12/1965, ce permitea “organelor”, în înalta lor masturbare psihopatologică, să închidă la nebuni orice sămînţă de opozant al regimului. Multe vieţi au fost distruse în felul acesta, de multe ori la propriu, ca acea femeie, mătuşa unei prietene a soţiei mele, juristă de felul ei, ce, văzîndu-se “restructurată” şi îndrăznind să protesteze, s-a văzut luată pe sus şi închisă în spitalul cu pricina. Cîtva timp mai tîrziu, rudele au fost invitate s-o recupereze şi într-adevăr au regăsit-o. în formol! în ce mă priveşte, am fost sensibil mai norocos, poate pentru că au protestat în scris în favoarea mea d-na Eugenia Oprescu, pe atunci cercetătoare la MLR şi, culmea, secretară de partid (ulterior s-a văzut implicată în afacerea “Meditaţiei Transcendentale” în care s-au văzut prinşi nu puţini intelectuali români), regretatul profesor Cicerone Poghirc şi, mai ales, jurnalistul Levon Kalustian, om extraordinar pe care am avut privilegiul să-l cunosc şi care a găsit în acest protest o nouă ocazie pentru verbul său incisiv, atît de stenic.
Altminteri, ţin să-l asigur pe d-l Diradurian – precum şi pe dvs., dacă mai e nevoie, inestimabile d-le Vosganian, vreau să spun nu atît în calitatea dvs. de preşedinte al U.A.R. cît mai ales în aceea de prim-vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor – că prelungitul contact cu cărţile, studiul aprofundat chiar, nu-i duce la tîmpire sau la sminteală decît pe cei ce erau tîmpiţi şi smintiţi deja, contrarul, vă rog să mă credeţi, nu e decît un zvon calomnios lansat de cabala ignoranţilor, “cabala bigoţilor” ca să reiau genialul titlu al lui Mihail Bulgakov. Carele şi el a scris, dar parcă altfel, despre literaţi şi nebuni…
În orice caz, mai e nevoie oare să precizez că dvs. înşivă, d-le Diradurian – scuze, d-le Vosganian ! – reprezentaţi un strălucit exemplu al tezei contrare: aceea a demenţei în care poate fi antrenat cel ce-şi cultivă cu o prea dogmatică osîrdie ignoranţa?!? Pentru că în ciuda perversităţii pe care o dichisiţi ca pe un fel de alibi intelectual – aşa cum alţii, poate nu prea străini de ideile dvs. îşi ferchezuiesc corupţia ca pe-o preţioasă probă de umanitate – sînteţi dement, o ştiţi, nu-i aşa d-le Diradurian? Şi asta, chit că sau tocmai pentru că demenţa dvs. e o demenţă artificială!!!
Desigur, am putea denunţa, aproape prea lesne, în cazul d-lui Diradurian, o delectare în abjecţie iute convertită într-un soi de vervă infamă. Căci cum altfel am putea defini această sete de a transforma cele mai teribile experienţe în prilej de nestăvilită batjocură. De altfel, cheia personalităţii neliniştitoare a d-lui Diradurian, ce amalgamează un intelect banal cu un sentiment moral grav perturbat, inversat chiar, nu în “Memorialistică” se găseşte – aici avem numai simptomele – ci, aşa cum am văzut deja din citatele de mai sus, în primul său roman, “Cabotinul” (devenit “Sceleratul”), ce pare să-l fi obsedat de vreme ce a redactat, în decursul timpului, trei sau poate chiar patru versiuni (însă nimic nu indică că ultima ar fi cu necesitate cea definitivă). Sau poate, şi mai exact, în binomul format de primele două romane, aparent contradictorii, de fapt complementare, “Sceleratul” şi “O întîlnire”. în termeni simpli, am spus-o deja, nucleul traumaticei personalităţi diraduriene este ura de sine, parţial asumată în “Cabotin”, în ciuda motto-ului semi-dement, scris, de altfel, de mînă: «“Mi-aţi distrus viaţa, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)», transferată, printr-un proces devenit de mult clasic, asupra celorlalţi (nu vom intra aici în analiza procesului de selecţie a “victimelor”, ce cuprinde, fără îndoială, mai multe coordonate, nu toate analizabile), cîmpul textual de aplicaţie fiind deocamdată definit de “Memorialistică”; ne referim în special la volumul II, unde dezlănţuirea barocă a abjecţiei atinge niveluri stranii.
Şi totuşi, funcţia psihologică a acestei abjecţii indiscutabile poate părea destul de ciudată uneori. într-adevăr, “ironia”, oricît de grosolană şi cinică, convertirea sistematică a compasiunii umane în zeflemea nemernică, s-ar zice că fac parte, în realitate, din procesul de transfer prin care o structură psihică extrem de fragilă şi infantilă, profund dezechilibrată şi versatilă, se străduie să legitimeze, în ochii săi, desigur, dar mai ales în aceia ai “lectorului implicit” todorovian, îmi vine să spun ai “tatălui implicit”, deconstrucţia cronică, morală şi comportamentală, în care s-a lăsat iniţial antrenat şi, mai ales, în care s-a complăcut. Pentru că transferul de care vorbim este, în primul rînd, un transfer de responsabilitate, trădînd o veritabilă carenţă identitară. Incapabil să existe prin sine însuşi, subzistînd precar numai prin acest joc de travestiuri şi false oglindiri, Gabriel Diradurian izbuteşte să se suporte exclusiv graţie acestei tehnici de înveşmîntare în figurile fictive ale celor pe care a decis să-i deteste, tehnică ce-i dă iluzia unei legitimităţi morale şi a unei îndreptăţiri paradoxale a mereu catastrofalelor sale opţiuni şi luări de poziţie, ce nu se justifică decît în plan fictiv, în raport cu fantasmele pe care şi le fabrică singur. Căci “demiurg” al unei fantarealităţi nutrite de calomnierea identităţilor pe care le uzurpă sistematic, Gabriel Diradurian refuză distincţia fundamentală dintre memorie şi imaginaţie, dintre adevăr şi ficţiune, supunîndu-le pe cele dintîi tiraniei nesăbuite a celor din urmă. Rezultatul acestor confuzii deliberate nu se regăseşte de altfel doar în tehnica transferului camuflat descrisă mai sus, unde cruzimea cea mai execrabilă nu se mai deosebeşte prin nimic de hazul inept al sceleratului cabotin, ci poate fi depistată şi într-un fel de mitomanie compensatorie unde eşecurile şi frustrările iau forma unei paranoide curse după onoruri fictive, ea însăşi transferată. Mai simplu spus, aşa cum unii suferă de incontinenţă urinară, d-l Diradurian suferă de o incontinenţă a minciunii ce se regăseşte nu doar în calomnii ci şi în cele mai gratuite afabulaţii (v. infra delirul grandorilor axat pe “cei trei generali armeni”, pp. 91-93, precum şi supra n. 24).
Pusă în scenă prin schema, ea însăşi fictivă, a “dialogului”, mai bine zis prin duelul din ce în ce mai acerb al isteriilor abia regizate (ar trebui, de fapt, să utilizez singularul, într-atît e vorba, în fond, de un monolog), această manifestare torenţială a elucubraţiei calomnioase, violent injurioase, antrenează din ce în ce mai rapid (prezentarea de mai sus abundă în asemenea exemple) pierderea progresivă a controlului stilistic ce permitea iniţial, de bine de rău, distingerea personajelor unele de celelalte, ca şi conservarea unei cît de vagi iluzii de realitate. Ficţiunea se devoră pe sine şi devoră marionetele prin care încearcă să devină credibilă – marionete, căci de persoane nu poate fi nici o clipă vorba –, escalada retorică distrugînd convenţia dialogală însăşi. Finalmente, e din ce în ce mai greu de spus în ce măsură avem de-a face cu o “metodă” sau, mai degrabă, cu o simplă “criză de nervi” stilistică. Violenţa pamfletară, dacă putem s-o numim astfel, se loveşte de altfel de un obstacol insurmontabil: lipsa cvasi-totală de informaţie a “memorialistului”. Ce să-ţi “aminteşti” cînd n-ai ce? într-adevăr, cum am mai observat déjà (vezi supra, p. 12), vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră şi neştiind cum să umple acest vid, “memorialistul” recurge la o substituţie dintre cele mai simple. Camuflat sub numele meu dar şi sub cel al celorlalţi participanţi involuntari la abjectul diameron, luîndu-ne cumva locul, prin uzurparea identităţii, acesta îşi poate oferi strania eliberare a unei “masturbări” psihologice. Pe de o parte, pentru că G.D. operează pe un dublu registru, ceea ce-i permite de a se debarasa de o fracţiune din foarte vastul stoc al frustrărilor şi insatisfacţiilor acumulate în cursul unei vieţi ţesute din veleităţi şi eşecuri, frustrări şi parapon ce, ca atare, nu mă privesc defel, dar a căror exprimare, în formulări impertinente, ireverenţioase şi extrem de vulgare, îmi este abuziv atribuită. Efectul e un fel de calomniere prin ricoşeu, constituită nu doar din ce se spune despre mine – necunoscîndu-mă decît în chip extrem de superficial, în afară de cîteva vagi elemente, şi ele deformate, ce-i vor fi parvenit de la alţii, “memorialistul” e, în această privinţă, privat de material – ci din cele ce sînt pus să le spun despre ceilalţi. Pe de altă parte, prin ce sînt puşi să spună ceilalţi despre mine – în genere, insanităţi absurde, fără nici o acoperire sau insulte grosolane pe care, la drept vorbind, le-ar merita “memorialistul” însuşi, veritabilul autor al ambelor linii discursive, şi pe care, în fond, şi le adresează cu generozitate – sînt calomniaţi în special “preopinenţii” mei succesivi (mai cu seamă “preopinentele”). Avem, prin urmare, de-a face, cum am mai observat, cu un dublu delir simbiotic – fluxul insanităţilor ce mi se atribuie nutrind, în reacţie, fluxul injuriilor nu mai puţin insane cu care sînt împroşcat, altfel spus, cu un fel de vase comunicante ale elucubraţiei şi abjecţiei –, demers al unui ins obsedat de o vendettă gratuită, camuflîndu-şi stîngaci monologul din ce în ce mai febril prin “dialoguri” niciodată reale şi, incredibilă performanţă, tot mai imaginare. O caracteristică extrem de curioasă ce a fost deja remarcată, în chip diferit, de Dana Şişmanian într-un articol pe acelaşi subiect, din păcate pînă în acest moment încă nepublicat (cu excepţia sitului Internet al Grupului Indepentent pentru Democraţie: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573), constă în “insularitatea” acestor pseudo-dialoguri. Curioasă în planul verosimilităţii, altfel spus al probabilităţii sau improbabilităţii efective a acestei atitudini. La urma urmelor, mai mult de jumătate din acest conglomerat pseudo-dialogal e localizată în jurul unei mese dintr-un restaurant braşovean. Or, cu foarte rare excepţii, s-ar zice că mă găsesc en tête à tête cu partenerul sau partenera de “discuţie” – mai degrabă de insulte –, ceilalţi parcă dispărînd, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Curioasă se vădeşte caracteristica chiar şi în plan literar, în măsura în care ficţiunea încearcă să structureze (sau să destructureze, dar asta ne-ar împinge prea departe, ţinînd seama de autor şi de context) tensiuni persuasive mai mult sau mai puţin “polifonice”, nu un simplu meci binar. în fond, cum să explici că în cadrul unei excursii implicînd şapte persoane (în versiunea “memorialistului”, căci în realitate nu eram decît cinci), colocviul se ţine mereu de acelaşi tipic binar, fără nici o intervenţie, fără vreo reacţie spontană a vreunuia din ceilalţi participanţi şi asta în ciuda faptului că “dialogurile” se prezintă de-o manieră din ce în ce mai provocatoare, comportă tot mai multe violenţe şi extravaganţe de limbaj, urmînd în mod aproape continuu o pantă a virulenţei mereu ascendentă. Şi cum să explici că nimeni nu se indignează, nimeni nu întrerupe, nimeni nu încearcă să modereze tonul din ce în ce mai iritat şi delirurile terminologice, de parcă fiece discuţie, dacă mai putem numi astfel aceste incredibile descărcări umorale, ar avea loc pe Marte sau într-o bulă izolantă complet intangibilă. Concluzia acestei meschinării a construcţiei dramatice nefiind numai irealitatea flagrantă a dezlănţuirii verbale, în acelaşi timp schematică şi incoerentă, simplă invenţie a unui om intoxicat de frustrare şi putrefiat de complexe, ci, pur şi simplu, lipsa de talent literar. Care combinată cu “amoralismul impenitent” al autorului şi cu agramatismul şi incultura sfertodoctului (celebra formulă leibniziană “Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” este, de pildă, atribuită lui Kant! v. ”Adevărata faţă a zeului Ares”, p. 294), formează un cocktail realmente imbuvabil pentru orice lector. Şi totuşi, ce frapează în aceste divagaţii, independent de abjecţia intrinsecă a calomniilor şi insultelor, e mai ales caracterul extrem pretenţios – ba chiar “preţios” – în orice caz, flagrant pseudo-filosofic, al consideraţiilor.

*

După toate cele de mai sus, căci nu pot crede că găsiţi materialul faptic insuficient sau neconcludent, sînt constrîns de textul însuşi al capitolului 19, dar poate nu numai de acesta, să conchid că împărtăşiţi gustul d-lui Diradurian pentru “devoalările fără anestezic”, ca să folosim limbajul d-lui Cernat, pentru elucubraţiile abjecte şi obscenităţile “fără perdea”, în termenii mei mai simpli şi mai direcţi. Altfel aţi fi finanţat oare publicarea volumului, inestimabile d-le Vosganian? După cum trebuie că împărtăşiţi apetitul diradurian pentru calomnia injurioasă, pentru grosolănia joasă, pentru vulgaritatea cu fardul gras şi rujul obscen – altfel cum de-aţi mai fi “sponsorizat”, ba încă cu fondurile Uniunii Armenilor din România, nu cu onestele parale ale domniei voastre, pubela asta plină cu insanităţi rînjite ale unui domiciliat permanent la balamuc! Glorios Mecena al defăimării infame, o, inestimabile d-le senator, prim-vice…, prim-viciu…, poli-preşedinte de comitete şi comiţii, mă văd constrîns de text să constat că adoraţi, mai cu seamă, batjocorirea unor persoane nu numai inocente dar şi în imposibilitatea fizică sau morală de a se apăra. Femei mai ales: răposata mea mătuşă Satenig Bostanian, d-na Eliza Diradurian, ce, de e la curent cu monstruozităţile vehiculate sub camuflaj de preacinstitul ei fiu, oricît ar suferi, eventual, n-are cum reacţiona, acuzîndu-şi progenitura, cea ce a fost acum 41 de ani d-ra Ani Altunian (regret, dar nu-i cunosc numele actual), căreia îi sînt atribuite pe nedrept nu puţine orori verbale. Batjocorită e şi d-na Meline Grigorian, într-un chip asupra căruia voi zăbovi ceva mai tîrziu, după cum mama mea, Ecaterina Şişmanian, cunoscută traducătoare şi membră a Uniunii Scriitorilor al cărei prim-vice-preşedinte mai îndrăzniţi, nu ştiu cu ce tupeu, să mai fiţi, e “omorîtă” cu circa trei decenii înaintea decesului ei natural (reamintesc, 1996, nu o dată incertă între 1968 şi 1971, respectiv 1975, în funcţie de datarea excursiei braşovene). Să mai menţionez tratamentul la care e supus tatăl meu, cvasi-nonagenar, sau regretatul Aşod Şarafian, precum şi alte persoane pe care nu le cunosc personal dar pe socoteala cărora sînt relatate cele mai toxice insanităţi imaginabile!?
Aş vrea să mă opresc acum asupra tehnicii de calomniere aplicate unui ins ce, dacă ar fi la curent cu atenţiile al căror obiect a devenit el însuşi, precum şi mama sa – atenţii datorate, mai trebuie să amintesc, dublei diligenţe diraduriene şi vosganiene – ar avea, cred, mijloacele şi voinţa de a reacţiona corespunzător. L-am numit pe vărul meu, d-l Ştefan Bostanian, un foarte simpatic om de afaceri american.
Primele referinţe ale “memorialistului” la simpaticul meu văr sînt, de altfel, neutre, cu un ciudat aer de fişă biografică:
“Cît timp Arşavir şi Satenig au lucrat, băiatul mare (sic), Ştefan a absolvit U.C.L.A. (University of California Los Angeles), secţia Business, cu o sumă mică de bani a intrat în afaceri, a cumpărat un shop de cauciucuri “recup”, apoi a cumpărat al doilea, al treilea şi azi avea 28 de asemenea shop-uri în întreaga arie metropolitană a oraşului. Ca să nu plătească taxe mari la câştigurile lor mari, Bostanienii au investit sume mari în blocuri cu apartamente sau case rezidenţiale ce aduceau chirii respectabile. Sigur că şeful tuturor business-urilor Bostanienilor era Ştefan. Dar Arşavir era mâna lui dreaptă, de ajutor era şi fratele mai mic Garo, şi un oarecare rol l-aveau soţiile celor doi băieţi; soţia lui Ştefan fiind o armeancă din Liban, iar soţia lui Garo fiind o armeancă din Iran (fosta Persie). Dar la conturile cu sume mari de bani ale familiei n-aveau acces decât Ştefan, Arşavir şi Satenig” (pp. 425-426). Desigur, neutru nu înseamnă exact. Pe cîte ştiu, dar mă pot înşela, Ştefan a absolvit iniţial o facultate de construcţii. Ieşise, deci, inginer constructor însă ideea linearităţii carierei ce i se deschidea înainte l-a îmbolnăvit la propriu, făcîndu-l să traverseze o veritabilă criză de depresiune. Şansa i-a permis însă să-şi urmeze “vocaţia” de om de afaceri. De altminteri, pe cîte ştiu, nu un shop a cumpărat iniţial vărul meu Ştefan ci o mică întreprindere de recondiţionare a cauciucurilor ce s-a transformat ulterior într-o întreprindere destul de considerabilă, botezată amuzant “Apollo Tyre”. La această proiecţie de mitologie solară se adăugau desigur shopurile şi, îmi pare, vreo 16-18 supermarket-uri. După moartea mamei sale o suită de dezastre subite şi de investiţii imprudente l-au făcut să dea faliment, însă am auzit că recent a început să-şi refacă averea. Nu dau aceste detalii pentru că le-aş considera foarte importante, n-aş vrea să vă faceţi o idee greşită, d-le Vosganian ci exclusiv dintr-un scrupul de exactitate. Mai la vale, însă, tonul se acreşte, sub influenţa, poate, a “contextului”, vreau să spun, a “pamfletului” pe care “memorialistul” găseşte cu cale să-l consacre mătuşii mele decedate – mereu sub camuflaj, sper că nu vă aşteptaţi la altceva, o, inestimabile! Astfel d-l Diradurian mă pune să spun următoarele, adresîndu-mă chipurile propriei mele mătuşi, d-na Satenig Bostanian: “Am auzit de verişorul acesta al meu, băiatul lui dudache-Satenig (sic!!!). Se pare că ştie să scoată bani din piatră seacă. Eu din piatră seacă pot scoate doar lecturi ample, articole şi cărţi. Ia zi, dudache, cum e oraşul tău prăpădit, Los Angeles-ul?” (p. 440).
Pentru un text de numai 244 de semne densitatea aberaţiilor e remarcabilă. Ca să începem cu sfârşitul, în raport cu ce ar fi un “oraş prăpădit” Los Angeles-ul – cu Bucureştiul? Sau, te pomeneşti, în raport cu Constanţa, oraşul natal al tatălui lui G.D.? Oricum, pentru cineva care, cândva, cu prilejul unei ore de “dirigenţie” fusese acuzat a proslăvi “natura capitalistă” (cazul meu), propoziţia e cel puţin curioasă. După cum e complet aberant că “aş fi auzit” de propriul meu văr, Ştefan, pe care-l întîlneam în copilărie practic tot timpul, deşi tovarăşul meu de joacă era mai degrabă fratele lui mai mic George (“Garo”), Bebe cum îi spuneam noi. De altfel, am locuit cu toţii împreună o bună bucată de vreme la bunica mea Eugenia şi la bunicul Tomas, mai ales în perioada arestării unchiului Arşavir, iar cînd mergeam la munte mama nu uita să-i ia şi pe ei. “Am auzit”… în fond, acest “am auzit” s-ar aplica mult mai bine “memorialistului” însuşi ce nu pare să-l fi cunoscut direct pe Ştefan. Las deoparte neghiobiile cu lecturile ample, articolele şi cărţile “scoase din piatră seacă” – cum adică? – ca şi inepta tentativă de a mă pune în competiţie cu vărul meu. Precizez, de altfel, că oricum ar fi acesta, oricare i-ar fi contradicţiile şi aspiraţiile reale, “omul de afaceri” riscă să fie mai cultivat decît “memorialistul” – poate şi decît dvs., d-le Vosganian. O întîmplare asupra căreia nu vreau să zăbovesc, deşi, în felul ei, ea însăşi trădează profundul şi, cumva, bizarul interes pentru cultură (în speţă pentru filosofie) al vărului meu, mi-a permis să-i zăresc în treacăt biblioteca, nu una din bibliotecile acelea ordonate, somptuoase şi netezi ca nişte mobile pe care snobismul le comandă odată cu barul, ci o bibliotecă dezordonată, deci frecventată, modestă ca aparenţă însă cuprinzînd circa vreo mie de exemplare (în 1984) printre care am putut desluşi o traducere engleză din Lactanţiu.
Dincolo de acestea, o întrebare liminară pare să se impună: cui se adresează, în fond, vorbitorul şi poate mai important, cine vorbeşte? Cu siguranţă nu eu, căci ar fi ridicol să declar c-am auzit de propriul meu văr. Pe cînd, de propriul meu unchi, de bunici, ba şi de mama sau tata! Atribuţia aparentă nu poate fi decît falsă. Mai mult, raportul vărului meu cu cărţile fiindu-mi cunoscut, cum nu-i este “memorialistului”, n-aş fi putut în nici un caz să recurg la bizara, las’ că şi extrem de stupida, opoziţie “bani din piatră seacă” – lecturi, articole şi cărţi extrase tot de acolo! S-ar zice că “memorialistul” se trădează deja, caracterul monologic şi imaginar al discursului ieşind la suprafaţă precum cadavrele înecaţilor.
Lucru amuzant şi destul de curios, “devoalările fără anestezic” ale “malversaţiunilor” infantile ale vărului meu ca şi ale “sexualităţii lui ilicite” – obsesia “memorialistului” de a denunţa vicii teribile la copii abia în vîrsta şcolarităţii, sau, poate nici măcar, ar merita o analiză mai strînsă (v. supra p. 37 şi “M. II”, p. 460) – sînt introduse de ceea ce e prezentat ca debutul prieteniei dintre d-na Eliza Diradurian, mama abjectului “memorialist”, şi mătuşa mea, Satenig Bostanian. Mai mult, în limbajul paranoid al lui G.D., această prietenie ce ar data din 1950, debutînd, carevasăzică, “la fix nouăsprezece secole şi jumătate de la naşterea lui Iisus Mântuitorul”, s-ar datora, paradoxal, faptului că cea dintîi l-ar fi surprins pe fiul celei din urmă, Ştefan, jucînd poker în clasă.
Dacă relatarea în sine e, după toate probabilităţile, factual falsă şi, în orice caz, de nimic şi nimeni coroborată, să încercăm acum a discerne mobilul eventual al acestei invenţii complet stupide. “– Ia spune, dudache-Eliza, cum a debutat relaţia voastră?
– Cum a debutat? Să vezi dudache-Ara, l-am prins pe fiul ei că juca poker în timpul orei cu un coleg în clasă şi i-am spus să vină cu părinţii la mine.
– E clar! Dudache-Ştefan juca poker încă de-atunci. Şi el a venit cu părinţii la dudache-Eliza?
– A venit imediat dudache-Satenig, mama, adică mătuşa lui dudache-Ara.
– Te-ai plâns dudache-Eliza doamnei dudache-Satenig despre ce făcuse dudache-Ştefan?
– Sigur, dudache-Ara. I-am zis că fiul ei, dudache-Ştefan, joacă poker în clasă şi că să-i spună să nu mai joace chestia asta la şcoală.
– Care-a fost reacţia lui dudache-Satenig?

– Dudache-Satenig a sărutat-o pe obraz pe dudache-Eliza şi l-a scuzat pe dudache-Ştefan: “Lasă, dudache-Eliza, ce mare crimă face dudache-Ştefan? Se pregăteşte şi el pentru viaţă.”
– Hopa! Ce-a răspuns dudache-Eliza?
– Dudache-Eliza a început să râdă, a plăcut-o foarte mult pe dudache-Satenig şi a sfătuit-o: “Bine, dudache-Ştefan să se pregătească pentru viaţă – e înţelept – dar la şcoală să facă doar pregătire prin lecţiile ce trebuie să le înveţe; alte soiuri de pregătiri să le facă în afara şcolii.”
– Ce-a zis dudache-Satenig?
– Dudache-Satenig a consimţit imediat, a asigurat-o pe dudache-Eliza că dudache-Ştefan nu va mai juca poker niciodată la şcoală, că aici el va face numai pregătire pentru viaţă prin lecţiile ce le învaţă şi că celelalte soiuri de pregătiri pentru viaţă, adică jocuri de cărţi, puterea de a se apăra de ticăloşia oamenilor, puterea de a fi făţarnic, dezvoltarea talentului de negustor, iniţierea în escrocherii, manipularea femeilor, le va face afară din şcoală (…)
– A dracului dudache-Eliza asta! Auzi, mă interesează o chestie despre vărul meu? Dudache-Satenig, atunci cu pokerul, ţi-a zis că în pregătirea pentru viaţă, în afara şcolii a lui dudache-Ştefan, intră şi învăţarea manipulării femeilor, nu? Cum vine asta, manipularea femeilor?
– Va să zică, din toată situaţia, dudache-Ara, asta te interesează? E normal, nu? Dudache-Satenig mi-a spus că fiul ei deja merge la femei şi că astfel încă de mic el învaţă să fie bărbat.
– La femei? Dar cîţi ani avea atunci dudache-Ştefan?
– Vreo zece ani.
– Zece ani? Uimitor. Auzi, dudache-Ştefan, ce precoce a fost? De altfel cred că-i o chestie în familie. Ce bestie!” (pp. 445-447).
Sensul fabricării întregii “anecdote” se rezumă deci, conform unei rutine ce devine obositoare la urma urmelor, la un nou jet de calomnii, mai bine zis de injurii calomnioase ce nu ţintesc deocamdată să mă murdărească de-a dreptul pe mine (deşi pregătesc terenul, cum vom vedea, şi cum am semnalat déjà la n. 30), ci pe vărul meu Ştefan şi pe mama acestuia, Satenig Bostanian, ca şi, dar în această privinţă tehnica e mai insidioasă, pe mama însăşi a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian. Desigur, a murdări o întreagă familie cu astfel de monstruoase calomnii pornografice reprezintă un procedeu imposibil în orice ţară civilizată, dar iată, perfect posibil în România, ţara tuturor imposibilităţilor (să mai amintesc condiţiile asasinării lui I.P. Culianu precum şi cele ale asasinării şi maltratării altor cărturari români, ori abjectul articol, dur criticat de mine, articol al cărui autor real nu poate fi decît W.C.-ul politicii româneşti, Corneliu Vadim Tudor, ca şi multe altele de acelaşi gen?). Că deasupra a toate, acest act inic a fost comis cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, ca şi cum ar reprezenta întreaga comunitate a armenilor din această ţară, probează incredibila derivă morală a reprezentanţilor respectivei comunităţi, profunda lor delicvescenţă etică. Deci aşa, d-le Vosganian – trebuie să adaug, d-le senator, d-le prim-vice… sau prim-viciu, nu izbutesc să mă decid! – după părerea dvs., pentru că despre părerea locatarului permanent al Spitalului nr-ul 9 nu mai poate fi vorba, vărul meu, Ştefan Bostanian, s-a pregătit pentru viaţă, prin “jocuri de cărţi, puterea de a se apăra de ticăloşia oamenilor, puterea de a fi făţarnic, dezvoltarea talentului de negustor, iniţierea în escrocherii” şi, mai ales, “manipularea femeilor” pe care ar fi început să le frecventeze, dacă ar fi să acordăm credit “memorialistului” încă de la vîrsta de zece ani! De la 7 ani însă, sau chiar mult mai devreme, de e să ţinem seama de cel mai elementar calcul cronologic (v. supra n. 29). Nu-nu! trebuie să mă conving că am înţeles bine! Deci, despre vărul meu, ca să ne oprim numai la el, căci vai, mai sunt şi eu, am afla de la d-l Diradurian şi prin urmare, şi de la dvs., sponsorul său fidel – de altfel, nu e G.D. un fel de “scriitor de casă” al editurii “Ararat”, ar trebui deci să-l includem în ecuaţie şi pe prea-onorabilul domn Sirun Terzian – precum că “se pregăteşte pentru viaţă” prin viciu, prin poker, adică, ceea ce ar face din el un cartofor, dar şi prin celelalte “jocuri de cărţi” (lucrurile trebuie înţelese simbolic): ticăloşia, ce funcţionează însă şi ca propriul ei antidot, respectiv ca aptitudine de a te feri de ticăloşia altora, făţărnicia, mercantilismul, escrocheria şi, poate elementul cel mai interesant, manipularea femeilor, libertinajul carevasăzică, toate urmînd probabil a fi anvizajate în dublul plan ofensiv şi defensiv, fiece capacitate specifică de a comite răul lăsîndu-se interpretată şi ca o protecţie de acelaşi tip, după principiul vaccinului. Că dincolo de acest ping-pong bizar al calomniei cu injuria sau, cumva, prin el, d-l Diradurian înţelege a schiţa un soi de “etică” a amoralistului, bizuită exclusiv pe antivalori (ticăloşie, ipocrizie, mercantilism, escrocherie, libertinaj şi altele asemenea), singurele ce ar pregăti cu adevărat pentru “viaţă”, e destul de evident, pasajul satisfăcînd întru totul observaţiile d-lui Paul Cernat cu privire la aspectul deviant, în plan moral, al “Memorialisticii II”.
D-le Vosganian, ştiu că d-l Diradurian se prezintă singur ca schizofren (după o definiţie de fabricaţie proprie, căci totul e fictiv la acest individ, chiar şi dezechilibrul psihic (v. supra p. 26 şi “M. I” pp. 158-159), însă dvs., dvs. care nu suferiţi de această maladie, nici de o alta de acelaşi tip, ce justificare aveţi? Simpla aroganţă? Trebuie să înţeleg că aroganţa demnitarilor români, căci oricare v-ar fi originea, rămîneţi deocamdată un demnitar român, le înveşmîntează comportamentul cu manifestări comparabile cu cele ale unor cetăţeni de rînd grav perturbaţi psihic?! Dar poate şi răzbunarea, inestimabile, cel puţin în anumite cazuri, nu e decît tot o formă a aroganţei! Ce credeţi, d-le senator? De vreme ce se bazează pe sentimentul impunităţii…
Cea mai bizară, deranjată cumva prin aspectul delirant, rămîne totuşi insistenţa “memorialistului” pe ceea ce acesta numeşte “învăţarea manipulării femeilor”, tehnică ce s-ar rezuma, în esenţă, la o iniţiere sexuală absurd precoce (precizez că în joc nu este erotismul infantil ci, brutal, coitul ceea ce dă chestiunii, vrînd-nevrînd, şi o stranie dimensiune pedofilă). Într-adevăr, în viziunea delirantă a lui G.D., vărul meu “ar fi fost la femei”, ar fi avut, cu alte cuvinte, contacte sexuale active cu partenere de sex opus încă de la zece ani (însă am văzut că e vorba cu siguranţă de o eroare, poate voluntară, de calcul, în 1950 vărul meu neputînd avea mai mult de 7 ani).
Dar dacă acest soi de relaţii sexuale hiperprecoce ar reprezenta “o chestie în familie”, în familia mea, bineînţeles, nu e din păcate cu totul limpede dacă “memorialistul” are în minte ideea unei “tare” ereditare sau nu. Desigur, inversînd perspectiva şi evitînd să mai recurg la atîtea prea facile efecte retorice aproape dictate de context, nu văd de ce m-aş abţine să citez, de data aceasta in extenso, pasajul final din “Memorialistică I” (pp. 157-159), pasaj teribil de elocvent: “Tot în clasa a VII-a mi-au apărut nevoile sexuale. Mi-a crescut păr pubian, am început să am erecţii şi să simt nevoia să pun mâinile pe trupurile fetelor. Ţin minte că mergeam la filme cu Teri şi, în întunericul din sală, îi tot strângeam sânii uriaşi. Teri era înaltă, mai degrabă grasă şi nu mă intimidam deloc în faţa ei căci era foarte prietenoasă. De multe ori mergeam la filme cu ea şi cu alţi doi-trei băieţi. Şi chiar ea ne spunea: “Hai, puneţi mâinile pe sânii mei”. Şi noi, doi-trei băieţi, în acelaşi timp o strângeam de sâni şi o pipăiam pe fund şi pe picioare. Eu, pur şi simplu, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Noaptea mă culcam gândind la frumoasele mele profesoare de Matematică şi Istorie, visând la trupurile lor, mai ales la sânii lor mari şi eram inundat de un fel de bucurie. De abia aşteptam să vină noaptea, să mă culc, să visez la ele şi să simt acea fericire. Apoi, într-o noapte, mi s-a scurs din organul sexual lichidul alb care nu era decât simplul lichid seminal. M-am speriat îngrozitor. Pe lângă excitarea pe care am simţit-o, a fost prezentă acea enormă groază. Şi în fond era ceva atât de normal. Nu mi-am iertat niciodată părinţii că m-au lăsat la voia întîmplării şi nu mi-au vorbit niciodată despre apariţia nevoilor sexuale la un anumit moment dat în viaţa adolescentului. Mai ales pe tatăl meu care trecuse prin asta, ştia că e foarte normal şi, dacă el mi-ar fi vorbit în prealabil despre sex, n-aş mai fi trăit acea frică, acea groază, crezând că eu fac o crimă (s.m.). Când am mai crescut am văzut că a nu vorbi despre sex e ceva tabu în societatea comunistă (sic!). Cărţile de educaţie sexuală erau interzise, nu se găseau decât foarte puţine din cele publicate înainte de război, cine le avea nu le dădea la nimeni căci putea s-o păţească de la autorităţi, odată ce ele erau interzise şi, bineînţeles, nici eu nu avusesem acces la nici una dintre ele. Nici pentru asta n-am iertat niciodată societatea comunistă. Eu crescusem, cum scrisese şi Stendhal că se întâmplase cu el, sub un fel de clopot, nu văzusem nici măcar câini sau pisici, sau cocoş sau găină făcând sex (sic!), habar n-aveam de nimic în această direcţie. Nimeni nu-mi spusese că omul are doar două instincte fundamentale: de conservare şi de reproducere. Că trebuie să le urmezi ca să supravieţuieşti şi că ele sunt normale. Până la acea vârstă nu văzusem nici în realitate, nici în poză, nici în fotografie sau în vreo revistă vreo femeie goală. Odată, ţin minte, femeia de serviciu a şcolii, care avea cam treizeci de ani, stătea aplecată să cureţe ceva de pe jos, decolteul larg atârna în jos şi i se vedeau clar sânii. Am stat minute întregi şi m-am uitat fascinat la ei. Îi doream ca un nebun, dar în acelaşi timp simţeam că fac ceva nepermis. De ce nepermis? De ce simţeam asta? Eu pusesem mâinile pe sânii lui Teri, dar numai peste rochie şi nu-i văzusem niciodată. La femeia aceea de serviciu am văzut pentru prima oară în viaţa mea nişte sâni goi. Şi ce i-am dorit! Nevoile sexuale m-au luat prin surprindere, simţeam în mine transformări mari şi dezechilibrări adânci, am avut emoţii conflictuale simultane (definiţia schizofreniei în dicţionar este: stare de emoţii conflictuale simultane), încă de atunci mă angajam pe drumul distrugerii nervilor mei. Şi Doamne, era atât de normal ceea ce se întîmpla! În anii adolescenţei care a urmat am căpătat un sindrom teribil de vinovăţie care n-a dispărut nici astăzi. La acea ejaculare pe care am avut-o atunci, în noaptea aceea, s-a terminat, cred, copilăria mea”.
Mă rog, foarte emoţionant, deşi nu e perfect limpede dacă toată această “psihodramă” are la origine o primă masturbare sau o simplă poluţie nocturnă. În orice caz, acest extrem de intens sentiment de culpabilitate asociat unei prime ejaculări, experienţă destul de curioasă (nu-mi amintesc să fi traversat, la vîrsta pubertăţii, o experienţă analogă, deşi nu eram mai avizat decît “memorialistul”), pare să reprezinte nucleul derivei psihologice a d-lui Diradurian şi, mai cu seamă, aş zice, al aberantelor acuzaţii pe care ni le adresează vărului meu şi mie. Într-adevăr, persistenţa mărturisită a “sindromului de vinovăţie” îl contrazice pe acel “Şi Doamne, era atât de normal ceea ce se întâmpla!”. Din păcate, după toate probabilităţile, actul sexual a rămas asociat în mintea d-lui Diradurian, oricît de refulată ar fi fost această asociere, cu un sentiment teribil şi foarte iudeo-creştin de culpabilitate. De fapt, acest tip de asociere e frecvent, mai ales, în cazul unor persoane cu o foarte puternică educaţie religioasă. Cum apare, însă, ea la fiul unor foarte probabili atei, prin ce paradox psihologic progenitura unui nomenclaturist comunist a ajuns să se comporte asemeni vlăstarului unui pastor protestant bigot, iată o problemă misterioasă, deloc lipsită de interes. Un lucru se profilează, cu toate acestea, foarte limpede. Abjectele acuzaţii calomnioase pe care “memorialistul” le proferează la adresa vărului meu şi a mea sînt indisociabile de sindromul de vinovăţie resimţit de puberul G.D. în faţa manifestărilor sexualităţii sale incipiente. Mai mult, faptul însuşi de a atribui, în eventualitatea unor relaţii sexuale precoce, responsabilitatea şi, prin urmare, în viziunea diraduriană, culpabilitatea minorului, ce n-ar fi putut apare, pentru o percepţie normală, decît ca o victimă (v. supra n. 32) – în ipoteza că faptele evocate ar fi fost reale, ceea ce, evident, nu este cazul – depinde exclusiv de acest sindrom. În fine, atribuirea acestor fantasme, cu nimic diferite, în fond, de cele cultivate de “memorialist” la vîrsta pubertăţii, nu pubertăţii înseşi ci, printr-un straniu fenomen de regresiune, unei perioade net anterioare (7-10 ani după toate probabilităţile), se explică, desigur, în parte, prin ostilitatea ce-o cultivă “memorialistul”, din pricini diferite, atît faţă de mine cît şi faţă de vărul meu, d-l Ştefan Bostanian, dar poate, într-o şi mai mare măsură, prin maniile stilistice ale d-lui Diradurian, respectiv prin practica deşănţată a hiperbolei şi a oximoronului.
Pe de altă parte, acelaşi sindrom de vinovăţie asociat traiectoriei efectiv libertine a d-lui Diradurian se găseşte probabil la originea ambivalenţei etice pe care singur şi-o depistează ca pe un soi de maladie (v. “Sceleratul”, p. 111), ceea ce în fond şi este, în cazul său, ca şi la aceea a neliniştitorului masochism moral, sensibil în alte două scrieri, bizara povestire “O întîlnire” şi ineptul roman “Misiunea”. În fine, nu ştiu ce părere aveţi dvs. despre toată povestea asta, despre un individ ce-şi trăieşte prima ejaculare, indiferent de cauza acesteia, cu sentimente de culpabilitate demne de Œdip, despre un ins ce-şi proiectează narcisismul moral, pentru că în fond e vorba mereu de asta, în istorii fantasmatice nutrite de o psihologie complezent perturbată, căci oricare ar fi eventuala natura a acestei perturbări psihologice, prezenţa unui element de complezenţă, de complicitate cu dezechilibrul e de netăgăduit, fantasmele, riguros calomnioase, concentrîndu-se nu asupra insului de care vorbim, ci asupra unor persoane pe care, din diverse motive, acesta a decis să le onoreze cu ura sa deşănţată.
Şi pentru că individul de care e vorba are niscaiva “prieteni buni”, aceştia decid să susţină elucubraţiile calomnioase ale respectivului publicîndu-le, mai ales că au şi unele motive proprii ce-i împing să acţioneze astfel, nişte mici răzbunări inavuabile ca nişte boli venerice, dar mai ales, evită să-l modereze, să-i stimuleze fragila raţiune, adică să procedeze ca nişte veritabili prieteni. În fond, aceşti “prieteni buni”, printre care nu mă îndoiesc d-le Vosganian că vă prenumăraţi, îşi tratează “bunul prieten” exact ca pe o marionetă, ca pe un autentic karagöz.
Dar e suficient? Nicidecum! Căci “bunul prieten” un semidoct cu ifos fiind, incapabil să-şi şteargă baremi mucii sintactici, în schimb gata să dea fantasmagoriilor sale nu doar forma abjectă a calomniei ci şi cea a “definiţiei de dicţionar”, foarte “bunii prieteni” ai “bunului lor prieten”, profită de faptul că imbecilul se crede sau, dintr-un soi de vanitate întoarsă, vrea să se creadă “schizofren”, după o chitire de clocire proprie – schizofrenie = stare de emoţii conflictuale simultane –, ce, aplicată consecvent, ar trimite la balamuc un om din doi, cel puţin (în realitate, nenorocitul abia de reprezintă un caz psihanalitic din cele mai banale, în mare parte, de altfel, închipuit, cam ca Le Malade imaginaire de Molière), pentru a-i mânui fantasmele măsluite în funcţie de matrapazlâcurile proprii. Şi pentru că unul din “bunii prieteni” ai “memorialistului”, om cu greutate, un fel de hârciog al medaliilor şi onorurilor de tot felul (poate-l cunoaşteţi, d-le Vosganian), are pică pe un oarecare, nici galonat, nici medaliat, pe pricina că a îndrăznit să-i “devoaleze fără anestezic” o zicere nu tocmai de laudă, cu violente izuri fesenist-pedeseriste, îşi foloseşte mingea de golf diraduriană, ex-excelenţele nu joacă alt joc, ca să-i tragă o lovitură joasă bietului om de adevăr (am putea cita, în acest sens, unele pasaje, paradoxal, tare potrivite cu contextul, ale “memorialistului” – dar ne abţinem).
Restul ar fi prea speculativ ca să mai merite aprofundarea aşa că-l lăsăm în seama psihanalistului abil la care, sîntem convinşi, ar trebui să apeleze “memorialistul”, înainte de a se ţicni complet, fantasmînd, dacă nu-i deja prea tîrziu, desigur.

*

Trebuie oare să fim surprinşi, inestimabile d-le Vosganian, de faptul că după ce a definit prin elementele unei morale inversate caracterul fiului, “memorialistul” procedează aproape identic în cazul mamei, Satenig Bostanian? Cu unele diferenţe, totuşi, cum vom vedea. O primă diferenţă. Dacă în ce-l priveşte pe Ştefan, “memorialistul” nu pretinde, baremi, că acesta ar fi participat la nenorocita excursie la Braşov – într-adevăr, Ş.B. nu începe să vină în vizită în România decît în 1976, un an după data fictivă a excursiei în chestie, cinci după cea reală –, în ce-o priveşte pe tanti Satenica, lucrurile nu stau tot astfel. E drept că, pe cîte îmi amintesc, ea începuse să viziteze România încă de pe la sfîrşitul anilor ’60, însă, pe cît îmi pot aduce aminte, nici în 1971, nici în 1975 nu se găsea în ţară (a venit de pildă în 1976, odată cu Ştefan), iar la excursia braşoveană îmi închipui că n-ar fi putut participa, totuşi, in absentia. E posibil ca “memorialistul” să se refere la o altă excursie în care am mers împreună tanti Satenica, Aşod Şarafian, eu şi tata, însă cu acea ocazie, la care mă voi referi mai jos, G.D., mama domniei sale şi d-ra Ani Altunian erau absenţi. Dar desigur, astfel de detalii insignifiante ce condamnă la irealitate totalitatea insanităţilor vehiculate în numele meu şi al mătuşii mele nu vă interesează, ex-excelenţă!
Altminteri, ca şi în cazul lui Ştefan şi, cum se va vedea, ca şi în cazul meu, şi dialogul fictiv cu tanti Satenica, sora tatălui meu, e precedat, la distanţă de cîteva pagini, de un fel de prezentare a personajului. Sînt evocate începuturile dificile ale familiei Bostanian la Los Angeles dar şi reuşita (v. supra p. 56). Este amintită de asemeni generozitatea mătuşii mele faţă de vechile ei prietene şi cunoştinţe pe care le invita frecvent la restaurant, dar şi la ea acasă; am asistat personal în 1984 la unul din aceste “ospeţe” date de mătuşa mea, unde am întîlnit-o de altfel, pentru ultima oară, pe d-na Eliza Diradurian, mama “memorialistului”. Relaţiile “foarte apropiate” ale acesteia din urmă cu mătuşa mea, menţionate cu gratitudine de “memorialist”, au constituit pentru mine oarecum o surpriză, deşi n-am a priori nici un motiv să le pun la îndoială. Mai stranie mi se pare ideea “admiraţiei” ce-ar fi nutrit mătuşa mea pentru mama “memorialistului” (“pentru că era avocată” ca şi pentru activitatea ei pedagogică în calitate de directoare a Şcolii Armene, element ce ne trimite la fantasmatica întîlnire dintre cele două femei, evocată mai sus) ca şi pentru familiile Diradurian şi Hatenesian (?), familii care, la drept vorbind, nu se ilustraseră prin nimic extraordinar. Existau, cu siguranţă, familii mult mai prestigioase ca acestea în comunitatea armeană din România (chiar în “Cartea şoaptelor”, d-le Vosganian, mi se pare că menţionaţi unele dintre aceste familii, nu toate, criteriul averii jucînd, am impresia, un rol o ţîră cam prea important!), ca să nu mai vorbim de faptul că familia Şişmanian se putea mîndri a fi dat poporului armean pe unul din cei mai mari peisagişti, veritabil pictor al solitudinii, pe Rafael Şişmanian. Toate acestea, ca şi, poate, o anume datorie de recunoştinţă ce pare să transpară din paginile pe care i le consacră (se pare că tanti Satenica i-ar fi ajutat şi financiar, nu doar moral, pe Diradurieni), nu-l împiedică pe “memorialist” să recurgă la una din anecdotele sale caracteristice, utilizînd cam acelaşi tip de truculenţă vulgară ca într-o alta, avîndu-l de astă dată ca “erou” pe Aşod Şarafian (v. infra pp. 80-82).
“În privinţa acelor ani când Satenig fusese chelneriţă, circula o poveste care deja intrase în legenda armenilor din Los Angeles. Cum începuse ea să lucreze la acel restaurant, patronului i se părea că ea se mişcă prea încet şi într-o zi i-a spus să se mişte mai repede ca să fie mai eficientă. E, aici doamna Satenig i-a dat acel răspuns faimos care a făcut istorie:
– Dacă vrei, când servesc, să-mi bag şi o mătură în cur ca atunci când trec printre mese să şi mătur în acelaşi timp.
Patronul n-a avut ce zice, a izbucnit în râs şi nu i-a mai făcut niciodată observaţie angajatei lui” (p. 424). Grotescul acestei istorioare împiedicate, de vădită fabricaţie diraduriană, nu merită vreun comentariu. Altminteri, ca şi în cazul pseudo-dialogului cu Aşod Şarafian, “dialogul” dintre mine şi tanti Satenica nu poate fi socotit decît rodul “clarviziunii” ori, mai degrabă, al imaginaţiei “artisticeşti” (“artisticesc” e termenul utilizat constant de G.D. în locul banalului “artistic” ce pare să-i fie necunoscut) a “memorialistului”, de vreme ce neparticipînd la excursia de la Braşov, mătuşa mea nu putea vorbi în absenţă şi nici d-l Diradurian nu văd cum ar fi putut relata altfel decît prin mijloace paranormale fapte şi acţiuni la care nu putea să asiste. De altfel, poate n-ar trebui să ne mire dacă cel ce se leagă de morţi nu se sfieşte să-i evoce pe aceştia mai ales prin evenimentele la care erau absenţi, de parcă dispariţia li s-ar completa cu ficţiunea, sau poate, pur şi simplu, pentru că-i mai lesne să falsifici elemente din trecutul decedaţilor, care, oricum, nu se mai pot apăra, decît din cele ale celor încă în viaţă, ce au neplăcuta manie să protesteze. Nu ştiu ce părere aveţi şi în această privinţă, inestimabile d-le Vosganian.
Oricum, şi aici extravaganţele şi insanităţile “cabotinului” ce-mi utilizează numele ca un fel de pseudonim (caz flagrant de substituţie identitară) se înlănţuie şi chiar se agravează. Iată-mă, deci, enunţînd în 1975 nişte cuvinte pe care nu le-am spus niciodată, nici în 1971, cînd a avut loc realmente excursia braşoveană şi nici la o altă dată – asta pentru a fi “devoalat” curat fără anestezic tocmai în 2011. Bineînţeles, leit-motivul nelipsit, “dudache”, apare şi acum, de data asta sub forma relativ modestă faţă de versiunile citate anterior de “dudache-Satenig”.
Aşa cum citind dialogul imaginar cu Aşod Şarafian mă vedeam cu surprindere discutînd despre dezastrul din sfera construcţiilor de maşini şi despre incompetenţa miniştrilor din respectivul domeniu, parcurgîndu-l pe cel încă şi mai fantasmatic cu tanti Satenica îmi descopăr un interes nebănuit pentru calitatea şi ieftinătatea produselor alimentare româneşti. Păcat doar că “memorialistul” n-a plasat dialogul în chestie prin 1978 sau, şi mai bine după 1980, pentru a putea discuta în voie despre calitatea rafturilor goale din magazine, a cafelei nu cu ci din “înlocuitori” (scobitori prăjite, boabe de fasole asemenea, ovăz etc.) apt poreclită de consumatorii foarte satisfăcuţi “nechezol” (vă mai amintiţi, d-le Vosganian?). Schimbarea de atitudine în sensul “patriotismului” ceauşist, ce-mi e fără teamă atribuită, produce, nu mai puţin, surpriză mai ales că, aşa cum vom vedea niţel mai încolo, “memorialistul” declară ritos, în ceea ce mă priveşte: “Ara (…) întotdeauna trăia o mare satisfacţie când vreun organ de stat se făcea de două parale sau când se sublinia că nu ştiu ce lider comunist al ţării era doar un nătâng” (p. 429). E de crezut că spiritul meu critic nu se întindea şi la agricultură.
Clişeul oaspetelui străin – sau cel puţin al “reîntorsului” din cele străinătăţi – topit de admiraţie în faţa “realizărilor”, fie ele şi de ordin numai alimentar, se răsfaţă în aceste pagini idioate unde mătuşa mea e pusă să joace un rol cel puţin ingrat. Uneori limbajul, eventual acceptabil la nişte puberi sau, hai să zicem, la nişte adolescenţi uşor întîrziaţi intelectual vorbind, pare bizar şi chiar detestabil în gura unei femei respectabile de peste 50 de ani. Astfel, întrebată de “cabotinul” diradurian ce-mi uzurpă cu neruşinare numele dacă-i place să mănînce, mătuşa mea e pusă să răspundă de fidelul “memorialist”: “Îmi place, dacă-i haleala bună”! Recunoaştem, desigur şi aici stilul anecdotelor groteşti ale lui G.D. Altfel, o ţară unde trebuia să stai la coadă pentru absolut orice – iar cu timpul, se ştie, “cozile” au devenit literalmente kilometrice; cînd le-am cunoscut eu nu depăşiseră încă un maximum de 500-700 de metri – se transformă în memoria nostalgică a vlăstarului nomenclaturist, căruia “cozile” şi penuria alimentară par să-i fie complet necunoscute, într-un veritabil Schlaraffenland. Mătuşa mea devine astfel agentul publicitar al acestei potemkiniade pseudo-memorialistice, ba chiar, pentru ca operaţia publicitară (comandată de cine, mă întreb, d-le Vosganian, nu cumva de securitate?) să fie mai eficace, “memorialistul”, amintindu-şi ce n-ar fi putut nici măcar auzi (v. mai sus), introduce un factor suplimentar: competiţia, în domeniul alimentar, dintre Statele Unite şi “ţărişoară”, evident în favoarea celei din urmă (ha!).
Clişeul străinului sau, mai modest, al “reîntorsului” epatat de “realizări” (în ’71, data excursiei reale, ca şi în ’75, data celei fictiv post-datate, ne găsim încă, unii poate-şi mai amintesc, în România mai mult sau mai puţin lateral dezvoltată) este, aşadar, sensibil îmbogăţit.
Oricît s-ar vrea potemkiniada un imn al “uberităţii solului” românesc, criteriul distinctiv nu e totuşi volumul producţiei alimentare, pînă şi un amator de hiperbole ieftine ca G.D. pare să măsoare riscul unei asemenea abordări, ci, cumva, calitatea, mai precis gustul.
Astfel, în infernul capitalist, în infernul capitalismului american mai cu seamă, alimentele n-au gust, existenţa vădindu-se, prin urmare, insipidă. În opoziţie flagrantă cu produsele alimentare româneşti, inevitabil savuroase – mai trebuie să subliniem cu ce implicaţii existenţiale? Mărturia imaginară trebuie să se vădească cu atît mai impresionantă (şi flatantă!) pentru lectorul neavizat cu cît ea e distribuită nu unei emigrante oarecare, ce-ar trage, cum se spune familiar, mîţa de coadă, ci unei milionare ce-şi poate oferi toate bunătăţile pămîntului.
Or, din fantasmaticul discurs propagandistic atribuit bietei tanti Satenica aflăm că fripturile româneşti au gust, cele americane, “nici cele mai grozave”, niciunul; în toate alimentele yankee “se bagă E-uri (?) şi conservanţi ce iau din gust”, carnea animalelor hrănite artificial devine insipidă, după cum insipide se dovedesc fructele (avem dreptul la o enumerare completă de la mere la pepeni), “în timp ce aici – era de aşteptat n.m. – toate au un gust foarte bun” (p. 439). Nu alta e şi situaţia legumelor (roşii, castraveţi, varză etc.) constant insipide în S.U.A., savuroase în România.
Tot aşa cum mie “memorialistul” îmi descoperise un interes acut, pe care nu mi-l cunoşteam, pentru domeniul construcţiei de maşini ca şi pentru ministerul de care depinde acesta (v. supra dar şi infra), tanti Satenica manifestă o neaşteptată pasiune pentru agricultură. “La noi se întîmplă ceea ce se întîmplă pentru că, tot aşa, se bagă în fructe tot felul de conservanţi, în perioada de creştere, pământul unde se află rădăcinile (sic) e tratat numai cu îngrăşăminte chimice, toate fructele sunt stropite cu deparazitanţi, în absolut toate livezile din America nu există nici un vierme, se iau toate măsurile ca să nu existe vreo gânganie, totul trebuie să fie extrem de “safe” dar reversul e că toate n-au gust” (pp. 439-440). Citind, ai impresia “dezvăluirii”, fără anestezic, indiscutabil, a cine ştie cărui complot vizînd intoxicarea populaţiei americane cu alimente poluate chimic.
Evident, pîinea, alimentul de bază, nu putea face excepţie. “Aici până şi pâinea e mai gustoasă. Pâinea de la noi (din S.U.A., n.m.) e chiar tâmpită şi nu are absolut niciun gust”. Hotărît, “memorialistul”, el însuşi un “reîntors”, definitiv, nu în simplă vizită, în plus, locatar permanent al Spitalului nr-ul 9, nu forţat de autorităţi pe baza vreunor decrete scelerate ca 12/1965, ci din raţiuni medicale, ţine să-şi demonstreze neted patriotismul tardiv!
Morala, previzibilă (de tipul “banii nu aduc fericirea”, etc.), nu se lasă mult aşteptată.
“– Şi aveţi buzunarele doldora de bani.
– Şi ce dacă? Chestia e să trăieşti plăcut, nu să ai buzunarele pline de dolari.
– I-auzi dudache-Satenig? E revoluţionară!
– Am o prietenă foarte bună în Germania. Tot armeancă din Bucureşti. Ştii ce-mi spune? Că munceşte un an de zile numai ca să strîngă bani foarte mulţi şi, o lună pe an, să vină în România să petreacă tot concediul” (p. 440).
Mai bună reclamă contra febrei emigraţioniste a românilor nici nu se poate închipui. Poncifele se întrec şi se încalecă. Şi tonul e într-atîta de şarjat, sarcasmul atît de gros, asta într-o ţară în care “plecarea” a fost întotdeauna o obsesie, încît ai impresia că, manipulînd propagandistic un “dialog” integral fictiv, “memorialistul”, vrea să dea gajuri de fidelitate politică. Cui? Nu-i prea greu de ghicit!
De altminteri, d-lui Diradurian pare să-i fi scăpat detaliul, există ţări turistice unde e totuşi foarte greu de trăit, ba poate chiar sînt atît de “turistice” tocmai pentru că pentru localnicii pauperi viaţa este insuportabilă. România, dominată sistematic de mafia securistă şi post-nomenclaturistă, este, din păcate, un strălucit exemplu în acest sens.
Amuzant, la toate inepţiile de mai sus, parcă în auto-deriziune “memorialistul” adaugă (bun înţeles, după obicei, îmi atribuie mie replica): “Las’ dudache-Satenig, că noi avem aici concedii de douăsprezece luni pe an” (p. 440). Aluzie la vechea formulă “noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc” sau la colosalul şomaj actual şi la lamentabilul nivel de trai din România?
Dar, desigur, meciul turistic România – S.U.A., atît de infantil organizat de “memorialist”, n-ar fi fost complet dacă la capitolul alimentar nu s-ar fi adăugat şi cel “plajistic”. Departe de mine gândul de a contesta excelenţa plăjilor româneşti (în ciuda poluării ce pare să fi intervenit de-o bună bucată de vreme). Totuşi, tonul de derbedeu arierat propriu umorului “memorialistului” nu-mi corespunde, ba îl găsesc pur şi simplu detestabil, deşi nu mă îndoiesc că eventualul lector securist ar aprecia cu delicii pasajul. Altfel, cînd vine vorba de “natura capitalistă”, “memorialistul” dă dovadă de o indigenţă, în planul imaginaţiei, uimitoare la un ins cu veleităţile sale literare.
“– Cum e Pacificul, dudache?” (“eu”).
“– Ce să fie? O apă” (“tanti Satenica”).
Într-adevăr, apa e elementul constitutiv al tuturor mărilor şi oceanelor globului. Dar parcă te-ai aştepta şi la altceva în planul reprezentării, să zicem şi noi ca “memorialistul”, “artisticeşti” de la un scriitor ce se vrea un al doilea Dostoievski. Dacă luăm ca criteriu acest “elementalism” primar, atunci Niagara nu diferă de Urlătoarea – sau poate totuşi că da, nestemate d-le Diradurian?! – iar Pacificul sau Atlanticul, de prima baltă cu broaşte. Ba chiar de prima băltoacă lăsată de ploaie, în fond toate sînt formate din H2O!
Ineptul interogatoriu continuă în acelaşi stil al unei curiozităţi cenuşii în care – ne mai putem îndoi? – d-l Cernat va fi discernînd noi “devoalări” fără anestezic. La drept vorbind, însă, singurele elemente de interes sunt enormitatea stupidităţii şi obrăznicia. Şi citind cu un fel de uimire aceste pasaje bizare, în ce mă priveşte, mă întrebam doar pînă unde-şi va împinge “memorialistul” afabulaţiile sale cinic calomnioase. Eram departe de a bănui ce mă aştepta.
“– Aveţi plăji, face cineva baie în ocean, dudache?
– Ce plăji? Există plăji enorme, dar niciuna nu e amenajată. Spre deosebire de cei din Florida care au făcut cele mai frumoase plăji şi hoteluri, californienii au o chestie prostească în cap: cică să nu strice mîna omului ceea ce a creat natura. Aşa că pe toată coasta de sute şi sute de kilometri, nu e amenajată nici o plajă şi nu există nici hoteluri. Nu se întîlnesc decît plaje aflate în sălbăticie, pline de mărăcini şi ierburi pe nisip. Iar oameni se văd aşa, câţiva la 2-3 kilometri” (p. 441).
Hotărît, consecvenţa nu pare să orneze monologul pseudo-memorialistic al d-lui Diradurian (căci, ca peste tot, nu avem a face cu reproducerea cît de cît exactă a unui dialog real ci, vădit, cu proiecţiile fictive ale unui spirit în permanenţă frustrat, incapabil de a-şi asuma măcar nemulţumirile, necum de a le exprima în numele său propriu). Într-adevăr, dacă ceva mai devreme, critica se concentra asupra caracterului prea artificial al produselor alimentare americane, în opoziţie cu cele “naturale” româneşti, configurîndu-se astfel un infern al insipidului în antiteză cu raiul tuturor savorilor, aici, exact pe dos, opoziţia “natural” versus “artificial” îşi schimbă semnul, blamul căzînd pe termenul dintîi, elogiul pe cel din urmă.
E drept, sensul polemicii e oarecum tulburat de faptul că plajele româneşti, ce culeg toate sufragiile autorului şi desigur ale turiştilor străini (v. capitolul 11 al volumului), nu sunt deloc menţionate aici, cel puţin nu în chip direct, opoziţia, de data asta pur internă în aparenţă, limitîndu-se la două state din S.U.A.: California şi Florida. (Altminteri, trăind în Franţa, iară nu în Statele Unite sau, har Domnului, în România, nu particip la “meci”, d-le Diradurian, deşi politiceşte simpatiile mele merg net spre “echipa” dintîi.)
“Infernalizarea”, fie şi în acest cadru restrîns, nu e mai puţin evidentă, insipidităţii alimentare corespunzîndu-i pustietatea plajistică. Desigur, pustietatea (relativă) a plăjilor implică şi pustietatea analogă a oceanului – în mod ciudat, d-l Diradurian, el însuşi locuitor, pentru un timp, al Los Angeles-ului părînd să ignore complet surf-ul, sport totuşi foarte intens practicat tocmai în California, parcă. Nu-i vorbă, cu preţul unei noi inversiuni, plasate de astă dată exclusiv în sfera “naturalului”, Florida nu iese mult mai bine la socoteală căci:
“Acolo – în California, adică n.m. – nimeni nu intră niciodată în apă. Nu că sunt rechini, aşa cum există în Florida. Vezi oameni în apă rar de tot, poate cîţiva pe zeci de kilometri. În plus, în California e vreme foarte frumoasă 12 luni pe an, nu există furtuni sau uragane, sau tornade cum există în Florida. Numai puţin, în Sud, la San Diego, mai există hoteluri. Aici mai sunt lagune, case private, vile chiar pe nisipurile ţărmurilor, e un oraş unde mulţi se retrag să-şi petreacă bătrîneţile. Dar tot nu vezi pe cineva să facă baie în ocean. Nu ştiu de ce?” (p. 441).
Să trecem peste semnul de întrebare ce ar fi trebuit să fie mai degrabă unul de exclamare şi să încercăm să rezumăm demersul autorului. Antiteza fundamentală e cea dintre “natural” şi “artificial”, variabil interpretată, cum am văzut mai sus. “Natura” californiană este “bună” (absenţa rechinilor, a furtunilor, a uraganelor sau tornadelor, vreme frumoasă permanentă, “12 luni pe an”) însă absenţa “artificialului” (plajele sălbatice, neîngrijite, domeniul hotelier carent) o infernalizează în loc s-o bonifice. Criteriul ecologic devine unul de excludere a antropologicului (plăjile pustii), raritatea extremă a înotătorilor, firească, în fond, în context, părînd plasată sub semnul unui mister aproape mistic, deşi nu-i limpede, la urma urmelor, dacă apele Pacificului sunt mai degrabă damnate sau californienii prea impuri pentru a beneficia de această versiune laică a botezului.
Dimpotrivă, în Florida prezenţa “artificialului” (plaje amenajate, hoteluri) e benefică, “infernalizarea” venind de data asta, paradoxal, de la natura însăşi (rechini, furtuni, uragane sau tornade). Că opoziţia relativă şi axiologic versatilă dintre “natural” şi “artificial” o ascundea pe cea absolută dintre “paradis” şi “infern” devine explicit în pasajul imediat subsecvent.
“– Va să zică, dudache, un adevărat Eden” (din nou “eu”, n.m.).
– Nu ştiu. În Eden cred că oamenii aveau plăji enorme, amenajate (de ce nu şi hoteluri!!! n.m.), puteau sta la soare cât voiau, puteau să intre în apă, puteau să înoate (cf. caracterului “mistic” remarcat mai sus al contactului cu apa), vedeai peste tot oameni (Adam şi Eva multiplicaţi arbitrar! n.m.) care petreceau ore plăcute pe nisip şi îmbăindu-se. La noi nu prea e aşa (discret viraj de la simpla “critică” a plăjilor la critica situaţiei social-economice a locuitorilor S.U.A.).
– Deci la voi, dudache, e Infernul?
– E, Infernul! Adică nu ştiu. Unii o duc bine. Eu o duc bine” (p. 441).
Vădit, pasajul se încheie cu o “repliere” a milionarei, în clară derută ideologică, pe poziţiile ei de clasă. Pe de altă parte, cum nici eu, nici d-l Diradurian (desigur nici mătuşa mea la data excursiei – fie că luam în considerare data reală sau data fictivă a acesteia) n-am vizitat încă Edenul şi nu l-am putea, prin urmare, descrie, e mai probabil că “paradisul” avut în vedere era tot cel al plăjilor româneşti, ce fac, vai! să pălească pînă şi plăjile ipotetice deşi nu prea poetice ale Edenului (stranii, totuşi, dacă ţinem seamă de faptul că nicăieri în Biblie nu ni se spune că Edenul ar fi avut ieşire la mare!).
“Iar străinii care veneau la Constanţa şi la Mamaia nu erau înebuniţi de aceste locuri în mod întîmplător. În primul rând, plajele aveau nisipul cel mai fin cu putinţă. În al doilea rând, plajele erau extrem de lungi şi, în special, foarte late. Apoi, aici, în sezonul estival, clima era excelentă. Nu existau furtuni, vânt sau valuri uriaşe. Apa era foarte mică chiar la distanţe de sute de metri faţă de ţărm şi era un rai (sublinierea mea) mai ales pentru copiii mici. Ceea ce nu însemna că la linia geamandurilor nu existau în permanenţă bărci cu salvamari care începeau să fluiere imediat la câte unul care depăşea linia balizelor şi trecea la apă adâncă unde se putea îneca. Mâncarea era foarte bună şi, în special, pentru străini totul era extraordinar de ieftin. O lună de stat acolo, de pildă, într-unul din hoteluri, cu cele trei mese pe zi, cu tot, nu cred că depăşea 1/4 din salariul lunar al unui simplu lucrător din Vestul Europei. Erau uneori chiar situaţii paradoxale. O noapte la hotel costa vreo treizeci de lei, ceea ce însemna doi dolari. Străinilor nu le venea să creadă. În vest, chiar şi într-un hotel de mâna a doua, o noapte costa cel puţin douăzeci şi cinci de dolari” (p. 96).
E de mirare că, cu asemenea remarcabile dispoziţii, d-l Diradurian n-a alcătuit încă un ghid turistic al României sau, poate şi mai interesant, un ghid turistic comparativ România – S.U.A.!
Dacă însă în pasajele analizate mai sus “memorialistul” se mulţumeşte să lase să transpară o nostalgie relativ benignă, în ciuda acceselor cronice de vulgaritate, un dor, pe alocuri aproape candid, de “raiul” copilăriei – dar şi infantilismul profund al unui ins vădit traumatizat de pasajul la vârsta adultă (v. supra trauma primei ejaculări, pp. 61-62 etc.) –, în cele ce urmează “cabotinul” pierde tot mai mult frînele în favoarea “sceleratului”. Rezultatul se poate măsura prin trecerea de la vulgaritatea cronică la o obscenitate acută (totuşi incomparabil mai soft decît elementele deja evocate în cadrul pseudo-dialogurilor cu d-na Eliza Diradurian şi cu d-ra Ani Altunian).
“– Ia zi, dudache-Satenig, eşti de-atâţia ani în America. Probabil eşti intrată-ieşită.
– Oho, şi încă cum! Am tot intrat şi-am tot ieşit.
– Şi-acum eşti milionară, dudache?
– Nu prea am făcut eu milioanele astea. Le-a făcut mai degrabă fi-miu, Ştefan. (…)
– Deci la voi, dudache, e Infernul?
– E, Infernul! Adică nu ştiu. Unii o duc bine. Eu o duc bine.
– O duci bine, dudache, dar pentru asta ai intrat şi-ai ieşit.
– Trebuia. Am intrat de m-am spart şi am ieşit de m-am spart. Mai ştii? Dacă nu intram şi nu ieşeam, poate aş fi dat ortul popii.
– Aha, va să zică, dudache-Satenig, mare fericire pe capul tău!
– Aş zice nefericire! Ce crezi că-i uşor să intri de să te spargi şi să ieşi de să te spargi? – Văd că te-ai spart cam mult, dudache-Satenig. Bine că nu ţi-ai spart şi capul. Ţi-ai spart doar moralitatea?
– Asta mi-am spart-o. Bine zis” (pp. 440 (…) 441).
Presupun că acest tip de plonjon temerar în abjecţie, de lansare într-o cursă bizară unde ridicolul se întrece cu ignominia, e ceea ce d-l Paul Cernat numeşte “«devoalări» precise, operate fără anestezic despre politică şi sexualitate ilicită, despre malversaţiuni de tot felul (…) şi altele asemenea”, de nu cumva am avea aici de-a face cu acea ciudată “non-discriminare morală a faptelor relatate în numele adevărului mărturiei” ce “place foarte mult” criticului, dîndu-i “din plin” “senzaţia de autenticitate” a discursului (vezi inevitabil mult-citata pagină 10 a volumului). Că “memorialistul” îndrăzneşte să-şi prezinte infama compunere, vădit monologală, ca “dialog” reprezintă pur şi simplu o calomnie, monstruos agravată de batjocorirea post-mortem a memoriei unor persoane inocente ce nu se pot apăra, mătuşa mea Satenig Bostanian, în speţă, faţă de care atît G.D. cît şi familia acestuia par să aibă, după propria lui mărturie, o anume datorie de recunoştinţă, nu exclusiv morală, cum cititorul acestui text probabil că-şi mai aminteşte şi în special dvs. inestimabile d-le Vosganian (n-aş vrea să vă închipuiţi că v-am uitat!).
“Critica” anti-capitalistă a memorialistului nu ne cruţă nici una din “fazele” ei, indiferent cît de inepte. Infernalizării mitic-moralizante a capitalismului ca realitate sistemică – masivitatea mijloacelor contrastînd sentenţios cu vidul satisfacţiilor celor mai elementare – îi succede implacabil diabolizarea “capitalistului” ca persoană. În fond, nu sîntem prea departe de Marele Satan al islamiştilor! “Satanizată”, tanti Satenica se vede identificată, nici mai mult, nici mai puţin decît cu Lucifer! Ca de obicei, tonalitatea generală nu se abate de la constanta glumelor nesărate.
“– Din câte înţeleg, acolo ori eşti bogat, ori eşti sărac. Ori ai ce mânca, ori n-ai ce mânca. Ori eşti Lucifer, ori eşti Iisus Hristosul. Tu eşti Lucifer, nu, dudache-Satenig?
– Lucifer? Mii de draci! (sic!) Nu prea ştiu ce înseamnă asta.
– Lucifer e reprezentantul omului bun şi cumsecade. Adică aici e vorba de tine, dudache-Satenig. – Te rog, nu umbla cu cioara vopsită. Eu nu ştiu exact ce-i Lucifer, dar ştiu precis că nu-i omul bun şi cumsecade.
– Va să zică tu eşti omul bun şi cumsecade, dudache-Satenig şi nu eşti Lucifer?
– Cred că da.
– Ştii, nu? că te iubesc mult? Dacă nu eşti Lucifer, dudache-Satenig, înseamnă că eşti Hristosul. Şi dacă eşti dudache-Satenig-Hristosul, să mă ia dracu dacă n-am sentimente mari de iubire faţă de tine, că eşti mătuşa mea şi ai bani mulţi” (p. 442).
Cu această ultimă propoziţie ce vrea să facă din mine un fel de pique-assiette, defect pe care, ce-i drept, nimeni nu mi-l găsise încă, abordăm un alt palier al acestui ciudat pamflet, unde calomnia se combină cu injuria grosolană iar extravaganţa cu cele mai absurde insanităţi, pamflet pe care înţelege să mi-l consacre d-l Diradurian şi prin mine aproape întregii mele familii, dar şi altor persoane, de pildă, în termeni mai moderaţi, regretatului Aşod Şarafian, sau dimpotrivă într-un limbaj într-adevăr imond, verişoarei lui Iris, Ani Altunian, ca să nu mai vorbim, ei, da! de propria sa mamă (v. supra p. 12-13). E o zonă extrem de confuză şi axiologic foarte versatilă, în funcţie de modificarea cvasi-permanentă a ţintelor vizate şi de variaţiile umorale ale autorului, ce pare să se centreze, totuşi, cumva în jurul a ceea ce am putea numi “raporturile intelectualului cu capitalul” (foarte bizară distribuirea lui tanti Satenica în postura capitalistului luciferic), accentul căzînd, după cheful “memorialistului”, cînd pe sensul corupător şi deci deleter al celui din urmă, cînd pe extravaganţele şi irealismul celui dintîi.
Cu toate acestea, sîntem confruntaţi cu unul din puţinele pasaje ale textului unde, poate, căci certitudinea e imposibilă în această privinţă şi ceea ce ar putea fi o informaţie deformată, se poate dovedi, eventual, doar o coincidenţă produsă de schemele afabulatorii ale “memorialistului”, unele fapte reale, obţinute, cel mai probabil, de la tatăl meu, transpar, din cînd în cînd, prin hăţişul insultelor, calomniilor şi interpretărilor abuzive sau fanteziste.
De fapt, “tema” e schiţată ceva mai devreme, printr-o frază pe care am citat-o deja, şi-n care “capitalistul”, reprezentat de astă dată de vărul meu Ştefan (ciudat, acesta, veritabil “creator” de capital în fond, nu simplu “consumator” ca mătuşa mea, nu e direct “luciferizat”, deşi concentrează în juru-i elementele unei veritabile culturi a viciului (v. supra pp. 59-62) e, s-ar zice, pus în inferioritate, cu preţul unui calambur destul de inept, de personajul “intelectualului” pe care “memorialistul” mi-l atribuie (v. supra p. 57).
Schema e, desigur, sensibil îmbogăţită, caracterul denunţiativ al rechizitoriului anti-capitalist pe care sînt pus să-l pronunţ fiind întîmpinat variabil de confirmări ideologice sau infirmări formulate în special în numele “bunului simţ”, domeniu în care, se implică, aş fi carent. Evident, în realitate “memorialistul” dialoghează cu sine însuşi, întreaga responsabilitate a insanităţilor vehiculate de aceste “dialoguri” din ce în ce mai şarjate revenindu-i exclusiv.
Să revenim puţin înapoi pe firul textului, pentru a asigura mai bine unitatea pasajului ce urmează să fie citat:
“– Ştii, nu? că te iubesc mult? Dacă nu eşti Lucifer, dudache-Satenig, înseamnă că eşti Hristosul. Şi dacă eşti dudache-Satenig-Hristosul, să mă ia dracu dacă n-am sentimente mari de iubire faţă de tine, că eşti mătuşa mea şi ai bani mulţi.
– Să ştii că oricum am să plătesc consumaţia ta aici la restaurant. Aşa că nu-i nevoie să mă perii. – Aha! Va să zică îmi plăteşti consumaţia, dudache? Vrei să-mi cumperi conştiinţa, mintea, gândirea şi personalitatea, dudache?
– Nu vreau decît să-ţi cumpăr puţină mâncare şi o friptură căci cred că eşti cam fomist. Să te scot din tragediile tale de intelectual şi din problemele tale existenţiale” (p. 442).
E greu să nu recunoşti în aceste cîteva rînduri – cu condiţia indispensabilă de a fi frecventat literatura obscură a d-lui Diradurian – “umorul” specific al “Cabotinului”, cu swing-ul său inconfundabil dintre o fals autentică (sau autentic falsă) manie a persecuţiei şi-o agresivitate jelalnică.
Ca de obicei, “dialogul” ca atare e fictiv, ca şi neroziile ţintind caracterul “interesat” al relaţiilor mele cu mătuşa mea (fără să fiu absolut sigur asupra acestui punct, nu cred că, în genere, consumaţiile prin restaurante au fost achitate de tanti Satenica ci, mai degrabă, de tata sau de vreo “personalitate” ca Aşod Şarafian, evident, cu ocazia celeilalte excursii; cît depre excursia din 1971, tanti Satenica nu putea să achite o consumaţie in absentia).
Rămîn cele cîteva formule aruncate, ca să zic aşa, sub pseudonim de “memorialist”: “fomist”, “tragedii de intelectual”, “probleme existenţiale”. Evident, ar putea fi vorba de clasicele insanităţi, sarcasme ieftine şi batjocuri ajungînd pînă la insulte pe care le proiectează îndeobşte asupră-mi “(a)moralistul impenitent”. După cum s-ar putea să avem de-a face cu distorsionarea, deformarea şi mai ales bagatelizarea unor elemente biografice reale. Într-adevăr, contactul spiritual cu India – independent de eforturile legate de trecerea de la o facultate la alta – mă făcuse să traversez în acea perioadă o veritabilă criză existenţială şi cu riscul de a părea pretenţios, mistică, concretizată prin vegetarianism, posturi regulate şi destul de severe, practici yoga şi, în genere, un regim de asceză, elemente asupra cărora nu intenţionez a zăbovi aici. Trăite dinăuntru, toate acestea nu aveau, bineînţeles, nimic comic şi mărturisesc că, dacă condiţiile politice din România epocii n-ar fi fost atît de vitrege, deviindu-mă oarecum de la traiectoria mea logică, aş fi plecat definitiv nu în Franţa ci în India. Văzute din exterior, însă, asemenea circumstanţe şi experienţe, probabil chiar şi simplele aspiraţii de această natură, pot reprezenta, îmi închipui, prilejuri de haz inept şi de petrecere josnică pentru spirite triviale de teapa “memorialistului” şi-a celor care-l susţin şi-l aprobă.
Oricare ar fi în această privinţă adevărul (coincidenţe neghioabe sau bagatelizarea deliberată, de-o nerozie nu mai puţin desăvârşită), trecerea imediată la insulte directe simplifică oarecum perspectiva. ” – Ha, simpatică dudache-Satenig! Auzi ce prostii îi trec prin cap? Ştii ceva? Eu nu ştiu ce înseamnă intelectual şi probleme existenţiale. Vrei, dudache, să-mi explici tu?
– Intelectual înseamnă un impotent ca tine, iar probleme existenţiale înseamnă că nu prea ai bani să te hrăneşti ca lumea şi să-ţi cumperi haine mai bune” (p. 442).
Acest tip de alegaţii joase, fără nici un alt suport decît voluptatea în sine a înjosirii, apar destul de frecvent în cadrul capitolului. “Impotent” aici (n-am nici o intenţie de a mă lăuda cu performanţele mele sexuale pentru a contracara o inepţie într-atît ridiculă; cît despre clişeul intelectual = impotent, cu implicaţii, la drept vorbind, comice pentru d-l Diradurian însuşi, îl las la aprecierea lectorului eventual), devin “sifilitic” ceva mai încolo, deşi n-am avut niciodată vreo boală venerică; ambele “acuzaţii” nu-mi pot provoca, prin urmare, decît o nesfîrşită mirare, ce transcende chiar dezgustul. Să mai amintim, în acest context, afirmaţiile de o murdărie incredibilă – privindu-le pe Ani Altunian ca şi pe propria mamă a lui G.D., d-na Eliza Diradurian – ce-mi sînt atribuite de “memorialist” (vezi abundent supra)!
În fine, toposul intelectualului famelic, alergînd neîncetat de la un Trimalchio la altul, e completat cu clişeul precarităţii vestimentare ce-i şade aşa de bine intelectualului. Într-adevăr, ca intelectual, ce e mai firesc decît să fii “impotent”, “fomist”, deci pique-assiette, mai mult sau mai puţin în stilul nepotului lui Rameau (deşi aş fi surprins să aflu că G.D. ar fi frecventat literatura lui Diderot) şi, desigur, în proporţii variabile, zdrenţăros.
“– Te iubesc, dudache-Satenig. Eşti o persoană perfectă, chiar stupefiantă. Ai bani, îmi cumperi de mâncat, fără tine aş muri de inaniţie. O mătuşă ideală.
– Ia ascultă, acum patru luni, Ştefan ţi-a trimis 100 de dolari cu Kalust Agopian. Ţi-a trimis bani şi ţi-a transmis să-ţi cumperi imediat două perechi de pantofi foarte buni şi care sunt foarte scumpi (sic!). Ce-ai făcut cu banii ăia, că văd că ai în picioare tot nişte gioarse vechi?
– A, cu banii ăia? Trebuie să-ţi mărturisesc, dudache-Satenig, că aveam mare nevoie de cinci cărţi foarte scumpe pe care nu mi le puteam permite şi pe care nu le-aş fi putut cumpăra niciodată. Costau exact cît mi-a trimis el. Cu banii ăia am cumpărat cărţile astea. E o realizare, nu? – Cum? N-ai luat pantofi?
– Dudache-Satenig, pantofii pot să aştepte. Pantofi poţi lua oricând.
–Ăsta-i năuc de rău de tot. Cum ajungem înapoi la Bucureşti, am să-ţi dau eu 100 de dolari să-ţi cumperi nişte pantofi.
– Cade ideal, dudache-Satenig. Tot aveam nevoie de alte cinci cărţi foarte scumpe.
– Mă, vrei să-ţi spun că nu te înţeleg?
– Dudache-Satenig, ştiu precis că nu mă înţelegi. Eu sînt Mântuitorul (sic!!! obsesiile soteriologice ale d-lui Diradurian se confirmă: mai devreme mătuşa mea era identificată alternativ cu Lucifer şi cu Hristos, acum mă văd eu avansat la rangul de “mântuitor”, mai încolo, însă, cum s-a văzut, voi decade la cel mult mai modest de “Beelzebul”, n.m.), iar tu eşti bogatul (cf. cunoscutei parabole, din nou n.m.). – Dacă ai s-o tot ţii pe drumul acesta, până la urmă ai să te scrânteşti.
– Am să mă scrântesc de prea multă inteligenţă şi cultivare, dudache-Satenig?
– Ce inteligenţă? Ce cultivare? N-ai pantofi în picioare.
– Să ştii, dudache-Satenig că am un mare respect pentru optica ce-o foloseşti tu ca să faci consideraţii asupra vieţii şi, mai ales, am respect pentru filosofia ta asupra existenţei şi felul sănătos-teribil de bolnav (sic!) cu care abordezi şi destinul nepotului tău. Chiar aşa!
– Nu mă lua pe mine cu chestii de-astea. Dacă n-ai pantofi ca lumea, ai să te uzi la picioare dacă plouă, ai să răceşti, dai în gripă sau pneomonie galopantă fatală (sic) şi, gata, s-a încheiat destinul măreţ al intelectualului Ara. Vezi clar că pentru destinul tău, dacă nu vrei să rişti să-l scurtezi, trebuie să ai nişte pantofi imuni (impermeabili? n.m.) la apă. Când ne întoarcem, te iau cu forţa la magazinul de încălţăminte şi luăm şi nişte bocanci de iarnă, şi nişte pantofi civilizaţi de piele pentru anotimp mai cald. Chiar de nu vrei, ţi-i bag pe gât cu de-a sila” (pp. 442-443).
Hotărît, “memorialistul” denigrează cu sistem, mizînd, printr-un fel de calcul ticălos al probabilitaţilor, să nimerească ceva, un defect oarecare, de vreme ce enumeră tot ce-i dictează meschina sa imaginaţie. Din păcate pentru el, ghinion sau exces de vulgaritate, calculul se dovedeşte eronat iar “anecdota”, ce trebuie să-i fi părut posibilă, e complet ireală. S-ar putea, de altfel, să avem de-a face cu un reziduu de cultură liceală, îmbucurătoare la un semidoct (formula mai recentă “sfertodoct”, utilizată mai sus, deşi adecvată, mi se pare oarecum prea brutală), în ciuda trivialităţilor, pasajul evocînd flagrant faimoasa anecdotă eminesciană cu haine şi ghete (Heine şi Gœthe).
O scurtă punere la punct factuală se impune totuşi. Şi pentru că nu vreau deloc să-l “înegresc” cu orice preţ pe d-l Diradurian, e el destul de “negru” şi fără eforturile mele, am să încep printr-o mărturisire ce ar părea să-i dea dreptate pînă la un punct (minus insanităţile de tipul “felului sănătos-teribil de bolnav” cu care tanti Satenica ar fi abordat “destinul nepotului ei”, ca să nu mai vorbim de delirurile paranoid “soteriologice” ale “memorialistului”). E, prin urmare, foarte adevărat că în perioada facultăţii îmi mistuiam bursa plus banii de buzunar vărsaţi de tatăl meu (în totul, vreo mie de lei lunar) pe cărţi şi discuri. Cînd, pe deasupra, mai voiam să achiziţionez şi “cărţi scumpe”, în genere din colecţia Pléiade, dar nu numai, făceam în genere apel la mama mea – cît se poate de vie, dragă Gabi, oricît nu ţi-ar conveni! – care cumpăra, oftînd, tot ce-i puneam eu pe listă. Uneori la tatăl meu care în materie de cărţi nu mă refuza niciodată. La un moment dat, cînd am avut nevoie de unele texte ce nu se găseau deloc în România, nici măcar la Biblioteca Academiei (de pildă, traducerea engleză a Upanishadelor a lui Swami Nikhilananda, pe care mi-o recomandase, preferînd-o celei a lui Radhakrishnan pe care am citit-o ceva mai tîrziu, d-na Usha Chaudhuri, directoarea mea de teză, ca şi celebra traducere în 5 volume a lui Julius Eggeling a unui text esenţial de hermeneutică ritualistă indiană, Çatapatha Brāhmana – publicat în Sacred Books of the East, serie ce tocmai fusese reluată de o editură din Benares –, traducere atît de aspru criticată de Armand Minard în Trois Énigmes sur les Cent Chemins) am făcut apel la unchiul meu – ei, da! din America –, Kevork Shishmanian, care mi-a expediat volumele cerute (şi altele, tot din seria coordonată cîndva de Friedrich Max Müller, aţi auzit de el, nu mă îndoiesc, ba poate i-aţi citit unele lucrări, erudite d-le Vosganian). Toate acestea, regret că mă văd în obligaţia de a dezamăgi pe amatorii de clişee romantice, nu aveau nici un impact asupra vestimentaţiei mele şi, la drept vorbind, nici n-ar fi putut să aibă, pentru un motiv foarte simplu. Nici tanti Satenica, nici cealaltă mătuşă (de altfel, încă în viaţă), d-na Haiganush Akaraguian (tanti Galea), verişoara mamei mele, nu-mi trimiteau bani pentru achiziţii vestimentare – oricum, 100 de dolari ar fi fost o sumă ridiculă – ci îmi expediau direct hainele prin pachet. După obicei! Eram astfel, cînd îmi dădeam osteneala, probabil unul din studenţii cei mai bine îmbrăcaţi din facultate, în orice caz din cercul meu de relaţii. Tata, stimulat de mama, se ocupa şi el, nu puţin, de mine şi în acest domeniu. Deşi neglijent prin natură şi complet antinarcisic în ce priveşte “eleganţa” eram, prin forţa lucrurilor, foarte departe de a fi “rufos” cum sugerează amabil “memorialistul”.
În ce priveşte încălţămintea, lucrurile sînt ceva mai complicate. Evident, nici vorbă de “pantofi rupţi” sau “gioarse” pentru bunul motiv că mama, mult mai grijulie şi în această privinţă, decît mine, mă expedia periodic cu tata “la cumpărat pantofi”. Din păcate, orice încălţăminte nouă era pentru mine o veritabilă tortură din cauza unei vechi cangrene la călcîiul drept ce mă lăsase cu o foarte neplăcută vulnerabilitate “ahileică”. Pantofii vechi, ce avuseseră vreme să se adapteze piciorului meu îmi conveneau fireşte mult mai mult. Ţin deci să-l liniştesc pe d-l Diradurian: dacă mi s-a întîmplat să zăbovesc cu schimbatul încălţărilor, dacă, de pildă, cu prilejul faimoasei excursii, mă va fi văzut cu pantofi prea uzaţi pentru gustul domniei sale (să nu uităm, de mic play-boy comunist), pricina era un handicap fizic nu vreo eminesciană “deturnare culturală de fonduri”.
Oricum, poate a uitat d-l Diradurian, în România comunistă (nu ştiu cum stau lucrurile în actuala) nu se putea cumpăra nimic cu dolari din magazine – cu excepţia shop-urilor pe care personal nu le frecventam: nici cărţi, nici pantofi. Iar, în ce mă priveşte, nu m-am învrednicit niciodată să schimb dolari “la negru”. Cu atît mai mult cu cît nici nu-i aveam! Orice speculaţie pseudo-dialogală, pseudo-monologală sau de indiferent ce fel pornind de la circumstanţe vacue nu poate fi prin urmare decît nulă şi neavenită sau, dacă pseudo-prietenia d-lui Diradurian o preferă, pur şi simplu calomnioasă. De fapt, însă, toată această insistenţă pseudo-anecdotică, în sine penibilă, pe “tema” precarităţii mele vestimentare – altă “devoalare” fără anestezic, stimate d-le Cernat? –, în realitate complet nejustificată, ca şi “preocuparea” zeflemisitoare pentru sănătatea mea, maschează o cu totul altă “temă”, întru totul demnă de nobilul spirit al d-lui Diradurian: aceea a “scrântirii” provocate de “excesele” livreşti (v. supra pp. 6-7, 12, 27 şi n. 5). Într-adevăr, pentru inşi de soiul (ar trebui să spun “de teapa”) lui G.D. – dar mă tem că nu numai – a-ţi pierde vremea cu prostituatele (n-am nimic împotriva acestor persoane dar nu le frecventez) e o activitate nu doar, să zicem, biologic firească (punct de vedere discutabil) ori “recreativă” (?), ci şi utilă, educativă chiar, mai mult, declanşatoare de vocaţie literară! E greu de imaginat o mai completă “apologie” a prostituţiei. În schimb studiul, ba şi simpla lectură, ar conduce infailibil la “scrânteală”. Că “memorialistul” utilizează în formularea ideii camuflajul unui dialog fictiv nu modifică întru nimic stupiditatea intrinsecă a acesteia, adăugînd, cel mult, o notă de ipocrizie la inepţie (voi reveni mai jos asupra subiectului). Altminteri, nu mă îndoiesc că G.D. gîndeşte ca baba din cronica “mizantropică” mai sus citată (vezi supra n. 5). Deşi la el, cum vom vedea şi mai la vale, s-ar putea să se mai amestece şi un complex de inferioritate, ieşit din conştiinţa obscură şi acut agresivă a propriului său semidoctism.
După acest scurt bilanţ, extrem de “amabil” în comparaţie cu tot ce am citat şi discutat deja mai la deal, al defectelor presupuse sau creator imaginate, G.D. revine la “tema” predilectă a pseudo-dialogului: capitalismul!
“ – Trebuie să te învăţ şi pe tine cum să faci bani (cuvântează reprezentanta prin excelenţă a capitalismului luciferic, tanti Satenica! n.m.).
– Păi, ştiu, dudache-Satenig. Şi aici oamenii se îmbogăţesc exact ca la voi.
– Cum e la noi?
– Dudache – dudache! Chiar nu ştii? Să-ţi explic eu cum se fac banii la voi în America. Vine unul şi-ţi cere împrumut câteva mii de dolari pe care ştie dinainte că nu ţi-i va mai da. Ştii şi tu că nu-i vei mai vedea înapoi şi-l refuzi. El zice imediat: “Dacă nu mă împrumuţi 5000 de dolari, te omor aici pe loc”, şi-ţi duce pistolul la tâmplă. Scoţi îndată şi dai bani ceruţi (sic). Nu-i mai vezi niciodată înapoi şi acela unul care a împrumutat de la tine se îmbogăţeşte. Face chestia asta cu o sută de oameni, pac, a şi făcut 500 000 de dolari. La noi e la fel. Dar cu mici modificări. Vine unul la tine şi-ţi cere împrumut o sută de lei pe care ştie dinainte că nu ţi-i va mai da. Ştii şi tu că nu-i vei mai primi înapoi şi-l refuzi. El zice imediat: “Dacă nu mă împrumuţi 100 de lei, îţi dau un cap în gură”, şi te ia de reverele hainei. Scoţi îndată şi dai banii ceruţi. Nu-i mai vezi niciodată înapoi şi acela unul care a împrumutat de la tine se îmbogăţeşte. Face chestia asta cu o sută de oameni, pac, a şi făcut 100 000 de lei (100 x 100 = 10 000, dar n-are a face, principiul contează – n.m.). Vezi dar ce similitudini. Vreau să zic că e frumos şi la voi, şi la noi. Nu crezi dudache-Satenig?” (p. 444).

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.82 Seconds