|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 59 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Jurnal: Nick Sava. De ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi? Scris la Friday, September 08 @ 14:32:24 CEST de catre asymetria |
De ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi?Desigur, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să răspund la alta, mai de bun simț: cine îmi dă voie mie, Nick Sava, să îmi judec semenul S.A.? Ce anume îmi permite să mă consider deasupra unui om și a păcatelor sale, pentru a putea ridica piatra? În viziunea creștină, judecarea aproapelui este dovadă nu numai de fariseism, ci de-a dreptul de mândrie, de fală deșartă. Sunt eu fără de pată, pentru a arăta cu degetul petele altora? Încrederea și respectul De ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi? Desigur, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să răspund la alta, mai de bun simț: cine îmi dă voie mie, Nick Sava, să îmi judec semenul S.A.? Ce anume îmi permite să mă consider deasupra unui om și a păcatelor sale, pentru a putea ridica piatra? În viziunea creștină, judecarea aproapelui este dovadă nu numai de fariseism, ci de-a dreptul de mândrie, de fală deșartă. Sunt eu fără de pată, pentru a arăta cu degetul petele altora? Nu, nu sunt lipsit de păcate. Poate chiar mă încearcă un sentiment farisesc atunci când gândesc: multumesc, Doamne că nu mi-ai dat și acest păcat al delațiunii. Și totuși... Și totuși, mă simt obigat să îl judec pe delatorul S.A. De ce? Iată că ajung la întrebarea inițială: de ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi? Eu chiar cred că societatea – de care aparține și insignifianta mea persoană – are nu numai dreptul, ci chiar obligația morală de a-și judeca membri. O facem de multe ori inconștient, atunci când ierarhizăm persoane după criterii care se schimbă de la un moment la altul. O facem mai conștient, atunci când ne dăm votul unor persoane și nu altora. O facem chiar mai conștient atunci când ne recunoaștem lideri de idei, când ne alegem eroii... Și, inevitabil, avem dreptul și datoria să punem la stâlpul infamiei pe cei ce, în concepția noastră, pe criterii morale de multe ori în schimbare, îi considerăm că au făcut rău societății. Între extreme („Hitler e mai bun/mai rău decât Stalin”), sunt o mulțime de nuanțe. Din păcate, românii au ajuns să spună „Băsescu e mai bun decât Năstase”, sau „Iliescu e mai bun decât Vadim” – dar nu puțin sunt cei care spun „Becali e mai bun decât...” Cum am ajuns aici? Multe păcate ale societății românești de ieri și de azi eu o pun pe baza lispei de respect. Nu spun față de cine, pentru că românul o manifestă față de toți și de toate. În nevoia lui de supraviețuire a învățat să se supună – dar nu să repsecte. Nu e de mirare că dintre toți, doar pe Ștefan cel Mare și Sfânt l-a respectat (nu întotdeauna, și nu toți) – drept care l-a și sfințit. Să ne mirăm că, mai nou, mai toți temeau securitatea, mulți o serveau, dar nimeni nu o iubea? Că S.A. mărturisește, în confesiunea lui publică, că dădea note informativă urând de moarte pe cei ce îl foloseau? Și dacă respectăm atât de puține lucruri – de multe ori nici măcar pe noi înșine; suntem cel mai adesea gata să facem compromisuri, pentru care nu o dată ne disprețuim! -, e de mirare că pasul spre colaborarea cu securitatea este unul foarte mic? Că atât de mulți l-au străbătut? De ce au făcut-o? Chiar, de ce au facut-o? Dosariada la care asistăm a adus la suprafață gunoaie pe care le credeam ascunse cu grijă sub covor, unde avusesem grijă să le măturăm. S-a aflat de câțiva ziariști informatori – și am dat din umeri (eh, da!); s-a aflat de politicieni și nu ne-a mirat prea mult (excepția Muscă se datorează mai ales poziției fruntașe în încrederea populației); s-a aflat de preoți, și ne-am grăbit să spunem „fă ce zice popa, nu ce face el”. Dar s-a aflat de S.A. și dintr-o dată am simțit că nu mai avem aer. Era dintr-o dată prea mult! Nu că era scriitor și istoric și profesor universitar, pentru că începusem să acceptăm, inconștient, că nu există categorie socială care să nu fi contribuit la puterea securității și a partidului comunist, ci pentru că de la sfârșitul anilor 80 era perceput drept dizident. Pentru că, după 90, folosindu-se de această percepție, a devenit un formator al ideilor democratice, al renașterii morale, al asanării societății române în gravă necesitate de acest act. Dacă s-a sperat că Brucan nu s-a înșelat pera mult în previziunile sale, s-a contact și pe contribuția intelectualității române – printre alții, și pe S.A. Și iată că din nou am simțit că intectualitatea română – intelighenția – nu se ridică la așteptările noastre... Prin asta nu vreau să afirm că S.A. nu a avut un rol major după 90. Nu numai studenții, ci toți cei ce l-au citit au ajuns să-i acorde admirația, respectul chiar – noi, care nu prea știm să respectăm. Cei puțini, care nu putea găsi modele morale în gunoaiele scoase la suprafață de clocotirea mai mult sau mai puțin dirijată a mămăligii, credeau că au găsit astfel de modele în cei puțini care găsiseră puterea să stea verticali chiar și atunci când o nație întreagă se plecase. De aceea îl pot judeca pe S-A- acum: că mi-a înșelat, că ne-a înșelat această încredere și, odată cu ea, speranța. Trebuie să ne găsim alte modele și o vom face, dar Doamne, cu o neîncredere sporită... Îl mai judec pentru scrisoarea lui publică, așa-zisa confesiune. După primul moment și luînd de bune cele susținute de prietenii lui S.A., pe fondul șocului produs de aflarea veștii, am reluat lectura pregătit să îi acord circumstanțe atenuante. Pentru că da, fusese „presat și șantajat”, că da, securiștii care au profitat de slăbiciunile unui tânăr de 17 ani sunt mai vinovați, că da, ar trebui început de la alt cap – de la condamnarea comunismului, a securității ca poliție politică; că da, nu e normal să-l judecăm pe S.A., în timp ce Vadim, Pleșiță, Merce, Anania etc. se lăfăie pe ecranul TV și ne dau lecții; că da, e bine că S.A. s-a mărturisit măcar și acum, în ceasul al 25-lea... Și totuși, fiecare lectură m-a făcut să îmi pierd siguranța. De ce asta? Cred că în primul rând din cauza scrisorii. Ea nu era o confesiune printre lacrimi de regrete, nici măcar de rușine. Era o pledoarie rece, chibzuită, făcută pentru a ne face să îl iertăm. A fost o justificare, o motivare a actelor lui. Aflând că în „unele cercuri”, cum spune chiar Mircea Mihăieș, se discuta despre dosarul lui, că Cristian Tudor Popescu știa de vreo trei luni de faptul că S.A. fusese informator, am început să mă gândesc că nu se poate ca cineva care știa – poate chiar din CNSAS – un prieten fără îndoială, nu l-a avertizat. Nu i-a dat timp să gândească scrisoarea. Nu era erupția scrisorii lui Liiceaunu, este aproape o operă de artă. Nu puțini gândesc că ea poate constitui punctul de pornire a unui roman... Privind așa lucrurile, am început să văd și alte lucruri. De exemplu, justificarea prin „șantajul securiștilor”. Nu e primul care a susținut această teorie. Carol Sebastian a găsit aceeași justificare. (Există o mare deosebire: Sebastian a mărturisit prietenilor, incă din anii 80, că dă informații despre ei). Nu puțini din cei ce i-au luat apărarea lui S.A. au subliniat acest lucru și ne-au întrebat, destul de retooric, ce am fi noi făcut în locul lui. Ce am fi făcut? Ceea ce mulți din noi au și făcut: am fi refuzat. Mai mult decât atât: ceea ce chiar colegii lui S.A., Dan Merișca și Sorin Simion, au făcut în exact aceeași situație. Faptul că S.A. și-a luat toată vina pe umeri nu schimbă datele problemei. Era o ocazie potrivită ca securitatea să se aleagă cu trei informatori. Dar s-a ales cu unul singur! Se pare că afirmațiile multora din cei ce au trăit în acei ani (eu însumi sunt cu patru ani seniorul lui S.A.) cred pe cei ce prezintă atmosfera de coșmar de atunci – și deloc pe cei ce spun iarăși și iarăși (ei da, chiar și mulți securiști) că au devenit informatori doar cei ce au vrut. Șantajați că sunt tați (deși cunosc destule persoane care plăteau pur și simplu pensii alimentare, fără a fi aruncați în pușcării), că vor fi exmatriculați (deși ‚sesiunea’ de bancuri politice era nelipsită la orice chef, ascultarea postului Europa Liberă - a doua natură, contactul cu străini în vederea obținerii de produse, valută, muzică - un obicei), zic ei. Mona Muscă ne spune că „așa era obiceiul” – și în asta e mai aproape de adevăr. Desigur, adevărul nu merge atât de departe încât să cuprindă munca ”patriotică anti-teroristă” – gogorița asta sună bine azi... Și ocolește cealaltă față, probabil mai de înțeles pentru noi: arivismul. Și mai greșește S.A. în câteva locuri. „Nu îmi amintesc dacă și despre cine mi s-au cerut imediat note informative”, zice el, iar mai jos: „Nu îmi amintesc data la care am scris ultima notă informativă, nici despre cine era, nici conținutul ei. În general, nu îmi amintesc prea bine conținutul delațiunilor mele, dincolo de unele detalii și de certitudinea că nu am acuzat niciodată pe nimeni de ceva.” Pentru cineva cunoscut pentru memoria lui fenomenală, pentru autorul unei scrisori pline de detalii și citate, „ne-amintirea” lui S.A. este cel puțin dubioasă. Tare amintește de „ne-amintirile” altora care se văd cu dosarele făcute publice. Și cum vine asta, „nu am acuzat niciodată pe nimeni de ceva.”? Eu credeam că e rău destul să mergă cineva să spună ce fac, spun, gândesc prietenii și colegii lor. E posibil să fie și mai rău? Ca cineva de fapt să inventeze povești despre cei pârâți? Simte S.A că cineva ar putea crede așa ceva despre el, de se apără a priori? Mai zice ceva, când amintește despre episodul intrării în partid: „Cum am ajuns sa intru in PCR? Studentilor fruntasi li se propunea de multe ori asta. Mie mi s-a explicat că nu mai puteam rămâne la conducerea revistei Dialog dacă nu intram în PCR”. Well, această afirmație e cel puțin o mistificare, dacă nu o minciună sfruntată. Cunosc suficient de mulți români care, deși au fost studenți eminenți, nu au devenit membri de partid. Cunosc un inginer care era exclus de la ședințele de producție ale atelierului pe care îl conducea, pentru că nu era membru de partid și sedința nu era „deschisă”! Dar, dacă citim cu atenție cea de-a doua parte a citatului, așa e: nefiind membru de partid, probabil S.A. nu putea „rămâne la conducerea revistei Dialog” Ceea ce ar fi fost o tragedie! Rămânea cultura românească orfană, ne întorceam printre troglodiți. Să admir spiritul de jertfă a lui S.A.? Abnegația lui față de viitorul literaturii românești, de transpunerea „planurilor” revistei? Poate data viitoare... Da, din păcate S.A. nu a putut să mă convingă de faptul că el „nu a profitat niciodată” de legătura lui cu securitatea. Pentru o persoană care a făcut armata „lungă” la pifani, cu instrucția – așa amărâtă câtă era -, cu munci mai bine de un an pe „șantierele patriei” - din construcții până în Balta Brăilei - în condiții foarte asemănătoare celor din „diribau”, posibilitatea ca cineva să ajungă să lucreze la biroul de hărți, petrecând două săptămâni la cules de struguri, sună prea frumos ca să nu miroasă dubios... Și, după „reactivare”, cariera lui S.A. a luat amploare... Chiar autorul scrisorii recunoaște că au fost câțiva din colegii lui din „grupul de la Iași” care l-au cam mirosit. I-au mirosit nu nu mai „securistica”, ci mai ales arivismul. Luca Pițu nu s-a sfiit să-l acuze în față, soții Petrescu l-au ocolit cel puțin o anumită perioadă. E drept, S.A. afirmă că în perioada 82-90 nu a mai dat informații. Mai mult, de câteva ori a fost agresat de securiști. Așa o fi. În mod cert aceste agresiuni l-au ajutat să câștige o aură de dizident. De care s-a folosit! De ce nu a mărturisit totul atunci, în anii 80? De teamă că își va pierde prietenii, zice el. Așa cred și prietenii. Așa pare – doar. Când îți ascunzi gândurile de prieten înseamnă doar că nu ai încredere în el. Ne spovedim în fața lui Dumnezeu pentru că avem încredere în mila lui, în întelegerea lui, în iertarea lui. Dar această încredere nu exista – cel puțin din partea lui S.A. Desigur, lipsa de încredere implică, pe undeva, și lipsa de respect. Nu avem încredere în persoane pe care le disprețuim. Și nu putem da informații despre persoane pe care le respectăm, pe care le iubim! E un cerc vicios pe care numai team și „vârsta fragedă” nu îl justifică. De ce nu a mărturisit după 90? Pare chiar mai de necrezut că a putut trăi cu acest secret. Dar ne-o mărturisește chiar S.A.: avea de făcut o „biografie”. A profitat, de fapt, de prilej pentru a-și crea o biografie „egală unei jumătăți de generație istorică”. Exact. Ceea ce îmi întărește bănuiala că S.A. nu ar fi fost gata nici acum, nici mâine, probabil niciodată, să se confeseze: de ce o biografie de o „jumătate de generație istorică”, dacă putea fi una de „o generație”? Dar eu cred că este, pe undeva, tot un exercițiu stilistic, literar. Așa cum Jean Valjean a plătit prin faptele lui bune greșelile din tinerețe, iată, și S.A. era gata să își spele păcatele nu prin mărturisiri, ci prin fapte. Așa o fi – doar că sfinții, înainte de a dovedi lumii schimbarea ce a survenit în existența lor, se spovedesc. De aici începe totul! Și totuși, așa e, nu pot șterge cu buretele rolul jucat după 90 de S.A. A făcut mult bine, poate sub presiunea sentimentului de vinovăție, poate într-adevăr din dorința de a șterge păcatele prin fapte. Prin asta seamănă Monei Muscă. Poate și unul și celălalt sunt sinceri în activitatea lor democratică de după 90. Eu chiar cred că locul lui S.A. este în comisia Tismăneanu – cine poate judeca mai bine comunismul și securitatea decât el, care a suferit de pe urma lor? În dorința lui de a face fapte „bune”, de a se elibera de sentimentul de vinovăție, va fi cu atât mai mult un acuzator al sistemului comunist ca și crimă la adresa poporului român. Prin tăcerea lui până în ceasul al 25-lea – și nu prin actele de delațiune – m-a făcut să îmi judec și mai drastic neamul. Să fiu și mai convins că cel puțin unul din trei romani erau, într-un fel sau altul, colaboratori ai partidului și a securității. Cei mai mulți din interes, din fanariotism, din ciocoism. Procesul început în anii 70, a continuat în 80, și-a găsit amploarea aberantă după 90 – și așa putem înțțelege mai bine necesitatea unei asanări morale. La care, din păcate, S.A. nu mai poate contribui. Pe care, din păcate, S.A. o face mai dificilă. De aceea îl consider vinovat pe Sorin Antohi! În ciuda înșelării așteptărilor, în ciuda faptului că, pierzându-mi încrederea în el – și, deci, și a respectului față de marele literat și istoric Sorin Antohi -, el m-a făcut să respect și mai mult, să admir, să iubesc pe cei ce au găsit un preț mic suferința lor personală pentru păstrarea demnității umane de român. Pe cei în frunte cu Paul Goma! Nick Sava |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |