Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 44 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Mihai BURACU. Tăblițele de săpun de la ITSET-IP. II- Înainte de Pitești
    Scris la Saturday, May 06 @ 10:05:33 CEST de catre asymetria
    Rezistenta Publicăm cartea integrala a domnului Mihai Buracu.
    Bibliografie pentru presedinții lipsiți de argumente, ca Telente, ”banditul” din Baltă, evocat în Balada lui Miron Paraschivescu. Bibliografie pentru președinții care au nevoie de Comisii și de Rapoarte pentru a ști dacă sistemul comunist se cuvine a fi condamnat, în parte sau în totalitate.
    M-am întrebat, încă o dată, de unde blestemul care a căzut asupra României, de a se fi pricopsit în ultima jumătate de veac doar cu președinți care citesc rapoartele altora.
    O fi citit Ion Iliescu vreo carte despre lagarele morții din România? Lagăre inventate și organizate de colegii săi mai virstnici. Vladimir Tismăneanu, de va vrea sa facă o carte de dialoguri cu Traian Basescu, după modelul celei cu Iliescu, ar putea să-l întrebe dacă i-or fi cazut în mînă președintelui iubit scrierile lui Soljenițin, Paul Goma sau chiar Belu Silber.

    Și să-i ceară să le comenteze pentru cei prezenți și cei viitori. Aducere aminte, necesară campaniei de pregatiri pentru viitoarele alegeri.

    Dan Culcer

    Vom adăuga în fiecare zi, începînd de azi 4 mai 2006, cîte un capitol din această
    „TĂBLIȚĂ” DE MATERII

    I - Eu sunt scribul
    II - Înainte de Pitești
    III - Tăblițele de săpun de la ITȘET-IP
    IV - Brain Washing
    V - Pitești după Pitești
    VI - De Profundis la Pitești
    VII - În loc de Post Scriptum

    Nota: ITȘETIP = palindromul cuvântului PITEȘTI

    ”Dureroasă și pioasă aducere aminte a morților și viilor schingiuiți
    în iadul reeducărilor de la Pitești, Gherla, Târgu Ocna și Peninsula Valea Neagră.
    Cu lacrimile și sângele lor s-au scris cele mai cutremurătoare pagini
    din istoria mult încercatului neam românesc.

    Mihai Buracu

    II. Înainte de Pitești



    Eu sunt scribul…
    Una din chinuitoarele întrebări, căreia nu i-am găsit încă răspunsul adecvat, se referă la piesele grele din dosarul meu de deținut trimis disciplinar la Pitești pentru reeducare. Din grupul elevilor de la Caransebeș au fost incluși în lotul celor 22 Obrejan Ion, șeful grupului și subsemnatul. Activitatea mea politică desfășurată înaintea arestării nu s-a remarcat prin ceva deosebit și abia ulterior am aflat că eram într-o fază de recrutare în mănunchiul de prieteni de la Liceul « Traian Doda ». Discuțiile avute cu cel însărcinat cu recrutarea mea s-au limitat la probleme de istorie și de cultură. Convingerile mele erau, desigur, contrare concepțiilor comuniste, dar nu erau în faza de a constitui un pericol public. Eram preocupat, la vremea aceea, de marea mea dragoste pentru Marga și, după arestare, aceeași iubire a rămas singura și de nealinat preocupare. Nutream un anticomunism profund, cu rădăcini adânc înfipte în trecutul familiei, dar el nu îmbrăcase încă haina unei înfruntări fățișe, în forme de protest violent, posibile încă în acea vreme. Veneam de la Făgăraș, unde exista un cult al trecutului românesc și unde, alături de colegii de liceu și de clasă am trăit toate schimbările dramatice ale acelor ani. Dovada implicării noastre în tragedia postbelică o constituie faptul că dintre foștii colegi de la Făgăraș, o parte au luat calea munților și unii au murit cu arma în mână, ca martiri ai acestui neam, și am datoria morală de a da câteva nume peste nu trebuie să se așeze colbul uitării : Gelu Novac, premiantul clasei și fiul profesorului de matematică Mihai Novac, care la rându-i a zăcut mulți ani în temniță, aceeași soartă având-o și Ema Novac, sora lui Gelu. Lui i se adaugă Sofonea Remus, celălalt premiant al clasei, Novac Ion, Victor Metea, Mogoș Vasile, Ion Ilioiu și alții și alții.
    În 1940 România fusese sfârtecată, pierzând o treime din teritoriul ei. După război, în Basarabia și Bucovina, Uniunea Sovietică pusese din nou cizma pe grumazul năpăstuitului și mult încercatului popor român și umbra fiarei roșii de la răsărit plana tot mai amenințătoare asupra întregii țări. În Transilvania recent eliberată, în numele luptei de clasă aveau loc confruntări violente, între români, mai ales elevi și studenți și maghiari. Eram la vârsta elanurilor tinerești și trăiam cu ardoare sentimentul că avem obligația morală de a reface măcar în parte ceea ce fusese cândva România Mare sau de a păstra ceea ce mai rămăsese din ea. Ne iubeam cu ardoare țara și neamul și eram în stare să ne dăm viața pentru ele. În acest spirit am fost educat și eu și regretatul meu prieten și coleg Obrejan Ion. Simțeam nevoia de a ne împotrivi unui proces de degradare morală prin educația făcută la orele de curs politic introduse atunci în școli. Se încerca să ni se inoculeze ura de clasă, ura împotriva a tot ceea ce era creștin și românesc. Eram martorii și trebuia să devenim subiecții unui proces de înstrăinare față de înaltele tradiții morale și creștine ale poporului român. Simțeam cum suntem supuși unor experimente care ar fi dus la mutilarea noastră și, potrivit vârstei, aveam sentimentul unei mari răspunderi. Primisem în familie o educație de aleasă ținută morală, tatăl meu fiind preot militar și în tinerețe luptase cu energie, tot în calitate de preot, la Mehadia, pentru Unirea Banatului cu Patria Mamă. Pentru convingerile sale naționaliste și anticomuniste a fost urmărit, după 1947, de organele de securitate, arestat și condamnat în două rânduri, fiind trimis la Canalul Morții.
    După arestare nu am participat decât rareori la discuțiile de natură politică ale colegilor din celulă, izolându-mă în tăcerea în care îmi invocam amintirea ființei iubite. Nimic din comportamentul meu nu trăda caracterul unui luptător dârz și cu vizibilă frondă politică. Poate, cel mult, refuzul peste limitele admise de a da declarațiile cerute de securitate, în care mi se aduceau învinuiri grave, dar complet neadevărate. Am fost ultimul din lotul caransebeșean, care la Lugoj, am semnat, după o bătaie cumplită și mult prelungită peste limita de răbdare a anchetatorului, declarația care a constituit la procesul de la tribunalul Militar de la Timișoara principalul cap de acuzare. În rest nimic deosebit. Și atunci cele două piese grele la dosarul de nereeducat nu au putut fi decât funcția de artelnic la închisoarea Târgșor, funcție în care am fost ales de frații de suferință de la Liceul « Traian Doda » și Liceul Pedagogic și cealaltă piesă a putut-o constitui protestul împotriva practicilor folosite de comandantul lagărului de la Peninsula, la sosirea noastră în acest sinistru loc de muncă obligatorie.
    Să le iau pe rând și să mă explic…
    Am fost arestat în noaptea de 7 iunie, cu o săptămână înaintea examenului de bacalaureat și, pentru Delictul de uneltire împotriva orânduirii sociale, conf. art. 209, pct. 3, C.P., Tribunalul Militar din Timișoara m-a condamnat, pe 6 decembrie 1949, la doi ani de închisoare corecțională, pedeapsă din care, culmea absurdului comunist, am executat cinci (s.n.). După proces am făcut un circuit pe la Aiud și Jilava și am ajuns în cele din urmă la Târgșor, o temniță destinată elevilor, unde își ispășeau pedeapsa aproximativ șase-șapte sute de liceeni, majoritatea premianți ai diferitelor școli din țară de unde proveneau. Se afla acolo populația a două mari instituții școlare din acea vreme, având de ispășit pedepse de la un an-doi și până la 25 de ani de privare de libertate. Ajunși la destinație, am stat câteva zile în carantină și în acest timp am putut să ne informăm despre condițiile de existență în temnița destinată nouă. Pentru mine, și nu numai pentru mine, Târgșorul a fost insula roz a arhipelagului concentraționar românesc. Viața a fost mai mult decât frumoasă pentru statutul nostru de tineri « bandiți ». În curtea închisorii am avut posibilitatea de a ne întâlni și comunica între noi. Am găsit acolo și un anumit mod de organizare, nu neapărat stabilit de cineva. Fiecare grup își menținea structura, fiind recunoscut ca șef cel care la proces deținuse această calitate. Unanim acceptat era și modul de păstrare a pachetelor de alimente primite de acasă. Membrii grupului alegeau un « artelnic », un coleg însărcinat cu misiunea de a face zilnic, pentru fiecare, mici porții de hrană din pachetele de acasă strânse laolaltă. Colegii au considerat că aș fi cel mai indicat pentru această funcție și m-au ales, repet cuvântul « ales », artelnic. Ei au văzut că în perioadele de privațiuni alimentare de la Lugoj și Timișoara am fost singurul care, din modestul pachet primit de acasă, am avut grijă să mănânc foarte cumpătat, să am zilnic mica mea bucățică de brânză, slănină sau zahăr, cu care să-mi îmbunătățesc condiția de deținut. Era o sugestie mai mult decât benefică pentru starea în care mă aflam. Cei mai mulți își consumau alimentele primite în doar câteva zile și după aceea cădeau din nou pradă foametei atroce ce ne tortura existența. Văzând la mine această prudență sau spirit de economie, nici nu știu cum să-l calific, au considerat că sunt cel mai potrivit pentru a gospodări pachetele cu alimente trimise de cei dragi.

    Reeducarea de la Târgșor a îmbrăcat forme din cele mai blânde. Educatorul politic, un bătrânel, Antonescu, se mulțumea să ne citească articolul de fond din ziarul Scânteia și să ne spună ce bine e în comunism. Majoritatea elevilor deținuți lucrau la atelierele de țesătorie. Gardianul șef, moș Dumitrache, avea o gură mare să-l audă superiorii, dar se comporta, în cele mai multe situații, ca un adevărat părinte. În acest climat de armonie și pace a apărut pe neașteptate forma dură a unei izolări. Au fost izolați toți cei care, după criteriile administrației, prezentau un potențial pericol politic și un obstacol în calea reeducării. În această izolare, din grupul de la Caransebeș, a fost inclus Ion Obrejan, în calitate de șef al lotului și am fost inclus și eu în calitatea mea de artelnic, în ochii administrației fiind, probabil, tot un fel de șef.. Despărțiți total de ceilalți colegi am stat câteva luni de zile, fără să mai avem dreptul la pachet și la corespondență cu cei de acasă. Ieșirea la aer, în curte, se făcea numai la anumite ore, seara, după închiderea în dormitoare a celor ce lucrau în ateliere. La acestea se mai adăuga și o alimentație mai puțin consistentă. Aveam în schimb avantajul că puteam să stăm de vorbă ore întregi, confruntându-ne în discuții aprinse asupra unor probleme politice, religioase, de ordin moral. Ne interesa aflarea unor adevăruri istorice, unele de strictă actualitate.

    Spre sfârșitul anului 1950 (septembrie-octombrie) s-au constituit loturile destinate a lucra în lagărele de muncă organizate sau în curs de organizare de-a lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră. Nu mai știu dacă am plecat cu primul sau al doilea eșalon, dar a fost o experiență teribilă. În transportul cu duba C.F.R. de la Ploiești la Constanța, la o aglomerație foarte mare s-a adăugat lipsa de apă potabilă, accesul, interzis aproape, la W.C. etc. Ceea ce a fost însă cu totul și cu totul deosebit de chinuitor a fost transportul cu autoduba de la Constanța la Peninsula Valea Neagră, locul destinației noastre. S-a simulat o defecțiune la motorul mașinii și timp de câteva ore am rămas în duba în care stăteam unii peste alții, aproape striviți. La urcare am fost împinși cu forța pentru a încăpea cât mai mulți în dubiță. Geamurile erau complet închise și nu exista nici un fel de aerisire. Au fost colegi care au leșinat din cauza căldurii și a lipsei de aer. Am strigat după aer dar în zadar. Dacă geamurile n-ar fi fost protejate cu plasă de sârmă, le-am fi spart. În acest timp, cei de afară, șoferul și gardienii, râdeau și făceau glume macabre pe seama noastră.

    La Peninsula am ajuns seara foarte târziu. Ne-a așteptat comandantul lagărului și ne-a supus unui greu de înțeles exercițiu de dezumanizare.
    După orele petrecute în condițile descrise anterior, eram toți în stare de epuizare, de leșin. Comandantul a început să ordone : « Drepți ! — Culcat ! Drepți ! — Culcat ! Drepți ! Înainte fuga marș !…» Am căzut pradă unui puternic sentiment de revoltă și disperare, explicabil și prin faptul că la ieșirea din dubă paltonul de pe mine era leoarcă de transpirație, de parcă l-aș fi scos dintr-un lighean cu apă, și, în clipa când s-a dat comanda « Culcat !…», am rămas în picioare și am zis : « Dar împușcați-ne odată și nu ne mai chinuiți ! » Aruncam în aerul rece al nopții de iarnă niște cuvinte bumerang ale unui protest ineficient și riscant. Comandantul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat : « Cum te numești, banditule ? » Atitudinea de revoltă nu a avut nici o consecință imediată, deși riscasem să fiu pedepsit foarte drastic. Mă gândesc acum că protestul meu a avut drept consecință includerea în lotul trimis disciplinar la Pitești, fiindcă un subaltern zelos, ofițer și el, m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a notat numele.
    Iată-mă așadar, fără voia mea, « lider » (?) politic al unor tineri condamnați pentru convingerile lor anticomuniste. Funcția de artelnic de la Târgșor și protestul de la Peninsula au fost, probabil, piesele grele ale dosarului care a făcut să fiu inclus în detașamentul disciplinar al celor 22 de elevi trimiși la Pitești pentru reeducare. La Peninsula am avut și primul contact cu grozăviile reeducării de la Pitești. La scurt timp după noi au sosit și două brigăzi de studenți trecuți deja prin experimentul criminal practicat în sinistra închisoare. Colegul Obrejan Ion l-a recunoscut printre noii veniți pe Liviu Boșcai, absolvent cu doi–trei ani mai înainte al Liceului Traian Doda. (După ieșirea din închisoare a fost asistent al profesorului Alexandru Borza și a ajuns apoi directorul Grădinii Botanice din Cluj). Obrejan s-a dus la el prietenos, cu brațele deschise, dar fostul bun prieten i-a întors spatele, spunându-i că nu îl cunoaște… Dar cum Liviu ?…». « Nu știu cine ești. Pleacă ! » Comportarea lui foarte suspectă și neobișnuită între deținuții politici prieteni din libertate a fost pentru noi un semnal de alarmă. Faimoasele brigăzi studențești, 13 și 14, erau învăluite de asemenea într-un nor de suspiciune și de mister, făcându-ne să ne punem întrebarea firească : « Ce s-a întâmplat cu acești oameni ? » Între timp, din cauza muncilor mi se făcuse un flegmon la mâna stângă și am fost operat cu o lamă făcută dintr-un blacheu. Mi se umflase mâna și intervenția salvatoare a făcut-o un medicinist. Având mâna bandajată și văzând consecințele operației, colegii de brigadă m-au scutit de muncă.

    Șederea la Peninsula a fost de scurtă durată. Dintre elevii aflați la Valea Neagră a fost constituit un grup de 22 de liceeni, câte doi din diferitele loturi de la Târgșor. De la Caransebeș am fost Obrejan Ion și eu, doi de la Timișoara, doi de la Arad și câte doi de la diferite licee, cu precădere din Ardeal. Într-o seară, la întoarcerea de pe șantier, ne-am trezit strigați. Ni s-a spus să ne facem în grabă bagajele și am fost trimiși spre o destinație necunoscută. Am mai lucrat la Poarta Albă o săptămână sau două și apoi a urmat expedierea noastră la Jilava și abia aici am aflat că destinația lotului nostru este penitenciarul Pitești. L-am reîntâlnit la Jilava pe Nicolae Bălănescu și el ne-a spus pe un ton de mare amărăciune : « Măi băieți, sunteți trimiși pentru a fi supuși unui regim de exterminare. La Pitești vi se va cere să vă lepădați de familie, de credința în Dumnezeu, de idealurile voastre politice legate de mișcarea legionară, de tot ce a fost frumos în viața voastră, pentru a vă dezumaniza complet. Vi se va cere să faceți lucrurile acestea. Făceți-le pentru că nu veți putea rezista torturilor la care veți fi supuși. Și ca o formă ultimă de evaluare a reeducării voastre vi se va cere să vă denunțați rudele apropiate și să vă loviți între voi. Faceți tot ce vi se va cere pentru că altfel veți avea de îndurat niște chinuri insuportabile ». Ascultându-l, nu ne venea să credem că eram destinați unui asemenea teribil experiment. Din nefericire, Piteștiul ne-a arătat că intenția securității, a Ministerului de Interne, a fost să ne distrugă și pe noi, elevi fiind, pentru că trecuserăm relativ ușor prin reeducarea blândă de la Târgșor. Era în mod evident exclusă posibilitatea de a rezista și la tortura practicată de Țurcanu și acoliții lui. Ei experimentau de un an de zile cel mai inuman sistem de distrugere morală și fizică din întreaga istorie a omenirii, calificat și de Alexandru Soljenițîn, drept « cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane ».

    La începutul anului 1951 am ajuns la destinație și, după o foarte scurtă carantină, am fost duși într-o cameră ocupată de 22 de deținuți. O lună de zile am conviețuit noi, cei 22 de elevi, recent veniți, și cei 22 de studenți găsiți acolo la sosirea noastră și am trăit atunci poate cea mai frumoasă perioadă din detenția mea. Studenții duceau o viață de o înaltă spiritualitate : își făceau rugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane și cruciulițe de o frumusețe deosebită și aveam senzația că mă aflu într-o altă lume. Venind la Jilava cu avertismentul dat de Bălănescu, ne-am așteptat să fim întâmpinați de studenți cu o atitudine dușmănoasă, amenințătoare și ne-am trezit dintr-o dată într-o insulă paradisiacă, la care nici nu visasem și nici nu o crezusem posibilă în detenția comunistă.
    Încet-încet teama, prudența noastră inițială s-au spulberat și am căzut în plasa lor atât de bine țesută, încât am ajuns să le spunem : « Domnilor, dar noi am auzit că la Pitești se practică reeducarea, se face… » Și ne-au răspuns : « Aaa, nu ! Au încercat, dar cu noi nu le-a mers. Ne-am impus punctul nostru de vedere și am reușit să închidem ușa cumplitului sistem al reeducării, am rămas credincioși idealurilor noastre… » Prin tot ce făceau ne convingeau de adevărul celor afirmate. Am mușcat din momeala otrăvită. Purtam discuții prietenești și am început treptat să le facem confidențe în legătură cu viața și cu activitatea noastră în timpul detenției și dinaintea arestării. Îi interesa trecutul nostru, ce relații am avut mai înainte, despre prieteni și despre familie, despre lucruri omise în declarațiile date la securitate. Frații noștri de cameră au insistat asupra acestor lucruri. Voiau să afle ce ne-au spus cei dragi veniți la vorbitor. Încercând să ne încurajeze, rudele ne încredințau că vor veni americanii și în curând vom fi liberi. După începerea schingiuirilor, confesiunile noastre au devenit un important instrument de tortură folosit cu scopul evident de a ne distruge moralul. Ne-au dat de înțeles că tot ceea ce am făcut în Camera 4 Spital se constituie în crimă de organizare ilegală în închisoare și putea să aibă drept consecință condamnarea noastră la moarte. În menținerea cumplitei acuzații aveau ca probă mărțișoarele din os sculptat, purtând însemnele Gărzii de Fier și oferite în dar de 1 Martie. Pentru a ne atrage în cursa demascărilor ulterioare, menită să devină capete de acuzare împotriva unor cunoștințe, prieteni sau rude aflate încă în libertate, au folosit un scenariu perfect regizat. Am fost și eu îndemnat să accept să mi se facă un astfel de mărțișor și am răspuns : « Da, pentru prietena mea de la Caransebeș aș dori să am o inimioară, pe o față având sculptat un portativ cu note muzicale (începutul cântecului « Nu mai plec de lângă tine », devenit lait-motiv al iubirii noastre) și pe cealaltă față literele MMB (Marga și Mihai Buracu).
    Am trăit momente emoționante atunci și acolo, fără să bănuim măcar că totul era menit să facă și mai dur șocul loviturilor ce urma, conform planului, să le primim în curând. Frații de suferință cărora le-am încredințat într-un fel sufletul nostru, s-au dovedit a fi niște călăi sadici, dar… cei mai mulți dintre ei aflați în această stare împotriva propriei lor voințe, ca urmare a torturilor mai de mult îndurate.

    Încerc să reconstitui momentul șocului produs de intervenția echipei de reeducare la întoarcerea de la plimbarea de 10 minute făcută în fiecare seară în curtea închisorii. După ce gardianul a închis ușa în urma noastră, am constatat cu stupoare că eram așteptați în cameră de un alt grup de deținuți pe care nu-i cunoșteam și care aveau în mână bâte, răngi, curele, biciuri din frânghie împletită etc. Am privit îngrozit cum frații de până atunci s-au repezit la paturile lor și au scos de sub saltele « unelte » asemănătoare, aruncându-se asupra noastră. Raportul de forțe a fost de doi la unu, la surpriza atacului adăugându-se superioritatea numerică și « uneltele ». Așadar, la intrarea în cameră, s- închis ușa după noi dar nu s-a deschis nici o nouă poartă a infernului. Eram de mult în el. S-a deschis însă o trapă și ne-am prăbușit în adâncurile celui mai desăvârșit rău.

    Cavalerii Apocalipsului dau buzna peste noi. Nu toți au alura unor atleți, dar posedă știința căsăpirii. Lovitura aplicată în frunte și în suflet este aidoma loviturii cu care sunt îngenuncheate animalele aduse la înjunghiere. Suntem puși în situația de a străbate târâș distanța dintre două infinituri, într-o geometrie în care nu-și mai au rostul nici linia dreaptă și nici rotundul perfecțiunii. Am văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gât și izbit de perete cu atâta bestialitate, încât în clipa imediat următoare s-a prelins ca o cârpă de-a lungul zidului, lăsând imprimată o dâră de sânge. Am fost convins că l-au omorât. N-am putut să măsor în timp durata acestui măcel : o oră ? două ? Unii dintre cei loviți au încercat să se apere, dar a fost o luptă inegală, fără nici o șansă de reușită pentru victimele atacului.

    Eu nu am fost supus masacrului gândit și premeditat a fi cel mai distrugător, atât din punct de vedere fizic cât și moral. Am rămas singur în mijlocul camerei și hohotind am privit la un spectacol înfiorător și cu mult peste limita puterii de a înțelege și a îndura. Am asistat la o teribilă lecție de atrocitate săvârșită de cei ce, asemenea nouă, se aflau în aceeași condiție de deținuți. Pe toată perioada nemiloasei bătăi eu nu am primit nici o palmă. Omis, intenționat sau nu, din scenariul odiosului masacru, am rămas în mijlocul camerei hohotind. Conducătorul echipei de bătăuși – ulterior am aflat că era Țurcanu — a venit la mine și în aceeași clipă m-am văzut și pe mine victimă a criminalei execuții. A urlat la mine : « De ce plângi, măi banditule ? ! » Printre hohote am îngăimat cu glas stins : « vă… vă rog să nu… să nu mă omorâți ! » M-a luat de piept și m-a aruncat într-un colț al camerei : « Du- te-n p… mătii, banditule ! »

    Timp de două ore înfierbântați și îmbătați de aburul bătăii, amestecat cu sânge tânăr și curat încă, ne-am aruncat în cazanul disperării, despuiați de cuvinte și descărnați până la oase și până la rugăciunea din urmă. Când nu urlăm gemem, când nu gemem avem sentimentul că s-a scurs viul din noi. Binecuvântați cei ce au căzut în leșin, în starea de har și de durere nepusă la dospit.
    Loviturile aplicate într-o armonie bine orchestrată ne ascut la maximum simțurile și începe jupuirea pe viu a sufletului coborât în bernă. Doliul sufletesc ridică maluri amenințătoare gata să se prăbușească în orice clipă asupră-ne, îngropându-ne în propria scârnăvie. Suntem schingiuiți de parcă ne-am fi omorât părinții și părinții părinților noștri și o dată cu noi trebuie stârpită sămânța unui neam mai blestemat decât neamul lui Iuda Iscarioteanul. Crucificați, trași pe roată, sfâșiați de colți mai ascuțiți decât ai fiarelor din arenele păgâne, retrăim chinurile îndurate de toți luptătorii pentru dreptate ai lumii acesteia. Numai coroana înroșită în foc nu ni se pune pe creștet și astfel singurul loc rămas neîntinat este acela al coroniței de flori din primii ani de școală, când am urcat pe tronul regal al învățăturii de carte, ca unii ce deprinseserăm bine buchisitul și socotitul.

    Cred acum, după ani și ani, că tortura îndurată de mine, ca spectator, a fost mai cumplită decât a celorlalți. Ca urmare a loviturilor primite și a sângelui scurs din cap, în doar câteva minute el a devenit inconștient. Nu a fost nimeni omorât, dar până când nu au fost toți aduși în starea informă de carne hăcuită în urma bătăii nu s-au oprit. Am trăit de unul singur starea neobișnuită și totuși reală de simplu martor. Un martor incapabil să reconstituie în adevăratele ei dimensiuni scena apocaliptică a măcelului, trăind cumplita suferință a celui convins că va intra și el, în curând, în malaxorul crimei. Sunt martorul unor cruzimi trăite și metamorfozate în cicatrici sufletești. Ala mele și ale lor. Înăuntrul inimii am câteva schițe de portret. Le țin de mult acolo și trăiesc cu sentimentul imperativ de a le pune între coperțile unei spovedanii plină de umbre și nedumeriri. Sunt multe : zeci, poate sute. Cele mai multe fără nume sau cu chipul uitat. Aleg câteva. De fapt mă aleg pe mine să le fiu mărturisitor.
    La câteva zile după ce a început a doua fază a reeducării, cea a demascării exterioare, cum a fost ea denumită de inițiatorii monstruosului experiment, în camera noastră s-a întâmplat un lucru mai puțin obișnuit la vremea aceea, când mecanismul torturii părea să funcționeze impecabil. La numărătoarea de seară și de dimineață venea gardianul șef însoțit de 2-3 caralii. Cei 22 de inși supuși reeducării eram încadrați de 44 de deținuți, reeducați deja și aliniați în fața și în spatele nostru.

    Fratele de suferință, Sandu Munteanu, originar din Beiuș sau din Bihor, era un băiat voinic, plăcut la înfățișare. Îl invidiam pentru ținuta lui și pentru hainele sale, ideale pentru condiția de deținut. El a făcut un lucru pentru care l-am admirat toată viața, dat în același timp l-am și deplâns cu lacrimi sincere și amare. La venirea gardianului șef, în vremea numărătorii de seară, i-a dat la o parte pe deținuții din fața lui, a țâșnit pe lângă gardieni și a ieșit pe coridor strigând : « Ne omoară ! Ne omoară ! Ne omoară !!! »…
    S-au repezit după el gardienii în frunte cu gardianul șef, apoi și cei din conducerea echipei de reeducare, ca să-l aducă înapoi în cameră. El s-a încleștat cu mâinile de clanța celulei învecinate și, cu toate că l-au lovit cu pumnii, cu cizmele, n-au reușit să-i descleșteze mâinile. Urla în continuu : « Ne omoară ! Să vină procurorul ! Tot ce am de spus îi voi spune procurorului ! » A mers la el gardianul șef și i-a spus : « Tinere, trebuie să te duci înapoi în cameră. După ora de închidere nu are voie nimeni să rămână în afara locului încarcerării. Dacă nu vei intra înăuntru, eu sunt nevoit să consider că e tentativă de evadare și trebuie să te împușc. Trebuie să intri înapoi în cameră. »
    Toate eforturile s-au dovedit zadarnice. Nu a cedat în nici un fel. Atunci gardianul șef a jurat pe viața copiilor lui că nu se va atinge nimeni de el până dimineața, când, în urma înștiințării pe care o va face penitenciarul, va veni un procuror. Abia când i s-a făcut această promisiune și i s-a spus că gardianul va sta permanent la vizetă și că nici unul dintre deținuții pe care îi acuză că îl torturează nu se va atinge de el, Munteanu a acceptat să se întoarcă în cameră.
    Timp de o jumătate de oră a fost o stare de tensiune maximă. Într-adevăr nimeni nu s-a atins de el. Stătea încremenit în mijlocul camerei. Ceilalți, care îl bătuseră, de fapt ne bătuseră pe toți, stăteau și ei încordați ca niște fiare gata să se repeadă la pradă și s-o sfâșie. S-a deschis apoi ușa și a intrat Țurcanu. Țin să menționez că, potrivit regulamentului, din câte știam noi pe atunci, după ora de închidere nu se putea deschide ușa celulei decât cu ordin de la procuratură. Sub conducerea directă a lui Țurcanu a urmat o asemenea bătaie încât nu poate fi descrisă în cuvinte. L-au bătut până când și-a pierdut de vreo câteva ori cunoștința. L-au trezit din leșin aruncând apă asupra lui și până spre ziuă a devenit o grămadă de carne din care mustea sângele. Ne-am întrebat de multe ori după aceea dacă gardianul șef a avut copii și, dacă da, ce urmare a avut jurământul mincinos făcut pe viața lor. A trecut mai mult de o săptămână de zile până ce rănile i s-au închis și a revenit desfigurat, la ceea ce se poate numi o ființă omenească. A fost pe urmă unul dintre cei ce ne-au bătut fără milă. Decăzuse sub pragul condiției umane. L-au adus în starea în care trebuia să ajungem cu toții, aceea de a deveni niște bestii. Nu credeam că se poate ajunge la un asemenea grad de dezumanizare. Dacă l-ar fi omorât, pentru el ar fi fost marea șansă, marea salvare. N-a avut parte de ea. Pentru mine, revolta lui a rămas una dintre puținele imagini frumoase dintr-o lume de nesuportat prin urâțenia și bestialitatea ei.

    Eu sun scribul…
    Sistemul reeducării conceput de securitate după un binecunoscut model sovietic a fost inițiat la Suceava, unde, după Alexandru Bogdanovici, adevăratul, marele șef, tartorul absolut a fost Eugen Țurcanu. Până în 1941 simpatizase mișcarea legionară și după 23 august 1944 a intrat într-un eșalon de vârf al tineretului progresist, gata să-și ofere serviciile partidului comunist, care sub protecția armatelor sovietice, se pregătea să pună mâna pe toate pârghiile puterii. Țurcanu făcea parte dintr-o familie mult apreciată de Emil Bodnăraș și, pe când se pregătea să facă un salt în diplomație, s-a aflat că în timpul liceului cochetase cu mișcarea legionară, deși nu făcuse parte din ea. Pentru că nu-i denunțase securității pe cei ce îi cunoscuse ca făcând parte din mișcare a fost arestat și condamnat la 7 ani de închisoare. Acesta a fost motivul întemnițării lui, dar suficient pentru un om atât de dornic să parvină, ca să poarte o ură imensă celor ce se făcuseră vinovați, după părerea sa, de privarea de libertate. În detenție n-a pierdut nici o ocazie să-și dovedească loialitatea față de regimul comunist. Speculându-se și firea sa vanitoasă, i s-a oferit șansa de a deveni un zelos reeducator, în ideea că, pe măsura atașamentului față de cauza comunistă, va fi promovat în structurile superioare ale securității, iar apoi va ajunge din nou, unde visase să ajungă- în diplomație.

    L-am cunoscut pe Țurcanu în postura de șef al reeducării într-un moment când nimeni nu mai avea curajul să-i conteste autoritatea absolută. În această situație Țurcanu își purta zeghea vărgată ca pe un frac al torturii și nu ca pe o rasă a unei penitențe de neînțeles, cum ne-am purtat-o noi, cei mulți, aduși acum la scaunul judecății lui lipsită de omenie și de spirit de dreptate. Executându-l pe Țurcanu, securitatea și-a lichidat pe cel mai bun specialist și poate tocmai de aceea s-au lipsit de el, fiindcă dovedea inferioritatea și de multe ori incompetența celor mari și cu stele multe pe umăr. Ucideau și torturau și ei fără nici o milă, dar la Țurcanu bestialitatea atingea perfecțiunea, desăvârșirea, materializarea celor mai macabre gânduri și sinistre metode zămislite în subteranele infernului. Ca nimeni altul el a pus la punct un sistem de comunicare de la rău la mai rău, unică în felul ei. Uneori Țurcanu mă privea cu blândețe, o blândețe care încrâncena toți porii pielii de pe mine. Ai pielii lovite sau nelovite încă.
    Nu a existat nici un abator al evreimii la București. El, abatorul, a existat însă la Pitești, unde sute de deținuți, tineri studenți cu convingeri religioase și naționaliste, în loc de a fi răstigniți, au fost agățați de casapii Iudei în cârligele deznădejdii și jupuiți de vii și de morți. Cel care a primit sarcina să conducă operația de reeducare a lotului nostru a fost Constantin Juberian, un tânăr student originar de lângă Caransebeș, arestat la Cluj, unde era student în anul III la Drept. Pentru mine a fost, ca să zic așa, o șansă, fiindcă am înțeles că Juberian l-a cunoscut pe unul dintre frații mei, deci îmi cunoscuse familia, și am simțit uneori că schingiurile aplicate mie au fost mai blânde decât cele aplicate colegilor din lot.

    Investit cu dreptul de viață și de moarte asupra noastră, Juberian nu a fost nici mai rău și nici mai bun decât ar fi vrut să fie. La procesul lotului Țurcanu din `54, așijderea celorlalți, și Juberian a încercat, la recomandarea securității, să o scalde, declarând că s-a conformat, chipurile, ordinelor primite din Spania de la Horia Sima. A ajuns însă și el în fața plutonului de execuție. Am aflat ulterior că cel investit de Țurcanu cu calitatea de șef absolut în Camera 4 Spital, fusese la rându-i supus unui bestial regim de tortură, Dumnezeu să-l ierte pentru ceea ce a săvârșit, chiar și pentru încercarea eșuată de a-și pune capăt zilelor în ancheta premergătoare procesului în care a fost condamnat la moarte.

    Associated Topics

    Historia ocultaValori


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.77 Seconds