Deși pentru unii (creștin-ortodocși, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar și în acest domeniu s-a resimțit din plin malefica influență a marxism-leninismului și a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniștii români și sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislații în domeniul ecleziastic prin care statul-partid își subordona și controla extrem de strict toate cultele religioase și, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuțiile aproape exclusiv la nivelul ritualului și doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parțial ierarhia prin pensionări și retrageri forțate, numiri și epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericești elective din toată țara și de la toate nivelurile pe activiștii și demnitarii comuniști și pe politicienii aliați lor, scăzându-i drastic numărul de prelați, profesori, publicații, seminarii și facultăți/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile și chiar forțându-l prin teroare și demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor și seminariilor teologice ori a unor organizații și asociații pro-comuniste precum Uniunea Preoților Democrați, Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Național Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăți și bunuri (întreprinderile productive, acțiunile, școlile, grădinițele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci și arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocși și, nu în ultimul rând, bineînțeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri și foloase materiale substanțiale, proporționale cu rangul bisericesc și serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuția la desființarea și persecuția contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunități majorității clericilor ortodocși, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdășie cu autoritățile comuniste, cea mai mare parte din proprietățile greco-catolice, inclusiv toate lăcașurile de cult; în mod similar, dar la proporții mai reduse, s-a petrecut persecuția împotriva stiliștilor și a „sectanților” neo-protestanți).

După cum bine sintetiza un istoric britanic situația BOR la începuturile comunismului: „Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înțesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist și a impus Bisericii Ortodoxe – principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioși – un nou statut, centralizând administrația sa sub autoritatea unui patriarh”1.

La 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu murea la Mănăstirea Neamț în condiții misterioase (conform unor zvonuri i s-a grăbit sfârșitul de către comuniști și unii clerici aliați ai lor prin otrăvire). în mod similar, se va specula și asupra decesului fostului mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, precum și al episcopului de Huși, Grigore Leu, forțat și el să se retragă din funcție prin șantaje și amenințări. Pe lângă varianta otrăvirii lor, a circulat și aceea a morții „de inimă rea”, din pricina supărării foarte mari „ca urmare a actelor de teroare comunistă” (vezi Agenția de Presă „Rideau de Fer”)2.

Tactica guvernului comunist, pentru subordonarea și controlarea BOR, a început cu recrutarea unor preoți și episcopi ortodocși înclinați spre abuzuri și corupție sau șantajabili prin trecutul lor politic de simpatizanți ai extremei drepte ori din cauza unor fapte imorale. Apoi, au fost tentați cu diverse profituri și avantaje și alți mulți clerici care, o dată ce acceptau colaborarea, erau obligați să continue să trăiască și să activeze în compromis. Câțiva, foarte puțini, fiind mai demni sau mai degrabă fiind considerați irecuperabili, total compromiși prin vechile lor afilieri, misiuni și funcții politico-bisericești, au fost treptat eliminați din funcțiile deținute, retrogradați, amenințați, izolați și mai rar încarcerați, condamnați sau chiar, după unele zvonuri neconfirmate nici până astăzi (și puțin credibile), lichidați prin otrăvire3.

Succesorul lui Nicodim la conducerea BOR a fost Justinian, preotul vâlcean Ioan Marina, care îl adăpostise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, recent evadat din lagărul de la Tg. Jiu, în gospodăria sa din orașul Râmnicu Vâlcea, fiind un simpatizant al PCR, din timp ales și pregătit de comuniști pentru acest post4. El a fost total aservit comuniștilor, care i-au dăruit funcția ecleziastică supremă în BOR prin votul propriilor reprezentanți și ai aliaților lor din Adunarea Deputaților, la 24-25 mai 1948. înscăunarea sa a avut loc la 6 iunie 1948, în Biserica „Sfântul Spiridon” din București, sub privirile paterne ale ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, care i-a reamintit regula obligatorie a „colaborării desăvârșite dintre Statul democratic și Biserica ortodoxă”5.

Servilismul acestui patriarh, devenit una din țintele principale ale ironiilor în cântecele pline de sarcasm ale lui Jean Moscopol și poreclit tocmai din acest motiv „patriarhul roșu”6, ca de altfel și al întregului Sfânt Sinod al BOR, nu s-a redus doar la declarații bombastice și cuvântări sforăitoare cu iz de propagandă (pro-)comunistă sau la mici acțiuni de compromis, considerate, în opinia unor „hagiografi”7 ai lui Justinian și ai celorlalți arhierei ai epocii, absolut necesare supraviețuirii BOR sub regimul comunist, ci a constituit însuși temeiul activității sale cotidiene, baza programului și a strategiei de conducere a BOR, după cum proclama solemn el însuși imediat după instalarea sa: „Niciodată în viața ei, în curs de aproape două milenii, Biserica lui Hristos nu a avut un prilej mai potrivit pentru a-și pune în practică învățăturile Evangheliei, ca cel de astăzi, datorită regimului popular instaurat în țara noastră”8.

Aceeași idee, sub o altă formă, se regăsește în discursul rostit de premierul pro-comunist Petru Groza la masa de după ceremonia înscăunării noului patriarh: „Minunat rezultat al acestei colaborări dintre noi; și rezultatul este cu atât mai mulțumitor pentru noi, dacă ne gândim la cuvântarea ținută azi de î.P.S.S. patriarh și la misiunea pe care și-a impus-o de a readuce, alături de ceilalți credincioși ai bisericii ortodoxe străbune, pe fiii ei pierduți, într-o singură eparhie. Și când spun « noi » nu vorbesc numai în calitate de prim-ministru, ci și în calitate de deputat al sindicatelor bisericești: și în această dublă calitate, declar că, pentru acest minunat rezultat de astăzi, noi trebuie să fim recunoscători Partidului Muncitoresc Român. [...] De aceea îi șopteam eu în biserică colegului meu, domnului Gheorghiu-Dej: E foarte bine așa; suntem acum la largul nostru: oamenii bisericii propovăduiesc fericirea din ceruri, iar voi, bolșevicii de la economia națională, aveți binecuvântarea clerului pentru mărirea producției. în felul acesta, vom fi fericiți și pe pământ și în cer”9.

Cu alte cuvinte, amândoi liderii afirmau că Biserica Ortodoxă Română fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care credeau în „progres” și în „instaurarea apropiată a fericirii socialiste”.

Printre măsurile aplicate imediat pentru asigurarea acestei „fericiri” s-au numărat: „reciclarea” clerului (adică reeducarea sa prin organizarea rapidă a cursurilor pastorale și misionare special prezumate, dar care, în realitate, n-aveau alt obiectiv decât să inculce preoților „o orientare nouă în armonie cu aspirațiile democratice ale maselor” și, în consecință, predici tot mai rare, mai conformiste și mai sărăcăcioase spiritual, formalism pastoral și chiar evitarea vechilor metode și mijloace misionare); reorganizarea învățământului teologic de toate gradele (cuprinzând reducerea numărului de studenți teologi, eliminarea profesorilor de teologie care-și păstraseră stilul didactic din trecut, introducerea educației politico-ateiste staliniste, a disciplinelor care aveau pretenția că studiază științific ideologia comunistă, prin diverse ședințe, sesiuni, cursuri, conferințe, revizuirea cărților religioase și editarea lor în lumina dialecticii marxiste și în tiraje mult reduse, marginalizarea și cvasi-renunțarea la două materii extrem de necesare combaterii ideologiilor străine creștinismului: Apologetica și Mistica); înăsprirea cenzurii tuturor publicațiilor bisericești; reorganizarea structurilor de conducere ale BOR și modificarea legislației bisericești (Sfântul Sinod a acceptat fără nici o obiecție majoră toate normele impuse de autoritățile comuniste în domeniul cultelor, inclusiv, în final, Statutul BOR din 23 februarie 1949, prin care guvernul reducea numărul diecezelor și al membrilor Adunării Naționale Bisericești, respectiv al membrilor Consiliului Central Ecleziastic, aviza numirea preoților în posturile importante din administrația BOR și îi obliga pe toți clericii să-și mărturisească sub jurământ fidelitatea față de R.P.R.); instaurarea și treptata întărire a controlului regimului comunist asupra activităților monastice, reduse foarte mult (prin Statutul BOR din 23 februarie 1949 Sfântul Sinod hotăra, sub presiune politică, evident, înăsprirea condițiilor de tundere în monahism: certificat de absolvire a 7 clase, certificat de absolvire a seminarului monahal, adică 3 clase de școală monahală, și certificat de calificare într-o meserie deprinsă în atelierele mănăstirești); integrarea clerului în aparatul comunist de propagandă internă și externă (predicile, cuvântările, adunările festive, publicațiile religioase, ca și pastoralele, declarațiile și îndemnurile arhiereilor BOR reproduceau lozincile și limba de lemn specifice acelei ere, de genul: necesitatea îndeplinirii la timp a planului economic sau chiar a depășirii lui, realizarea la timp sau în avans a lucrărilor agricole, munca susținută în folosul propășirii obștești, inclusiv „munca voluntară”, egalitatea socială și libertatea poporului sunt succese ale noii ere, mobilizarea pentru a participa cu entuziasm la alegerile organizate de comuniști, respectarea strictă a „legalității populare”, deci combaterea oricărei forme de rezistență și chiar de critică anticomunistă, sporirea contribuției tuturor cetățenilor la progresul material și cultural al patriei și creșterea beneficiilor aduse de acest progres pentru toți, susținerea permanentă și directă a politicii externe a R.P.R., îndeosebi a relației speciale de alianță cu Uniunea Sovietică și cu țările de „democrație populară”, inclusiv prin strângerea legăturilor BOR cu „bisericile ortodoxe surori” din aceste țări, îndeosebi cu Patriarhia Moscovei)10.

Influența ideologiei comuniste asupra teologiei și a vieții religioase cotidiene s-a resimțit nu doar asupra oamenilor simpli, a credincioșilor de rând, ci și a persoanelor consacrate care ar fi trebuit să-i învețe și să-i ajute pe enoriași. Astfel, atât preoții și episcopii, șantajați cu pierderea posturilor și a foloaselor materiale adiacente, cât și călugării au fost îngrădiți în activitățile lor spirituale specifice și chiar transformați, direct sau indirect, în agenți de propagandă ai regimului. în cazul monahilor și monahiilor, cu directa și totala complicitate a patriarhului Justinian, s-a schimbat însuși regimul de viață călugărească și regulamentele mănăstirilor pentru ca să se reducă la minimum și chiar să se prevină orice fel de activitate misionară și mai ales mistică (confundat în mod voit cu superstițiile și prejudecățile, „misticismul” era combătut oficial chiar și în mediile clericale de înșiși liderii ortodocși), călugării fiind obligați să presteze activități productive care să aducă profit material statului ateu și totodată să le acapareze aproape tot timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice propovăduirii spiritualității creștine, împiedicându-le astfel împlinirea vocației. Patriarhul Justinian Marina, adept al alinierii dogmei, moralei și tradiției creștine la preceptele marxist-staliniste afirma, în Cuvântul la deschiderea cursurilor Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamț, din toamna anului 1949, că „toți viețuitorii unei mănăstiri vor fi datori să se încadreze, pe grupe, într-un atelier unde să lucreze ca să producă și să mănânce”, pretextând cu necesitatea muncii ca atitudine de umilință a celor consacrați și de combatere a leneviei și cerșetoriei în mănăstiri11.

Iată de ce Justinian Marina era caracterizat într-un raport diplomatic (intitulat Un an de democrație populară în România. 30 XII 1947-1 I 1949), trimis la 1 aprilie 1949 la Paris de către consilierul Philippe de Luze de la Legația Franței la București, ca „un om fără scrupule”, „instrument devotat al partidului”12.

în domeniul propagandei pro-sovietice sunt de remarcat amploarea și ardoarea participării clerului ortodox la campania lansată de Moscova „în apărarea Păcii” (sau „în lupta pentru Pace”), pilon central al politicii externe staliniste, în contextul războiului rece. De asemenea, elogierea U.R.S.S. și a „politicii de prietenie” a sa față de România a reprezentat un ingredient nelipsit din arsenalul propagandistic al activiștilor comuniști și al tovarășilor cu sutană asimilați lor. Fenomenul se împletea în mediul bisericesc ortodox cu elogierea ortodoxiei rusești și a relațiilor fraterne ale Patriarhiei Moscovei cu „Sovrom-Patriarhia” de la București, fiind mai intens cu ocazia aniversărilor comuniste, a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, în primul rând, precum și a festivităților succesiv dedicate Zilei, apoi Săptămânii și în cele din urmă Lunii prieteniei româno-sovietice. Pe lângă declarațiile manipulatoare ale clericilor ortodocși de toate rangurile, care se arătau mereu profund recunoscători pentru garantarea și asigurarea „deplinei libertăți religioase” atât în U.R.S.S. cât și în R.P.R., pedalând până la saturație pe temele demagogice ale fructuoasei și îndelungatei colaborări dintre cele două state, popoare (cu toate că existau zeci de etnii în U.R.S.S.!) și biserici ortodoxe de-a lungul veacurilor, permanent era „împrospătată” literatura teologică cu traduceri ale unor teologi și ierarhi sovietici, iar publicațiile bisericești erau modelate exclusiv după cele similare de limba rusă, care erau tot mai des recenzate favorabil. La a doua reuniune a Cominformului, în iunie 1948, au fost trasate și directivele în chestiunea cultelor din țările de democrație populară: subordonarea bisericilor ortodoxe și protestante intereselor regimului prin teroare, șantaj și oferirea de avantaje considerabile, ruperea oricăror legături cu Vaticanul și denigrarea propagandistică permanentă a Papei și a catolicismului, precum și desființarea bisericilor catolice de rit oriental13.

Același organism al KGB, specializat în problemele ecleziastice, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi lăuda în 1948 pe ministrul Stanciu Stoian și pe patriarhul Justinian Marina, prilej cu care se sublinia că „s-a reușit stabilirea unor contacte strânse” și „s-a ajuns la un acord deplin”14.

De asemenea, în ultimii ani, persoane consacrate din ortodoxia românească care au cunoscut detenția politică sub comunism (pr. Nicolae Grebenea, ieromonahul Ilarion Argatu) au făcut dezvăluiri foarte interesante despre atmosfera de teroare instaurată în mediile ecleziastice, la Patriarhie, în mitropolii, episcopii, protopopiate, instituții de învățământ teologic și chiar în mănăstiri, unde adesea șantajul, delațiunea, corupția și abuzurile erau curente, informatorii și agenții Securității împânzind toată BOR, mascați atât sub sutane, cât și sub diverse profesii și posturi civile, administrative (administratori, funcționari, portari, șoferi, fochiști etc).

Ilarion Argatu, cunoscut duhovnic, exorcist și stareț de la Mănăstirea Cernica, decedat în 2000, declara că toți clericii ortodocși din Iași erau comuniști cu carnet pe vremea lui Justinian Marina, el fiind persecutat și urmărit de Securitate din 1948 ca „singurul dintre cei 175 de preoți din județul Iași” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”15. De altfel, trebuie spus că toți patriarhii BOR din perioada comunistă (1948-1989), dar și alți episcopi și mitropoliți, au fost nu doar simpli membri de partid, ci chiar nomenclaturiști, având rezervate posturi de deputați în Marea Adunare Națională și alte funcții de conducere în așa zisele organisme ale democrației populare/socialiste (Frontul Unității Socialiste; Frontul Democrației și Unității Socialiste), ca și liderii altor confesiuni religioase (mozaică, romano-catolică, luterană, reformată, unitarienă etc.), iar “alegerea” lor, ca a tuturor celorlalți înalți clerici de toate religiile, era stabilită dinainte și confirmată prin decrete ale partidului-stat comunist16.

Imaginea calvarului BOR trebuie completată cu alte măsuri abuzive și represive luate de comuniști, printre care amintim: interzicerea îndeplinirii de către clerici sau sub egida BOR ori a unor grupuri religioase a altor activități în afara celor strict legate de cult (1949 – asistență sanitară și socială prin aziluri, orfelinate, cămine, creșe, grădinițe, școli de orice grad sau tip și alte acțiuni misionare, didactice ori de caritate), reducerea drastică, până la minima supraviețuire, a instituțiilor de învățământ teologic superior (mai funcționau doar 2 în toată țara: la București și la Sibiu), precum și a seminariilor monahale (în 1949 au fost deschise doar 3: la Neamț pentru călugări și la Văratic și Plumbuita pentru călugărițe), deposedarea abuzivă a mănăstirilor și schiturilor, dar și a unor parohii, de anumite bunuri mobile și imobile între anii 1948-1953 (de pildă, prin Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951), înăsprirea condițiilor de trai din mănăstiri (vezi noul Regulament pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor din 25 februarie 1950)17 și mai ales controlul direct și total al ierarhiei BOR de către partidul și statul comunist român prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, în fapt o anexă a Securității18.

Situația de subordonare a BOR față de autoritățile comuniste este clară atunci când analizăm reacția sa servilă față de prioritățile declarate ale regimului. De exemplu, obligația instituțiilor bisericești de a participa la epurarea bibliotecilor publice (și chiar personale, ale prelaților îndeosebi), a librăriilor și magazinelor de cărțile și publicațiile interzise (1948-1953) sau participarea clericilor ortodocși de toate gradele la susținerea propagandei colectiviste prin predici, îndemnuri, cuvântări, vizite pastorale în zonele și localitățile rurale, ba chiar prin implicarea directă în muncile agricole organizate de întovărășirile și gospodăriile agricole colective, inclusiv în zilele de duminică și în cele de sărbătoare, când preoții erau obligați prin ordinele episcopilor să încheie serviciile religioase la ora zece dimineața, pentru ca apoi să pornească în fruntea credincioșilor la câmp pentru a munci. De asemenea, clericii erau puși de superiorii lor să citească și să distribuie, respectiv să explice enoriașilor lor, noutățile din legislația internă și politica externă a țării (documentele și normele emise de stat, rezoluțiile partidului, hotărârile C.C. al P.C.R./P.M.R. și ale Consiliului de Miniștri al R.P.R., declarațiile oficiale ale liderilor comuniști români și sovietici, Manifestul Păcii și publicația în apărarea păcii etc.)19.

Peste toate aceste îngrădiri, abuzuri, obligații, acțiuni de forță sau criminale tronează controlarea desăvârșită a tuturor clericilor, a întregii BOR, prin supravegherea exercitată de către „inspectorii de culte” și teroarea inoculată clericilor de către ofițerii de Securitate (mulți dintre ei deghizați chiar în clerici) și informatorii acestei instituții represive și criminale (marea majoritate, probabil, era chiar din rândurile persoanelor consacrate; pentru U.R.S.S. procentul avansat relativ recent al clericilor colaboratori este de 75%, însuși patriarhul Moscovei și al « tuturor Rusiilor », Alexei II, ales în această funcție în 1990 și decedat la 5 decembrie 2008, fiind deconspirat ca ofițer/general KGB sub acoperire20).

Totuși, deseori, mulți dintre cei considerați dușmani ai statului comunist erau găzduiți, ascunși sau protejați de unii prelați, mănăstirile, mai ales, fiind locul predilect de refugiu pentru mulți dintre virtualii și foștii deținuți politici din era comunistă21.

Incontestabil, „rezistența” anticomunistă ortodoxă, deși reală din punct de vedere doctrinar, era foarte redusă ca amploare, manifestându-se sporadic – fie numai prin acțiuni individuale ale clericilor simpli, fie mai mult printr-o stare de spirit generală sau o difuză mentalitate colectivă – și mai puțin sau chiar deloc (în cazul ierarhiei) prin acțiuni concrete ori poziții publice de contestatare veritabilă. Conducătorii BOR, oricâte gesturi așa-zis independente sau antipartinice ar fi acceptat tacit (ori chiar inițiat, după unii comentatori mult prea optimiști), s-au compromis grav, practic total, în ochii opiniei publice românești și străine, a lumii creștine interne și internaționale, prin servilism, docilitate, demagogie (au îmbogățit și limba de lemn), oportunism, lașitate și fariseism. Teza compromisului avantajos, necesar și salvator pentru ființa însăși a BOR, nu rezistă de fapt analizei oneste, având în vedere situația destul de gravă a moralității publice și cunoștințele religioase cu totul insuficiente și mediocre ale majorității absolute a populației creștin-ortodoxe a României de astăzi (deși la recensământul din 1992 peste 86% din cetățenii români s-au declarat ortodocși, în realitate doar vreo 16% dintre aceștia pot fi denumiți astfel, dacă luăm în calcul criteriile mult mai semnificative ale comportamentului veritabil religios).

Pe lângă Decretele nr. 175 și nr. 176 (vezi „Monitorul Oficial”, 3 august 1948), privind reforma învățământului, prin care se legifera laicizarea totală, monopolul statului asupra educației și desființarea oricăror școli particulare, inclusiv cele confesionale, o importanță covârșitoare în acțiunea de subminare și controlare a religiilor și confesiunilor a avut-o Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase (vezi „Monitorul Oficial”, 4 august 1948), care îngrădea autonomia bisericească și libertatea religioasă (de conștiință și de manifestare). Ministerul Cultelor, și prin el puterea comunistă, organiza, reglementa și controla întreaga viață a cultelor (administrativă, financiară, culturală, educativă, socială, inclusiv cea propriu-zis religioasă). Legea cultelor (1948) a fost completată cu Statutul BOR (1949), care dădea o mai mare putere administrativă Patriarhului și schimba regulile privind compoziția adunărilor bisericești elective pentru a ușura centralizarea și controlul comunist asupra BOR și a ierarhilor săi. Se prevedea ca pe viitor aceste adunări eparhiale să fie formate, în principal, din deputații respectivelor regiuni/dieceze și din reprezentanții principalelor organizații de masă și obștești sau instituții culturale, care erau dominate deja de comuniști (și de aliații lor), dacă nu chiar fuseseră fondate de către ei. în acest fel, credincioșii sau preoții de rând erau împiedicați să acceadă la asemenea funcții și să-și desemneze în mod direct și liber reprezentanții22.

în același timp, statul (guvernul) român comunist a continuat să asigure integral salariile preoților tuturor cultelor recunoscute oficial, deținând astfel o puternică pârghie de influențare și șantajare a clericilor23.

Contribuția teologiei ortodoxe la propaganda și ideologia regimului comunist

Două au fost direcțiile principale pe care a evoluat teologia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) sub regimul comunist al primilor ani: 1). adeziunea fermă la politica internă și externă a partidului și statului comunist român („teologia socială” sau „teologia politico-socială” pro-marxist-leninist-stalinistă); 2). înregimentarea și subordonarea totală față de Biserica Ortodoxă Rusă și implicit U.R.S.S. (KGB) în relațiile bisericești externe, respectiv orientarea furibund anticatolică și antipapală („teologia istorică” ce susținea supremația Bisericii Ortodoxe Ruse între toate bisericile „național-etnice” ortodoxe, în mișcarea ecumenică și în general în lumea creștină, dar și superioritatea Bisericii Ortodoxe Române față de toate cultele din R.P.R., îndeosebi în raport cu catolicismul de rit latin și de rit bizantin, se manifesta mai ales prin anti-uniatism).

Principalele priorități caracteristice noii situații din domeniul raporturilor BOR cu statul comunist erau: susținerea pe toate căile și în toate privințele a guvernului de către ierarhia ortodoxă, accentuarea implicării teoretice și practice a BOR în rezolvarea problemelor sociale în spirit comunist și propaganda ortodoxă în favoarea politicii externe pro-sovietice prin strângerea relațiilor BOR cu „ortodoxia sovietică” și Patriarhia Rusă, invocarea tradițiilor de prietenie și a legăturilor spirituale și culturale cu Moscova și elogierea permanentă a U.R.S.S. (a superiorității statelor, popoarelor și conducătorilor sovietici).

Trebuie să subliniem rolul major deținut în această privință de Patriarhul Justinian Marina, ale cărui prime preocupări24 au atins în special chestiunile social-politice în încercarea de a forța „acomodarea” ortodoxiei cu marxismul, operele sale fiind publicate din 1947-1948 sub titlul grăitor de Apostolat social. în total, au fost publicate sub acest titlu 10 volume, pe care autorul le prezenta ca fiind un „îndreptar luminos către lumea nouă ce se construiește, în care vor birui forțele libertății, dreptății, dragostei și păcii”25.

„Patriarhul roșu”, Justinian Marina (1948-1977), cel care a lansat chiar de la începuturile mandatului său patriarhal26 originalul și revoluționarul concept comunisto-ortodox al „apostolatului social”27, a fost și cel mai mare „inovator” al doctrinei creștin-ortodoxe.

Așa cum afirma istoricul belgian Olivier Gillet în teza sa doctorală, „apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situație politică creată de instaurarea comunismului”, „își propunea […] să adapteze tradiția pentru a înscrie BOR pe linia evoluției noii societăți” și, prin urmare, „ar putea fi înțeles ca un fel de « comunizare », de « sovietizare » a ortodoxiei tradiționale la începuturile regimului comunist”28.

Despre nivelul teologic al lui Justinian (Ioan) Marina, însă, pr. Gala Galaction (1879-1961), unicul prelat academician din R.P.R., ne-a lăsat o imagine foarte credibilă prin stilul direct, sincer și plastic: „fiind dintr-o recoltă preoțească ridicată între anii 1910 și 1920, face, ca preot, puțină impresiune. Actualul patriarh, din punct de vedere teoretic, este aproape analfabet. Fie că n-a avut cine să-i deschidă sufletul pentru lumea mistică, fie că sufletul lui a fost de la început impermeabil, el știe azi de toate afară de dogmatică și de exegeză biblică”29.

Racordarea deplină a activității BOR la prioritățile politicii comuniste a fost principalul obiectiv al patriarhului Justinian, ca argument de bază în acest sens fiind invocată tradiția „simfoniei” dintre Stat și Biserică (Ortodoxă): „Biserica noastră are în tradiția sa, ca o regulă de viață definitiv statornicită, să colaboreze cu puterea de Stat, întemeindu-și întreaga lucrare pe cele mai loiale raporturi cu Cârmuirea […] Biserica Ortodoxă Română nu are alt drum decât drumul pe care merge poporul român”30.

Astfel, „sursele creștine au fost folosite de purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe pentru a demonstra legitimitatea creștină a respectului datorat statului comunist. Aceasta a permis înscrierea în tradiția ortodoxă a apostolatului social, adică a supunerii necondiționate față de stat, care devenea astfel o poruncă dumnezeiască. A contesta legile țării promovate de puterea comunistă reprezenta un act imoral, care se opunea nu numai valorilor creștinismului, ci, mai ales, preceptelor creștinismului răsăritean. Autoritatea politică nu reprezenta doar voința lui Dumnezeu, ci și legile date de ea căpătau un caracter divin”31.

De alfel, „regimul comunist nu a publicat niciodată vreun decret referitor la separarea dintre Biserică și Stat”, nici constituțiile succesive comuniste nu prevedeau așa ceva, în timp ce „teologii evitau cu multă grijă utilizarea expresiei « separarea dintre Biserică și Stat », preferând formula « drepturile lui Dumnezeu sunt separate de cele ale Cezarului »”32.

De aceea, la instalarea sa, Justinian cuvânta astfel: „Iată atâtea pilde din care putem constata că astăzi mai mult decât oricând viața politică și viața religioasă a poporului nostru dreptcredincios sunt contopite. Biserica Națională Ortodoxă Română și Statul democratic român sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioși ai Bisericii noastre sunt cetățenii Statului, iar cârmuitorii R.P.R. sunt cei mai mari ocrotitori ai Bisericii noastre”33.

în catehismul ortodox al epocii, erau enumerate datoriile civice ale credincioșilor: „dragostea față de Patrie și poporul din care facem parte; supunerea și ascultarea de ocârmuitorii Statului și de legile lui; desfășurarea de activități conștiincioase, de munci productive pentru sporirea binelui obștesc; săvârșirea de rugăciuni pentru sănătatea și luminarea ocârmuitorilor țării, pentru înflorirea ei și pentru ferirea [apărarea ei] cu prețul vieții”34.

Prin urmare, „Biserica Ortodoxă și-a însușit ideologia marxistă așa cum era ea expusă de către noul stat”35, scopul final al celor două instituții fiind comun: „formarea unui om nou, a unui om conștient de rosturile lui pe pământ, pătruns de nepieritoarele adevăruri ale dreptății și păcii, iată o vastă lucrare la săvârșirea căreia este chemată să contribuie și Biserica”36 deoarece „este un adevăr axiomatic că creștinismul nu cuprinde în învățătura sa nimic din ceea ce s-ar putea împotrivi celor mai juste și firești revendicări sociale. Nimic nu este în creștinism care să se opună ideilor de egalitate, libertate și dreptate socială, idei care-și află realizarea lor în orânduirea cea nouă a societății, orânduire ce se înfăptuiește sub ochii noștri de către regimul democrat-popular din țara noastră”37.

în centrul „apostolatului social” definit de Justinian se afla patriotismul în înțelesul său marxist, care „trebuia să călăuzească poporul muncitor spre a-și făuri o viață mai bună, să contribuie la construirea societății comuniste și să promoveze apărarea păcii”, ceea ce însemna de fapt „adeziunea completă și necondiționată la toate măsurile luate de guvernul comunist în legătură cu munca și cu realizările poporului”38.

Ecleziologia ortodoxă s-a adaptat perfect la doctrina marxistă asupra patriei și patriotismului, ajungându-se la un discurs teologic în care predomina congruența idealurilor comuniste cu cele creștin-ortodoxe: „critica marxistă a cosmopolitismului, opus internaționalismului, corespundea opoziției dintre concepția hegemonică a Vaticanului și cea a « ecumenismului » (sobornicitate sau catolicitate) ortodox” și, totodată, „complementaritatea dintre noțiunea de Biserică națională și principiul sinodalității” se opunea naționalismului capitalist, principiul autocefaliei, „punctul central al argumentației anticatolice și antioccidentale”, deci „complementar anticosmopolitismului”, stând „la baza identificării dintre Biserică și națiune, deci dintre Biserică și Stat”39.

Este clar că „apostolatul social” era puternic influențat de modelul ortodox rus (sovietic), ceea ce a făcut să fie denumit „sergianism românesc” (după mitropolitul, apoi patriarhul Serghie, care în 1927 declara public supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse față de statul sovietic), aspectele patriotismului ortodoxo-marxist fiind legate de: apărarea patriei de primejdiile neofascismului, occidentalismului, imperialismului și cosmopolitismului, politica anticatolică și antipapală, lupta pentru dreptate socială și pace, propaganda internă și externă pro-moscovită40.

Iată un exemplu din campania teologică ortodoxă anticapitalistă: „apostolii au fost trimiși la toate neamurile, fără nici o distincție, ca să le boteze, și nimic nu poate legitima pretențiunile unei anumite clase stăpânitoare din țările capitaliste de a-și difuza ideologia sa de subjugare culturală, economică, politică și socială”41.

Teologii și politicienii regimului de „democrație populară” subliniau adesea rolul social și patriotic al BOR de-a lungul întregii sale istorii, ajungând la concluzia că este o „Biserică populară”; ei formulau următorul „silogism”: poporul = Statul (emanația poporului) + Biserica = populară (alături de popor, a poporului) => Biserica și Statul sunt strâns legate: „caracterul popular al Bisericii Ortodoxe determina în mod peremptoriu colaborarea Bisericii cu statul. S-ar putea chiar afirma că, în aceste condiții, Biserica trebuia să colaboreze exclusiv cu un stat popular, cu un regim social determinat, regimul comunist”42.

După aceeași logică, ambele instituții, Statul român și BOR, se sprijineau reciproc în confruntările sau amenințările reale ori mai degrabă imaginare la care erau supuse și aproape se identificau în chestiunile legate de anticatolicism (combaterea Vaticanului, a Papei și distrugerea uniților prin desființarea Bisericii Greco-Catolice) și ecumenism ortodox prosovietic: „principiul unității Bisericii trebuia să dovedească unitatea ortodoxiei (« ca toți să fie una »), ceea ce, conform afirmațiilor ortodocșilor, implica faptul că existența unei Biserici « ortodoxe » catolice române ar fi constituit un obstacol în calea ecumenismului și, mai ales, în calea unității « ortodoxiei » române. Unitatea patriei și cea a Bisericii Ortodoxe autocefale erau, așadar, indisociabile”43.

Concomitent cu persecuțiile anticatolice [denunțarea Concordatului (iulie 1948), suprimarea Bisericii Unite cu Roma (octombrie-decembrie 1948), desființarea congregațiilor monastice și expulzarea clericilor catolici străini (1949), ruperea relațiilor diplomatice cu Vaticanul (1950) și procesele de spionaj, trădare și sabotaj înscenate Nunțiaturii Apostolice și unor ierarhi sau preoți catolici (1950-1953)], antivaticanismul era omniprezent în studiile și articolele istorico-teologice din anii ’50, cele mai criticate concepte doctrinare fiind supremația papală, infailibilitatea pontificală și centralismul vatican, toate sintetizate prin sintagma specific ortodoxă „cezaro-papismul de drept divin”: „Vaticanul nu este o Biserică, ci este un suprastat; papa nu este un episcop creștin, ci un suveran pământesc; curia papală nu este un presbiteriu sau un colegiu sacerdotal, ci un guvern; nunții papali nu sunt misionari, ci agenți diplomatici în sutană; spiritul care conduce măreața organizație papală nu este cel creștin religios-moral, de esență evanghelică, ci cel roman lumesc. « Urmașul lui Petru » este mai mult urmașul cezarului”44.

Propaganda antipapală era dublată de cea panortodoxă și panslavă, BOR înregimentându-se cu aplomb în „frontul ortodox popular unit” condus de pravoslavnica Biserică a Rusiei încă de la întemeierea lui la Conferința de la Moscova din 7-18 iulie 1948 a Bisericilor Ortodoxe răsăritene surori (cu ocazia serbării semicentenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse), la care a participat, în fruntea unei delegații a BOR, însuși patriarhul Justinian, precum și prof. T.M. Popescu, cel care a și prezentat acolo referatul Atitudinea Vaticanului față de ortodoxie în ultimii 30 de ani45. La acea întâlnire, ierarhia BOR primea ca sarcină principală combaterea catolicismului, lucru mărturisit chiar de consilierul de presă al Patriarhiei, Alexandru Cerna-Rădulescu46, iar atacurile furibunde și adesea aberante ale teologilor ortodocși la adresa Papei și a catolicismului au proliferat în anii următori: „câte unelte docile, pline de vechi păcate, nu a angajat Vaticanul în acțiuni de trădare, de spionaj, de sabotare împotriva Patriei noastre?!”47; „Papalitatea a constituit, de-a lungul celor douăzeci de veacuri ale erei noastre, cum constituie și în prezent, un adevărat și primejdios cancer al omenirii”48; „atitudinea catolicilor români a distrus în cele din urmă imaginea religiei în ochii oamenilor de știință și împiedică astăzi, în secolul XX, construirea unei lumi noi, bazate pe socialismul științific”49; „noi cunoaștem că papalitatea a propagat învățătura blândului Nazarinean cu arma, cu inchiziția și cu războiul, ceea ce a dus la anticlericalism, pe care Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut; noi știm că romano-catolicismul a pierdut contactul cu masele și orice legătură cu viața socială”50; „încercarea Vaticanului de a împinge preoțimea fostă greco-catolică pe calea trădării de Patrie și de popor, spre a o transforma în unealtă josnică a imperialismului și a reacțiunii, s-a lovit de patriotismul cald al clerului și al credincioșilor”51.

O atenție specială a fost acordată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”, eveniment descris cu satisfacție și ipocrizie de Justinian ca „un act definitiv, un act ireversibil, pentru că el a fost săvârșit în voia lui Dumnezeu și din dorința și hotărârea întregului nostru popor, și-l socotim folositor deopotrivă atât pentru unitatea noastră religioasă, cât și pentru unitatea noastră națională”52.

Din 1948, ziua de 21 octombrie a fost serbată de BOR ca aniversarea „mărețului act istoric al reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea la sânul Bisericii-mame a fraților care – cu două veacuri și jumătate în urmă – fuseseră răpiți prin silnicie și prin amăgiri, și duși în robia spirituală a supunerii față de Roma papală”, discurs ce demonstrează că « BOR nu poate concepe ca o altă Biserică românească să-i „uzurpe” pretinsul drept și pretinsa legitimitate ale reprezentării unice a poporului român și identificăririi ei cu națiunea română »53.

Dovada peremptorie a complicității liber consimțite a ierarhiei BOR cu regimul criminal comunist este implicarea directă în acțiunea de samavolnică desființare a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), decisă de sovietici și de comuniștii români, împreună cu ierarhiile bisericilor ortodoxe rusă și română, și aplicată de uneltele lor din Securitate, Miliție, Armată, Parchet, administrație, justiție și BOR. De fapt, forțarea „revenirii” uniților la ortodoxia românească („reunirii” lor cu „Biserica strămoșească”) reprezintă din punct de vedere evanghelic (astfel fiind resimțită și de „frații catolici”) o adevărată trădare a lui Hristos prin persecuția permanentă întreținută de atunci încoace de ierarhia BOR împotriva „fraților greco-catolici”, un sacrilegiu, o violență și o lașitate îngrozitoare cauzate de lăcomie, invidie, oportunism și egoism, o minciună crasă și un imens șantaj, de un cinism feroce54.

Printre cei care au cauționat interzicerea Bisericii Unite cu Roma și confiscarea enoriașilor, clericilor și proprietăților ei de către BOR, această mârșăvie a ierarhiei BOR, pusă la cale cu ajutorul Securității, a P.M.R., R.P.R., P.C.U.S. și U.R.S.S., îi amintesc pe teologii: prof. univ. dr. protopop stavrofor Dumitru Stăniloae, Gh. I. Moisescu, Ștefan Lupșa, T.M. Popescu, pr. Olimp N. Căciulă, pr. I. Gagiu, pr. C. Nonea, T.N. Manolache, Gr. Spirea, pr. I.G. Coman, pr. Gr.T. Marcu și pe chiriarhii: Justinian Marina, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici, Justin Moisescu, Teoctist Arăpașu.

Unii, precum patriarhul Justinian, episcopii Teoctist Arăpașu și Justin Moisescu, precum și preoții Al. Ionescu și I. Florea (funcționari de la Arhiepiscopia Bucureștilor, din câte știm, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal) îi presau periodic pe episcopii uniți să apostazieze și să treacă la ortodoxie, propunându-le și diferite posturi bisericești ca răsplată, dar nici unul nu a cedat, preferând să moară în singurătate, lipsuri, boli și persecuții, iar Iuliu Hossu, cel care va supraviețui până în 1970 în detenție prin diferite mănăstiri ortodoxe, păzit de stareții de la Dragoslavele, Căldărușani (Gherasim Cristea, azi episcop de Râmnicu Vâlcea, exonerat în mod abuziv de CNSAS) și Curtea de Argeș, fiind declarat cardinal „in pectore” de Papa Paul al VI-lea pentru rezistența sa de martir, le-a spus de mai multe ori trimișilor în sutană ai Securității, așa cum îi spusese înainte și lui P. Groza atunci când acesta îi propusese să devină mitropolit ortodox de Iași în 1948: „credința noastră este viața noastră. Atunci cînd ni se va lua viața, atunci vom fi dezlegați de credința noastră”55.

Nici măcar astăzi ierarhia BOR nu a recunoscut cu sinceritate și căință toate abuzurile și crimele de care s-a făcut vinovată prin atitudinea sa anticreștină și antiumană, iar catolicismului românesc (de ambele rituri, dar mai ales greco-catolic) nici azi nu i se recunosc integral drepturile și nu i s-au făcut reparațiile cuvenite, nici de către BOR, nici de către statul român56.

O altă dovadă a colaborării dintre BOR și statul comunist o reprezintă canonizarea unor sfinți români, petrecută în anii 1950-1955, semn al „reconsiderării” anumitor personalități din trecut care constituiau un simbol național(ist), atunci când era confirmat sau generalizat cultul local al unor sfinți precum voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, dar mai ales „martirii” anticatolici și antihabsburgici (deci, antioccidentali, în transpunerea ideologiei epocii), agenți ai Rusiei și Serbiei, Sava Brancovici și Sofronie de la Cioara, care se opuseseră unirii cu Roma a ortodocșilor ardeleni57.

în același stil era ascuns adevărul despre situația bisericească din U.R.S.S., prezentată ca fiind cea mai bună și mai avantajoasă din lume, în care Biserica este permanent sprijinită și protejată, iar credincioșilor li se respectă pe deplin libertatea religioasă: „puterea sovietică nu numai că nu prigonește pe nimeni pentru mărturisirea credinței lui, dar din contră, prin Articolul 125 din Codul Penal, pedepsește cu 6 luni muncă forțată pe oricine tulbură sau împiedică săvârșirea unei slujbe religioase”58 (prevedere ce viza mai mult propaganda și prevenirea unor contestații civice la adresa ierarhiei colaboraționiste). De asemenea, patriarhul a susținut public articolul programatic, redactat probabil de arhimandritul Valerian Zaharia, în care se afirma: „clerul nostru are în față exemplul clerului ortodox din Uniunea Sovietică” și se susținea că „rolul Bisericii trebuie redus la sfera privată a rugăciunii și a credinței religioase”59.

Totodată, printre referințele teologilor ortodocși români un loc tot mai important este ocupat de autorii ruși revoluționari și de cei comuniști străini sau români (Herzen, Cernâșevski, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Molotov, Vâșinski, Gheorghiu-Dej, P. Groza, C.I. Parhon), cultul personalității fiind promovat atât față de Justinian cât și de patriarh însuși în raport cu prim-secretarul C.C. al P.M.R. și președintele CM al R.P.R., Gh. Gheorghiu-Dej, pe care-l numea în 1952 „iubitul conducător al poporului nostru”60.

Dar supremul cult era adus lui Stalin (noul Baal ori Moloh), adulat de întreaga ierarhie ortodoxă nu doar în timpul vieții, ci și după moartea lui, apogeul elogiilor fiind atins în momentul decesului său în martie 1953, ocazie cu care arhiereii BOR se grăbeau să-și reafirme adeziunea completă la politica P.C.U.S., U.R.S.S., P.M.R. și R.P.R., precum și totala supunere și imensa recunoștință față de aceste state și partide comuniste (mai ales față de liderii lor), ca și față de Biserica Ortodoxă Rusă: „Stalin a ridicat steagul celei mai sfinte lupte din câte s-au purtat vreodată în lume, lupta pentru apărarea Păcii […] Fără de margini a fost, îndeosebi, durerea slujitorilor și închinătorilor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu marea Biserică Ortodoxă Rusă. […] Cuvintele acestea ale înalt Prea Sfințitului nostru Patriarh Justinian subliniază realități vii pe care nici un om cinstit nu le poate contesta și pe care orice creștin ortodox, devotat Bisericii sale trebuie să le privească cu un sentiment de admirație și de îndreptățită recunoștință, pentru acela care le-a făcut cu putință. […] pilda Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a dovedit astăzi cea dintâi în îndeplinirea îndatoririlor pe care Hristos le-a statornicit Bisericii Sale, a fost rodnică pentru întreaga Ortodoxie. […] Toate aceste înfăptuiri de mare preț ale Bisericii Ortodoxe Ruse – înfăptuiri care-și răsfrâng roadele, sau constituie pilde demne de urmat pentru întreaga Ortodoxie – sunt consecințe directe ale libertății religioase înfăptuite și apărate cu strictețe în Statul Sovietic. […] Cine ar putea uita vreodată că cel ce a asigurat în fapt libertatea de conștiință – pentru toți cetățenii unui Stat de aproape 200 milioane de locuitori – a fost Guvernul Sovietic, cârmuit cu înțelepciune de I. V. Stalin? […] Pentru aceea Bisericile Ortodoxe de pretutindeni privesc cu recunoștință spre Statul Sovietic, în care au fost asigurate – pentru întâia oară – condițiile optime ale desfășurării lucrării sfinte a Bisericii, datorită libertății depline ce există acolo. De aceea, credincioșii, clericii și cârmuitorii Bisericilor Ortodoxe din lume, – ca și ai altor Culte religioase – și-au exprimat adânca lor durere și au luat parte la doliul popoarelor sovietice, al întregii lumi iubitoare de pace și al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu prilejul încetării din viață a lui I. V. Stalin. […] … ei vor păstra veșnic în inimile lor amintirea marelui Stalin și vor lupta cu și mai multă înflăcărare pentru triumful cauzei Păcii în lumea întreagă, îndeplinindu-și astfel una dintre cele mai sfinte îndatoriri ale credinței lor. […] [Biserica Ortodoxă Română – n.n.] va întări și va dezvolta fără încetare legăturile frățești cu Biserica Ortodoxă Rusă și va sprijini toate acțiunile menite să contribuie la propășirea Ortodoxiei. […] Biserica Ortodoxă Română nu va uita că exemplul Uniunii Sovietice a deschis calea largilor libertăți, – cale pe care merge astăzi și scumpa noastră Republicii Populare Române – și că pilda Bisericii Ortodoxe Ruse a arătat tuturor Bisericilor Ortodoxe drumul adevăratei împliniri a poruncilor Evangheliei, drumul pe care se poate dovedi lumii întregi că învățătura lui Hristos slujește vieții, nu morții, și că Creștinismul apără Pacea și osândește războiul. Mergând cu hotărâre pe acest drum, Biserica Ortodoxă Română este încredințată că slujește într-adevăr lui Hristos –, Domnul Păcii și al Vieții”61.

Justinian Marina a prezidat atunci, împreună cu rectorul Institutului Teologic Ortodox din București, arhiereul Teoctist Botoșăneanul (Arăpașu), adunarea de doliu de la această instituție, la care au participat 300 de preoți, profesori și studenți, rostind în fața lor printre alte elucubrații, platitudini și lozinci demne de un nomenclaturist și următoarele fraze: „I. V. Stalin a purtat cu vrednicie steagul Păcii”; „[…] gândurile îndurerate ale poporului nostru se întâlnesc cu gândurile sutelor de milioane de oameni, care, cu inimile și fețele îndoliate, îl însoțesc pe I. V. Stalin pe cea din urmă cale.”; „[…] luăm parte la durerea poporului nostru și a partizanilor păcii din lumea întreagă”; „Noi nu vom putea uita niciodată că de numele marelui Stalin se leagă viața liberă pe care o trăiește astăzi poporul nostru. Nu vom uita niciodată că fără jertfele eroice ale ostașilor lui Stalin, țara noastră n-ar fi putut zdrobi lanțurile robiei în care o încătușaseră fasciștii și n-am fi putut reîntregi Ardealul nostru drag; noi nu vom putea niciodată uita că Marea Uniune Sovietică, consolidată prin munca și înțelepciunea lui I. V. Stalin, este chezășia libertății și independenței Patriei noastre dragi, este chezășia păcii lumii întregi”; „[…] libertățile largi pe care le-au dobândit oamenii sovietici sub conducerea lui I. V. Stalin, s-au răsfrânt în egală măsură și asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, care abia în anii puterii sovietice a putut să-și împlinească fără nici o stânjenire lucrarea ei sfântă.”; „Biserica Ortodoxă Rusă … [a stat] în fruntea acțiunii de refacere a unității Ortodoxiei … [prin] readucerea la dreapta credință a celor 10 milioane de greco-catolici răpiți de Vatican, cu 350 de ani în urmă”; „[…] făgăduim că vom păstra veșnic în inimile noastre amintirea numelui și luptei eroice a lui I. V. Stalin pentru pacea și libertatea omenirii muncitoare.”; „Gloria marelui Stalin să rămână pururea vie între noi, iar amintirea și pomenirea lui să fie veșnică”62.

în pastoralele de Paști din 5 aprilie 1953, păstrând tradiția anilor anteriori și dorind parcă să confirme intenția comuniștilor de a-l venera practic pe defunctul Stalin, „eternizându-i memoria”, chiriarhii ortodocși au întețit elogierea dictatorului și au continuat să manipuleze credincioșii prin cunoscuta limbă de lemn a propagandei în favoarea regimului comunist și a „luptei pentru pace”.