|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 29 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Paltinis Scris la Thursday, May 16 @ 15:09:59 CEST de catre asymetria |
Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica Așa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei românești. Sursa : http://www.isabelavs.go Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936. Privitor la Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniș a fost “ultimul uriaș rămas în țara piticilor” ar fi fost simplu și adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenția profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1) nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriașului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniș, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniș. Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleșu, G. Liiceanu și Vieru (2). La fel, Petre Țuțea remarcase cu tristețe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inși care ar putea fi buni asistenți la Filozofie, și atâta tot”. După Țuțea, „Mircea Eliade a fost un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic…oameni de cultură sînt doar Nae Ionescu, Blaga, Sextil Pușcariu” (P. Țuțea, între Dumnezeu și neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), adică reprezentanții de vârf ai culturii românești de dinainte de ruinarea învățământului și de distrugerea Academiei ca urmare a ocupației rusești de după 23 august 1944. Amintindu-l pe Platon, Alexandru Dragomir mai evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, odată cu abandonarea transmiterii învățăturii pe cale orală de la maestru la discipol. Fiindcă relația mediată de gândul scris se schimbă radical: de-o parte se găsește maestrul autor si de alta discipolul cititor. Aceasta o știuseră bine și ideologii comuniști care întemnițaseră scriitorii si care arseseră bibliotecile acumulate pe vremea libertății de gândire și de exprimare, dosind cele câteva cărți (rămase de atunci) la fonduri greu accesibile, pentru ca apoi, cenzurând tipărirea, să fasoneze implicit și felul relațiilor de tipul maestru autor - discipol cititor. Cumva tipic acelor vremi a fost raportul dintre fostul deținut politic Noica, un „filozof de modă veche” publicat în comunism (despre care Petre Țuțea, cu referire la literaturizarea filozofiei noiciene, zicea că „prea s-a contorsionat”) și niște tineri ideologi care nu se jenau să-l dăscălească pe bătrânul filozof ca să-l aducă pe drumul cel bun, doar de ei știut (vezi criticarea „tovarășului” Noica în conferința din 1982 ținută la Lugoj de ideologul comunist Andrei Pleșu, publicată în Minima moralia, C.R., 1988, p. 94-110, precum si prezentarea internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere noiciene în Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.137-138). Singurul care a diagnosticat cu multă acuraterțe nevoia lui Noica de a fi „antrenor cultural” (chiar și „antrenor de marxism” sub teroarea ideologică) a fost Constantin Floru, unul dintre marii noștri traducători ai lui Hegel, scurt timp asistent de logică al lui Nae Ionescu. C-tin Floru l-a vizitat pe 10 iulie 1965, cam la un an de la eliberarea lui Noica din temnița în care intrase vrând să publice la unica editură de atunci o carte despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel. In jurnalul său, Floru notase următoarele: „întoarcerea lui Noica spre lume, în lume, cred că e adevărata lui natură. Pe care altădată n-a făcut decât s-o acopere, sub văl literar. Reflexia la el a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”, având „bucuria luminii, gustul de a zburda, nevoia de oameni si de toate” (3). în ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (4) păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi, la vremea internetului, se realizerază la noi și prin controlul wikipediei.ro). în acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfățișat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu și Cioran” (Studii românești, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezența unui Nastratin înduioșează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231). Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (5), așadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor și de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepțiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o amenințare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). în lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agățat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. în 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să știe o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, față de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelență o epocă terorizantă”(6). In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepție”, vezi Noica si Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare finețe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniș, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (7). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniș (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - așa cum observase și Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influență pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari. Așa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei românești. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant și că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat așa-zișii termeni “kantieni”, însuși Noica a ironizat “adevărul” HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat și el să scrie Jurnalul său de la Păltinis (cel puțin “70 de pagini”, nici până azi publicate). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistența unor informatori aflati în relații bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituției după 1990) s-a putut afla că Noica îi îndemna pe tinerii care-l vizitau să-l citească pe Mircea Eliade (Noica și Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220). Si că bătrânul filozof ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleșu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său. Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural (de aici ideea lui Pleșu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producția bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi așa de importantă). Filozoful de la Păltiniș ar mai fi vrut “să-i scape de complexele” relației discipol-maestru, ca să-și poată fiecare urma “destinul său spiritual” (II, p.210). Or, cum bine s-a văzut, “destinul” i-a făcut pe cei doi să urmeze căi ascendente în plan politic și social. După mai mult de un deceniu de când filozoful catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu il rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniș”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (8) ce promovează cărțile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărților apărute la alte edituri. Aici închipuita “școală”, invocată în decembrie 1987 de Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniș apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, și altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ștampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro. Constantin Noica asemuise VIDUL DE REALITATE al Jurnalului de la Păltiniș cu “vidul” de paltini din stațiunea sibiană numită Păltiniș, stațiune plină de brazi și fără de paltini. VIDUL DE ADEVĂR l-ar reprezenta însuși neadevărul “Scolii de la Păltiniș”, “un NIMIC (9) inteligibil”. “Epistolarul acesta - scrie ironic Constantin Noica în ianuarie 1986 - ar putea supraviețui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuși”. Dar Epistolarul n-a supraviețuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica); nici măcar prin textul lui Noica, introdus de Gabriel Liiceanu spre a-i spori șansele de supraviețuire, Epistolarul n-a supraviețuit. Oricum, nici Liiceanu, nici Pleșu sau Culianu nu înțeleseseră ironia filozofului persecutat de păzitorii ideologiei statului polițienesc. Cum ar fi putut ei să priceapă că golul de adevăr al unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuși” reprezintă chiar golul neștiinței lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnații “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniș, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înțeleagă măcar scrierile mult invocatului lor “maestru”? Așa cum Heidegger gândea “uitarea ființei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezența, amintirea și chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica). De aici ar rezulta capacitatea fenomenologiei eliadești de a face să renască ființa, reinvestind viața spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “în ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în fața lucidității (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru și gest al omului au însemnat ceva (…). Puțini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, Istoricitate și eternitate, 1990, p.219). Isabela Vasiliu-Scraba
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba Sursa: http://isabelavs.blogspot.com |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |