|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 66 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Sinteze: Sanda Golopentia. Introducere la "Românii de la Est de Bug" Scris la Tuesday, January 02 @ 23:00:00 CET de catre asymetria |
Anuntam un eveniment editorial de importanta exceptionala : tiparirea si lansarea volumului ROMÂNII DE LA EST DE BUG — Lucrærile echipei de identificare a Institutului Central de Statisticæ conduse de Anton Golopenflia (1941–1943). Volum alcætuit, cu Introducere øi note de Sanda Golopenflia. Publicam introducerea scrisa de Sanda Golopentia, care retraseaza istoria acestei expeditii știintifice de demografie, statistica si sociologie.Asymetria este onorata ca poate participa la difuzarea acestei lucrari legendare. Citam din Prefata: "Prezentul volum aduce în fața cititorilor o cercetare și o realitate demografic-sociologică, ambele datând din anii celui de al doilea război mondial. Cercetarea, pusă sub conducerea lui Anton Golopenția, a fost întreprinsă de o echipă a Institutului Central de Statistică (I.C.S.), conform dispoziției primite de la Președinția Consiliului de Miniștri și viza identificarea românilor de la est de Bug (la care face trimitere, între 1941–1944 și în cuprinsul volumului de față, sigla oficială I.R.E.B., devenită între timp ambiguă). Realitatea descoperită ca urmare a cercetării e prezentată în rapoarte, studii și tabele demografice indicând, pe localități, populația românească de pe teritoriul ucrainean dintre Bug și Nipru, gradul în care aceasta și-a păstrat limba și, nu de puține ori, gradul în care sunt conservate, în cadrul ei, obiceiurile tradiționale." INTRODUCERE Prezentul volum aduce în fața cititorilor o cercetare și o realitate demografic-sociologică, ambele datând din anii celui de al doilea război mondial. Cercetarea, pusă sub conducerea lui Anton Golopenția, a fost întreprinsă de o echipă a Institutului Central de Statistică (I.C.S.), conform dispoziției primite de la Președinția Consiliului de Miniștri și viza identificarea românilor de la est de Bug (la care face trimitere, între 1941–1944 și în cuprinsul volumului de față, sigla oficială I.R.E.B., devenită între timp ambiguă). Realitatea descoperită ca urmare a cercetării e prezentată în rapoarte, studii și tabele demografice indicând, pe localități, populația românească de pe teritoriul ucrainean dintre Bug și Nipru, gradul în care aceasta și-a păstrat limba și, nu de puține ori, gradul în care sunt conservate, în cadrul ei, obiceiurile tradiționale. Români, moldoveni, ucraineni românofoni Cercetătorii I.C.S. au folosit deopotrivă termenii de români și moldoveni spre a se referi la membrii comunităților cercetate. Termenul de români se impunea întrucât (1) era vorba, pe teritoriul ucrainean de dincolo de Basarabia și de Transnistria, de sate întemeiate sau populate de oameni veniți din toate provinciile românești: moldoveni, ardeleni, sau munteni. O afirmaseră istoricii ruși și români, o constată pe teren în anii 1940 și o comentează în mod special atunci și după aceea A. Golopenția (vezi secțiunea I), C. Brăiloiu (invitat anume, de A.G., spre a examina proveniența regională a muzicii tradiționale de la est de Bug și constatând, într-un număr de sate, că aceasta se înrudește îndeaproape cu muzica din sudul României), N. Marin-Dunăre, G. Retegan (pentru ultimii doi, vezi interviurile reproduse în secțiunea VIII). Și întrucât (2) în localitățile cercetate se vorbea un grai al limbii române. În secolul XVII, XVIII și la începutul secolului XIX avusese într-adevăr loc o criză acută atât în Principate cât și în teritoriile românești incorporate în Imperiul habsburgic. Primele cunosc valuri neîntrerupte de calamități de pe urma războaielor duse de marile puteri pe teritoriul lor (foamete, ciumă), care se adaugă înăspririi regimului feudal și a regimului fiscal. Mii de români emigrează atunci din Principate către sud, în Țara Turcească sau către est în Țara Tătărască, de unde vor ajunge apoi în Rusia. Locuitorii din Transilvania (mai ales cei din localitățile grănicerești, români și secui) și Banat (grănicerii sârbo-români) emigrează la rândul lor spre Rusia din cauze incluzând, alături de înăsprirea regimului feudal și a regimului fiscal, acțiunile de catolicizare și demilitarizare la care sunt supuși. Documentele cuprinse în acest volum ca și indicele de nume și de localități (din care pot fi degajate cu ușurință un inventar onomastic relativ bogat al numelor de familie și un inventar consistent al numelor românești de localități din zonă), împreună cu textilele, muzica și folclorul, sunt prețioase pentru stabilirea provenienței locuitorilor dintre Bug și Doneț. În același timp, ele permit cunoașterea unor fațete inedite ale civilizației și vieții sociale din secolul al XVIII-lea a poporului din Principate și din Transilvania (vezi în acest sens îndeosebi declarația din 21.1.1950a a lui A.G., reprodusă în secțiunea I). La emigrarea spontană din Moldova, Transilvania sau Banat înspre teritoriile neocupate din Transnistria (la Balta, Râbnița, Dubăsari) și de acolo mai departe se adaugă acțiunea de colonizare a împărătesei Ecaterina a II‑a, care întemeiază sate de grăniceri pe măsură ce eliberează teritorii în urma războaielor cu turcii. Termenul de moldoveni era, la rândul său, adecvat — și își face de altfel loc în mod sistematic în lucrările echipei I.R.E.B. — întrucât, atunci când erau întrebați, oamenii (3) se identificau ca atare și (4) declarau că vorbesc „moldovenește”. Rădăcinile autodefinirii ca moldoveni iar nu ca români, vorbind „limba moldovenească” iar nu româna, sunt multiple. Pe de o parte, majoritatea celor stabiliți sau colonizați pe teritoriul de la est de Bug provin din Moldova, Basarabia sau Transnistria și, sosiți acolo înainte de Unirea Principatelor, păstrează memoria unei Moldove care a dăinuit timp de cinci secole și, ca atare, a unei identități moldovene. Paralel cu acest mod de a se percepe și legat de el, s-a produs în timp un proces de omogenizare în direcția moldovenizării diverselor graiuri ale celor așezați la est de Bug. Procesul acesta, firesc, e amintit de G. Retegan în interviul pe care le-am reprodus în secțiunea VIII a volumului de față: „Mi-a cântat o babă din Bazinul Donețului ‘Jiule, pustiule, seca-ți-ar izvoarele, să trec cu picioarele…’. Nu zicea ‘picerele’ cum zic oltenii, ci ‘chicioarele’. Deci, se moldovenizase, chiar dacă ea a fost olteancă… Nu ea, străbunica ei. Și nu era auzit de la radio! Nu se auzea radio București până acolo: aproape 2 000 km în linie dreaptă.” La aceasta se adaugă o acțiune masivă de rusificare atât sub regimul țarist cât și sub cel sovietic. Chiar interludiul în care, pentru scurtă vreme, se deschid în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldova școli moldovenești, e profund marcat de ideologia opoziției români/moldoveni. În manualele elaborate cu acest prilej, moldovenii sunt izolați de români și prezentați ca slavi; scrierea readoptă alfabetul chirilic după numai câțiva ani de utilizare a alfabetului latin; învățătorii care procurau de la Balta sau Tiraspol manuale moldovenești cu caractere latine și texte din literatura română sunt acuzați de tendințe imperialiste sau spionaj în slujba statului român și, drept urmare, închiși sau deportați; cu rare excepții (între care nu se numără nici măcar Creangă), literatura română este absentă din manuale și predare; studenților formați în R.A.S.S.M. li se interzice să predea în afara granițelor acesteia (întrucât republica a învestit în educația lor și înțelege să-i