|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 33 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Jurnal: Elina Machidon. Mândria unei femei Scris la Tuesday, November 14 @ 14:08:58 CET de catre asymetria |
Am avut ocazia, citind insemnarile de suflet ale Elinei Machidon, din pagina sa personala, sa ma las uimit de natura lor diferita si de calmul convingerii care sta înscris in litera lor. Rara ocazie de a vedea o gindire sufleteasca libera, infruntind aparent singura -de fapt împreuna cu omul ei- presiunea opiniei publice si conformismul oficializat de ”revolta” ingenuchiatelor si ingenunchiatilor ce se cred verticali. Am invitat-o sa ne permita si noua sa-i citim trezia.
Bine ai venit în Asymetria, Doamna!Dan Culcer 1. Iubitorilor de Che Guevara Vreau să aud cu urechile mele un iubitor de Che Guevara susținându-și idolul în fața lui Jacques Iamandi ori în fața unei femei ca Elisabeta Rizea... Poți să ai idealuri, dar cu limită. Trebuie să rămâi fidel interiorității tale. Fanii lui Che nu pot să se dea umaniști și să uite toate tâmpeniile pe care le-a făcut. Imaginea de revoluționar romantic e una de suprafață, revoluția a câștigat, a mers mai departe, până la dezumanizarea lui, iar idealurile s-au dovedit a fi fantezie distructivă. Pentru cei ce mai au îndoieli, le recomand să caute mărturisiri ale victimelor închisorilor comuniste... Stânga nu poate supraviețui și nu-și poate păstra o aura umanistă decât raportându-se la dreapta. Și căpușând, încontinuu, o societate cu tradiție adevărată. Stânga se automutilează și se autodistruge pentru că nu se poate susține, nu are trup, are doar avânt „revoluționar” și nu poți trăi într-o revoluție continuă fără să nu te epuizezi. Che place pentru că a murit. E fiul risipitor care a murit înainte de a se întoarce acasă și de a recunoaște că a greșit. E greu să lupți cu potența, pentru că viața rămâne suspendată în "ar fi putut face"... Și, cu toate astea, văd că o fotografie reușită și o biografie romanțată fascinează o generație de copii ce n-au trăit nici măcar o revoluție culturală, darămite una socială. Mai creșteți puțin intelectual, mai faceți niște copii, mai faceți niște compromisuri... și mai vorbim. 2. Bărbatului meu Sunt coasta bărbatului meu. Și ce? Asta mă face mai puțin importantă? Nu! Mă face să fiu femeia bărbatului meu. Mă definește prin asociere? Poate, dar asta e important numai în lumea celor care trăiesc pentru identitatea socială. Eu trăiesc mai ales pentru iubire. În momentele de criză interioară - normale, de altfel - cred că identitatea mea e în pericol... Abia când realizez care e cauza neputinței, îmi revendic iubirea strigându-mi numele, numele meu din numele bărbatului meu, și redevin eu însămi. Asta îmi place! În lumea mea, femeile poartă în ele numele bărbatului lor și se revendică de la el. Se scufundă cu toata ființa în puterea misterioasă, pe care numele o are asupra noastră. Pe bărbatul meu chiar îl durea coasta lipsă. Am luat-o ca pe o dovadă de iubire. Am trăit-o ca pe o experiență a numelui ce se căuta în mine. S-a întors în el și numele a căutat coasta lipsă. S-a întors la mine și m-a găsit la locul meu. Eram acolo, și poate durerea va dispărea cu timpul... Sau poate îi va aminti că eu eram, cândva, o bucățică din el, dar am devenit eu însămi cu numele lui. Adică, un fel de coastă pe numele ei de fată - femeie. De asta sunt fericită că te-am găsit, ca să mă pot întoarce în trupul din care m-am desprins la începuturile lumii. Te iubesc ȘI pentru că m-am regăsit în tine, deși ești altfel. Iartă-mă dacă am dat buzna în interioritatea ta, în trupul tău, dacă m-am amestecat cu celelalte coaste. Dar îmi căutam locul. L-am găsit. L-am ocupat. Chiar dacă te mai doare locul lipsă, am venit ca să rămân... pentru totdeauna. De asta e frumos în lumea mea... lucrurile sunt definitive. 3. Rușinează-te Aș vrea să le pot spune copiilor mei adevărul. Sunt mama lor pentru totdeauna. Nu mă vor putea schimba niciodată pe altceva sau cu altcineva. Locuiesc, împreună cu alte câteva mii de înaintași, în codul lor genetic. Toate tarele mele se vor transforma în moștenire începând cu ele. Tot ce am stricat genetic va trebui să repar cu educația… Îndoielile mele vor deveni certitudini abia în viața lor. O să încep prin a le învăța cum să-și dreseze strămoșii și cum să-i îngroape. Apoi le voi învăța să digere gânduri de părinți, cum să aștepte bărbatul iubit, cum să aibă grijă de ele... Și cum toate astea sunt deja în ele. Și eu le-am descoperit când mi-am îngropat strămoșii sau când m-am văzut în deplinătatea iubirii mele. Habar n-aveam că cei dinaintea mea mă astupau, mă deposedau de ceea ce-mi aparținea: rușinea. Nu-mi era rușine chiar deloc, credeam că trebuie să fie totul în regulă, să-mi placă ce făceam. Nu, trebuia să greșesc, să mă smeresc, să-mi fie rușine. Mi-am îngropat strămoșii și mi-a fost rușine de ce-am devenit, m-am întors în viața lor și le-am văzut rușinea. Mi-am adus aminte mustrarea din copilărie: să-ți fie rușine!; mi s-a luat vălul de pe ochi și a trebuit să învăț ce-i rușinea, să roșesc, să păstrez misterul. Rușinea n-are legătură cu ceilalți. Timiditatea și ridicolul sunt legate de ei, rușinea e bătălia cu tine. Te salvează sau te omoară. Dă-le, Doamne, rușine! 4. Călușarii M-au înghițit Călușarii! Nu știam istoria lor atemporală... Cand am aflat-o, m-am gândit la toate poveștile lor îngropate, la toate nopțile petrecute sub streșinile bisericilor. Cât de mult s-a putut schimba lumea... Călușarii s-au transformat din vindecători în spectaculoși. Oamenii au uitat muțenia lor vindecatoare, unii n-au auzit niciodată de ea și sunt extaziați de tropăiturile secularizate, clincăitoare, ale clopoțeilor din dotare. Duhurile feminine, pe care le aveau de înfruntat, au rămas libere în lume. Nimeni nu mai "arde" locul, nimeni nu se mai întoarce în illo tempore, ielele s-au scăpat de călușari... Nu au făcut mai nimic - doar atât, i-au transformat în dansatori. Le-au luat vocația de vindecători și le-au transformat-o în renume. A mai murit un mit masculin, s-a mai născut un metrosexual scenic sau chiar un travestit... În Descriptio Moldaviae, Cantemir vorbește despre modul lor de a se camufla, de a lupta ascuns cu ielele, îmbracându-se în haine de femeie, folosind cununițe de pelin și transmițându-și instrucțiunile cu o voce prefăcută, ca de femeie... Și ce a mai rămas? Cine mai înțelege? Cum mai poți să îngropi povestea daca nu o știi sau daca nu mai ai ascultători? Mutul și-a pierdut sau uitat tăcerea, vătaful e doar un MC, iar cei bolnavi se vindecă cu Prozac sau Zoloft, asta dacă nu s-au sinucis între timp de atâta tristețe, de atâtea duhuri feminine ce nu se satură să-nghită pofta de viață. Am citit printre rânduri despre puterea lor, am văzut în vis cum tremurau de frig sau frică sub streașina bisericii, cum au uitat drumul spre casă, o vreme, cum și-au uitat numele și, mai apoi, cum au revenit în lume nemaivorbind despre asta... Ca și cum ar fi trăit în illo tempore și apoi s-ar fi mutat înapoi în viață. M-am gândit că poate nu e secularizarea, ci sacralizarea, că Duhul lui Dumnezeu n-a mai găsit oameni puri, ca în povestea Sodomei și Gomorei, și-a scuturat picioarele, să nu-i rămână nici praful pe sandale, din cetatea credincioșilor pierduți, dar le-a mai mai dat o șansă: spovedania. Dacă nu mai sunt oameni să îngroape povestea, poate vom găsi oameni care să dezgroape credința. Poate că nu vom mai fi atât de încântați de dansul călușarilor pe o scenă, dar ne vom reaminti credința cu care au vindecat oamenii, într-o vreme în care ăsta era leacul pentru depresie și anxietate (adică leacul pentru duhuri întrebătoare). Au fost, atunci, ultimele zile ale inocenței... Cred că oamenii au dezgropat, voit sau din greșeală, steagul de alun făcut bucățele, ce vindeca sufletul, corpul și alunga spiritele. Am scos povestea la iveală, dar n-o mai recunoaște nimeni, nu are nici povestitor, nici personaje, nici ascultător și, în general, și-a pierdut puterea ... E a nimănui și nu mai are nimic de făcut în lume. Realitatea a devenit legendă, poveste și, în cele din urmă, a ajuns să fie incredibilă. E ca în bancul românesc despre neputința noastră, una s-a pierdut și una s-a stricat... 5. În numele Tatălui și-al rușinii: să vă fie rușine! Zilele trecute am realizat că nu înțeleg de ce toți informatorii și toți urmăriții aveau nume de cod… Am întrebat și mi s-a răspuns că asta era procedura, că în acest fel își protejau rețeaua... Eu m-am gândit că această procedură nu-și avea rostul în condițiile în care nu știau de rețele decât cel care o “startase”, adică ofițerul-securistul, și șeful lui. De fapt, se dorea altceva, s-a creat o lume nouă, o realitate alternativă, "inexistentă", în care se deversau toate noroaiele, toate neputințele. În lumea aceasta trăiau neputincioșii pe seama celor ce, cu naivitate, credeau că realitatea e una singură, greu de suportat, dar una. O lume în care cel din viața de zi cu zi era omorât sau nu exista, primul semn al "inexistenței" lui fiind re-numirea. Și aveau "părinți", chiar și "nași". În acest caz, puteau să-și permită să creadă că au conștiința curată, pentru că aveau pe altcineva care putea prelua tot jegul, într-un univers paralel - gunoierul re-numit. Cred că ingeniozitatea acestei redenumiri a mizeriei umane a fost pre-meditată și chiar a funcționat având acest motor interior - al "nevinovăției" numelui din buletin. De curând, am văzut un film a cărui acțiune se desfășura cândva în viitor; acolo exista o sală ce genera realități alternative, pentru care plăteai și care erau pe alese, unde puteai să-ți satisfaci reveriile compensatorii, un fel de "curățenie de gândurile cele rele"... Ei, realitatea instaurată te plătea să-ți trăiești reveriile compensatorii, să-ți omori Tatăl, supraeul, conștiința rușinată. Rugăciunea de fiecare zi, "...și ne iartă nouă greșalele noastre și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește de cel rău", a dispărut sub presiunea noului nume, iar greșeala a devenit rațiunea de a fi, a fost cultivată. Cel rău e logica sistemului. Nu vă mai spun că a ierta era o "nebu-nie". Aștept un moment în care re-numiții să spună că nu-și mai aduc aminte ce au făcut, pentru că sufereau o tulburare de personalitate, iar aceasta era un "sindrom" pe care securistul, și numai el, putea să-l activeze. Erau rețeaua (și de telefonie!), securistu' și personalitatea... Puteau fi mai mulți...Dedublarea era la comandă, personalitatea cea nouă prelua controlul conștienței conștiinței. Psihologii-securiști au meditat îndelung și au pre-gătit, au perfecționat sistemul în timp, ca să ajungi să te revendici din clasa politică și social, pentru a putea distruge familia, neamul, patria și spiritualitatea. Au speculat nevoia individului de a avea o realitate alternativă, imaginativă, în care îți omorai conștient toate cenzurile, și cele individuale, ale propriei conștiințe, și cele ale conviețuirii. Mi-e greu să cred că era doar un reflex. Mai există o explicație: securistul era convins că șandramaua avea să cadă la un moment dat, iar misiunea lui era să îngreuneze munca celor ce vin după el, să-i dea timp "murdarului" să se spele sau să uite. Poate spera ca noi să uităm sau să ne rușinam de nerușinarea lor și să o lăsăm baltă. În aceste cazuri nu ai telecomanda, nu poți schimba programul, ai vrea să nu te mai oblige să-ți inventezi reverii compensatorii și să nu mai vezi jegul de sub unghiile lor de scormonitori în gunoaiele conștiinței îm-păgânite, fără nici un Dumnezeu. Și-atunci să nu-i înțelegi pe cei ce sunt adepții lobotomiei, pe cei ce cred că soluția în cazul depresiei severe e electroșocul? Poate așa pacientul își va vedea de viața lui și va uita de conștiință, de Tată și de neputințele trăite doar prin reverii compensatorii... Nici schizofrenia nu mai e ce-a fost - a devenit funcție a conștiinței conștiente, cu rol de mașină de spălat într-o realitate pentru care nu avem nici o justificare... 6. În rîndul oamenilor Sunt șapte ani de când am intrat în rândul oamenilor, cum ar fi zis bunica mea. Ani de zile, am disprețuit intrarea în rândul oamenilor - “da’ ce, nu sunt om dacă nu mă mărit?”. Făceam pe grozava… Am primit răspunsul după. Nu, nu eram în rândul lumii, adică în rânduirea lăsată de Dumnezeu. Eram o adolescentă întârziată cu pretenția că știu eu mai bine, “ce nevoie am de o patalama ca să fiu în rândul lumii?”. Am simțit că se schimbă lucrurile în ziua în care bărbatul pe care-l iubeam m-a cerut de soție cu tot entuziasmul din dotare. Stârnisem eu acel entuziasm? Puteam eu să hotărăsc soarta noastră dând un răspuns simplu? El își asumase răspunderea pentru partea lui, acum era rândul meu să recunosc. Fac față acestei provocări cu miză pe viață? De ce ne mințim în fiecare zi că nu contează intrarea în rândul lumii? Pentru că încă n-am întâlnit bărbatul sau femeia care să ne facă să simțim că putem răsturna munții împreună. Ne e rușine să recunoaștem că starea noastră naturală e cea de “intrat în rândul lumii”. Asta nu ne scade valoarea în ochii celorlalți, cu condiția ca sentimentul să fie autentic. Dimpotrivă, toți cei ce n-au îi privesc cu jind pe cei ce au. I-am văzut cu ochii mei, i-am auzit cu urechile mele… Cu greu m-am despărțit de numele meu; cu o zi înainte, am plâns că trebuia să mă despart de numele meu de fată pentru totdeauna. Nu m-am gândit nici o clipă să-mi păstrez numele, asta ar fi însemnat să-i cer bărbatului meu să se “castreze”, or eu iubeam tocmai bărbatul care-și asumase responsabilitatea pentru viața mea și a lui, bărbatul care se hotărâse să-mi acorde încrederea numelui lui. A doua zi, m-am trezit știind că mă cheamă altfel, că eram îndreptățită să mă trezesc în patul acela, lângă bărbatul meu… Au urmat lunile de sarcină în care - și asta la fiecare dintre cele trei - aveam senzația că faptul că mă plimb pe stradă însărcinată era ca și cum i-aș fi strigat lumii întregi: “Eu sunt soția soțului meu!”. Am uitat că m-a chemat vreodată altfel, nu m-am simțit nici o secundă înghițită de altcineva. Sunt din locul acela și singurul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să-mi asum resposabilitatea pentru ceea ce va să vie. “Rândul lumii” l-a lăsat Dumnezeu, dar l-au distrus oamenii cu nepăsarea, cu răsturnarea lui “ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă”, cu disprețul neputinței ridicate la rang de “trend”. Sunt dintre aceia ce au crezut că asta poate funcționa, și spun “da, funcționează”, dar e departe de ce-ți oferă viața în ”rândul lumii”. Dacă am avea curaj să recunoaștem, în numele copiilor noștri născuți sau nenăscuți, că asta e starea noastră naturală, să fim în rânduiala lumii. Credem că suntem pregătiți pentru lumea asta, dar numai celălalt te poate salva pentru cea viitoare. De fapt, lumea asta te mănâncă la micul dejun dacă nu ai atitudinea omului care a trăit – “și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul” - sau a celui căruia nu i se poate întâmpla nimic pentru că e cel putin doi și are creditul celuilalt. O să-mi ziceți că fabulez, dar dacă n-ai trăit, daca nu ai avut curajul de a-ți schimba numele de bună voie, de a te lăsa în viața celuilalt fără să-ți faci griji, e cam greu să te dai mare că știi tu cum e. Nu poți trăi evenimentul acesta în viața altora. Știți cum e cu schimbarea de nume atunci când copilul e prea mic și e în pericol de moarte? Când părinții, ca să-l salveze, îl “vând” pe fereastră cuiva apropiat, care-i dă în schimb ceva, orice, îi schimbă numele și-l dă înapoi părinților pe ușă? Astfel, diavolul îi pierde urma și copilul scapă cu viață… Cam la fel m-am simțit și eu. M-am trezit dimineața convinsă că tocmai îngerul m-a dat, mi-a schimbat numele vânzându-mă pe fereastră, salvându-mă de mine însumi și de numele pe care deja dorea să-l las în stăpânirea celor de parte bărbătească din familie. Așa am început să dorm noaptea liniștită, am început să savurez noua viață exersând o semnătură care să se lege de noua mea identitate… Iar pe bărbatul meu l-am văzut devenind pe zi ce trece mai puternic, mai încrezător în rostul lui. Am sesizat schimbarea din ochii lui, am simțit puterea încrederii lui în mine și m-am văzut pe mine crescând la umbra încrederii lui. Și asta nu mi-o poate lua nimeni, niciodată. Strig în gura mare: AM INTRAT ÎN RÂNDUL LUMII! 7. Tradiționalism Sunt șocată de multitudinea de femei aflate în depresie... Feminismul a marcat în mod fundamental feminitatea. Educația ne-a schimbat, ne-a deturnat de la rolul nostru fundamental: acela de motor al societății. Ne risipim în proiecte de serviciu, în relații ce eșuează, în activități menite să ne abată gândurile de la ce am uitat: educația copiilor noștri. Sunt sigură că mă repet, dar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la mama este acesta: când educi un băiat, educi un individ; când educi o fată, educi o familie. Nu vorbesc doar de faptul că acești copii sunt drămuiți, sunt gândiți și răz-gândiți, ci și de faptul că nu există sau, mai rău, sunt ignorați... Și să-i lași zi lumină în grija unei tanti sau a unei bunici e tot un fel de a-i ignora, dar cu inima împăcată. O prietenă mi-a spus că sunt nedreaptă, că nu pot ține femeia în ignoranță în secolul XXI. Departe de mine acest gând, dar am pierdut ceea ce ne definea - feminitatea și buna funcționare a ființelor dragi. Ne castrăm bărbații, ne traumatizăm copii, amplificăm efectele tsunami-ului numit feminism... și toate astea de ce? Pentru că educația ne-a pierdut mințile, ne-a făcut să ne credem atotputernice. A deschis un nou sertar, cel al veșnicei dorințe de a dovedi ceva celorlalți. Și odată cu asta am înglobat și un nou tip de tulburare (născută din neputința de a face totul): depresia. Oare de ce bunicile noastre, deși rămase singure cu mulți copii mici, au făcut față? Tulburările nu intrau în calcul. Asta trebuia făcut și asta au făcut. Au educat oameni, au făcut treabă, le-au citit Biblia copiilor lor, au mers la Biserică de fiecare dată. Ăsta era “proiectul” lor, să scoată oameni serioși, pregătiți pentru viață. Noi ne-am pierdut bunul simț și organul educării s-a atrofiat de atâta concentrare pe sine. De unde trufia asta? Dacă nu suntem băgate în seamă, intrăm în depresie, daca nu suntem antrenate în proiecte la serviciu, simțim că lumea s-a sfârșit. Am fost crescute cu un univers de așteptare foarte mare - dacă nu ne atingem ținta, sistemul de apărare se defectează, pentru că el însuși, universul de așteptare, e străin lumii noastre femeiești – ne-a fost indus prin educație. Chiar și femeile de la țară, din cauza depresiei, s-au apucat de băut. Ceva s-a scurt-circuitat undeva. Suntem setate greșit, pentru că nu asta e menirea noastră. Ne-am atrofiat organul nefolosindu-l. Suntem grozave la petreceri, lăsăm de înțeles că suntem bune la pat, la serviciu ținem pasul cu bărbații, avem tot timpul ceva de dovedit, disprețuim efortul mamelor noastre de a face față chemării interioare. Suntem mai degrabă ale taților decât ale mamelor noastre. M-am săturat și de discriminarea pozitivă, vreau să primesc în continuare locul în autobuz, să fiu fiica mamei mele, să fiu nevastă (sau ne-vastă, adică limitată/restrânsă în ordine umană, cu alte cuvinte femeie), mama copiilor noștri, să mă revendic din trupul și curajul femeilor din neamul meu. Vreau să fiu femeie și să mă mândresc cu familia mea, cu educația copiilor mei, cu faptul că traumele lor sunt mai mici decat ale mele... Să-și dorească să fie și ca mine, nu doar ca tatăl lor, să fie mândre că sunt femei și că au un rol important în mersul lumii. M-am lăsat și eu manipulată de mentalitatea comunistă "valorizatoare" de femei și, mai nou, de etica protestantă, dar în fiecare zi fac un efort sa fiu asemeni bunicii mele, în fiecare zi vreau să-mi reanim organul atrofiat de așteptările celor ce m-au educat, să fiu eu însămi cu riscul de a părea expirată, în sensul că trăiesc în alte vremuri... de mult apuse pentru femei. Am ajuns să-mi zic: între o feministă și un misogin, l-aș prefera oricând pe acesta din urmă. De ce? Pentru că presupune, cel puțin, un dezvoltat simț al umorului. Feministele au un dezvoltat simț al umorilor, se iau prea în serios și, de cele mai multe ori, din cauza neputinței noastre, femeiești, sfârșim prin a ne disprețui. Mai mult umor, doamnelor! Elina Machidon |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |