|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 71 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Dan Culcer despre antologia „Poeți maghiari din Transilvania” Scris la Thursday, August 24 @ 14:09:20 CEST de catre asymetria |
In întîmpinarea unei cărți necesare realizată de poetul Kocsis FranciskoLa ce bun o antologie românească de lirica maghiară din Ardeal? În aceste vremuri de uniformizare, globalizare, comercializare, fără zare, efortul unui poet cu nume unguresc (sau poate slovac!), bilingv, dar scriind în română, de a construi imaginea unei poezii „marginale” și „minoritare” are oare vreun sens, un scop, poate fi el apreciat altfel decît un soi de provocare? Adresată cui? Când cartea de literatură originală nouă se difuzeaza mai ales prin Internet, cînd editurile din România scot volumele de poezie în tiraje simbolice, cînd, dacă nu îi refuză brutal, mulți editori cer bani autorilor pentru a-i publica, nu și difuza, ce rost poate avea o astfel de antologie? Marii cititorii de literatură români ai anilor 80, adevărații și obsedații, au îmbătrînit, sunt pensionari, cu pensii de mizerie adesea. Și oricum erau interesați mai degrabă de literatura aluzivă română prin care se defulau neputințele și lașitățile de obște, decît de o literatură despre care aveau informații superficiale sau nici nu știau că există, după ce fuseseră intoxicați la școală, prin anii 50-60, cu texte nu doar de Dan Deșliu sau Maria Banuș sau ci și de Nagy István sau nu știu ce poet realist-socialist uitat pînă și de ai săi. Puțini români școliți după 1944 știau limba maghiară, ca să poată aprecia în original, la publicare dintâi, poezia aici antologată. De vorbeau această limbă, adesea disprețuită tîmp de cei ce nu o cunoșteau, cunoștiințele erau orale, nici o informație culturală serioasă nu era difuzată spre publicul tînăr, decît pentru a ilustra alinierea minoritarilor la principiile primitiv formulate ale dogmei realismului-socialist, aspecte ale acculturației la care erau supuși. De aceea tenacitatea traducătorului este demnă de respect. Se va vedea la lectură, sper, că nu e vorba doar de tenacitate ci și de un interes superior pentru lirică, de talentul unei echivalări creatoare și exacte. „Notă informativă” pe marginea unei antologii Literatura maghiară din Ardeal funcționa deja înainte și a fucnționat mai ales după război pe baza aceleiași complicități dintre autor și cititor, care se instaurase, în vremea comunismului, prin relația dintre literatura română și publicul său, ca sisteme aluzive de critică socială, completate în cazul maghiar, cu specificul solidarității comunitare, etnice, ca metodă de strîngere a rîndurilor, de rezistență la ceea ce, mai ales scriitorii și intelectualii, minoritarii resimțeau ca pericol : degradarea identității, asimilarea de către majoritatea românească, susținută de un regim politic naționalist și represiv. Supusă aceluiaș control social și politic ca și literatura românilor, creația ungurilor era suspectată de poliția politică, care se naționalizase în parte după 1968, și de difuzarea unor mesaje iredente, în combinație explozivă cu cele de critică socială. Cenzura funcționa apăsat. Cu toate acestea o anumită literatură a rezistenței naționale maghiare a putut fi editată în România dintre 1968 și 1989, poezia fiind și ea parte a acestui complicat joc de aluzii și iluzii. E însă inutil să idealizăm, așa cum s-a practicat în propaganda comunistă, relațiile țărilor frățești după 1945, în spiritul solidarit&ții explotaților de totdeauna, pentru a dovedi că ungurii și românii săraci au luptat împreună împotriva exploatării celor bogați. Iredentismul maghiar ardelean nu este doar o invenție a suspicioșilor securiști. Manualele școlare vechi și cărțile păstrate în bibliotecile personale, cu riscuri, au menținut trează conștiința etnică și mitologia identitară. Prietenii mei unguri știau mai multă istorie decît prietenii mei români. Memoria lor comunitară funcționa. De neuitat sunt pentru mine lungile discuții politice și istorice cu scriitorii Várri Atilla sau Eltető József, vecin de palier la un moment dat. Emigrațiile maghiare de după 1945 sau de după 1956 au menținut contacte cu lumea intelectuală ardeleană. Un colaboraționist ca Hajdu Gyözö, redactorul șef al revistei Igaz Szó, cu un frate emigrat în Elveția, era totuși trimis de C. C. al P. C. R. „să influențeze” emigrația maghiară din Statele Unite, pentru a-i reduce virulența anti-ceaușistă (sau anti-română?). Dar nimeni nu știe ce mesaje transmitea. Tot el păstra în redacție și proteja (poate ca să-l poată mai bine controla?) un poet ca Székely János, deloc comod politicește, supravegheat de Securitate. O perdea fumigenă și chestiunile pendinte niciodată discutate pînă la capăt au împiedicat constituirea unor relații culturale interne și transfrontaliere normale și a dus la suspectarea oricărui gest de contact. Din ambele părți. Prietenii mei unguri de la Budapesta mi-au comunicat, atunci sau mai tîrziu, că securitatea maghiară se interesa de mine, cerîndu-le declarații atunci cînd, beneficiar al unor burse de traducător, mă găseam la Budapesta și mă întîlneam cu ei. Corespondența mea cu acești prieteni era citită de Securitatea română. E probabil că și scrisorile prietenilor mei se află, în dosarele lor din arhivele Securității maghiare, alături de răspunsurile mele, așa cum se află în dosarul meu de urmărire informativă, deschis în 1982, dosar a cărui copie de peste 900 de pagini, totuși mai mult ca sigur epurată, am reușit să o obțin după ani de demersuri insistente. Spun epurată fiindcă, știind că vizitele la Ambasade erau raportate și consemnate la dosar, nu am găsit nici o urmă a vizitei mele la Ambasada Ungariei din București unde depusesem o scrisoare de protest adresată direct lui Kádar János. Traversasem de cîteva ori teritoriul Ungariei recuperînd cărțile pe care mi le trimiteam de la Paris la Gara de Vest (Nyugati Pálya Udvar) din Budapesta, ca bagaj însoțitor pentru a le transfera apoi la Gara de Est, de unde plecam spre România. Pînă cînd mi s-a-nfundat. În 1978 vameșii unguri, pînă atunci indiferenți la conținutul cultural al bagajelor mele, mi-au confiscat cărțile românești din literatura exilului pe care eu încercam să le trec pe la ei pentru a le introduce în România. Am protestat discret dar pe loc, am cerut ajutorul Uniunii scriitorilor maghiari, fără folos. Nu voiam însă ca securitate română să afle despre carțile reținute în Ungaria. Protestul meu apela atunci și mai apoi în memoriul adresat prin Ambasadă lui Kádar János, la argumentul „democrației” (!?) maghiare, garantă a dreptului la informare. La un an de la predarea memoriului, un funcționar al Consulatului ungar din Cluj m-a vizitat la domiciliul meu din Tîrgu Mureș, pe strada Ciucaș, pentru a-mi comunica că pot dispune de cărțile mele, cu condiția să le ridic de la depozitul Bibliotecii centrale de stat, „Szécsenyi István” din Budapesta. Transpiratul emisar căutase o zi întreagă să scape de filatorii români, fără să reușească, fiindcă a doua zi dimineața eram convocat la redacție de colonelul de securitate Grama și mi se cerea să explic ce voia persoana care mă vizitase. Pregătisem un răspuns plauzibil, am afirmat că nu-i cunosc numele și statutul. Să mă fi crezut colonelul Nicolae Grama că mi s-a transmis doar o carte cu dedicație de la prietenul meu clujean, poetul Kányádi Sándor? Poate anumite note se află în alte dosare, de pildă cel al lui Kányádi Sándor. Sau dosarul meu a fost epurat de niscaiva documente? De ce? Cum multe alte note de filatură se găsesc la dosar, sunt mirat că tocmai urmele acestui eveniment lipsesc. Cu atît mai mult cu cît vama de graniță (ce ținea de Vama Sibiu) îmi confiscase restul cărților „dușmănoase” pe care, ca un jucător de pocher prost, le lăsasem la vedere sperînd în moleșirea vigilenței cerberilor români. După cîteva manevre pregătitoare, mă lansasem într-un alt memoriu adresat ministrului de interne Homoșteanu. Motivat prin același fantomatic și ideal drept la informație. Am recuperat un volum din nouă. Era Lacrimi și sfinți de Cioran. Demersurile mele în acest sens au lăsat însă urme durabile la dosar. Relatez acest episod pentru a sublinia că rolul de dragoman nu este neapărat lipsit de riscuri, cînd părțile pot interpreta gesturile și activitatea interpretului, intermediarului, cu suspiciunea polițistă și etnică. E semnificativă și istoria unei antologii a eseului românesc care trebuia să apară la Budapesta, redactată și tradusă de prietenii mei Zirkuli Péter și Borsi-Kálmán Béla, la Editura Europa. Finalmente antologia a apărut, după „căderea” comunismului, cu o altă orientare și cu cîteva adăugiri, sub numele criticului maghiar din Ardeal, Kántor Lajos, la o altă editură, care a integrat în sumar însă multe din textele selectate de mine, traduse pentru volumul nepublicat de amicii amintiți, fără să se facă nici o mențiune colegială asupra anteriorităților acestui proiect interzis. Era pedeapsa care mi se aplicase mie (și culturii române?) pentru editarea de către redacția revistei Vatra a unei cărți, al cărui scop mi se pare și acum pozitiv, dar care a „deranjat” sensibilitatea conaționalilor mei unguri ardeleni. E vorba de „Moisei”, documente pentru istoria unui masacru „legal” a unor țărani români „dezertori” din batalioanele de muncă ale armatei maghiare de ocupație, la cîteva săptămîni după întoarcerea armelor de la 23 august 1944. E drept că această carte, pe care nu eu o realizasem, nici îngrijisem, propusesem, și care a fost prost redactată, s-a integrat, fără să pot anticipa situația, într-o campanie polemică internațională, după ce Ilyés Gyula scrisese în cotidianul budapestan de mare tiraj, Magyarország, despre situația ungurilor din Ardeal ca despre un „genocid”. Din dorința de a pregăti dacă nu o reconciliere, măcar o bază de dialog, solicitasem un interviu poetului. Textul nu a putut apare în Vatra, și a fost publicat ulterior plecării mele din România (1987), într-o revistă din Budapesta, cu ajutorul lui Sütő András. Antologarea ca și traducerea sunt supuse unor legi a drepturilor de autor. Actul selecției, antologării, este un act de analiză critică in vivo. Iar traducerea implică și în acest caz o familiarizare cu opera poetului dar și cu universul de așteptări, aluzii și iluzii al autorilor și cititorilor lor obișnuiți. O complicitate a existat și va exista în toate cazurile între autori și cititorii lor de obște. De aceea percepția traducerii într-un alt context, foarte diferit, implică o imensă pierdere de informație. Cunoștiințele cititorilor români sunt departe de a fi suficiente pentru a recontextualiza poezia ardeleană maghiară. Ce mai știu cei neințiați despre „transylvanism”, unul din curentele de localism creator care au îmbogățit poezia ardeleană de âmbe limbi după 1920 ? Într-un caz era vorba de o rupere și autonomizare, derivată dintr-o situație geopolitică modificată, ca sursă a supraviețurii. În celălalt, cel românesc, se manifesta revolta față de centralizarea excesivă de care se resimte și acum, la aproape 90 de ani de la Unire, cultura română, centralizare care a distrus nuclee culturale de importanța Iașului, a menținut în plan secund Clujul sau Timișoara și nu a îngăduit niciodată o dezvoltare suficientă unor orașe de talia Brașovului, Oradiei sau Tîrgu Mureșului. Reményik Sándor și revista clujeană Pásztortüz co-răspundea eforturilor lui Teodor Mureșanu care edita la Turda în aceiași perioadă, Pagini literare. Sau invers? Deosebirea era că primul poseda în cartierul Rákoczi-Donáth din Cluj o casă-castel și probabil banii corespunzători, al doilea era un modest profesor de limba română. Există desigur și alte corespondențe și influențe pe care doar cunoscătorii istoriei literare paralele le vor putea evidenția. Aș fi bucuros dacă cineva ar îndrăzni să cerceteze, în cunoștiință de cauză, migrația motivelor și relația dintre poezia maghiară din Ardeal și cea românească, pornind de la traducerile realizate de poeții maghiari din Blaga, Ion Alexandru sau atîția alții. Poate că cercetarea să fi fost deja făcută de Gavril Scridon sau Nicolae Balotă, autorii unor studii importante, dintre cele cîteva, foarte rare, despre literatura maghiară, scrise de autori români, pe care aici nu le pot consulta. Într-o publicație socialistă românească de după 1989 am găsit o punere în paralel a celor două imnuri naționale. Expresia ”Acum sau niciodată” (Most vagy soha) se regăsește la Andrei Mureșanu și la Petöfi Sándor. Asta înseamnă desigur că sentimentele de la care porniseră scriitorii erau similare, dar mai mult chiar, că revoluția maghiară pașoptistă a dat speranțe celei românești dar și că egoismul național „natural” dar generator de conflicte, biruise încă o dată față de analiza lucidă a necesității unei alianțe între popoarele care se aflau sub amenințarea intervenției „pacificatoare” a Marilor Puteri. Politica culturală așa zis națională a comunismului târziu nu a modificat substanțial situația, fiindcă s-a bazat pe contraselecția specifică acestui sistem. Dar cine va reconstitui ecourile pe care, manifestări ale rezistenței la presiunea politică și etnică, poemele acestea le trezeau în cititorii contemporani ? După ce se bucurase de privilegii într-o primă parte a perioadei dejiste, elita maghiară ardeleană de stînga devenise suspectă la 1956 și era supusă anchetelor, ba chiar pusă sub zăvor. Se producea o reciclare sau ieșea doar la suprafață adevărata ideologie a acesteia, care nu abandonase niciodată sensibilitatea etnică, în favoarea vreunui universalism internaționalist, apatrid? Cazul ideologului Balogh Edgar e semnificativ. O relectură a unor autori ca Németh László, Szabó Dezső, Aurel C. Popovici, Octavian Goga sau Onisifor Ghibu, ar fi utilă pentru a vedea convergențele sau divergențele în cadrul lor istoric. Aș vrea să menționez aici, spre aducere aminte și ca o imagine în oglindă, cîțiva dintre traducătorii maghiari mai puțin cunoscuți ai literaturii române : Kibédi Sándor, Balogh Laszló, Tóth István, Néméti Rudolf, Eltető József, alături de românii Gelu Păteanu, George Sbârcea, Tudor Balteș. Dacă analizăm evenimentele din și de după 1989 vom vedea că situația relațiilor româno-maghaire nu s-a schimbat în mod esențial. Tensiuni întreținute de forțe oculte reapar, din fericire doar rar gesturile devin violente. Poezia nu poate oare schimba ceva din acest destin al conflictualității „ineluctabile”? Sau doar politica? Integrarea europeană a îmbrațișat pe rînd, într-o strînsoare care are ceva din aceea a unui boa constrictor, fostele țări socialiste care au renunțat o vreme, aruncînd copilul cu apa din copaie, la sistemele de cooperare pe care construiseră sub egida CAER, inclusiv la cele culturale. Statele s-au dezimplicat adesea sau au reorientat efortul spre zona de turbulențe a relațiilor cu populațiile minoritare din țările limitrofe. Ce au toate acestea cu poezia? Cred că actul cultural poate rămîne fără urmări, chiar dacă semnificația sa este importantă, atîta vreme cît nu este integrat într-un efort coerent. Care să fie coerența politicii culturale a României actuale? Ea s-ar putea exprima prin programele institutelor culturale cu condiția să existe finanțari corespunzătoare și mai ales competențele necesare. Apariția unei antologii de acest gen ar sugera că funcția de propagandă culturală ar trebui orientată și spre interior, nu doar spre exterior. Căci o minoritate de aproape doua milioane de inși nu poate fi impinsă spre izolare de proprii săi lideri, sub pretextul autonomiei culturale și administrative, ca o formă a conservării de sine. Dar nici de liderii politici ai majorității românești, care tratează problema fie prin temenele electorale, fie prin vituperări imbecile ale unui naționalism primitiv și superficial. Interesul românilor este să-și păstreze unitatea de stat, nu ca un scop în sine ci ca o cale pentru menținerea identității proprii sub presiunea tavălugului uniformizator al globalizării. Acest tăvălug amenință și minoritățile. Și este în interesul identității românești ca identițatile minorităților să fie conservate, ca să se poată dezvolta cooperări bazate pe rolul de dragomani, intermediari constructivi, ai liderilor minorităților respective, înspre țările matcă, care sunt vecinii noștri. Pacea vecinătăților este condiția păcii generale, condiția vieții creatoare, colaborării constructive și reciproc folositoare. Așa încît sprijinirea apariției în limba română a unor cărți, de genul celei pe care o aveți în mînă, care ne introduc în cultura vecinătăților interioare ca și în aceea a vecinătăților exterioare, face parte din obligațiile oligarhiei politice române care are putere, dar nu are autoritate. Poate că prin gesturile culturale mai sus descrise, în mecanismul lor esențial, pe care ar fi obligată să le integreze în strategia sa de stat, această oligarhie, care s-a angajat să ne conducă spre Europa, ca și cum Europa ar putea exista fără România, își va putea menține puterea și va cîștiga autoritatea rîvnită dar nicidecum posedată. Dan Culcer Charetenay, august 2006 |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |