Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 79 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: Magda Ursache. Cand Iisus a coborît în celula
    Scris la Saturday, April 25 @ 20:57:34 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise Magda URSACHE
    Cînd Iisus a coborît în celulă
    E adevărat că mă obsedează atrocitățile carcerale din perioada Dej-Pauker-Teohari. Nu mă feresc de comparația, considerată de unii politic incorectă, dintre Holocaust și Gulag, întrebînd: de ce n-am prelua modelul a fi evreu după Auschwitz, transcriind: a fi român după „experimentul Pitești”? Și cum să vorbești detașat despre anii de teroare anti-românească, de degradare morală, despre uzul violenței extreme în așa-zisa reeducare? Eu nu pot.

    Magda URSACHE
    Cînd Iisus a coborît în celulă
    „Metoda de lucru a fost teroarea, teroarea totală, fizică și psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, zile, săptămîni și luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea creaturii umane, inversiunea psihologică și instigarea deținuților să se lupte între ei pentru supraviețuire, să se măcelărească și să se ucidă între ei. Și, din păcate, planul a reușit”.
    Dr. Nicu Ioniță, Psihotrauma de detenție și urmările ei

    Iată-mă pusă pe coji de nucă, la colț (roșu), într-o publicație dragă mie, „Contemporanul”, la care colaborez de altfel. O face Boris Marian, la revista presei din februarie 2009, acuzîndu-mă de ton prea pătimaș. Aș fi scris cu patimă despre Patimile de la Pitești, recte vîrful terorii staliniste, „experimentul” prin care a trecut un piteștizat, Mihai Buracu (v. „în cap, în cap, în cap!”, „Acolada”, decembrie 2008).
    E adevărat că mă obsedează atrocitățile carcerale din perioada Dej-Pauker-Teohari. Nu mă feresc de comparația, considerată de unii politic incorectă, dintre Holocaust și Gulag, întrebînd: de ce n-am prelua modelul a fi evreu după Auschwitz, transcriind: a fi român după „experimentul Pitești”? Și cum să vorbești detașat despre anii de teroare anti-românească, de degradare morală, despre uzul violenței extreme în așa-zisa reeducare? Eu nu pot.
    S-au scris cărți multe și bune pe tema carcerală, dar nu destule. Sînt și voci care se opun: „Ia mai sfîrșiți cu ororile astea!”. Ca să intrăm în normalitate, ar trebui ca monumentele martirilor să nu zacă în vreo curte de biserică (Țuțea). Are statuie Mircea Vulcănescu? Dar Valeriu Gafencu, supranumit Sfîntul închisorilor (titlul de carte al editurii „Reîntregirea”), mort în temniță de tuberculoză, la 33 de ani? De ce nu-l canonizăm oare? Dar Anton Golopenția? Dar Ioan Ianolide? Vrem normalitate, de vreme ce instituim tabu-uri privind anume file ale istoriei noastre? Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al Rezistenței ar trebui multiplicat la Pitești, la Aiud, la Ocnele Mari… Știu că o să-mi atrag antipatia lui Boris Marian, votul său de blam și al revistei „Realitatea Evreiască”, dar consun cu Paul Goma: din 1991, Istoria României a fost wieselizată. Iar acel Ați ucis, ați ucis! Ați ucis!” n-a primit cuvenita replică: Am fost uciși, am fost uciși, am fost uciși!
    „Istoria contemporană are nevoie acum mai mult ca oricînd de mărturisitori. Ei, mărturisitorii, sînt singurii care pot da măsura adevărată a identității neamului românesc”. Am citat din Cine suntem (Editura Playtera, 2008) de Dan Puric.
    Unul dintre mărturisitori este Mihai Buracu, trecut prin „reeducarea” de la Pitești, prin șantierul-lagăr de la Bicaz timp de 24 de luni (de menționat că i-a avut colegi de sapă și lopată pe Raoul Șorban, Cornel Regman, Laurențiu Cerneț, Lucian Valea), apoi prin lagărele de la Borzești și Onești. Alt mărturisitor e dr. Nicu Ioniță, autorul cărții sus-menționate.
    După catastroficul 23 august 44, cînd românii au fost zvîrliți dintr-o greșeală în alta și mai mare, s-a încercat depersonalizarea, de-clasarea, ca să se ajungă la neomul fără Dumnezeu, neam, familie. Și pentru că era de dorit ca acest neom să se nască iute, s-a importat forcepsul: tactica și strategia Kremlinului. Ce s-a urmărit? Să li se șteargă deținuților politici creierul printr-un chin inuman, cei vizați în primul rînd fiind tinerii. în noaptea de 14/15 martie 48, în București, Iași, Cluj, au fost arestați o mie de studenți, 2% din totalul studenților vremii, după Dumitru Bacu. Nimeni n-a rezistat „experimentului”, constată același, în Pitești. Centru de reeducare studențească (prima ediție, 1963). în prefața la ediția tipărită de Atlantida, București, 1991, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa spune (patetic?): a fost o Golgotă românească.
    Pe banca acuzării, în procesul de fațadă (sentința fiind dată în decembrie 54) au stat: Eugen Țurcanu, Alexandru Popa, zis Țanu, Alexandru Mărtinuș (torționarul doctorului Nicu Ioniță), studentul la Drept Const. Juberian, care a condus „reeducarea” lotului lui Mihai Buracu, Levinschi, Pop Cornel, doctorul Bărbosu de la Gherla… Nu Nicolschi, Director General al Serviciului de Anchete din Ministerul de Interne, de sorginte NKVD, care a supravegheat totul; nu Teohari Georgescu, nu Koller, nu directorul penitenciarului de la Pitești, Dumitrescu, nu observatorul politic Marina, nu căpitanul Secu Gheorghiu, director la Gherla, nu Avădanei, ofițer politic tot la Gherla. N-au fost judecați nici torționarul de la Canal, Bogdănescu, nici sioniștii Fuchs și Steier. N-a fost împușcat în 54, ca „reeducator”, căpitanul Petre Goiciu, fost tinichigiu, ci legionarul Pop Cornel, folosit la Gherla de însuși Goiciu. După „experiment”, cicatricile lui Pop Cornel îngrozeau deținuții: parcă fusese arat cu ciomege; ciomegele îi făcuseră brazde pe spate. Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești) îl dă ca exemplu de ucidere morală: după șase săptămîni de tortură, devenise „masă de carne tumefiată, în care nu i se mai puteau distinge nasul, ochii, gura”. N-au fost acuzați nici gardienii șefi de la Pitești, Ciobanu și Mândruță, nici tartorii Gherlei, ofițerul polonez Mezaroș și Sebastény, tot ofițer politic.
    Judecător în procesul-versiune PCR asupra vinovaților a fost Alexandru Petrescu. Cel care prezidase Tribunalul Poporului, care l-a condamnat pe Iuliu Maniu. Numai în procesele legionare, acest Petrescu a dat peste 100.000 de ani de închisoare și zeci de condamnări la moarte. Versiunea PCR: Victor Negulescu, arestat de Nicolschi, a fost acuzat că ar fi transmis, de la Horia Sima, lui Nuți Pătrășcanu să compromită partidul comunist prin acțiuni de teroare în închisori. Negulescu avea să moară de TBC, la Aiud.
    Urmele, după D. Bacu, le-a șters colonelul Zeller. Cînd i s-au raportat ororile de la Pitești, a fost doar mirat, n-a luat măsuri. Tot Zeller a risipit etajul trei de la Gherla, locul „experimentului”. Preiau informația din D. Bacu: „Zeller și-a tras un glonț în cap, tocmai într-un cimitir ortodox. Destinul cîteodată e just. Zeller s-a sinucis printre morții a căror credință a vrut s-o distrugă în sufletul studenților”. Sfîrșitul lui Zeller, confirmat din cel puțin trei surse, i se pare neverosimil lui Boris Marian.
    începutul „laboratorului de lobotomie”, apud. Nicu Ioniță (discursul lui Țurcanu era: „Bandiților, aruncați tot putregaiul din voi”, adică Biserică, Școală, Părinți, Tradiție) l-a făcut studentul la Drept Eugen Țurcanu, în fortul Sucevei, unde a înființat, la ordinul Generalului Nicolschi, ODCC, Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste. Arestarea lui și condamnarea la 7 ani închisoare corecțională au fost, ca și procesul, tot de fațadă.
    Pentru „încălzire”, s-a început cu lecturi din broșuri comuniste și cu cîntece tip Agitprop. Schingiuiau un fost comisar, Pompilian și un mic comerciant ajuns ofițer politic, pe nume Fischer. De la Suceava, nucleul ODCC a trecut la Jilava, apoi la Pitești, la Gherla, la Ocnele Mari, la Canal… Glumă de deținut, reprodusă de D. Bacu: „Ai citit Poemul pedagogic” de Makarenko?” Adică: te-au reeducat?
    Numai că, la Ocnele Mari, s-au opus demascării profesorul Mihai Manoilescu, Petre Țuțea, Vojen, Gheorghe Pop. Au spus că vor face greva foamei și se vor sinucide în masă dacă nu se oprește „reeducarea”. începuseră cu Atanasie Popovici, cu Gh. Caranica, muncitor, cu avocatul Mateiaș din Făgăraș. Bătrînii au rezistat, după Virgil Ierunca. „Demascările” au fost acolo stopate.
    Locul ororii a fost pentru elevul Mihai Buracu închisoarea Pitești, „camera 4 spital”; pentru studentul la Medicină Nicu Ioniță, „camera 1 subsol”. în ambele locuri, „reeducarea” se desfășura după același tipic: bătaia pornită din senin, cu răngi și cu bîte. Te trezeai că prietenul se aruncă pe tine cu ciomagul și te lovește pînă cînd ciomagul se rupe.
    Dar oamenii lui Țurcanu ar fi deținut bîte, pari, curele, bucăți de scînduri, fără știrea administrației? Proporția era, în camera 4 spital, după Bacu, de 10 bătăuși contra 20 bătuți. Directorul închisorii, locotenent Dumitrescu, urmărea scena prin vizetă; dacă torționarii lui Țurcanu erau, cumva, biruiți de victime, năvăleau peste ei gardienii și ofițerii politici în frunte cu stilatul director, pianist în timpul liber și totul sfîrșea într-o baltă de sînge și de urină. Cînd au fost aduși cei 22 de elevi în camera 4 spital, i-au găsit acolo – povestește Mihai Buracu – pe studenții „reeducați” care păreau a duce o viață creștină. Se rugau împreună și sculptau, teandric, în os, cruciulițe, ca apoi să sculpteze în oasele celorlalți.
    Au început confidențele despre familie, prietene, iubite… Lucrurile omise în anchetele Securității au devenit capete de acuzare în timpul demascării. Afară se știa că închisoarea Pitești (fundație Carol II) devenise Centru de reeducare studențească. Se spuneau minciunile obișnuite: că existau săli de lectură, cinema, că se mînca destul de bine… în fapt, bătăi de 3-4-9 ore, zile-n șir, doi ani: în piept, cu picioarele; la tălpi, cu ciomegele. Mîncare și încă bună? Dacă (te) denunțai, mîncai.
    Te trezeai că tovarășul de suferință îți tropăia pe stern pînă te sufocai; oasele trosneau și se rupeau, porneau hemoragiile interne. Bătaie de la deșteptare pînă-n somn? Nici în somn nu scăpai de ea: o mișcare involuntară și erai pedepsit cu o lovitură cumplită peste fluierul piciorului. Dacă plantonul nu te trăsnea destul de tare, „reeducatul” reclama că a fost lovit de formă, demasca pentru menajare. Mila era burgheză: dădeai cuiva o aspirină, era trimis la cazincă – beciul de la Pitești pentru schingiuiri.
    Irecuperabilii erau puși să-și oficieze slujba de înmormîntare, să-și cînte „Veșnica pomenire”. Dr. Nicu Ioniță descrie „balansul morții”, executat de torționarul său, Mărtinuș: cu un picior pe abdomen și cu celălalt pe gît, apăsa alternativ laringele și abdomenul, pînă cînd limba victimei creștea și ieșea din gură.
    Lui D. Bacu, un coleg de celulă, dr. Papahagi, i-a reproșat că ar fi descris prea pătimaș „tratamentul”. După bătaie, „(…) doctorul a venit în celulă plîngînd. Pînă în clipa aceea credea că eu sînt prea pătimaș (s. mea, Magda Ursache) atunci cînd vorbeam despre tratamentul la care eram supuși”.
    N-a existat o tortură mai greu de imaginat decît experimentul Pitești. Poate în Alegerea Sophiei (filmul lui Alan G. Pakula, după un roman celebru de William Styron), unde o mamă este pusă să aleagă între cei doi copii: care să trăiască și care să moară; altă opțiune: să fie amîndoi uciși. Nu puteai scăpa necompromis decît dacă te sinucideai. La Pitești, fratele a fost pus să-și lovească fratele, ca să supraviețuiască. S-a distrus coeziunea umană, firească într-o închisoare. Ce poți simți cînd bătaia este administrată de un prieten? Te blochezi emoțional. Rămîi fără reacție, te dezintegrezi psihic, ți se fărîmă structura mentală. Iar lichidarea morală a fost mai cumplită decît cea fizică, decît bătăile bestiale. De altfel, torționarii evitau să ucidă, ca să chinuiască mai mult timp.
    Pe pereții camerei 4 spital mai erau, în 52, scrie Virgil Ierunca, urme din sîngele lui Costache Oprișan, șeful pe țară al Frățiilor de cruce, studentul lui Heidegger, apreciat de Blaga și de D.D. Roșca. A murit de oftică la Văcărești, în 57. Avea 37 de kilograme.
    „Dorit de asemenea – atunci cînd moartea nu venea – era leșinul, singura posibilitate de a evada pentru cîteva clipe din acel infern născocit de cei care promit lumii paradisul pe pămînt”, nota D. Bacu.
    Da, rememorați fenomenul Pitești, dar nu patetizați, așa sîntem sfătuiți. Dar se poate vorbi detașat despre strigătul acela cumplit, MĂ DEMASC!, scos din spaimă de moarte, din durere atroce, din mizerie fiziologică, din izolarea de prietenii puși să te toace din bătaie? Să-ți joace pe piept? Spun, urla deținutul, unde am ascuns arme și cărți (cartea era mai periculoasă pentru comuniști decît pușca). Spun care au fost persoanele de contact. Spun cine dintre deținuți m-a ajutat. Spun dacă mi-a dat cineva din bucata lui de pîine.
    Cuvîntul de ordine era repudierea trecutului: de familie, de neam, de societate și de modelele ei morale, ca să poți fi preformat ca „om nou”. După familie („cuib de viespi burgheze”), îți denigrai propria persoană (autobiografia); ți se infiltrau în minte biografeme false, degradate, Alt trecut, altă viață! Din cauza traumelor fizice și psihice, fabulai, spuneai că ai făcut ce nu făcuseși. Ajungeai la „tulburări mnestice” (dr. Nicu Ioniță): te imaginai fiu de criminal, violator de mamă și de soră.
    Reperele creștine erau prioritar disprețuite și batjocorite. Mai cumplite decît arsurile cu țigara pînă la necrozarea feselor, sfărîmarea dinților, zeama fierbinte turnată pe gît, tortura camerei fără aer, „sicriul vertical” de la Gherla, cu baza de 40 cm și înalt de 1,80 m, gimnastica forțată pe marginea tinetei, broasca, sub bătaie, călcatul în picioare ca să mănînci din gamela în care îți făcuseși nevoile, mai cumplite decît toate erau parodiile de slujbă de duminică ori de altă sărbătoare creștină, care pîngăreau ritualul ortodox, rugăciunea. Unirea întru Hristos trebuia înlocuită cu unirea proletară: „botezul” banditului cu capul în hîrdău, „preotul” oficiind slujba neagră cu un falus modelat din săpun la gît, pe care erau obligați să-l sărute.
    Unii au transformat acel experiment barbar în Cruce și Iisus Omul, nu Mîntuitorul a coborît în celulă, lux in tenebris, ca-n cutremurătorul poem de Radu Gyr: „As’noapte, Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ și-l făcea mai înalt și mai trist. (…)//. A stat lîngă mine pe rogojină:/ – Pune-mi pe răni mîna ta,/ Pe glezne-avea umbre de răni și rugină./ parcă purtase lanțuri, cîndva…”.
    Demnitatea ortodoxă n-a fost distrusă, deși preoții nu puteau intra în închisori. La Aiud, cele trei biserici deveniseră depozite după model sovietic: de cărbuni, cea ortodoxă; de ovăz, cea catolică; de lemne, cea protestantă. A atîrnat greu faptul că Mihai Buracu era copil de preot: maltratați în primul rînd erau fiii celor din cin. însă, cînd nu mai era nici o nădejde, venea un semn. Un strigăt de afară: Mihai!, întîmplător numele lui, îi dă putere în pustia neagră a temniței. Mihai, atît, rostit de o voce de fetiță, de femeie tînără.
    Disprețuit și batjocorit, ca și Biserica, era „naționalismul curat” (Iorga), „naționalismul pozitiv” (Motru), „naționalismul sănătos” (Eugen Coșeriu), numit, atunci, fascist. Patria nu exista, singura era patria comunismului. Acum, revoluția din aprilie a basarabenilor a mai adăugat naționalismului un epitet, european, cum afirmă Paul Goma în Jurnal. Românitatea s-a dovedit a fi nu retardatară, nu deviantă, ci, dimpotrivă, deschisă spre Europa. închid paranteza.
    Mihai Buracu își abordează trauma creativ (cîți o pot face?) în Tăblițele de săpun de la ITȘET-IP (ediția a II-a, Limes, Cluj-Napoca, 2008), supunîndu-se actului tragic al mărturisirii. „Papirusul Pitești” era felia de săpun pe care „reeducații” își scrijeleau demascările, care ajungeau la țurcani. Aceste ciorne s-au strîns într-o „bibliotecă” (Gheorghe Grigurcu) sinistră, a delațiunii, pentru că omul devenea acolo, la Pitești, propriul denunțător, propriul torționar, propriul ucigaș. Dacă Mihai Buracu se supune chinului anamnezei, suportă al doilea martiraj după cel al celulei, martirajul spovedaniei, o face pentru a demonstra că omul căzut, coborît în iad își poate recăpăta demnitatea prin mărturisire.
    Martor al aceluiași sacrilegiu, Nicu Ioniță abordează științific Psihotrauma de detenție și urmările ei, Fundația Academiei Civice, 2008. Cine a cunoscut „confesorul”, patul de fie al torționarului-șef, rămîne cu leziuni psihice greu sau deloc vindecabile. Trauma „se menține în stare latentă multă vreme, uneori toată viața”. Duce la conduită anormală, la dezintegrare psihică, la disoluția personalității. Sentimentul de coeziune umană și socială poate fi anulat definitiv. După D. Bacu, studentul piteștizat Enăchescu, brigadier la Canal, și-a chinuit unchiul, deputatul țărănist Pițigoi, provocîndu-i o suferință de nesuportat.
    „Detenția a fost foarte grea, dar viața după eliberare a fost mult mai grea”, constată dr. Nicu Ioniță, la fel ca Lena Constante, la fel ca Teohar Mihadaș…
    Iată de ce trebuie rezistat „memoricidului”, pseudo-memoriei, interpretărilor ego-iste, de-formatoare. Pentru trezvirea sufletului și minții, memoria vie e o biserică vie.

    Magda URSACHE

    Nota: Magda Ursache despre cartea lui Mihai Buracu.
    Revista Asymetria a publicat textul integral al cartii lui Mihai Buracu. Ea poate fi citita la adresa Tablitele de sapun de la Pitesti.
    Associated Topics

    Memoria


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.36 Seconds