Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 101 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Jurnal: Gabriel Catalan. Amintiri din CNSAS. Memoriu
    Scris la Wednesday, September 20 @ 20:32:41 CEST de catre asymetria
    Historia oculta Gabriel Catalan este cercetator. S-a specilizat in istoria recenta si a lucrat in arhivele CNSAS. Cu aceasta institutie a avut relatii tensionate, a caror descriere, pe baza de documente, o face in materialul publicat sub titlul Amintiri din CNSAS. Memoriu.
    In conditiile in care CNSAS face actualmente nu doar oficiu de arhiva a fostei Securitati ci si de distribuitor de certificate de buna sau de rea purtare, date sau refuzate unor oameni politici, aceasta contributie la istoria recenta a CNSAS merita toata atentia.
    Vom mai publica doua texte : Timpul mărturisirii publice – scrisoare deschisă către toți clericii și credincioșii din România
    si continuarea unui studiu despre inceputurile institutiei Securitatii din Romania (Infiltrareavechilor servicii secrete și epurarea vechilor angajați) un capitol din Scurta istorie a Securitatii, scrisa in colaborare cu Mircea Stanescu.
    ii multumim autorului pentru colaborare.
    Dan Culcer


    Amintiri din CNSAS. Memoriu

    Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetățean român născut la 8 martie 1970 în București, sunt absolvent licențiat al Facultății de Istorie a Universității din București (1994/1995) și absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și  Administrative din București (1999). Între anii 1994 și 2000 am fost profesor de istorie în învățământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcționar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).
    Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfășurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe ușa căreia se afla o tabliță pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine și Medalii ». Noi, candidații (eram vreo 50-70) eram ținuți într-o sală mai mare, de ședințe ale unei comisii parlamentare probabil, la același etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenți toți 11; am remarcat absența domnilor Dinescu și Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit și alții pe care nu-i știam și de aceea nu mai țin bine minte (parcă au lipsit și domnii Pricu și Csendes). Discuția a început de la curriculum vitae, domnul Onișoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secașiu ce religie am.  “Creștină.”, i-am răspuns eu sec și prudent. Apoi, m-a întrebat iarăși, nemulțumit de răspuns: “Ce confesiune aveți? Nu sunteți ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în fața întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiți liniștit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, I-am ținut o scurtă lecție de dogmatică: “Biserica Catolică este unică și nu se fac diferențe între credincioșii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteți așa de curios vă spun și ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat și altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română și ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism și confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază și dispreț, pe un ton superior și tendențios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu știu prea bine că înțelege acești termeni și nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am și scris o carte pe tema relației dintre religie și politică”. I-am replicat rapid și tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veți da.” Apoi, același Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe "naționale", care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiției bizantine a simfoniei.” Discuția s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la București și s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitația necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autoritățile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar și interne) și a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum și a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parțial însă, a fost Andrei Pleșu, care știa adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onișoru a revenit în discuție pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care și afirmația că uneori sunt „prea radical, prea tranșant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile și conferințele mele pe teme de istorie și analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct și sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleșu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onișoru mi-a propus să aștept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigații și, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învățământul reprezintă vocația mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democrații veritabile în România și la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenției. În acel moment, domnii Onișoru și Pleșu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă și întrebe dacă am activat în vreo organizație civică și i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chirițescu mi-a cerut să spun în care și am enumerat câteva: Liga Studenților, Alianța Civică, Academia Civică, Fundația Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studențești, mineriadele, manifestațiile și întrunirile Alianței Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluționar” făcute de câțiva dintre cei de față (reprezentanții PDSR și PRM, mai ales), după care domnul Pleșu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant și dacă știu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant și că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aș ierta pe cineva care mi-ar greși sau mi-ar fi dușman și atunci l-am citat pe Cristos: „de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei, 18,22), domnul Pleșu trebuind să le explice celorlalți ce am spus și care este semnificația exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorității celor prezenți. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile și greutățile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă și fără prea mari satisfacții profesionale, morale și financiare. După aceea, domnul Pleșu m-a întrebat cum aș proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcționar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securității și ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte știu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepția cazului în care a semnat angajament sau a dat informații sub presiuni și tortură în detenție ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat și trebuie declarat colaborator al Securității, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securității, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar și ferm în exprimare pentru că am simțit toate privirile celor din încăpere ațintite asupra mea. Domnul Onișoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că știe că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane și că am cercetat și am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, și-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmației din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar așa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securității și deci nu pot să mă pronunț în deplină cunoștință de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum și la Arhivele Naționale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele și informațiile necesare pentru a-l șantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioși, așa că le-am povestit depsre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 și devastarea unei sinagogi din Strada Antim din București, precum și de înclinațiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist și cu Securitatea, cunoscând aceste informații pe care le-am amintit, știind atitudinea sa publică și gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian și Justin), precum și la relația permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR și statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puțin mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanților PDSR și PRM, dar nu numai, au fost unele glume și aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puțin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toți cei prezenți au strâmbat din nas și au zâmbit amar în colțul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferență, dispreț și neîncredere față de spusele mele (totuși, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor și dezvăluiri, apropiată de grupul Pleșu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiță care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Cațavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârșit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunțată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie și august până ca să mi se dea un răspuns și acesta era inițial neclar, apoi a fost condiționată angajarea mea de obținerea transferului din învățământ deși așa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile și ilegalitățile sale la adresa mea, am aflat și am înțeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale ședințelor Colegiului, explicația acestor ezitări, amânări și apoi condiționări privind angajarea mea și anume faptul că foarte mulți, poate chiar majoritatea celor prezenți la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranță reprezentanții PSD, în frunte cu vicepreședintele Mihai Gheorghe (care a menționat chiar și public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum și președintele Gheorghe Onișoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînțeles, în martie 2001, la finele unei ședințe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajați că e nebun”). Când am ieșit de la acel interviu, în anticameră, șoferul domnului Onișoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.
    În calitate de istoric și doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iași, conducătorul științific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar și Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informații (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 București (Aleea Bărbăteni, stația RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 și 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI și alți cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român și BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum și de relațiile interconfesionale și cele dintre culte și stat, am studiat și dosare tematice despre BOR și despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea și cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranță națională », chipurile).
    În ianuarie și februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 și 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind și câteva documente referitoare la Teoctist Arăpașu, ieromonah și apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mișcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din București din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reșit Dath » = « Începutul Științei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualității; 4). alte fapte grave, precum persecutarea și jefuirea unor alți clerici ortodocși.
    Anterior, în anul 1999 istoricul ieșean Dorin Dobrincu îmi semnalase existența unui document ce confirma și detalia legionarismul și activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat și apoi am obținut și aprobarea fotocopierii lui (ca și colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 și se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 și următoarele. El a fost publicat parțial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iași” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 și aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenței lui Teoctist la Mișcarea Legionară și era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.
    La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naționale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcția Generală a Poliției, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist și al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist și ipocrit, precum și colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).
    De asemenea, eu publicasem informații despre legionarismul lui Teoctist și acțiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la București, pentru prima oară, în articolul Convergențe și divergențe sub zodia ortodoxismului naționalist. Legiunea și slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.
    În ciuda unor luări de poziție vehemente și a unor negări repetate a veridicității acestor informații și documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului și a informării întregii opinii publice românești despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obțin o dezbatere publică a cazului.
    În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacțiile negative și pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca și de presiunile și șicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) și, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onișoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleșu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chirițescu); nemulțumiți și de atitudinea mea critică mai fermă față de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea și intimidarea angajaților, blocarea înființării unui sindicat al funcționarilor publici din CNSAS) și/sau față de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce privește relațiile cu serviciile secrete, instituții deținătoare ale Arhivei Securității, cu Primăria, Guvernul, Președinția), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare și funcționare a CNSAS, relațiile sale absolut servile cu instituțiile moștenitoare ale Securității, modul de organizare și desfășurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcții de conducere în interiorul CNSAS, precum și deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidența Legii nr.187/1999 și care fie nu erau verificate complet și în mod real (cazul candidaților la Președinția României), fie nu erau verificați deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpașu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunțate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit inițial vinovat de colaborare, apoi grație intervenției ilegale și imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăție).
    Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 și continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menționate mai sus, am fost persecutat fățiș, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcții de conducere în cadrul Direcției Investigații și a Direcției Cercetare-Arhivă pe motivul că aș fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulțumit de modul în care Colegiul CNSAS a acționat în cazurile amintite și insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privința sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziție (cf. art.11) cât și în privința accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deținătorilor Arhivei Securității (art.20), reproșându-i că se complace în abuz și tăcere în loc să apeleze la mass-media și la instanțele judecătorești abilitate.
    De asemenea, am atras atenția comisiei de examen [formată din Gheorghe Onișoru, președintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreședintele, Claudiu-Octavian Secașiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală și n-a mai revenit până la ieșirea mea de acolo) și Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeași Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenți sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Pașc și unii dintre subordonații săi de la Biroul de Protecția Informației din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea și Ștefănescu), fie angajații unor structuri informative interne de după 1989.
    Dar, mai bine să povestesc detaliile desfășurării acestui interviu șocant. Am intrat în sala de ședințe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemați urgent la o întâlnire cu reprezentanți ai SIE și/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstițiu și, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS și am asistat la o conferință de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa și funcționarea sa, în cursul căreia au fost exprimate și bănuieli mai mult sau mai puțin argumentate despre vinovăția unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea și cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleșu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproșat insistent prezența mea la acea conferință de presă și chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului și a domnului Pleșu în special, totul fiind intenționat înscenat de gruparea Onișoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chirițescu-Pricu pentru a mă denigra și a obține astfel consensul mult dorit în Colegiu. Așa îmi explic și virulența cu care m-a atacat domnul A. Pleșu în „audierea” din 1 martie 2001 (deși nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) și nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meșteșugit potrivite (inventate) și înveninate ale colegilor săi de șefie din CNSAS, amici ori nu cu el.
    Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez și apoi care este ordinea preferințelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcția Cercetare-Arhivă, șef Serviciul Cercetare, șef Serviciu Verificări Agenți) deoarece întrebând, fusesem anunțat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiași interviu. Am răspuns inițial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal și nici nu au fost anunțate public atribuțiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanței, eu știind foarte bine că nu am șanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obține informații și, totodată, pentru a-mi susține din nou opiniile. Așa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcției Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secașiu a părăsit din acel moment sala și nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalți 3 membri ai comisiei de examen: Onișoru, Gheorghe și Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a șocat, Onișoru spunându-mi practic în față că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidați pentru postul de director al Direcției Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar știu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, și să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituțiile care astăzi dețin arhive ale Securității și care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experiență, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau științe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înțeleg unde bateți”, iar Onișoru a reacționat direct: „Să înțeleg că nu sunteți de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toți pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreți un răspuns sincer, nu-i așa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onișoru, Gheorghe și Patapievici. „Ei, atunci aflați că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înțeleg cu oamenii, cu colegii și i-am zis că relațiile personale depind de caracterele, temperamentele și interesele celor implicați, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înțeleg bine cu toți, ca dovadă stând faptul că am avut ca șef de grupă 8 subordonați și nu cred că au de ce să se plângă de mine, deși unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofițer SRI sau SIE. Onișoru m-a întrebat de unde știu acest lucru și i-am zis că nu doar eu știu, ci mulți alți colegi și că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulți subofițeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajații CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidați la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greșite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speță art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe și Onișoru au afirmat că foștii mei „subordonați”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înțeleagă că sunt recalcitrant și nu știu să colaborez și să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor ședințe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit și explicația acestor întrebări insistente și reclamații ale colegilor-subordonați de grupă: conducerea CNSAS și Germina Nagâț, șefa noastră directă, enervată și de criticile și contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcției Investigații, apelaseră la acești colegi-subordonați ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acțiunii lor agresive contra mea, ofițerul Remus Murzea răzbunându-se  astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onișoru, G. Nagâț & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor și de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a și manifestându-și permanent și fățiș această nemulțumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS și că nu fac diferența nici între „agent” și „colaborator”. I-am replicat rapid că știu foarte bine legea, că „e la mintea cocoșului” că acești termeni nu sunt identici și că nu se referă la aceeași realitate (făcând trimitere la definițiile agentului și colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecințe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi și cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofițer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliție politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliție politică și că dosarul său este de siguranță națională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulțumească cu adresele primite de la SIE sau alți deținători de arhive ale Securității, chiar dacă acele servicii secrete și-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele și documentele existente în toate arhivele care au aparținut Securității, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securității, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deținătorilor, aceștia din urmă fiind obligați sub sancțiuni administrative, civile și penale să le asigure membrilor Colegiului toate condițiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreședintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenție și că exagerez, că văd doar conspirații și, iarăși, că nu știu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea și că „e la mintea cocoșului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie și în orice dicționar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex și, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” și că nu-l las să vorbească și să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunță să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menționez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onișoru, deși președintele instituției, era așezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreședinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca președinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onișoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoșul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educația minimă necesară („ai 7 ani incompleți de acasă”), că sunt impertinent și obraznic, că nu se poate așa, adică să-i tot contrazic și să-i întrerup și că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Și a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalți doi: „Sunteți de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacționat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc și mi se părea că are ochii bulbucați a mirare. Gh. Onișoru mi-a zis: „Ești liber.” și pentru că nu am reacționat imediat a adăugat: „Ieși afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar și verbal, să primesc/să aud și din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, așa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de lașitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal și democrat, m-am ridicat și am ieșit, salutând și adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeți aici, deși nu cred că astfel veți avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanța ușii pentru a o închide, vocea gravă și revoltată a lui Gh. Onișoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ți convine, dă-ți demisia!” și instantaneu mi-a răsunat în minte amenințarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poți să fii sancționat pentru indisciplină dacă mai continui așa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancționați, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcați.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcții de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onișoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, așa cum susținea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.
    Reacția Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină și, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunțată ca atare și care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancționat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivații și referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancționare nr.126/5 martie 2001.
    În timpul așa-zisei audieri s-a țipat la mine, am fost în mod direct amenințat cu sancționarea și în mod voalat și cu alte consecințe negative, am fost umilit și jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană și mi s-au contestat competențele profesionale, dar și deplinătatea facultăților mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privința mea și apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat și oprit să nu mă și lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicație a limbajului și gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorința sa, premeditată și perfect pusă de acord cu președintele și vicepreședintele Colegiului cel puțin, dacă nu chiar cu toți membrii acestuia, de a face uitată vinovăția sa în cazul Rakoczy și „a-și spăla” astfel greșeala făcută prin care s-a compromis și l-a compromis și pe amicul său, Gheorghe Onișoru, căruia îi era acum dator.
    Totodată, contestația mea personală, ca și cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu și Liviu Țăranu), referitoare la modul de organizare și desfășurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentație, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.
    Imediat după ce depusesem contestația în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcției Investigații din CNSAS (proclamată șefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparență), Germina Nagâț, a început să mă hărțuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie față de domnii Gh. Onișoru și C.O. Secașiu. În aceeași zi doamna G. Nagâț mi-a transmis verbal: <<domnul președinte al Colegiului Gh. Onișoru vrea să vă vadă>>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă și la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu știe mai mult de atât. Am așteptat aproximativ două ore și jumătate degeaba, apoi, conform înțelegerii cu conducerea CNSAS și unei dispoziții verbale date de domnul secretar C.O. Secașiu în privința angajaților care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broșură despre Securitate și CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informații necesare în vederea redactării broșurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România și în sala de cataloage a Bibliotecii Naționale, apoi la Arhivele Naționale.
    A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâț mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicații privind „absența nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcționarii publici ai CNSAS care lucrau la broșura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine știa chiar dânsa de la înșiși președintele și secretarul Colegiului și că ea însăși recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunțat-o direct de intenția mea între orele 11:10 și 11:20.
    Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcției Investigații (Direcția Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâț, dar neștampilată. La insistențele mele de respectare a formalităților de înregistrare, semnare și ștampilare s-a reacționat cu duritate și cu presiuni crescânde și amenințări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanțele revendicate de mine.
    Am răspuns chiar în aceeași zi de 23 februarie 2001, deși nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleași argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuși, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informație și subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că știam de colegul Mircea Stănescu și din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acționau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i și verificându-i pe toți angajații CNSAS. În plus, din pricina grabei și a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur și simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate și exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puțin 2-3 biblioteci și/sau arhive fără să-mi notez unde, când și cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Națională și la Arhivele Naționale până pe la ora 17:00, când știam că ajunsesem acasă.
    La sesizarea doamnei G. Nagâț ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onișoru, nemulțumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de șefa Direcției Investigații, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Națională și Arhivele Naționale, a decis că am mințit și că am fost absent nemotivat (deși eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 și semnasem condica, existând și martori în această privință, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicațiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broșură despre Securitate și CNSAS).
     Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluț, directoare Direcției Resurse Umane, în sala de ședințe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul și motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar și o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestația mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.
    Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinență și chiar incompetență, s-au făcut presiuni psihice și verbale asupra mea, am fost amenințat direct și voalat în mai multe privințe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconștient” (Onișoru), mitocan (Pleșu), nesimțit și fără educație (Onișoru,  Nicolescu, Chirițescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleșu și doamna Nagâț (omul lor de încredere, pe care l-au susținut din răsputeri să ocupe funcția de director al Direcției de Investigații) m-au acuzat că am fost nepoliticos și am avut o atitudine impertinentă și de insubordonare atât față de domnii Onișoru, Gheorghe și Secașiu (despre care spusesem, într-o discuție a colectivului redacțional al broșurii, doar adevărul și anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Alba Iulia și că nu poate fi luat ca referință infailibilă) cât și față de doamna Nagâț. Domnișoara Mihaela Aniță, „pila” lui Gh. Onișoru, căruia îi fusese studentă cu puțin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universității din Galați, de curând numită (parcă în compensație cu numirea G. Nagâț, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcției Investigații în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat și ea, spunându-mi că sunt nerespectuos față de domnul Gh. Onișoru (tinerica, despre care umbla și zvonul că este fina președintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianță, își manifesta astfel profunda stimă și recunoștință, în timp ce G. Nagâț și protectorii ei, domnii Patapievici și Pleșu, își plăteau doar datoriile față de același personaj și gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un șir format din mai mulți colegi ai săi din conducerea instituției, mi-a zâmbit discret și mi-a strâns ușor brațul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput și ca pe un fel de cerere de scuze.
    Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 și 1313 prin care erau respinse cele două contestații cu privire la modul de organizare și desfășurare și la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.
    Aceste rezultate mie îmi par și acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcției Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – șeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivașcu – șeful Serviciului Arhivă, domnișoara Mihaela Aniță – directoare adjunctă a Direcției Investigații, doamna Almira Țentea – șefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – șeful Serviciului Verificări din oficiu, și domnul Remus Murzea – șeful Serviciului Verificări ofițeri și subofițeri. Pe lângă relațiile personale ale celor mai mulți dintre aceștia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu președintele, vicepreședintele și secretarul Colegiului, dar și cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioși” (A. Pleșu și H.R. Patapievici), am observat existența unei înțelegeri negociate între „grupul Onișoru-Gheorghe” și „grupul Patapievici-Pleșu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcției Investigații, câștigat de G. Nagâț. La acel concurs (la care am candidat și eu) comisia de examen a fost compusă din toți membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toții. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onișoru, Gheorghe, Secașiu și Patapievici), nu a mai existat probă scrisă și nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama și atribuțiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesați, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câștigat de doamna Nagâț astfel încât să mulțumească și „grupul Onișoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre și pe domnișoara Aniță. De aceea, Direcția Generală de Analiză-Sinteză a fost desființată și înlocuită cu două direcții autonome și separate: Direcția Investigații (directoare G. Nagâț) și Direcția Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulțumite în mare măsură toate taberele de interese.
    Însuși președintele Onișoru îmi mărturisise, într-o discuție pe care i-am solicitat-o personal și pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâț directoare la Investigații, dar „așa a ieșit la vot” și că „a fost lucrat de alții în cazul Rakoczy”. Discuția a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcției de director al Direcției Investigații desfășurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajați la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foști colaboratori sau agenți ai Securității și/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit disprețuitor și ironic: „pune totul pe hârtie și adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunț, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, așa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct și dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea și aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onișoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulți candidați bine pregătiți, competenți … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine și pentru toți să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcție, la Departamentul Cercetare.”
    Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 și în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declarațiilor publice și a comunicatelor oficiale ale Colegiului și ale președintelui său în privința candidaților la președinție, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpașu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră și poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate și în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestația mea personală din 21 februarie 2001, ca și la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit același răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente și abia pe data de 2 martie 2001.
    În același timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toți colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancționare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).
    Înainte de aceasta, în aceeași zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcției Cercetare-Arhivă, înființată oficial la 1 martie 2001, direcție din care și eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiției neștampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 și 5 martie 2001, menționând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca și G. Nagâț, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat inițial verbal explicațiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secașiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secașiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri și apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau și alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenții și presiuni asupra mea.
    Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuși, față de ceea ce eu consideram și consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune și persecuție împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reușit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancționaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greșeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.
    Astfel, a doua sancțiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în ședința sa din 6 martie 2001 când iarăși am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzații, presiuni, amenințări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am mințit și că am dat declarații false, fără să se țină cont de toate părerile mele și de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce și conform căror prevederi legale.
    Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onișoru și Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au amenințat și au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr și prin întreruperi foarte dese și bruște (Csendes, Gheorghe, Pleșu, Pricu, Chirițescu, Nicolescu) și, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante și mai presante de rezolvat și că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez și că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.
    În timpul „audierii” domnul Pleșu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă și mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent și cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deși, în realitate, sunt un micinos și unul care dorește să iasă neapărat în evidență, să iasă din anonimat (aceeași poziție a avut-o și doamna G. Nagâț). Vicepreședintele Gheorghe mi-a spus că nu înțelege ce caut eu în CNSAS și că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum și de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituției numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic și să le atrag atenția că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal și insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chirițescu, Pricu, Buchet și uneori și ceilalți care mai erau prezenți „se limitau” la ațâțarea președintelui Onișoru și a vicepreședintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori și blânzi cu mine. Domnul secretar Secașiu a preferat să părăsească sala și să-i lase pe ceilalți să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea ședințelor Colegiului și de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile și consecințele ce i-au urmat. Domnii Buchet și Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.
    În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancțiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancționare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancțiune disciplinară a fost „absențe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancționare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnișoara Meda Gavriluț, directoarea Direcției Resurse Umane, care a fost prezentă la toate ședințele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu și care a semnat și/sau a îndeplinit deciziile luate în privința mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toți voiau să-mi aplice sancțiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenția că trebuie să țină seamă și de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici. Nu mai țin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.
    Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor și observațiilor mele în legătură cu ilegalitățile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenți sau colaboratori ai Securității și/sau ai altor servicii secrete românești de după 1989 în disprețul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 și cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către același Colegiu (și mai ales de președintele său) prin luările publice de poziție pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi față de cazurile Ristea Priboi și Teoctist Arăpașu – Sfântul Sinod al BOR.
    Iată câteva exemple de funcționari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral și legal nu ar fi trebuit să fie angajați din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 șeful Serviciului Verificări Agenți din Direcția Investigații; Ionel Ivașcu, absolvent al Academiei de Poliție „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei școli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Națională de Informații, azi sub egida SRI), ajuns, în condiții similare cu R. Murzea, șeful Serviciului Arhivă din Direcția Cercetare-Arhivă; Fabian Loți, care a fost subofițer (milițian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine și ea din structuri militarizate; și chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând și la Arhivele Militare, și a ajuns după același interviu din 20 februarie 2001 șefa Direcției Cercetare-Arhivă.
    Desigur, este foarte posibil ca și alți angajați ai CNSAS să fi fost agenți ori colaboratori ai Securității sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 și chiar să fie agenți (ofițeri și subofițeri) sub acoperire încă, așa după cum sunt încredințat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecția Informației din CNSAS: „foștii” ofițeri (colonei) de Securitate, Miliție și/sau Armată Gh. Pașc, Costea, Cristescu și Ștefănescu.
    Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar și în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând și faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriți, supravegheați, fotografiați pe stradă (a fost și cazul meu, în preajma domiciliului soției, pe Strada Dristor), verificați la domiciliile lor sau la cele ale părinților, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor și cunoscuților de către angajați ai MAI și SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect și total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu și chestionate în legătură cu mine, printre alții, de însuși secretarul C. Secașiu.
    Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” și tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuție” ce a fost, de fapt, o demascare și o intimidare fățișă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleșu și Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.
    Bănuiesc că și respingerea cererii noastre întemeiate (și care respecta toate cerințele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcționari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înființa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 București, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului și intervențiile sale abuzive pe lângă justiție ca și pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE și celelalte servicii secrete pentru „controlarea” și „verificarea” noastră, a tuturor angajaților CNSAS. Printre colegii care erau implicați și informați despre această inițiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Țăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleșa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.
    La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, am depus contestație față de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte și fapte de acest fel și nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege așa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancționare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar și de instanțele judecătorești interne.
    Mai adaug și faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audiență de către președintele Onișoru, căruia i-am cerut explicații în legătură cu prima sancțiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuții îndreptate împotriva mea, precum și în privința situației acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant și masiv, răsfoia ostentativ o broșură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informații speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuții cu mine, că n-am decât să fac contestație, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea și are deja o părere foarte proastă despre mine și că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică și altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla...
    A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înștiințat că am primit o a doua sancțiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absențe nemotivate”. Practic, cele două sancțiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.
    De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcția Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoștință acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securității din preconizata broșură despre Securitate și CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS și stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins și întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securității, în condițiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializați deja în istoria Securității și mai eram și criticați de toți șefii și șefele că noi, „colectivul așa-zișilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reușea stabilirea unei concepții și a unei structuri omogene a proiectului de broșură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziție, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) și Mircea Stănescu și am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securității din proiectata broșură în numele întregului „colectiv” într-o formă științifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observațiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secașiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore. Pentru toate aceste eforturi considerabile reușite n-am primit nici felicitări, nici plata orelor suplimentare efectuate, nici prime sau alte avantaje, ci noi și noi persecuții (intimidări, șicanări, provocări).
    Văzând declarațiile publice ale domnului Gh. Onișoru în cazul Ristea Priboi și, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum și pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian N
    Associated Topics

    MemoriaNoduri si retele


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.70 Seconds