– Cât de mult m-ai influențat Eminescule! – murmură el în barbă.

Își aduse aminte că a fost făcut pionier în urmă cu aproape jumătate de veac în fața statuii lui Eminescu din Ipotești. Drumul din Coșula lui natală la Ipotești a fost făcut într-un autobuz vechi, neîncălzit, pe o șosea plină de gropi și necurățată de zăpadă, iar pe dealul de la Cătămărești un cauciuc a explodat, mașina s-a oprit în șanț și copiii au mers până în Ipotești pe jos, ajungând înghețați la serbare. Picioarele i s-au udat și apoi i-au înghețat, iar învățătoarea, secretarul de partid și medicul comunei s-au străduit să-i încălzească pe el și pe ceilalți copii, întârziind festivitățile. 

Tot pe 15 ianuarie, 14 ani mai târziu, a fost făcut membru al partidului comunist în aceiași comună natală a marelui poet. Atunci pancarta de deasupra consiliului popular a fost smulsă de vânt și în cădere i-a julit urechea și umărul stâng. A revenit în același consiliu popular din Ipotești după 5 ani la o ședință a biroului județean de partid pentru a fi numit oficial viceprimar al comunei Copălău, ca să părăsească funcția tot într-o zi de 15 ianuarie, la scurt timp după evenimentele tulburi din decembrie 1989. Atunci s-a angajat la Judecătoria din Botoșani în speranța că va intra într-o lume nouă pe care să o slujească, dar și-a dat seama curând că în Judecătorie avea loc mai curând o batjocorire a ideii de dreptate, o siluire a ei. Sentințele erau date la ordin și favorizau fără nici o jenă pe foștii lui colegi din partidul comunist și pe susținătorii acestora. De multe ori a încercat să-și convingă șefii măcar să mimeze mai mult respectul legilor și al dreptății, dar sâcâielile lui începeau să fie privite ca o îndepărtare de vechii aliați.

– Te-a virusat și pe tine propaganda capitalistă anglo-americană! – îi spuneau vechii secretari de partid, iar el roșea rușinat.

– E de-al nostru, măi! – spunea câte unul privindu-l cum se fâstâcea jenat. Încă nu e pierdut, dar nu înțelege prea bine că justiția trebuie să slujească puterea patriotică, nu prostimea și dușmanii țării.

Iar el a continuat să execute cuminte ordinele primite până când, tot într-o zi de 15 ianuarie, mașina în care se afla a deraiat pe dealurile de lângă Târgu Neamț și s-a rostogolit câțiva zeci de metri, prinzându-i corpul între scaun și volan. Atunci a văzut o femeie apărând din senin lângă el, care l-a scos din mașină cu ușurință, ca pe un bagaj și i-a pansat rana de la picior. Lui i se părea că rana de la gât era mai gravă căci îl umpluse de sânge, dar ea l-a liniștit spunându-i:


– O să porți barbă și nu o să se mai vadă, dar o să ai multe drumuri de făcut în viață și trebuie să poți merge.


A terminat repede, l-a sărutat pe frunte, i-a făcut o cruce mare binecuvântându-l și a dispărut tocmai când sirena ambulanței se auzea foarte aproape. La spitalul de urgență doctorii au constatat că rănile erau superficiale, dar foarte bine curățate și pansate și l-au întrebat cine l-a îngrijit. El nu apucase nici măcar să mulțumească femeii care-l ajutase și nu știa cine este și cum o cheamă dar, ridicându-și privirea pe pereții camerei de gardă, a văzut icoana Maicii Domnului și a fost sigur că ea l-a vindecat. A fost atât de zguduit de această descoperire, că s-a ridicat de pe patul de spital ca un creștin convins. Atunci a îngenunchiat pentru prima oară în fața unei icoane și i-a promis Maicii Domnului că o va sluji până la sfârșitul zilelor lui și va merge oriunde-l va trimite ea. 

S-a întors la Judecătorie total schimbat și colegii i-au spus că avea un fel ciudat de a privi, o exaltare care-i lumina tot corpul și-l făcea să nu mai aibă frică de nimeni, intrând în birourile șefilor și cerându-le în mod expres să înceteze să mai facă rău oamenilor judecând strâmb. Enervat, unul din superiori i-a înscenat rapid o sustragere a unei sume mici de bani (1.000 lei, echivalentul a 10 ouă) și l-a arestat preventiv, în ideea că se va trezi la realitate și va reveni cel dinaintea accidentului. Dar credința în inima lui creștea cu asemenea intensitate că nu mai putea fi stăpânită, transformând închisoarea într-un loc de prozelitism, vorbindu-le celorlalți arestați de minunea petrecută cu el, devorând cărțile religioase aduse de preotul penitenciarului. Nu avea ochi pentru mizeriile și nedreptățile din celule, nu îl deranja aglomerația din camere și intra cu ajutorul rugăciunii inimii într-o stare de transă, în care vedea aievea întâmplările vieții lui și ale altora într-o altă perspectivă, în care toate se legau și o forță a binelui se lupta să răzbată și să pună bună rânduială.

Experiența juridică l-a ajutat să iasă din închisoare și să câștige procesul după aproape un an de judecată ajunsă până la Înalta Curte de Casație și Justiție. Dar nu s-a mai întors la Judecătorie pentru a-și relua funcția, ci s-a dus direct la mânăstirea Secu și a cerut să fie primit în rândul călugărilor. Starețul l-a luat sub aripa lui, i-a devenit duhovnic, iar el a devenit juristul mânăstirii. Acolo a început să scrie primele poezii creștine. Publicase și înainte două volume de poezii, dar i se păreau acum total lipsite de har deși încercase și atunci să-l imite pe Eminescu. În micuța lui chilie, marele poet i se revela ca un mistic profund pe care n-a reușit să-l înțeleagă deși l-a citit de nenumărate ori. În starea de exaltare, de nebunie pentru Hristos, prin care trec mulți în perioada de noviciat, a simțit că în sufletul lui se revarsă ceva din talentul lui Mihai Eminescu și a știut că nu trebuie să piardă acel dar. Scria cu o pasiune pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Volumul lui de versuri ”Lacrima lui Hristos” a cunoscut rapid gloria literară, obținând premiul Festivalului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” tot într-o zi de 15 ianuarie, iar vestea că un călugăr a primit cel mai mare premiu de poezie din țară a ajuns curând la urechile starețului Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă, care l-a luat pe lângă el și l-a îndemnat să scrie la revistele pe care le edita. Sub influența acelui cunoscut duhovnic, a ajuns să înțeleagă cu mare claritate în ce rătăcire anticreștină a trăit cât timp a fost activist comunist, cât de mult rău le-a făcut creștinilor prin funcțiile pe care le-a deținut și, mai presus de toate, a înțeles că are o datorie să repare nu doar răul făcut de el lumii, ci și răul făcut de ceilalți comuniști. A început o muncă uriașă de punere în valoare a celor prigoniți de socialismul ateist, de santificare a celor morți în închisorile comuniste, de scoatere la lumină a producțiilor literare creștine, ascunse de autorii lor și de urmașii acestora prin diverse sertare de teama represaliilor. În fruntea unei echipe de călugări de la Petru Vodă a început la Aiud să cerceteze gropile în care au fost aruncați deținuții morți în închisoare, descoperind sute de moaște, de trupuri neputrezite și schelete frumos mirositoare. Pentru că prima lui facultate absolvită era în domeniul construcțiilor, a fost pus de părintele Iustin Pârvu să construiască la Aiud Memorialul Martirilor Anticomuniști, iar apoi mânăstirea de la Cergăul Mic. Curând, faima celor două construcții ridicate de el a devenit națională, locuri de pelerinaj pentru mulți credincioși și subiecte de dezbateri aprinse în presă.

Toată această muncă făcută cu conștiinciozitate nu părea să-l împlinească, iar părintele Iustin Pârvu și-a dat seama că sufletul lui tânjește după altceva, mai înalt și mai profund. Așa că l-a trimis pe Athos la vechiul lui prieten Petroniu Tănase, starețul schitului Prodromu care, văzându-i înclinațiile literare, l-a pus să scrie despre viețile celor mai importanți călugări care s-au nevoit pe Muntele Sfânt. Munca de documentare, lungile interviuri cu cei care i-au cunoscut pe acei mari duhovnici, l-au scos pe părintele Vichentie din schit, mai întâi dormind câteva zile în câte-o chilie ridicată în vârf de munte, apoi în câte-o grotă scobită în stâncă, pe urmă rătăcind săptămâni îndelungate în căutarea unui pustnic cu har despre care auzea că are darul înainte-vederii, până când a ajuns să revină la schit doar în marile posturi pentru a se spovedi și împărtăși. Primind de la un pelerin un cort, o saltea gonflabilă și o pătură, se pornea prin pustia athonită atent la urmele de pe pietre, pentru a găsi ascunse printre stânci căsuțele unor pustnici, lângă care se aciua muncind alături de ei, participând la slujbe împreună și învățându-le încet-încet limba, mai întâi greaca, apoi rusa, bulgara, engleza și sârba. 

Vreme de câțiva ani a trăit ca un pustnic, muncind la bucătărie sau în atelierele unor chilii pentru a primi cele două mese zilnice. Iar atunci când sărăcia era prea mare și hrana era greu de obținut, picta câteva icoane și cobora în portul Daphne pentru a le vinde pelerinilor sau a le da la schimb pentru câteva pâini și portocale. 

Tot într-o zi de 15 ianuarie, pe când se afla în port, a văzut un bărbat cu 2-3 ani mai tânăr decât el, care privea neajutorat în jur și s-a dus spre el dăruindu-i una din icoane și întrebându-l unde vrea să meargă. I-a spus în rusă că-l cheamă Sașa și că a venit să-și găsească un duhovnic să se spovedească. Părintele Vichentie i-a popus să-i fie ghid și să meargă împreună să vadă câteva mânăstiri și schituri, să-i prezinte câțiva părinți despre care știa că sunt văzători în duh și căutați pentru vorbele pline de har pe care le spuneau. Sașa era tăcut și-i privea cu suspiciune pe mulți dintre călugării ce-i erau prezentați. Tot mergând pe la mânăstirea Pantelimon, la Vechiul Russikon și la Sfântul Ilie, părintele Vichentie îi vorbea cu însuflețire despre minunile petrecute în acele locuri, îi spunea întâmplările legate de fiecare icoană, de fiecare chilie, de fiecare altar și de marii sfinți ruși care au trecut pe-acolo. Nici Vichentie nu era de fel un om vorbăreț, ba chiar i se părea că pustnicindu-se atât de mult a uitat să vorbească, dar vedea că tăcerea lui Sașa se datorează unor grele taine care-i apăsau sufletul și vorbea neîncetat pentru a-l face să uite de sine, pentru a-l rupe de gândurile lui și a-i abate atenția spre minuni și lucruri mai înălțătoare. La schitul Sfânta Ana, unde el slujea împreună cu alți călugări români, basarabeni și greci, a trebuit să spovedească un pelerin venit special pentru el, iar Sașa l-a privit pe acesta din urmă cum se ridică tulburat, dar luminat și eliberat de povara păcatelor ținute-n suflet multă vreme, încât un imbold l-a împins să-i ceară părintelui Vichentie să-l spovedească și pe el, dar punându-l în gardă că va fi o spovedanie lungă și periculoasă, ce-i va schimba viața definitiv. 


A aflat astfel că îl cheamă Aleksandr Litvinenko și că a fost ofițer al serviciilor secrete ruse. Vreme de 8 ore i-a spus despre toate misiunile pe care le-a avut în KGB și FSB, despre grupurile de crimă organizată pe care aceste servicii le-au controlat și coordonat în Rusia și în multe alte țări, despre oligarhii, politicienii, jurnaliștii, oamenii de știință și activiștii civici pe care i-a promovat și protejat în toate statele lumii. Un puhoi de nume, de cifre, de date și de informații se revărsa parcă în capul călugărului într-o formă mai tulburătoare decât în orice roman de spionaj citit până atunci. Se chinuia să rețină cât mai multe și să facă legătura între întâmplările povestite, căci Sașa îl introdusese prin spovedania lui în epicentrul celor mai mari și mai ascunse jocuri ale geopoliticii mondiale. Își uitase atribuțiile de duhovnic și vedea parcă aievea toate mașinațiunile serviciilor secrete, înțelegea sensurile ascunse ale celor mai mari acțiuni politice de pe planetă și mai ales din Estul Europei. Evenimentele din ultimele decenii din România căpătau pentru el alt sens, iar Sașa i-a spus sute de nume ale personalităților române aflate în solda Rusiei. Parcă toată istoria țării lui a fost scrisă de niște păpușari cinici, iar el, asemeni tuturor celorlalți locuitori, a trăit cu pasiune un rol stupid, din care nu a putut ieși nici după ce s-a călugărit, căci toată renașterea creștină a fost programată la Kremlin de oameni care îl urau pe Hristos dar voiau să-l folosească în planurile lor de cucerire a lumii. Și i-a vorbit de noul păpușar-șef Vladimir Putin, de jafurile și crimele pe care le-a ordonat și despre pericolul pe care-l reprezintă pentru omenire acest individ. 

– Nu te întreb părinte dacă mă mai pot mântui după relele pe care le-am făcut. Mai degrabă te-am ales să mă ajuți să le repar, căci de ele oricât voi fugi nu voi putea scăpa. Am fugit în Londra, dar spionii ruși au venit după mine și chiar și aici pe Muntele Sfânt au trimis destui agenți. Soluția este să-i neutralizăm fără să-și dea seama, să le anulăm puterea de a face rău. Dacă le scoatem rușilor de sub control Athosul, România, Polonia și țările baltice, le-am scos toată Europa de Est din subordine. Pentru ideologii ruși cine controlează Europa de Est controlează întreaga lume și bătălia pe acest colț de lume se va accentua în perioada următoare. 

– Ce pot face eu, un călugăr sărac, fără bani și fără relații? 

– Îi poți deconspira ca agenți străini unul câte unul pe toți călugării spioni de aici. Apoi pe cei din țara ta și din țările din jur. Totul e să începi cu primii 3-4 oameni, că pe urmă lucrurile vor merge de la sine. 

Părintele nu i-a dat nici un canon, căci și-a dat seama că și-a luat singur unul mai mare decât putea duce un om obișnuit, dar nu l-a împărtășit decât după încă 3 zile de spovedit și de povestit, ca să poată înțelege mai bine cum poate opri pericolul rus ce se ivea amenințător la orizont. 

După ce Litvinenko a plecat spre Londra, Vichentie i-a cerut părintelui Petroniu Tănase de la schitul românesc Prodromu să-l spovedească și i-a spus cele relatate de spionul rus, știind că starețul era un anticomunist convins, un duhovnic respectat în tot muntele și cu putere de influență în rândul autorităților. Cu discreție și cu tact, acesta i-a alungat din Athos pe toți agenții ruși din mânăstirea Marea Lavră, trimițându-i sub porunca ascultării în diverse țări din Asia, America de Sud sau Africa pentru a propaga acolo credința ortodoxă. Cu sprijinul câtorva stareți din Sfânta Chinotită, a reușit să-i îndepărteze și pe alți călugări și pe falșii lor discipoli, iar pe unii să-i izoleze în chilii aflate departe de centrele de putere ale Athosului. Nu a fost o acțiune ușoară și chiar patriarhul Moscovei s-a plâns de hărțuirea la care sunt supuși călugării ruși, dar Vichentie a adus în locul lor tot ruși de la mânăstirea Solovetsky din arhipelagul aflat în nordul Rusiei, de la Sfântul Chiril din Belozersky de pe malul lacului Siverskoye, de la Lavra Sfântului Serghie de Radonej din Posad, de la Lavra Pecerska din Kiev, de la mânăstirea Sergheev de lângă Sankt Petersburg și de la alte mânăstiri rusești de mare faimă. 

La un an de la acea întâlnire a fost chemat la Londra să spovedească și alți ruși aflați acolo în exil. Pe 15 ianuarie 2006 l-a cunoscut pe Boris Berezovski, un miliardar rus, fost oficial guvernamental apropiat al președintelui Boris Elțin, deputat, matematician, inginer și academician, evreu botezat ortodox după ce a scăpat în mod miraculos dintr-un atentat pus la cale de cineva din serviciile secrete rusești subordonat vechiului lui adversar Vladimir Putin. Spovedania lui a fost mai scurtă, dar mai riguros organizată, despre generalii care l-au lovit și pe care i-a distrus sau cu care încă se confruntă, despre complicatele afaceri cu petrol, gaze, ciment, automobile, media și calculatoare. Faptul că unul din cei mai bogați oameni ai lumii l-a ales pe el, unul dintre cei mai săraci oameni de pe fața pământului, să-i fie duhovnic, îl umplea de mirare dar și de bucurie, căci vedea că renunțarea la lumea lui i-a deschis alte lumi mai complicate, mai dificil de înțeles, dar în care vedea că este util, oferind înțelegere și iertarea de păcate.

Rușii și ucrainienii care gravitau în jurul miliardarului s-au spovedit și ei la părintele Vichentie, iar faima călugărului athonit anticomunist s-a răspândit cu repeziciune în lumea londoneză, mai ales după ce Boris Berezovski i-a publicat în limba engleză o antologie de poezii. Vreme de două luni a fost asaltat continuu de curioși veniți să vadă cum arată un pustnic din Sfântul Munte, de oameni dornici să se spovedească pentru prima oară în viață. După ce tabloidul britanic The Sun i-a făcut o scurtă prezentare, iar BBC Two a prezentat un reportaj despre ascetul athonit poliglot, poet, jurist, inginer constructor și teolog, care trăiește de mulți ani fără bani împărtășind deopotrivă miliardari și sărăntoci, ce a convertit la ortodoxie sute de creștini anglicani și adună la slujbe atât de mulți de credincioși încât nu au loc nu doar în biserică, dar nici măcar pe străduțele din jurul ei, călugărul Vichentie a fost nevoit să părăsească Londra în fața avalanșei de curioși. A revenit însă la câteva luni, când Aleksandr Litvinenko l-a anunțat că a fost iradiat și că nu crede că va scăpa cu viață din acel atentat. Moartea celebrului spion a înrăutățit relațiile dintre Regatul Unit și Rusia, iar Vichentie a fost anchetat de serviciile secrete engleze și filat o vreme datorită refuzului de a spune informații aflate sub pecetea tainei spovedaniei. 

S-a retras din nou în pustia athonită de la Sfânta Ana, dar sufletul îi era tulburat de evenimentele prin care trecuse și de lucrurile pe care le aflase. Oamenii lui Berezovski l-au mai căutat de câteva ori și l-au rugat să-i sprijine, devenind duhovnicul lui Victor Iușcenko și Ruslana Lijiciko în Kiev, Anatoli Ciubais și Boris Nemțov în Moscova. Călătorea dintr-un loc în altul, ascultând secretele unor mari oameni ai lumii. Simțea că Estul Europei a început să fiarbă, că centrele de putere se întăresc pentru a ataca și a cuceri noi spații și resurse, că formațiuni atee, islamice, mafiote, se adună pentru a da un asalt valorilor creștine ale bătrânului continent și că el are o misiune grea: să țină piept acestui asalt. De multe ori își reproșa că a devenit un călugăr vagabond, folosit de serviciile secrete în bătălii murdare și își dorea să se oprească, să se retragă la schitul lui din Sfântul Munte, dar de fiecare dată își aducea aminte de miracolul salvării lui de către Maica Domnului și de vorbele spuse atunci, că va călători mult. 


– Poate ăsta este destinul meu – își zicea adeseori – să colind lumea și să-i fac pe mai marii țărilor să nu uite de Hristos. Nu mai sunt un călugăr de mânăstire, ci un călugăr al palatelor puterii. 


De multe ori le spunea românilor pe care-i întâlnea că președintele Traian Băsescu este un fals democrat, că s-a înconjurat de o mafie securistă de sorginte rusească, că în România nu există partide creștine ci doar ramuri ale aceluiași partid comunist. Dar puțini îl luau în serios căci unii voiau să creadă că există formațiuni anticomuniste, iar alții nu voiau ca oamenii Bisericii să abordeze chestiuni politice. Nu mică le-a fost mirarea celor care-l cunoșteau când au văzut că se implică în bătălia politică din vara anului 2012 de partea președintelui Băsescu.

– E un asalt împotriva lui Hristos, nu al unui președinte, le spunea el tuturor. Priviți cu atenție cine se află în spatele celor care vor să-l dărâme pe Băsescu. E un asalt al Rusiei împotriva României, sprijinită de forțe islamice, care vor să distrugă Europa creștină. Aici nu e doar o bătălie între două forțe românești. Profitând de acest război s-a pornit un alt război nevăzut. Nu doar că statele s-au pus în mișcare interesate în slăbirea României, dar și sus în cer au început să se miște duhurile necurate pentru a-l alunga pe Hristos din Europa. 

Văzând că nici măcar cei din partidul prezidențial nu se mobilizează și-și acceptă înfrângerea fără să fi făcut măcar o rezistență formală, părintele Vichentie a pornit spre Berlin hotărât s-o convingă pe cancelara Angela Merkel să se opună asaltului antihristic de la București. Cu sprijinul oamenilor importanți pe care ajunsese să-i cunoască, ușile Cancelariei Germaniei i s-au deschis, doamna Merkel l-a ascultat cu interes și nu doar că l-a crezut dar, ca adevărată fiică de preot, a simțit că este datoare să oprească lovitura de stat socialistă. De față cu el l-a sunat pe președintele SUA Barack Obama și i-a cerut să-și asume public sprijinirea lui Traian Băsescu și apoi a ieșit în conferință de presă alături de părintele Vichentie denunțând atacul asupra statului de drept de la București. I-a cerut telefonic președintelui român să saboteze referendumul de suspendare și să organizeze rezistența prin boicotarea participării la vot. Victoria împotriva comuniștilor români era fragilă, președintele și cei din anturajul lui erau corupți și urâți de populație și un lider creștin încă nu se făcuse remarcat. Cu ajutorul unui sociolog, Vichentie l-a identificat pe primarul orașului Sibiu, neamțul Klaus Iohannis, ca un potențial președinte puternic și a început să vorbească despre promovarea lui în toate mediile internaționale.

Asasinarea lui Boris Berezovski în martie 2013 l-a făcut pe Vichentie să se retragă în chilia lui athonită. Frica începuse să pună stăpânire pe el. Doi din fii lui duhovnicești au murit în condiții suspecte și se temea că vor urma și alții în acest război al lumilor. Moartea starețului Petroniu Tănase cu doi ani înainte îl răvășise mai mult decât voia să recunoască. Nu reușea să găsească un alt preot la care să se spovedească și care să-l înțeleagă, să-l îndrume, să-l sprijine. Mulți călugări priveau cu suspiciune lungile lui ieșiri în afara muntelui. Pentru ei un călugăr este însurat cu mânăstirea și prin tunderea în monahism a făcut legământul despărțirii de lume. Agățarea lui Vichentie de lume li se părea o îndepărtare de canoanele ortodoxe, iar sprijinul pe care i-l arătau fățiș unii stareți și mari pustnici fără nici o explicație, li se părea unora ceva ocult. Pentru mulți călugări el era cel care le-a cerut să boicoteze vizita pe Athos a patriarhului Kiril al Moscovei și al întregii Rusii, lucru care nu li se părea în ordine, căci unii visau la o armonie a tuturor ortodocșilor și nu agreau facțiuni naționaliste printre creștinii de rit oriental. 

Ar fi vrut să se ascundă, să se topească în masa călugărilor anonimi ai Muntelui și de multe ori încerca acest lucru, dar diverși oameni veneau să-l caute și trebuia să iasă la lumină și să pornească din nou la drum. Acea vânzoleală crescândă de pelerini pe Athos din ultimul deceniu îi era atribuită lui Vichentie în mare măsură și mulți se plângeau că Muntelui Sfânt i-a dispărut liniștea tradițională, atât de necesară pentru a ajunge la trăiri mistice înalte.

La sfârșitul lunii decembrie 2013 părintele se porni spre Kiev pentru a petrece sărbătoarea Crăciunului alături de fii lui duhovnicești de acolo, sperând să se întoarcă repede la chilia lui athonită de la Sfânta Ana. Ajuns în capitala Ucrainei a văzut mulțimi de tineri scandând împotriva președintelui filorus în piața Maidan. Mitingul prelungit i-a adus aminte de Piața Universității din București, de modul în care a fost distrusă acea mișcare, de umilințele la care au fost supuși liderii ei și de refuzul Bisericii Ortodoxe de a se implica în susținerea revendicărilor lor democratice. Și în Kiev – la fel ca aproape un sfert de veac în urmă în București – ierarhii bisericilor ortodoxe susțineau fățiș politica președintelui, acuzându-i pe manifestanți că sunt manipulați de dușmanii occidentali sau spunând că se țin departe de jocurile politice. Doar greco-catolicii hotărâse să fie alături de popor, lăsând deschise bisericile 24 de ore din 24, oferind adăpost și mese calde și celebrând Sfânta Liturghie în mijlocul protestanților aflați în piața Maidan. Părintele Vichentie a ridicat și el într-un cort o capelă ortodoxă cu altar, crucifix și icoane, spunându-le manifestanților că slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să asculte cu atenție vocile oamenilor aflați în grija lor duhovnicească.

– Dacă preoții ortodocși refuză să fie alături de voi, înseamnă că nu înțeleg esența creștinismului – spunea el la microfon, iar vocea lui puternică se auzea în toată piața. Dumnezeu este întotdeauna alături de cei care luptă pentru dreptate. Prin acțiunea voastră recreștinați Ucraina și arătați lumii că valorile europene care au fundamente creștine nu au pălit în inima voastră oricât s-au luptat pentru acest lucru ateii aflați la putere în ultimul secol. 

Vestea că în mijlocul protestanților din Maidan a venit un călugăr tocmai de la Athos s-a răspândit cu iuțeală și mai mulți preoți și călugări s-au alăturat lui. În jurul lui s-au strâns și catolici, greco-catolici, ortodocși de rit vechi sau nou, aparținând patriarhiei de la Moscova sau Kiev. Solidarizarea unor reprezentați din toate bisericile creștine și slujbele ținute împreună într-o armonie nemaiîntâlnită până atunci au dat un nou suflu mișcărilor protestatare din piață. Oameni din diverse localități din Ucraina, dar și din alte țări veneau să participe la manifestațiile antiprezidențiale, iar în multe orașe piețele centrale au început să fie ocupate de demonstranți. 

Trei ofițeri din forțele speciale Berkut l-au atacat într-o noapte pe Vichentie în cortul în care dormea în piață, dar țipetele lui i-au trezit pe manifestanți, care au reușit să-l salveze. A doua zi cortul lui a fost ținta unor rafale cu gloanțe de pe clădirile învecinate, rănind doi călugări de la mânăstirea Sfântul Iona care slujeau alături de el. Înțelegând că asaltul asupra manifestanților este iminent, primarul Kievului Vitali Kliciko – fiul lui duhovnicesc, un cunoscut boxer devenit lider al manifestanților – l-a scos în secret din piață, iar un om de-al lui de încredere l-a condus sute de kilometri până la granița cu România. 

Participând mai bine de două săptămâni la manifestațiile anticomuniste și antirusești din Kiev, Vichentie a înțeles cu mai multă claritate că Vladimir Putin are un plan de recucerire a țărilor din Estul Europei și că se bazează foarte mult pe sprijinul bisericilor ortodoxe. Trebuia să-i convingă pe mitropoliții români să oprească sprijinul electoral acordat comuniștilor și știa că era ceva foarte greu de făcut, căci comuniștii se arătaseră foarte prietenoși față de Biserică în ultimii ani finanțându-i toate proiectele.


Se opri mai întâi la Festivalul de poezie ”Mihai Eminescu” din Botoșani pentru a-și saluta vechii prieteni scriitori și pentru a-i anunța despre iminenta lansare a cărții ”Ctitorii și așezăminte românești la Sfântul Munte Athos”. Manuscrisul ei a fost citit și primit cu bucurie de mulți scriitori prezenți. Unii au vrut să ciocnească un pahar de vin pentru această carte ce urma să aibă un succes garantat. Cele trei zile ale Festivalului l-au deconectat și a trăit într-o petrecere cum n-a mai cunoscut de multă vreme. Timp de un sfert de veac n-a băut niciodată mai mult de jumătate de pahar de vin, dar acum băuse în fiecare seară câte 3-4 pahare. Tot povestind despre minunile athonite, despre întâmplările din Ucraina, despre oamenii lângă care a stat, a uitat măsura băuturii, iar gerul de afară parcă-l îndemna să mai bea. Pentru prima dată de când s-a călugărit a lipsit de la Sfânta Liturghie de duminică. Dimineață s-a trezit cu capul greu, mahmur și cu un puternic sentiment de vinovăție. 


A plecat din Botoșani spre Iași pentru a ajunge la mitropolie. Căra cu el câteva sticle de vin athonit de împărtășanie și icoane pictate de prietenii lui care reproduceau marile icoane făcătoare de minuni ale Muntelui. La statuia lui Eminescu s-a oprit să-și tragă sufletul. Gerul de-afară îl trezise definitiv și-i alungase mahmureala, dar parcă nu-și găsea cuvintele pentru discuțiile pe care urma să le aibă cu superiorii Bisericii. Ceva în interiorul lui îi spunea să se-ntoarcă din drum și să meargă mai târziu, când se va simți pregătit, dar niciodată nu a dat înapoi chiar și când s-a dus la întâlniri mai grele, așa că s-a ridicat de pe soclul statuii marelui poet și s-a pornit la drum. Traversând strada în fugă a alunecat pe gheață, bagajul din mână i-a căzut peste picior lovindu-l și pierzându-și echilibrul s-a prăvălit cu toată greutatea peste piciorul accidentat. A auzit osul cum s-a rupt și nu s-a mai putut ridica de jos. S-a târât până pe trotuar, trăgând după el sacoșa cu vin și icoane. Un trecător s-a grăbit să-l ajute să se ridice și înțelegând că nu poate, a sunat la Salvare. Observând cu câtă grijă își verifică sticlele de vin, a bănuit că e un călugăr beat și asta le-a spus medicilor de pe ambulanță. Mirosind a vin de la băutura din seara precedentă, dar și de la sticla ce i s-a vărsat pe haină în cădere, medicii s-au convins că au de-a face cu un călugăr beat și au anunțat prin stație că vin cu un individ care a batjocorit haina monahală. Doctorul de gardă a chemat un jurnalist de la presa locală să vadă ciudatul personaj. Asistenta s-a grăbit să-i smulgă sticlele de vin din sacosă să le verse la chiuvetă.

– Nu faceți asta, o ruga el insistent. E vin de împărtășanie.

– Ești beat tataie, ce vin de împărtășanie – l-a luat femeia la rost, trăgând și mai vârtos să-i smulgă sacoșa din mâini. 

Părintele Vichentie a început să se agite, să țipe, iar strigătele lui erau însoțite de strigătele personalului medical la adresa lui, iar de la strigăte au trecut la agresiuni, încercând să-l imobilizeze cu forța. În camera de gardă era o vânzoleală și un asurzitor cor de înjurături și vulgarități, iar ziaristul aflat acolo a scris ulterior că toate îi aparțin călugărului beat. Adormit imediat în urma unei injecții, a fost dus în sala de operații, unde piciorul i-a fost pus rapid în ghips.

Când s-a trezit, infirmiera i-a pus în brațe un teanc de ziare care relatau pățania lui. Televiziunile și posturile de radio transmiteau cazul călugărului beat la fiecare jurnal de știri într-un mod eronat. ”Bărbatul care se recomandă drept călugărul Vichentie”, ”bețivul îmbrăcat în veșminte de călugăr”, ”un călugăr mort de beat s-a dat în spectacol la Urgențe”, ”un pseudo-călugăr beat turtă a pus pe jar cadrele medicale de la Urgențe”, ”a început să se certe cu asistenta care încerca să-i ia sticla de vin din mână”, ”în ciuda durerii bărbatul a ținut aproape sticla de vin, pe care a «salvat-o» atunci când a căzut pe gheață”, ”ispita a fost mai puternică decât rugăciunile”, ”băutura l-a făcut să uite de Dumnezeu”, ”a uitat de credință și, preț de câteva ore, s-a desfătat cu licori bahice în cantități care l-au făcut să nu mai știe cine e”, ”a înjurat pe toată lumea”, ”a început să-i înjure pe asistenți și pe medici ca la ușa cortului neținând cont de straiele duhovnicești sau de legământul de mânăstire”, ”în timp ce încerca să se schimbe în pijamale pentru a putea fi internat, călugărul a lăsat sticla pe podea. În acel moment o asistentă i-a luat sticla și a vărsat-o, moment în care bărbatul a început să înjure din nou”.

Ca om care lucrase o vreme în presă, atent mânuitor al cuvintelor, Vichentie a înțeles imediat că eticheta ”călugărul beat” s-a lipit puternic de el și nu va putea să o dea jos cu ușurință. I-a chemat pe jurnaliști la spital să le explice varianta lui, dar nici unul nu a vrut să vină, căci știrea lor făcuse rating și nu doreau să o dezmintă. Mai târziu, când s-a externat, s-a dus personal la redacțiile ziarelor și posturilor de tadio și tv pentru a obține un drept la replică, dar nici un jurnalist nu i l-a acordat, deși unii au recunoscut că au scris ceea ce le-a spus asistenta, fără să verifice personal și fără să-i ceară și opinia lui. 

Operația de la picior – făcută fără aprobarea lui – a fost realizată în bătaie de joc, osul fiind sudat prost, producându-i dureri la fiecare pas așezat pe podea. Ar fi necesitat câteva săptămâni de spitalizare, dar a fost externat rapid pentru că nu avea asigurarea medicală plătită în România, ci în Grecia. Târându-și cu greu piciorul în ghips, Vichentie s-a dus la mitropolie pentru a explica accidentul și a cere sprijin pentru repararea prejudiciului de imagine adus Bisericii. Discuțiile despre implicarea în politică alături de comuniști a vrut să le lase pentru altă dată, dar cei de-acolo l-au luat în primire cu o vehemență neașteptată.

– Ai făcut de rușine Biserica! – i-a reproșat unul.

– Ai batjocorit rasa monahală! – i-a spus altul cu dispreț.

– Așa v-a învățat Iustin Pârvu: să fiți legionari și să vă îmbătați ca porcii. Rămâne să mai faceți și crime ca să fie completă spălarea pe creier!

A înțeles cu amărăciune că scandalul iscat de el în presă a fost pretextul pentru destructurarea ”cuiburilor de legionari” de la cele 20 de mânăstiri ctitorite de Iustin Pârvu în toată țara. Și-a dat seama nu doar că nu va găsi sprijin în Biserica pe care o slujise cu toată ființa lui, ci și că numele lui a fost dat în consemn la mânăstiri să fie refuzat în cazul în care va bate la ușa lor pentru sprijin. 

La ieșirea de la mitropolie picioarele au început să-i tremure; i se părea că toate lumile se întorc împotriva lui cu ură și dispreț. Se așeză pe o bancă din apropiere. Ar fi vrut să-și sune cunoscuții, dar pierduse telefonul mobil în căderea pe gheață și nu mai avea datele de contact salvate altundeva. Editura ce urma să-i tipărească noua carte a anulat contractul de editare în urma scandalului din presă. Prietenii scriitori îi întorceau spatele jenați. Rămăsese fără nici un ban, fără adăpost, fără haine de schimb, fără prieteni, fără nici un sprijin. Dormea la un azil de bătrâni, iar ziua căuta pe internet la biblioteca publică să dea de urma unor oameni binevoitori la care apelase în trecut. A început să cerșească pentru a strânge bani să ajungă pe Athos, dar sunându-și vechii colegi de la Sfânta Ana a aflat că i s-a interzis accesul pe Sfântul Munte, iar chilia i-a fost dată altui călugăr. A plecat în București dar norocul nu i-a surâs nici acolo. Ar fi vrut să se angajeze într-un post cât de mic, dar care să-i permită să-și plătească o cazare, mesele zilnice și tratamentele medicale, dar nimeni nu îl angaja: fie era prea calificat cu trei facultăți și un master absolvite, fie îl respingeau când îl vedeau în haina monahală, fie citeau pe internet despre scandalul în care fusese implicat. În fiecare zi bătea la ușa a 4-5 instituții care anunțau că fac angajări, dar mereu era refuzat sub un pretext oarecare. Se culca de multe ori flămând, căci cantinele pentru săraci erau închise seara. 


A găsit într-un târziu de lucru ca profesor suplinitor de limba engleză într-un sat din județul Constanța, dar renumele de ”călugărul beat” l-a ajuns curând din urmă și acolo. La ieșirea din biserică unii copii aruncau după el cu pietre, îl întrebau dacă merge șchiopătând pentru că e beat. Gura lumii în sat era mai puternică decât la oraș, iar directorului școlii începuse să-i pară rău că l-a angajat, din cauza reacțiilor pe care le stârnea. 

Încet-încet, prin rugăciune, șocul căderii a început să fie atenuat. Oamenii au văzut că nu este bețiv și au au fost dispuși să-i asculte explicațiile. Când încrederea a început să se consolideze, le-a vorbit despre răul pe care îl pregătește Rusia pentru România și despre obligația pe care o are de a-l opri. Văzuse la televizor masacrul din piața Maidan, ocuparea Crimeei, luptele din vestul Ucrainei, iar aceste fapte produceau îngrijorare tuturor locuitorilor comunei. Au început să strângă bani pentru a-i plăti deplasările pe la diverse episcopii pentru a-i convinge pe înalții ierarhi să se desolidarizeze public de comuniști. 

Alegerile pentru președinția României se apropiau și Vichentie era conștient de miza lor pentru estul Europei. Vedea sondajele în care candidatul comuniștilor era favorit, dar știa că ele sunt false, publicate pentru a induce o altă opinie și a face posibilă fraudarea alegerilor, așa cum se întâmplase în trecut la noi și în multe țări din jur. I-a convins pe liderii partidelor care-l susțineau pe Klaus Iohannis să facă eforturi pentru securizarea voturilor. La propunerea lui a fost elaborat un soft care identifica voturile multiple și toți delegații au fost obligați să trimită codul numeric personal al celor care votau pe liste suplimentare. Cu ajutorul acestui soft au fost identificate mii de voturi multiple, iar multe alte zeci sau sute de mii de persoane au fost împiedicate să voteze de mai multe ori. 

Călătorind mult în toată Europa a înțeles că democrația presupune participarea masivă la alegeri și s-a hotărât să-i aducă la urne pe cât mai mulți români. Reușise să ia legătura cu mulți din discipolii lui Iustin Pârvu ce erau risipiți prin toate județele țării. I-a rugat să îi trimită datele de contact – telefoane, adrese de email – ale românilor plecați la muncă în Occident ce aveau domiciliul în localitățile din jurul mânăstirilor lor. În câteva săptămâni a strâns informații despre aproape jumătate de milion de oameni. Toți au fost sunați de respectivii călugări și rugați să facă efortul să se ducă la vot pentru a salva democrația în România, să nu lase toată puterea în mâinile unui singur om și să sune în țară doi cunoscuți care nu vor să voteze, cerându-le să meargă la urne. Au fost rugați să le dea datele de contact ale celor doi cunoscuți, care au fost apoi și ei sunați de călugări, ce le-a spus că sunt responsabili în fața lui Dumnezeu dacă lasă țara pe mâna comuniștilor. Vichentie centraliza răspunsurile în cămăruța lui din comuna constănțeană și căuta noi persoane care să se implice benevol în campanie. În săptămâna dinaintea turului doi al alegerilor prezidențiale sute de călugări și mireni au sunat la telefon mai mult de două milioane de persoane din țară și din străinătate. În ziua alegerilor i-a rugat pe toți preoții cunoscuți să accentueze în pilda bunului samaritean din pericopa evanghelică duminicală modul în care Dumnezeu ne salvează cu ajutorul unor străini de neam și religie, cum ne-a ridicat pe noi ca neam cu ajutorul regilor germani și a altor cărturari străini. 

Sunând un sociolog pentru a afla rezultatele exit-poll-urilor la ora 12 și aflând că balanța înclină în favoarea lui Iohannis, nu s-a putut abține și le-a spus vestea enoriașilor aflați la Sfânta Liturghie.

– Ai fost învins Putine! – tuna el din amvon. Ai crezut că poți păcăli neamul românesc cu aparatul tău propagandistic. Cu toată forța pe care o ai nu poți învinge credința adevărată în Dumnezeu cel Viu.

Vestea că Vichentie s-a implicat în câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis a ajuns pe muntele Athos la mulți stareți și călugări. Sfânta Chinotită a hotărât să-i ridice interdicția de intrare pe munte și să-i redea chilia spre folosință. 

– E nevoie de sprijinul tuturor călugărilor și preoților noștri pentru a pune stavilă războiului ce stă să vină peste Europa – le-a spus el stareților adunați în Parlamentul athonit din Kareia. Războiul este un eșec al evanghelizării. Gândiți-vă că ortodocșii sunt atacați de alți ortodocși, de oameni care împărtășesc același botez! E vina noastră că nu i-am făcut să-l trăiască pe Hristos în inima lor. Toată suflarea ortodoxă privește spre Athos ca spre cel mai înalt reper al credinței. Trebuie să spuneți tuturor bisericilor că stă în puterea lor să oprească războiul; să arunce anatema asupra lui Putin și a celor care atacă alte state și popoare ortodoxe; să-i acuze de război fratricid; să iasă cu icoana lui Hristos în fața atacatorilor așa cum au făcut în piața Maidan, căci în fața acestui gest și președintele Ianukovici s-a declarat învins. Nu mai puteți să lăsați bisericile să se ascundă sub masca neutralității politice – aici Hristos e atacat și vor răspunde în fața Lui pentru lașitate și abandonarea fiilor lor duhovnicești. 

Bruno Ștefan
13 martie 2015

Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.