păstreze); o parte dintre școlile existente se închid de altfel nu numai din lipsă de învățători, ci și la cererea expresă a părinților moldoveni care constată că ele reduc șansele de reușită ale copiilor lor. Toate aceste aspecte sunt atent documentate în contribuția lui N. Marin-Dunăre, reprodusă în secțiunea IV a volumului de față. Cititorilor din Republica Moldova sau din Ucraina care ar considera că strămoșii le sunt descriși nepotrivit ca „români” în paginile de față le propunem să întregească de fiecare dată termenul prin sintagma „români moldoveni”, mai apropiată de modul de autoreferire cu care sunt deprinși. Nu am optat pentru înlocuirea, în textele pe care le edităm, a termenilor români sau moldoveni prin acela de români moldoveni din următoarele rațiuni: 1. țineam să respectăm formulările originale ale cercetătorilor, care — prin alternanța români/moldoveni — sunt semnificative pentru a înțelege negocierea dintre metodologia lucrărilor de identificare, cu presupozițiile ei, și datele obținute pe teren, cu semnificația lor; 2. la origine, cum am arătat, teritoriul dintre Bug și Nipru a fost colonizat de trăitori provenind din toate provinciile românești care se vor uni ulterior formând statul România; 3. termenul de moldoveni îl presupune pe cel, mai general, de români care-i poate fi deci substituit; iar vorbitorii graiului moldovenesc sunt, prin firea lucrurilor, vorbitori ai limbii române. Chiar dacă, pe teritoriul Republicii Moldova, se vorbește limba română moldovenească (cu alte cuvinte o limbă literară care a fost silită să evolueze pornind de la zero, pe baza graiului moldovenesc, fără a menține contactul cu româna literară bazată pe graiul muntenesc care s-a dezvoltat în România), nu e mai puțin adevărat că în România și în Republica Moldova se vorbește una și aceeași limbă — româna, cu unele, încă mici, diferențe de la un caz la altul. Ne putem gândi în acest sens la opoziția politico-lingvistică dintre engleza vorbită în Marea Britanie și engleza americană vorbită în Statele Unite ale Americii, care s‑au rupt una de alta cam de tot atâta timp ca Basarabia de România sau la cea dintre spaniola vorbită ca limbă națională în Spania și cea din America Latină, ori la franceza vorbită în Franța și cea vorbită în Canada (Québec). Nimeni nu ar susține însă că în S.U.A. nu se vorbește engleza sau că, atunci când se afirmă că americanii vorbesc engleza, afirmația e făcută tendențios de britanici imperialiști și nostalgici. Și nimeni nu afirmă că în țările hispanizante din America Latină nu se vorbește limba spaniolă, ci latino-americana, ori că în Québec se vorbește nu franceza ci limba chebecoază. Când a inclus, în Colecția universală de muzică populară înregistrată (1951–1958), cele cinci piese care reprezintă tot ce putem asculta astăzi din ampla sa anchetă la românii de la est de Bug, Constantin Brăiloiu a recurs la un al treilea termen pentru a se referi la aceștia — termenul de ucraineni românofoni. În introducerea la piesele 6–10 de pe discul III, el scria: „Ucrainenii românofoni sunt ucraineni care vorbesc româna dar nu păstrează amintirea unei patrii anterioare. Veniți din est cel mai devreme se crede la începutul secolului XVIII, ei formează, în tot sudul Ucrainei și până în Caucaz, mici comunități închise, aflate pe alocuri la depărtare de zeci de km unele de altele. Înecate în marea masă slavă, aceste fărâme etnice au conservat însă, în grade care variază de la sat la sat, personalitatea lor morală, așa cum se întâmplă adeseori cu grupurile naționale stabilite în teritorii pe care specialiștii le numesc ‘de recesiune’. Sau, cel puțin, așa stăteau lucrurile într-un trecut apropiat”. Bugul ca fluviu despărțitor Cititorului de astăzi, pe care titlul Românii de la est de Bug riscă să-l depeizeze, îi amintim că, în timpul celui de al doilea război mondial, Bugul a constituit frontieră militară între Transnistria administrată de români și restul Ucrainei, care era administrat de armatele germane. Depășirea liniei Bugului are însă în contextul volumului de față și alte semnificații. Întrucât teritoriul dintre Bug și Nipru nu face obiectul unor revendicări românești, cercetarea e mai puțin afectată de presiunile sau pasiunile ideologice ale momentului. Terenul ales fiind extrem de depărtat, el impune absențe îndelungate din București. Pe un plan strict personal, trecerea Bugului îi permite astfel lui Anton Golopenția să refuze ofertele de a deveni Secretar General al Consiliului de Patronaj sau director în Ministerul Propagandei, care i se fac în anul 1942 de către Mihai Antonescu. În declarația din 5.2.1950 b, A.G. scria: „Apreciasem lucrările de peste Bug și pentru că mă țineau departe de Capitală, ajutându-mă să nu dau niciodată la Asociația Româno-Germană, la care eram stăruitor chemat de Min[isterul] Propagandei, ca având studiile făcute în Germania” (UC, p. 53). Esențial e însă faptul că, trecând Bugul, echipa I.R.E.B. abordează o zonă cu totul necunoscută specialiștilor români, a cărei cercetare îi va fi atras prin îndrăzneală și inedit nu numai pe conducătorul, ci și pe mulți dintre tinerii ei membri, dornici de aventură intelectuală. Că aventura profesională se combina cu cea umană, în această campanie de înregistrare care, începută în decembrie 1941, s-a încheiat în februarie 1944, la cinci km de front, a fost subliniat de altfel cu subtilitate, în convorbirile sale cu Z. Rostás, și de H. H. Stahl. Reproduc, pentru interesul interpretării, fragmente dintr-un pasaj în care H. H. Stahl încearcă să-l delimiteze pe A.G. de alți membri ai Școlii Sociologice de la București, pornind tocmai de la ineditul și îndrăzneala necesară a campaniei de dincolo de Bug: — …Golopenția mai avea ceva, știa să strângă în jurul lui oameni, să-i organizeze, să-i puie la treabă. Vulcănescu, nu. Era foarte bun profesor, mai bun decât Herseni, care iarăși nu e puțin lucru, pentru că Herseni era un foarte bun profesor. Dar, din nou, avea această calitate de a fi cald. Entuziasma, făcea atmosferă în jurul unei idei. — Cred că în această privință Golopenția semăna cu Gusti, căci Gusti avea darul de a strânge în jurul lui oameni și… — Da. Da, fără îndoială că da. Sigur, sigur. Numai că Golopenția era mai cald decât Gusti. Gusti era distant, protocolar, pe când ăstalaltul nu. Ăstalaltul avea o serie întreagă de oameni care țineau la el sută la sută, și cu care pleca în orice fel de aventură. Când i-a trăznit să meargă dincolo de Bug, a reușit să formeze o echipă care să-l urmeze. Nu era ușor, nu era… — Vedeți, la asta nu m-am gândit, că asta ar putea să fie o trăznaie. — Evident că da. Eu am făcut recensământul Transnistriei, dar din ordin. A fost obligația Institutului Central de Statistică să facă această socoteală. Am lucrat cu oameni mobilizați sub arme, nu? Adică armată, pur și simplu. El, nu. El a mers în aventură de unul singur. — A fost o expediție. — O expediție cu comandă științifică și cu foarte mare îndrăzneală. Și cu o serie întreagă de indivizi foarte ciudați, pentru că mulți din ei erau — dacă nu chiar înscriși în partidul comunist, dar nici mult nu le mai lipsea, erau de extremă stângă. Și el a avut neplăceri din pricina asta. Când făcuse Dâmbovnicul, lucrase cu un fotograf, Bauh. Or, Bauh era ovrei și era într-un lagăr de concentrare în Transnistria. Nu știu ce s-a întâmplat, dar știu că a avut de furcă cu treaba asta. A încercat să-l salveze, să-l facă să evadeze, sau nu știu ce alta. Între ei, Golopenția avea și un om extrem de inteligent și de o îndrăzneală nebună. Am fost bun prieten cu el, îl chema Nicolae Betea. — Am auzit de el. — Un tip cu totul și cu totul ciudat și care era de o temeritate nebună, pur și simplu. Știu că el a fost amestecat în chestia Bauh… deci, Golopenția avea și această trăsătură de caracter, de a se duce spre aventură, când era nevoie. Nu e exclus ca inițiativa cercetării românilor de la est de Bug să fi pornit de la Anton Golopenția. De multe ori, în cadrul Școlii gustiene, A.G. prezentase ca idei ale profesorului teme de cercetare pur personale, renunțând la paternitatea unei idei atunci când, prin aceasta, o putea apropia de realizare. Lucrul a fost menționat, între alții, și de către Pompiliu Caraion, care a evocat, în studiul său apărut în 1971, Profesorul Dimitrie Gusti și Școala sociologică de la București, lansarea tumultuoasă a proiectului celor 60 sate românești. Cercetarea la est de Bug continua o linie de abordare bine stabilită în activitatea științifică a lui A.G. Era o cercetare zonală (cum fusese, în 1939, condusă în colaborare cu Mihai Pop, ancheta de la Dâmbovnic), întreprinsă asupra unei populații trăind, ca minoritate, în afara statului român (cum fusese culegerea de izvoare Românii din Timoc elaborată, în aceeași perioadă, de A.G. și C. Constante, sub egida Societății Române de Statistică) și folosind metoda monografiei sumare preconizată de A.G. Iar rezultatele ei puteau servi la informarea conducerii statului (așa cum o susținuse, încă din teza sa de doctorat, Die Information der Staatsführung und die überlieferte Soziologie, în traducere „Informarea conducerii de stat și sociologia contemporană”). A. G. l‑ar fi putut convinge pe Sabin Manuila, pe atunci dornic să pună în aplicare în avantajul României planul gigantic al unui schimb de populație sistematic (în concepția vremii, schimburile de populație ar fi fost de natură să elimine posibile diferenduri istorice între state), de interesul cunoașterii comunităților românești dăinuind neștiute la est de Bug. Și de faptul că prilejul oferit de înaintarea armatelor române și germane trebuia folosit, așa cum, tot la inițiativa lui, un grup de referenți de la Oficiul de Studii compus din Anastase Cărătașu, Gh. Reteganul, T. Al. Stoianovici, Camil Suciu, Mircea Tiriung și N. Marin-Dunăre efectuase, între 9–22 mai 1941, anchete paralele în lagărele de prizonieri sârbi de origine etnică română de la Curcani (Ilfov), Odăile (Teleorman), Bălănoaia (Vlașca), Remetea, Bucovăț și Moșnița Nouă lângă Timișoara. Ulterior, sau în paralel, rapoartele armatei cu privire la localitățile românești întâlnite în cursul înaintării prin stepele ucrainene și la aproximativ 300–500 cereri de venire în România care îi fuseseră înaintate la est de Bug au făcut ca ancheta I.R.E.B. să fie estimată necesară de către Președinția Consiliului de Miniștri. Cercetarea preconizată de A.G. a devenit astfel una din cele trei cercetări oficiale ale Institutului, căreia i s‑a recunoscut în acest moment și o semnificație informativă pentru o posibilă acțiune ulterioară de repatriere. Pasiunea cu care A.G. s-a dăruit muncii de identificare a românilor de la est de Bug răzbate în scrisoarea lui din 8.9.1942 către Ștefania Golopenția: „Munca de aci merge. Explorăm românii cu și fără conștiința moldoveniei lor, județ de județ, plasă de plasă și până la cătunele pierdute. Cum caută alții zăcămintele de preț” (secțiunea III). Schimburile de populație în viziunea lui Sabin Manuila În toamna anului 1941, Sabin Manuila a așternut pe hârtie detaliile unui vast schimb de populație care să prevină pentru România și statele limitrofe orice război viitor. Rămas inedit până de curând, proiectul lui S. Manuila a fost publicat în anexa articolului Sorina Bolovan, Ioan Bolovan. Problemele demografice ale Transilvaniei între știință și politică (1920–1945). Studiu de caz. Conceput de autor ca total și obligatoriu în regiunile de graniță, schimbul de populație tolera excepții în celelalte zone (pentru cei trecuți de vârsta de reproducere sau pentru 1–2% dintre cei care acumulaseră averi la sate). Schimbul de populație imaginat de S. Manuila comporta patru etape esențiale. Primele trei etape urmau să asigure soluții pentru: „1) Problema Dobrogei; 2) problema bulgarilor din România și din Basarabia, care la data conferinței de la Craiova era ocupată de Soviete; 3) problema românilor din Bulgaria, dând Bulgariei atât ca populație cât și ca suprafață un plus față de ceea ce are astăzi și eliminând toți românii din Bulgaria și toți bulgarii din România; 4) problema românilor din Timoc și Banatul sârbesc; 5) problema sârbilor din România; 6) problema ungurilor din Iugoslavia; 7) problema sârbilor din Ungaria; 8) problema ungurilor din Ardeal; 9) problema rutenilor din Carpați și 10) problema Ardealului și a românilor din Ungaria”. Etapa a patra ar fi fost dedicată schimbului de populație româno–ruso–ucrainean. Recensământul din Basarabia, cel din Transnistria și identificarea românilor de la est de Bug reprezentau deci, din punctul de vedere al Directorul General al Institutului Central de Statistică, preparative indispensabile în vederea acestei etape. Pentru a înțelege condițiile în care a fost elaborat proiectul lui Sabin Manuila e util să ne amintim că în vara anului 1940 România pierduse aproximativ o treime din teritoriu și populație (Basarabia și nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei și Cadrilaterul), a căror ocupare/revendicare fusese argumentată prin prezența în cuprinsul lor a unor populații minoritare ucrainene, maghiare, respectiv bulgare. Se punea astfel problema unei rezolvări a problemei minorităților „de același sânge” cu popoarele vecine prin schimburi de populație cu țările locuite de acestea, care să elimine primejdii viitoare . Precedente ale unor ample mișcări artificiale de populație existau. După primul război mondial, prin Convenția bilaterală de la Lausanne, aprobată de Societatea Națiunilor, un milion și jumătate de greci fuseseră transferați obligatoriu din Turcia și Bulgaria în Grecia. Prin Convenția dintre România și Turcia din 4 septembrie 1936 se reglementase emigrarea voluntară a populației tătărești și turcești din Dobrogea în timp de cinci ani, ca rezultat al căreia, în anul 1942 părăsiseră România cca 70 000 turci. La 7 septembrie 1940 fusese semnat Tratatul de la Craiova care stabilea, în afara cedării către Bulgaria a județelor Caliacra și Durostor (Cadrilater), un schimb de populație în Dobrogea între România și Bulgaria având caracter obligatoriu pentru bulgarii din județul Tulcea și Constanța (60 000 locuitori) și pentru românii din Cadrilater (106 000 locuitori) și caracter facultativ pentru bulgarii din alte regiuni ale României, respectiv românii din alte regiuni ale Bulgariei. Schimbul de populație a fost efectuat în toamna anului 1940, cu un adaos de 3 000 români intrați în România și 2 600 bulgari plecați în Bulgaria la 11 aprilie 1941. Prin acorduri semnate succesiv cu guvernul rus (la 5 septenmbrie 1940) și cel român (la 22 octombrie 1940), 150 000 germani fuseseră transferați pe teritoriul Reichului. În anul 1941, schimburile de populație erau dezbătute public de o serie de lideri din Europa Centrală, printre care Edvard Beneș, președinte al guvernului cehoslovac din exil și Edward Raczynsky, ministru de externe al guvernului polonez din exil. Iar în iulie 1942, guvernul britanic va accepta în principiu transferul (prin schimb de populație) minorității germane din Centrul și Sud-Estul Europei. Între proiectele din epocă, cel datorat lui S. Manuila se singularizează nu numai prin anvergură (el ar fi pus în mișcare aproximativ șase milioane de oameni), ci și prin menținerea în spațiul etnic românesc, fără a viza anexări imperialiste de teritorii locuite majoritar sau exclusiv de alte popoare și fără formulări rasiste. Reproducem aici caracterizarea lui Viorel Achim: […] cu unele mici excepții, proiectul lui Manuilă se circumscrie spațiului etnic românesc. Nu se vorbește de încorporarea la România a unor teritorii neromânești sub aspect etnic. Nu este avută în vedere nici anexarea Transnistriei (cerută de unele voci în primele luni de după declanșarea războiului împotriva U.R.S.S.), nici a Banatului iugoslav (de asemenea, cerută de unii). Modificarea vechilor frontiere statale și etnice preconizată de Manuilă este motivată prin rațiuni strategice sau ținându-se seama de decalajul numeric între populațiile care urmau să facă obiectul unui schimb. Există și replieri ale frontierei etnice în defavoarea românilor. Sub acest aspect, proiectul lui Manuilă se deosebește fundamental de unele proiecte românești din acel timp — care propuneau anexarea unor teritorii locuite majoritar de alte popoare — și de proiectele elaborate în alte țări, care ridicau pretenții asupra unor teritorii străine sub aspect etnic. Dacă facem abstracție de ajustările de frontieră, inclusiv în Cadrilater, proiectul lui Manuilă nu arată ambiții imperialiste./ În același timp, proiectul lui Manuilă nu este rasist, cum a fost cazul cu Generalplann Ost — planul german vizând restructurarea etnică a Europei de Est. De asemenea, în formulările acestui proiect nu există nimic genocidal. Credem că nu avem motive să afirmăm că, în viziunea lui Mnuilă, „transferul unilateral” al evreilor și țiganilor — era avută în vedere, probabil, Transnistria — trebuia să însemne distrugerea fizică a acestor populații — așa cum se va întâmpla în realitate cu o mare parte dintre evreii din Basarabia și Bucovina, precum și cu mulți dintre țiganii deportați acolo. Proiectul lui Sabin Manuila nu s-a înfăptuit. Schimbul de populație româno–ucrainean plănuit până la ultimele detalii (așa cum o dovedește referatul lui Titus Rădulescu-Pogoneanu reprodus în Anexă), nu se va realiza. Înțelegând faptul, în scrisoarea adresată lui A.G. la 5.11.1943, Directorul Institutului Central de Statistică îi scria colaboratorului său: Fă tot ce omenește poți face pentru a ajuta. Este unul din principalele rosturi în viață a[le] oamenilor superiori. Să rezolvăm probleme? Este o șansă rară, pentru care trebuie mult noroc. Cred că evenimentele ne împiedică de a realiza idealul nostru. Dar asta nu însemnează că nu puteți salva nenumărate suflete./ Recent, m-am preocupat de problema evreilor din Transnistria. Am arătat că este punctul grav ce ni se va ridica la Conferința de Pace. Cred că nu trebuie să neglijăm ziua de mâine. Avem nevoie de toate voturile la Conferință./ Dacă se va lua o hotărâre, te voi aviza. Vei judeca D-ta, dacă vei avea vreun rost în această chestiune, în care pe noi ne interesează exclusiv aspectul de politică națională, indiferent de evenimentele și odiul zilei de azi. Națiunea trăiește și mâine, nu numai astăzi (Secțiunea III). Contextul instituțional al cercetării românilor de la est de Bug În anul 1941, Institutul Central de Statistică efectuează un Recensământ asupra teritoriului amputat al României, în pregătirea și desfășurarea căruia este angrenat, în mod firesc, și A.G., proaspăt angajat la I.C.S. După eliberarea lor de sub ocupația sovietică, Recensământul este extins în iulie la teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord, unde se deplasează sub conducerea lui Sabin Manuila și D. C. Georgescu (Secretar General al Institutului) o echipă masivă de 150 funcționari ai I.C.S. Paralel cu acțiunea de recensământ, I.C.S. primește de la Președinția Consiliului de Miniștri dispoziția de a inventaria teritoriul Transnistriei și o echipă I.C.S., compusă din 50 de funcționari ai Serviciului exterior și pusă sub conducerea lui H. H. Stahl se deplasează în noiembrie 1941 între Nistru și Bug în acest scop, având ca centre de operații localitățile Dubăsari, Tiraspol și Odessa. Atât recensământul din Basarabia și Bucovina, cât mai cu seamă inventarierea din Transnistria sunt dublate de acțiuni de cercetare sociologică, inițiate de Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, care conlucrează strâns, ca și în trecut, cu I.C.S. Astfel, după cum reiese din raportul publicat de D. Gusti în „Sociologie românească” (pe care-l reproducem în secțiunea I a volumului), sub conducerea lui Traian Herseni, devenit între timp Director al Departamentului Culturii din Guvernământul civil al Transnistriei, o echipă de 13 cercetători (incluzându-i pe N. Al Rădulescu–geografie, I. și T. Făcăoaru–antropologie, D. Șandru–limbă, Gh. Pavelescu–credințe și obiceiuri, Liviu Rusu–muzică populară, Ion Donciu–literatură populară, fotograful Donodini și studentul sociolog Aurelian Popescu–administrație) efectuează cercetări monografice în trei localități transnistrene cu populație moldovenească „mai compactă”: Speia (jud. Tiraspol), Vasilcău (jud. Dubăsari) și Handrabura (jud. Ananiev). Iar sub conducerea lui H. H. Stahl, o echipă a Institutului Social în componența căreia intră Gh. Serafim și C. Durdun efectuează cercetări monografice în satele Mălăiești (jud. Tiraspol) și Ciuleni (jud. Orhei). Ca Director al Oficiului de Studii de la I.C.S., A.G. e interesat de problemele generale ale recensământului și inventarierii în perspectiva identificării și studierii populației românești de la est de Bug. Ca Director în cadrul I.S.R., atunci când echipa pe care o deplasează la Nikolaev e nevoită să se retragă pe teritoriul Transnistriei în așteptarea aprobării germane, el va decide să consacre răgazul acesta neașteptat unei cercetări sociologice în Transnistria (pe teritoriul fostei Republici Autonome Moldovenești), acceptând și redefinind o propunere în acest sens a lui Dimitrie Gusti. Scopul pe care îl urmărește A.G. la Valea-Hoțului este triplu: (a) pe de o parte, o familiarizare de ansamblu cu metodele administrației rurale sovietice; (b) pe de altă parte, o cercetare a vieții elementului românesc în cadrul Uniunii Sovietice (mai precis, în cadrul fostei Republici Autonome Moldovenești înființate în anul 1924) și, însfârșit (c) completarea pe teren a informațiilor concrete cu privire la localitățile în care sunt atestate comunități românești la est de Bug. În fapt, întregul episod transnistrian continuă, și adâncește, sub impulsul împrejurărilor, pregătirea campaniei I.R.E.B. Dintre cercetările întreprinse în timpul războiului de Institutul Central de Statistică și de Institutul Social Român, înscrierea și studierea românilor de la est de Bug a fost cea mai redusă ca personal și cea mai extinsă ca suprafață acoperită. Ea l-a purtat pe Anton Golopenția, care asigura contactele cu administrația germană, stabilirea punctelor de anchetă, dispersarea pe teren a echipierilor și legătura cu I.C.S., în zigzag de la Bug spre Nipru, bazinul Donețului, Crimeea sau Melitopol, dar și de la Bug la Rovno în Polonia, ca să nu mai vorbim de drumurile la Odessa, Golta sau Tiraspol pentru procurare de provizii și daruri. La rândul lor, fiind puțini la număr, echipierii au avut de străbătut, mai cu seamă odată cu apropierea frontului spre sfârșitul anchetei, spații uriașe, deseori singuri, vizitați doar episodic de către A.G., care verifica buna desfășurare a lucrărilor, prelua listele de înregistrare și le asigura transportul într-o nouă regiune. În același timp, cercetarea de la est de Bug a fost și cea mai riscantă, întrucât a adus în spațiul ocupat de armata germană, fără sprijin posibil din partea autorităților sau a armatei românești, o echipă de cercetători care nu puteau fi percepuți, cel puțin în primele momente, decât ca aparținând forțelor ocupante. Expuși acțiunii partizanilor, într-o regiune în care represaliile și rechizițiile armatei germane radicalizaseră spiritele deja grav încercate atât înainte cât și în cursul războiului, cercetătorii au primit echipament militar (fără grade) și au fost înarmați cu pistoale. Cum însoțeau camioane în care se aflau darurile în alimente ale Consiliului de Patronaj pentru populația românească din zonă, ei puteau reprezenta o tentație și datorită sărăciei generale. La aceasta se adăugau drumurile care deveneau nepracticabile odată cu venirea ploilor sau se înzăpezeau imobilizându‑i cu lunile în câte un sat și frigul, cu care nu erau obișnuiți. Cercetarea de la est de Bug le-a oferit membrilor echipei, mulți dintre ei sub sau abia trecuți de 30 de ani, o libertate de acțiune considerabilă. A.G. a insistat asupra unei singure obligații: aceea de a respecta adevărul în culegerea datelor, de a nu le transforma în materiale de propagandă. Se cuvin menționate aici cuvintele lui, readuse la viață în amintirile sale de G. Popescu: Locuiam fiecare în câte o casă de români. Ne înjghebasem și o cantină. Acolo mâncam la prânz și seara. După masa de seară zăboveam cu toții până în ceas târziu de noapte, șezând la masa aceea lungă, în capul căreia se afla, oricât ar fi fost de ostenit de drumurile de peste zi, bunul nostru A. Golopenția. Arareori, mai mult la începuturi, ne dădea câte un sfat. „Să știți”, spunea el, că cea mai importantă invenție a secolului nostru nu este nici electricitatea, nici radio-difuziunea, nici aviația… Cea mai mare invenție a secolului o constituie propaganda. Ea este instrumentul miraculos cu ajutorul căruia omul poate transforma negrul în alb și albul în negru. Trăim sub imperiul acestei invenții. Noi, aici, nu ne vom folosi de ea. Nu pentru asta am venit aici. Poate că oamenii vă vor privi cu reținere, sau suspiciune. Gândiți-vă la toate prin care au trecut. Teama nu e o maladie care se vindecă ușor. Voi trebuie să aflați adevărul, așa cum a fost el. Și dacă veți afla adevărul, veți afla de multe ori că el poate fi și neconvenabil. Trebuie să câștigați încrederea oamenilor cu care veți sta de vorbă. Prin încredere veți ajunge și la adevăr. Cum să le câștigați această neprețuită încredere? Foarte simplu: spuneți-le adevărul… Că vrem să scriem o carte despre satul lor, despre viața lor așa cum a fost… și înainte și după revoluția pe care au trăit-o aici”. Anchetat cu privire la instrucțiunile date echipierilor I.R.E.B., A. Golopenția scria în declarația sa din 3.2.1950: „[…]am atras totdeauna atenția ca să se evite cu grijă tot ce ar putea scădea calitatea lucrării: înscrierile de nemoldoveni mai ales” și, mai departe: „M-am dedicat cercetărilor și documentării sociale și este regula mea de viață de a evita orice denaturare a faptelor culese, oricare ar fi ele, chiar și de natură politică” (cf. secțiunea I). Infiltrând Institutul Central de Statistică, un număr de comuniști au pus uneori în primejdie și obiectivitatea cercetării I.R.E.B. E însă puțin probabil că ei au putut-o afecta substanțial, dată fiind pe de o parte informarea sistematică a lui A.G. înaintea fiecărei descinderi într-un sat, iar pe de altă parte, atmosfera de încredere și prietenie care a constituit nota dominantă a relațiilor dintre echipieri și șeful echipei. Comuniștii din echipa I.R.E.B și acțiunile lor Dacă nu ar fi existat procesul Pătrășcanu, acțiunea partidului comunist în cadrul Institutului Central de Statistică și, mai aproape de ceea ce ne interesează aici, în cadrul echipei I.R.E.B. nu ne-ar fi fost astăzi cunoscută. Așa cum reiese cu claritate din volumul Anton Golopenția, Ultima carte, lucrările de la est de Bug au reprezentat de la un punct o temă importantă a anchetei. Unghiul din care ele sunt abordate în întrebările anchetatorilor nu privește însă decât în subsidiar cercetarea ca atare. Ceea ce îi interesează pe anchetatori pare a fi rolul și comportarea comuniștilor din echipă (vom vedea, în continuarea introducerii, că centrul de interes a fost reprezentat în fapt de unul singur dintre aceștia, și anume M. Levente). Descoperim, parcurgând declarațiile, în primul rând, diversitatea politică a echipei I.R.E.B. Ea număra, ca și Oficiul de Studii în ansamblu, echipieri cu simpatii de stânga sau membri ai partidului comunist (N. Betea, M. Biji, D. Corbea-Cobzaru, E. Seidel, M. Levente, C. Pavel, B. Șchiopu, I. Oancea, C. Suciu, T. Al. Stoianovici), cu simpatii de dreapta — unii dintre ei foști legionari — cum erau I. Apostol, Gh. Bucurescu, I. Chelcea, N. Economu, N. Marin-Dunăre, sau fără aderențe politice, dar cu o orientare tinzând spre stânga (A.G., G. Retegan, O. Bârlea). La fel ca în organizarea de către profesor a campaniilor monografice gustiene, atunci când și-a format — din voluntari — echipa, A.G. nu a luat în considerare culoarea politică a echipierilor săi, fiind preocupat în mod exclusiv de experiența de teren și utilitatea lor specifică pentru proiect. Cum însă Oficiul de Studii număra mai ales oameni de stânga și în raport cu echipa lui Traian Herseni care a activat simultan cu echipa I.R.E.B în Transnistria și a putut fi astfel constant comparată cu ea (vezi diviziunea Contextul instituțional al cercetării românilor de la est de Bug a introducerii de față), echipa condusă de A.G. a fost deseori numită atunci „echipa de stânga”. În prima etapă, în care echipa funcționează pe ansamblul ei la Valea-Hoțului, diversitatea politică pare a fi prilejuit nu odată confruntări. O putem deduce din ușoara iritare față de prea desele îndemnuri la obiectivitate ale lui A.G., care răzbește în Cronica lui N. Marin-Dunăre reprodusă la începutul secțiunii V; sau din asigurările de obiectivitate și notele autocritice care își fac loc în finalul unora dintre materialele semnate de Gh. Bucurescu. Realitatea întâlnită, discuțiile cu coechipierii și antifascismul, care pare a fi fost unanim împărtășit de echipieri, au determinat uneori reconvertiri, ca în cazul lui N. Marin-Dunăre bunăoară, despre care a vorbit în interviul său G. Retegan, dar care poate fi surprins în plină mutație politică chiar la lectura unora dintre textele redactate atunci, Evoluția culturală de exemplu (vezi secțiunea V). În etapa a II-a, regruparea în subechipe, pentru care A.G. a respectat dorințele echipierilor, s-a făcut adeseori în funcție de culoarea politică a acestora. Gh. Bucurescu formează subechipă cu I. Apostol și N. Economu. C. Mănescu îi are drept coechipieri pe D. Corbea-Cobzaru și N. Betea. M. Levente le-ar fi propus chiar lui Șt. Popescu și A. Rațiu să formeze împreună o „echipă-celulă de partid”. Ceea ce aflăm însă doar explorând dosarul Pătrășcanu e că, înainte de plecarea pe teren, comuniștii echipei I.R.E.B. au consultat legăturile lor superioare pe linie de partid (Ion Vintze respectiv Nicolae Petrea/Eugen Savin) cu privire la atitudinea de adoptat pe terenul sovietic și că, odată ajunși în Transnistria, deși divizați, ei au încercat să stabilească o linie comună de acțiune. Aceasta a inclus în mod previzibil acțiuni politice deschise (aruncarea materialului de propagandă, denigrarea regimului antonescian) sau clandestine favorabile partizanilor, familiilor (indiferent de naționalitate) cu soldați în armata sovietică, ori celor amenințați cu luarea la muncă în Germania dar și, greu de asociat cu etica profesională cea mai rudimentară, unele acțiuni de sabotare a lucrărilor I.R.E.B.: includerea în listele de familii de către echipa din care a făcut parte M. Levente, C. Mănescu și D. Corbea-Cobzaru sau de către C. Pavel a unor familii nemoldovenești (spre a le distribui pachete-dar), încetinirea voită a lucrărilor sau vânzarea de către echipa lui M. Levente a unor componente ale pachetelor-dar spre a contribui cu bani la fondurile partidului comunist (vezi declarația din 29.1.1950 a lui C. Pavel). Că aceste din urmă acțiuni au fost cunoscute de timpuriu și rapid contracarate de către A.G. putem deduce, pe de o parte, din textul unui raport al lui N. Marin-Dunăre, care semnalează înscrieri în fals la Bulgarca, iar pe de altă parte din declarațiile și amintirile reproduse în secțiunile VII–VIII. În amintirile sale, A. Rațiu vorbește despre punerea în gardă de către A.G. cu privire la riscurile pe care le comportă înrolarea lui în mișcări de extremă stângă și evocă felul în căre A.G. a rezolvat problema pachetelor-dar înstrăinate: prin cotizare a tuturor spre a acoperi pierderile. Iar M. Levente menționează în declarațiile sale din 13.2.1950 faptul că A.G. l-a separat neașteptat de restul subechipei. În parte, acțiunile de sabotare menționate în declarațiile lor de M. Levente sau A. Rațiu au fost, după toate probabilitățile, exagerate de către aceștia sub presiunea anchetei. Dezavuarea cercetării I.R.E.B., urmărită prin întrebări ad hoc de către anchetatori, poate fi urmărită pe viu comparând între ele o serie de declarații ale lui A. Rațiu (și pe toate acestea cu amintirile publicate de el după anul 1989). Se poate presupune că, înțelegând, în parte, atitudinea celor de stânga, A.G. le-a acordat libertate de acțiune în tot ceea ce nu privea mandatul expres primit de echipă de la I.C.S. Poate că și de aceea, el a ales însă să verifice minuțios, înainte de a amplasa subechipele, probabilitățile demografice ale fiecărei localități, nedelegând parțial această operație nici unui alt echipier. Dragoste cu denunț: un episod uitat al anchetei Pătrășcanu Urmărind construirea procesului Pătrășcanu, anchetatorii au pus de timpuriu în vizor Institutul Central de Statistică. Ii interesau legăturile dintre S. Manuila, înlăturat de la direcția generală a Institutului, ulterior fugit în străinătate, și L. Pătrășcanu, dar și devotamentul manifestat față de acesta din urmă de alți funcționari ai Oficiului de Studii, cum erau N. Betea, C. Pavel, sau A. Rațiu care vor fi de timpuriu arestați, acuzați că au încercat să-l ajute pe liderul comunist nedorit să părăsească țara. În anii tulburi ai masivelor redispuneri instituționale, unul dintre cei care urcă neașteptat, rupându-se cu ușurință de I.C.S., și chiar „angajându-i” pe unii dintre funcționarii Institutului, este M. Levente. Urcând grăbit ierarhia funcțiilor, după arestările mai multor foști colegi de la I.C.S. (între care și A. Rațiu, care devenise între timp subaltern al său la Controlul Economic) și demisia silită a lui A.G., M. Levente ia măsuri spre a distruge materialele adunate de el în cadrul echipei I.R.E.B., temându-se că acestea i-ar putea eventual dăuna politic. El apelează în acest scop la o fostă colegă, cu care fusese pe punctul de a se căsători (căsătoria, respinsă de partid, nu avusese loc și M. Levente o luase de soție pe sora colegului său de ilegalitate, Mircea Brătucu). E vorba de Matilda Demetrescu, căsătorită Ștefănescu. Suspectată de colegi ca informatoare a Siguranței la începutul anilor 1940, Matilda Ștefănescu a fost în mod sigur mai târziu informatoare a organelor de securitate. Că a ajuns la aceasta din teamă, sau din pasiunea de a participa la evenimente, nu avem cum ști și nu ne interesează aici. Fapt este că în M. Ștefănescu se împletesc nerezolvate suferința provocată de renunțarea lui M. Levente, obscure dorințe de răzbunare, curiozitatea cu privire la lucruri pe care nu le cunoaște și în unele împrejurări nu le înțelege, plăcerea de a-și vâna semenii înspăimântați și o fire mereu la pândă. Ca membră a organizației de bază, ea cercetează neobosită subsolurile I.C.S. spre a descoperi hârtiile echipei I.R.E.B., citește cu voce tare unei colege corespondența de familie a lui A.G., distruge o parte din arhiva Oficiului de Studii spre a acoperi eventuala înlăturare a materialelor cerute de M. Levente, îi mărturisește Luciei Apolzan cele făcute, crede a descoperi originalul recensământului sovietic pe care echipa I.R.E.B. l-ar fi sustras din Uniunea Sovietică aducându-l la București, pe scurt traversează ani de agitație politică perpetuă greu de reconstituit astăzi. Cum ascensiunea pe linie de partid a lui M. Levente antrenează inevitabile verificări și denunțuri, acțiunile Matildei Ștefănescu ajung să facă obiect de arestare și anchetă a acesteia. De pe urma declarațiilor ei, M. Levente va fi arestat, acuzat că a dispus distrugerea de materiale privind U.R.S.S. aflate la I.C.S. Cei doi vor traversa deopotrivă episoade sumbre de anchetă și vor ieși în cele din urmă din închisoare. Tema lucrărilor I.R.E.B. dispare din ancheta Pătrășcanu odată cu eliberarea lui M. Levente. Structura volumului În economia volumului de față, cititorii vor întâlni mai multe tipuri de texte, între care putem distinge în funcție de distanța lor în timp față de subiectul abordat și de preponderența informației privind (a) cercetarea sau (b) realitatea cercetată. Astfel, secțiunile I–III se definesc prin proximitate maximă față de momentul cercetării și de realitatea care i-a constituit obiectul și printr-o atenție care se împarte firesc între cele două aspecte. Secțiunile IV–VI, consacrate îndeosebi descrierii realității social-demografice întâlnite și interpretării ei marchează — cu excepții pe care le vom semnala — o primă decontextualizare, în care episoadelor muncii pe teren le ia locul, de cele mai multe ori, cernerea și sistematizarea, de către membrii echipei, a datelor acumulate. Însfârșit, secțiunile VII și VIII sunt, dimpotrivă, secțiuni în care (a) textele — declarații în stare de detenție sau evocări — se depărtează considerabil de momentul culegerii datelor și de realitatea pe care acestea o condensau, iar (b) atenția se concentrează în primul rând asupra recuperării episoadelor cercetării. Introducerea lor în volum a devenit necesară deoarece activitatea echipei de identificare a românilor de la est de Bug a fost sistematic ștearsă din memorie între 1944 și 1989, neajungând să fie cunoscută prin rezultatele ei nici măcar specialiștilor. Așa cum se prezintă, volumul își propune readucerea în memorii a unei pagini uitate a cercetării sociologice și demografice românești și, prin aceasta, a unor aspecte importante ale vieții comunităților românești dăinuind neștiute, departe în Ucraina, în anii celui de al doilea război mondial. Datele pe care le înfățișăm sunt doar o parte a celor care fuseseră adunate și sistematizate de echipa Institutului Central de Statistică și care totalizau, după informațiile de care dispunem, cinci lăzi de recensământ. Sperăm însă că volumul va deschide drum către publicații complementare care să scoată din uitare o cercetare importantă și prin conținut, și prin învățăminte, nu numai pentru specialiștii din țară sau din străinătate, ci și pentru publicul larg românesc. Textele sunt dispuse în ordine cronologică în cadrul fiecărei secțiuni a volumului. În secțiunile II și VII, ordonarea cronologică este secundă, ea reluându-se fie în raport cu activitatea fiecăreia dintre echipele de cercetare sau repatriere (II), fie în raport cu diferitele persoane care dau declarații în cadrul anchetei L. Pătrășcanu ori cu urmărirea dosarului de repatrieri de către Parchetul Curții București (VII). Pe ansamblul volumului, raportul cronologic dintre secțiuni este următorul: Secțiunea I: 23.12.1941–26.5.1951 Secțiunea II: 14.1.1942–10.3.1944 Secțiunea III: 8.9.1941–28.6.1944 Secțiunile IV–VI: 1942–1944 Secțiunea VII: 16.1.1949–14.1.1953 Secțiunea VIII: 21.5.1976–1996 Anexa: 24.5.1941–11.1.2005 Secțiunea I incorporează reflecția lui A.G. asupra identificării românilor de la est de Bug de la începutul ei și până cu trei luni înainte de moartea sa în închisoare. Din clipa în care pleacă pe teren și până la momentul în care i se va curma viața, A.G. mai are de trăit zece ani. Secțiunile II–VI se suprapun cronologic peste o parte a perioadei acoperite de secțiunea I: aceea, intensă, a lucrului pe teren. Spre deosebire de secțiunile II sau III, în care rapoartele, notele sau scrisorile sunt (cu rare excepții) datate, notele, articolele sau studiile cuprinse în secțiunile IV–VI sunt datate numai atunci când au fost publicate anterior (ceea ce se întâmplă cu un număr restrâns de texte din secțiunea VI). În rest, putem spune doar că lucrările inedite care corespund secțiunilor IV–VI au fost elaborate parțial în intervalul 1942–1944. Între 1944 și 1989 se dispune o lungă perioadă de tăcere în jurul campaniei de identificare a românilor de la est de Bug. Această tăcere va fi brutal întreruptă între anii 1949 și 1953 doar în închisori și tribunale. După cum o atestă secțiunea VII, activitatea echipei I.R.E.B. este, timp de aproape patru ani, una din temele anchetei L. Pătrășcanu. Asistăm astfel, parcurgând volumul de față, la un prim episod, secret, al rememorării: o readucere forțată în memoriile celor care lucraseră pe teren a cercetării de la est de Bug. Secțiunea VIII include alte două episoade de readucere secretă în memorie — de data aceasta însă, ca rod al unor inițiative particulare — a campaniei de la est de Bug. Este vorba de interviurile luate independent și neoficial de Sanda Golopenția în 1976 și de Zoltán Rostás în 1985–1987. Interviul pe care S.G. i-l ia lui N. Marin-Dunăre vizează în mod expres cercetarea I.R.E.B. El nu este înregistrat sau notat, N. Marin-Dunăre preferând la acea dată să redacteze singur un text pe marginea discuției. Interviurile luate de Z. Rostás lui N. Marin-Dunăre și Gh. Retegan vizează activitatea Școlii sociologice de la București în ansamblu și întâlnesc, inopinat, tema expediției științifice din anii celui de al doilea război mondial. Secțiunea VIII găzduiește evocări ale campaniei I.R.E.B. publicate sau redactate de membri ai echipei și de colegi de la I.C.S. după 1989 (N. Economu. I. Apostol, A. Rațiu, Gh. Popescu, V. Trebici), care au murit la scurt timp după aceea. Ele nu sunt numeroase. La data la care publicăm volumul de față vremurile și vârsta și-au spus cuvântul. Nici unul dintre membrii echipei nu mai este în viață. Nu putem încheia prezentarea de ansamblu a volumului fără a sublinia caracterul lui polifonic. El derivă din faptul că, la fel cu Ultima carte sau cu seria de corespondență pe care am intitulat-o Rapsodia epistolară, am înscris volumul de față într-o vastă operație de arheologie culturală și existențială în care multiplicitatea vocilor amintește de multiplicitatea obiectelor prin a căror atentă comparație arheologii ajung să reconstituie perioade de mult trecute. Perioada cercetării la care ne referim se situează în anii celui de al doilea război mondial. Realitatea vieților românești de la est de Bug pe care cercetarea a ajuns să o apropie de noi nu cuprinde în genere mai mult de două sute de ani. Sunt speranțe că, parcurgând texte redactate deopotrivă de membrii echipei care s-a deplasat pe teren, de cei câțiva specialiști care scriseseră, în Rusia, în România sau în Ucraina despre românii de la est de Bug, de cei care au contribuit la zădărnicirea eforturilor echipei și de cei care, dimpotrivă, cu sau fără voie, au adus până la noi paginile de față, și comparând punctele de vedere politice și ideologice care s-au înfruntat cu privire la acest material, vom ajunge la o imagine de ansamblu care să îngăduie reflecția negociată asupra unui aspect important al sociologiei, demografiei, istoriei și al identității culturale românești. Secțiunile I–III Secțiunile I–III pot fi consultate cu folos spre a reconstitui desfășurarea în timp și spațiu, personalul și metodologia cercetării. Ele se dispun firesc în jurul conceptului de raport sau dare de seamă. Rapoartele cuprinse în secțiunile I și II sunt elaborate în cadrul unei structuri ierarhice, de la autor subordonat către cititor supraordonat. Știm că Institutul Central de Statistică a fost o instituție strict ierarhizată. O impuneau numărul mare de salariați și amploarea sarcinilor, contribuiau la aceasta formația americană a Directorului General Sabin Manuila și, poate, într-o măsură, originea lui ardeleană. Secțiunea I — Lucrările de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultate și perspective regrupează, cu puține excepții, rapoarte trimise de șeful echipei, Anton Golopenția, către Directorul General al I.C.S., Sabin Manuila. Secțiunea II — Rapoartele echipierilor către Anton Golopenția — conține, alături de rapoartele adresate șefului echipei și deseori în locul lor, formulare statistice și tablouri sociologice sumare ale localităților parcurse. Nu putem ști câte dintre rapoartele respective lipsesc din cele două secțiuni. E clar însă că secțiunea I este considerabil mai completă decât secțiunea II. Știm, pe de altă parte că, de la un punct, condițiile grele ale cercetării, pe timp de război și de iarnă într-un teritoriu ocupat și întins, au impus renunțarea la rapoarte/ tablouri sociologice și de către A.G. și de către echipieri, acestea fiind înlocuite prin listele nominale de persoane de origine română înregistrate în localitățile cercetate. S-ar putea, deci, ca lacunele existente în materialul cuprins în secțiunile I și II să fie mai puțin serioase decât apar la primă vedere. Secțiunea I este secțiunea cheie a volumului. Ea dă socoteală de câteva etape între care este util să distingem: a) etapa începutului imposibil în care, neprimind aprobarea de pătrundere în Ucraina aflată sub administrație civilă germană, echipa deplasată la Nikolaev, la est de Bug, se retrage după trei săptămâni la Valea-Hoțului și întreprinde aici, pe de o parte o cercetare privind administrația rurală sovietică, iar pe de altă parte, o monografie sociologică succintă a localității. Se cuprind aici rapoartele I–VI ale lui A.G. către Sabin Manuila dintre 23.12.1941 și 21.1.1942. Lipsesc, după toate probabilitățile, un număr de rapoarte din ianuarie și februarie 1942. Raportul V este scris, în numele lui A.G., de către T. A. Stoianovici; b) etapa de aprofundare prin redactare de lucrări științifice, a pregătirii lucrărilor de identificare a românilor de la est de Bug. Continuând pregătirile începute în cursul anului 1941 și prelungite forțat pe teren, în Transnistria, aceasta se efectuează la București între lunile martie și iulie 1942, la sfârșitul lui iulie sosind mult așteptata aprobare germană. Dispunem, în legătură cu această etapă, de două referate ale lui A.G. (din 26.3. și 27.7.1942) și de analiza nedatată intitulată Cifra românilor din Transnistria. E puțin probabil ca textele oficiale să fi fost cu mult mai numeroase, întrucât A.G. putea comunica prin viu grai atât cu Sabin Manuila cât și cu colegii de la I.C.S., I.S.R. sau Consiliul de Patronaj, aflați cu toții la București. c) lucrările de identificare propriu-zise, prezentate sintetic în rapoartele și tabelele privind cifra românilor din localitățile cercetate, înaintate către I.C.S., sau Consiliul de Patronaj, și în notele privind perspectivele de repatriere a românilor de la est de Bug. Întrucât am alăturat acestor materiale rapoarte și prezentări datorate lui A.G., D. Gusti sau Bucurescu, prilejuite de expoziția privitoare la activitatea echipei I.R.E.B. organizată la Institutul de Statistică sau de apariția unui nou număr al revistei „Sociologie românească”, se includ aici materialele datând din perioada 26.3.1942–31.12.1943. Cum în acest răstimp A.G. a venit destul de rar la București, este probabil ca în această etapă numărul rapoartelor și al tabelelor să fi fost mai mare. d) lucrările de identificare evocate în memoriul în favoarea colegilor arestați înainte de 23 august 1944, în depoziția de martor privind Comisia Centrală de Repatriere și în declarațiile ca martor în procesul Pătrășcanu ale lui Anton Golopenția. Textele din această etapă au fost scrise între 1.2.1944 și 26.5.1951. Etapele cheie pentru tema volumului sunt etapele c) și d). Etapele a) și b), la fel cu Anexa, permit cunoașterea dinăuntru a pregătirii științifice și administrative a cercetării. Falia politică și ideologică ce separă (cu excepția memoriului) textele cuprinse în secțiunea c) de textele din secțiunea d) nu afectează, la A.G., continuitatea de viziune și prezentare. Comparația între rapoartele trimise lui S. Manuila și declarațiile în care A.G. discută interesul și relevanța cercetării românilor de la est de Bug este edificatoare în acest sens. Tonul nu s-a schimbat, conținutul și aprecierile sunt aceleași. Secțiunea II — Rapoartele echipierilor către Anton Golopenția — conține (a) informații sporadice cu privire la ieșirea inițială pe teren din decembrie 1941–februarie 1942 urmate de (b) informații relativ consistente privind perioada august–decembrie 1942 a deplasărilor la est de Bug și (c) informații sporadice cu privire la repatrierea moldovenilor evacuați din Crimeea și Cuban. Datele la care ne referim sub (a) se limitează la un raport din 14.1.1942 al echipei de recunoaștere compuse din I. N. Oancea și G. Retegan. Trimiși de A.G. să examineze posibilitățile de repliere într-un sat transnistrean interesant din punct de vedere sociologic, cei doi pleacă din Nikolaev pe 10 ianuarie, trec prin Kantakuzinka, unde se afla, efectuând prospectări în dreapta și — neoficial — în stânga Bugului, grosul echipei I.R.E.B. și îi contactează pentru informații sociologice, statistice și logistice pe funcționarii I.C.S. din birourile transnistrene de la Berezovka (D. Mihalache), Ananiev (N. Ganea) și Tiraspol (H. H. Stahl) ale Inventarierii, stabilind totodată modalitățile de transport în cazul în care Valea-Hoțului se dovedește a fi — cum se va întâmpla —localitatea aleasă pentru cercetare. Raportul ne aduce în contact cu modul de a lua decizii pe teren al lui A.G. O posibilitate — deplasarea la Valea-Hoțului, cântărită anterior, este testată prin consultarea Echipei de inventariere din Transnistria și prin adunarea de date de la săteni din împrejurimi și, la fața locului, de către câțiva membri ai echipei I.R.E.B. special instruiți, care au primit mandat să stabilească, în paralel, și detaliile practice ale aducerii tuturor la punctul de anchetă ales în final. Confruntând tabelul repartizării pe teren a echipelor întocmit de Anton Golopenția înainte de plecarea pe teren din august 1942, pe care l-am reprodus la începutul secțiunii, cu rapoartele pe care le-am reprodus în cadrul volumului, putem conchide că dispunem de cvasi-integritatea rapoartelor pentru echipele stabile I (G. Bucurescu, N. Economu, I. Apostol), II (N. Marin-Dunăre, I. Chelcea, D. Duțescu) și III (N. Betea, C. Mănescu, D. Corbea-Cobzaru). Rapoartele acestea acoperă intervalul 10.8–28.11.1942. Lipsesc rapoartele echipei stabile IV (Șt. Popescu, M. Levente, A. Rațiu) și cele ale echipelor mobile I (G. Retegan, E. Seidel, Tr. Georgescu, poate Ovidiu Bârlea) și II (C. Pavel, Gh. Popescu). Știm că rapoartele lui Ștefan Popescu au existat, ele fiind menționate insistent în cadrul anchetei Pătrășcanu. În momentul consultării de către noi a Arhivelor S.R.I. rapoartele acestea nu se aflau însă în dosarul 40002, pe care l-am parcurs integral. De asemenea, dosarul nu includea un volum Retegan, și nici rapoarte I.R.E.B. semnate de C. Pavel. Apare în schimb în volum, în plus față de tabelul repartizării inițiale pe teren, un raport întocmit de echipa compusă din M. Biji și T. A. Stoianovici la data de 4.12.1942. Patru referate ale lui Iuliu Mălinaș, datând din ianuarie–martie 1944, atestă episodic participarea I.C.S. la repatrierea moldovenilor de la est de Bug. Ele privesc evacuații din Crimeea și Cuban și vor trebui întregite cu informații care apar în secțiunile I, VII și VIII pentru a obține o imagine de ansamblu. Textele cuprinse în secțiunea III — Corespondența momentului — nu diferă prea mult de acelea ale rapoartelor din secțiunile I și II. Scrisorile sunt scurte și la obiect, chiar când e vorba de scrisori de familie sau între prieteni apropiați. Ele sunt scrise de multe ori pe cărți poștale, circulă încet prin curieri, și sunt expuse lecturii de către alții pe parcurs, pe care adeseori o invită. Firește, e vorba în acest caz de „rapoarte” care nu se înscriu într-o structură ierarhică. Dar, la fel cu rapoartele propriu-zise, ele ne îngăduie să pătrundem în episoadele cotidiene ale activității profesionale sau ale existenței corespondenților. Grupajul de scrisori din secțiunea III permite cititorilor să-și facă o idee de ansamblu asupra situației de la est de Bug (a echipierilor, a armatei românești aflate acolo și descoperind informații privitoare la satele cu populație moldovenească pe care le transmite echipei, a localnicilor moldoveni dornici să participe la operația de identificare sau repatriindu-se în România) și a situației de la București (a colegilor de la Institutul Central de Statistică, Institutul Social Român, Consiliul de Patronaj, sau a familiilor diverșilor echipieri) în timpul celui de al doilea război mondial. Din totalul de 91 scrisori (82 incluse în secțiunea III și nouă adăugate în cadrul acestei introduceri), 31 îl au ca expeditor pe A.G. Restul de 60 se distribuie între 33 expeditori, ceea ce ne oferă un eșantion relativ consistent de puncte de vedere și perspective profesionale și umane asupra campaniei I.R.E.B. Populația corespondenților se compune în principal din colegi de la Institutul de Statistică care vor face sau au făcut parte la un moment dat din echipa I.R.E.B. (T. A. Stoianovici, Șt. Popescu, M. Biji, D. Corbea-Cobzaru, N. Economu ca destinatari în raport cu A.G. expeditor; M. Levente și C. Pavel, T. A. Stoianovici, E. Seidel, N. Marin-Dunăre ca expeditori în raport cu A.G. destinatar) sau care se ocupă/preocupă la București de bunul mers al lucrărilor echipei (D. C. Georgescu ca destinatar în raport cu A.G. expeditor; G. Nilvan, C. Suciu, T. Lăzăroiu, D. C. Georgescu, Ion Negru, Sabin Manuila, N. I. Oancea, P. Vlad, E. Seidel ca expeditori în raport cu A.G. destinatar). Dintre membrii Institutului Social Român, A.G. îi scrie lui Mircea Vulcănescu și primește scrisori de la D. Gusti, O. Neamțu sau I. Jivan (ultimul, activ în filiala de la Timișoara a I.S.R.). O ultimă categorie de corespondenți „profesionali Nota: (Cititi saptamâna viitoare continuarea - partea a II-a - sub aceiasi titulatura) |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |