Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 60 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    In epicentru: Magda URSACHE. Memoriile ca exercitiu de denigrare
    Scris la Thursday, April 22 @ 22:12:52 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise
    Mă gîndesc că, pe lîngă Dicționar de idei literare, Adrian Marino ar fi putut realiza, avînd antrenament de lexicograf, și un Dicționar de termeni negativi privindu-l pe scriitorul român, „o specie cu care n-am afinități”, cum mărturisește în Viața unui om singur, Polirom, 2010; memorii începute în 1993, reduse și rescrise în 1999, avînd, așadar, destulă vreme să corijeze „documentul”,  catalogat astfel de el însuși.
    Magda URSACHE despre «Viața unui om singur» de Adrian Marino



    Magda URSACHE
    Memoriile ca exercițiu de denigrare
    Mă gîndesc că, pe lîngă Dicționar de idei literare, Adrian Marino ar fi putut realiza, avînd antrenament de lexicograf, și un Dicționar de termeni negativi privindu-l pe scriitorul român, „o specie cu care n-am afinități”, cum mărturisește în Viața unui om singur, Polirom, 2010; memorii începute în 1993, reduse și rescrise în 1999, avînd, așadar, destulă vreme să corijeze „documentul”, catalogat astfel de el însuși.
    Exerciții de denigrare în scrieri testamentare am citit cu duiumul. Dar Viața unui om singur e un testament în defavoarea culturii române („mică, necunoscută și fără prestigiu”, op.cit., p. 199-200; „ea practic nu există”, idem, p. 469) și a scriitorilor importanți, contestați și negați obsesiv, redundant. Marino e anti-Eliade, anti-Cioran, anti-Călinescu, anti-Steinhardt, pentru a dovedi „un vid cultural” pe care s-ar fi luptat de unul singur, tenace și energic, să-l umple. Ne mai trebuiau o sută-două de voci Marino și aveam, în fine, altă cultură, nu mai gîndeam „pitic”. Dar... una voce poco fa. Marino pretinde simpatie cînd antipatizează, urăște, dar se vrea iubit; un solitar pornit pe semeni, cere solidarizare intelectuală; își dorește aliați, „spirit de cooperare”, fără să-l aibă. Și da, vrea să displacă, găsește chiar o voluptate în a displăcea. Amintirile sale se numesc resentimente față de întreaga papirosferă, care s-ar fi coalizat contra lui, să-l boicoteze. Seul et envers tous!
    Ce-i drept îi drept: Marino este primul critic tradus în Japonia; editat de patru ori la Paris; tipărit în Italia, SUA, Spania, Ungaria, la Belgrad... Deci „exportabil!”. Nu-i puțin lucru. A făcut mult pentru „o țară cu o imagine culturală nulă, de gradul zero” (cum afirmă provocator, la p. 157). ICR ar trebui să învețe din metoda de publicitate a mandarinului Marino, pentru a ieși în lume. Vorbind de succesul CREL („Cahiers roumains d’études littéraires”), își dă pe față modul de a relaționa și vocația piaristică. Numai că un ego dînd pe dinafară îl împinge să se considere unicat, somitate internațională, de alt nivel, de altă calitate profesională, complet străină culturii românești. Lovinescu-Vianu-Călinescu, de condiție măruntă, sînt luați la refec pentru că n-au publicat dincolo de țară, în limbi străine, 11 volume de „critică”. Ghilimelele aparțin memorialistului, care nu s-a vrut critic literar, ci critic de idei, ideolog cultural, nu teoretician literar ori comparatist; „om de cultură, în nici un caz «scriitor»”, într-atît îi repugnă literatura română – terra incognita.
    Repulsia îl leagă la ochi. Cu gustul de a defăima (ca și Macedonski pe Eminescu) își pierde des self-controlul. Fără a-și struni ranchiuna, disprețul, scîrba, desființează cu sînge rece (stilul e plat pentru că refuză programat „literaturizările” în memorii) întreaga lume literară. Nu vrea să scrie nici bine, nici de bine despre breasla penibilă, mîrșavă, abjectă, carieristă, răutăcioasă, care nici nu-l încape, nici nu-l merită. Mă și întreb cui se adresează; dacă scriitori nu sînt, nici istorie literară nu e.
    Iar procesul pe care îl face vieții culturale dintre 1920-2000 se încheie cu sentința definitivă de la p. 141: „Uneori îmi spun că lamentabila situație a culturii și populației actuale, numită cu bunăvoință «poporul român», nici nu prea merită acest «sacrificiu»” (al său, nota mea, Magda Ursache). Marinizînd contra tuturor, alcătuiește „dosare” de cadre: Dosarul Constantin Noica (publicat în „22”, 1992), Dosarul Eliade, Dosarul Călinescu, Dosarul Țuțea, Dosarul Cioran. Dosarul Steinhardt. Trioul valoric Eliade-Cioran-Noica e relativizat. în paranteză fie spus, critica postsocialistă s-a specializat în relativism, recurgînd la argumentele dogmatice ale anilor cincizeci. Capul lui Eliade vrem!, se strigă concertat și-mi amintesc de seria de calomnii contra lui, dar și contra lui Noica, Țuțea, Călinescu, găzduită pe fond muzical de Iosif Sava.
    „De ce să se rotească în jurul lui Eliade, Noica, Cioran cultura română?”, se întreabă A. Marino, prefăcîndu-se a nu ști răspunsul: pentru că sînt exponențiali. în fapt, Eliade e repudiat pentru că nu l-ar fi gratulat suficient. Hermeneutica lui Mircea Eliade în română și-n versiunea franceză au fost „cărți care mi-au complicat enorm existența”. A regretat că le-a scris. Noica, terfelit cu sistemă, ca „Profet de Păltiniș”, „n-a oferit soluții salvatoare cu adevărat vitale și utile”. Atîta doar: a făcut din dezideologizare o ideologie; a crezut, (ca și Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Sergiu Al.-George) că, apărînd în presă fără a urma dogma realismului socialist, s-ar obține o „liberalizare” a culturii, o alternativă la cea oficială.
    Pentru Noica, ancien régim a ținut mai mult decît o viață de om. Marino a atins 84 de ani, avînd norocul de a apuca schimbarea, la 68 de ani. Și mă tem că e respins pentru că nu i-a plăcut Hermeneutica lui Mircea Eliade, așa cum rezerve a avut și Țuțea. Pe „țuțerii” lui Țuțea Marino îi dojenește ca „naivi și gură cască, crezînd aiurea în Socrate al României”, cum îl numește E.M. Cioran.
    Și Cioran e supus oprobriului. Marino îl dă în vileag că i-a cerut (fapt inavuabil „o pilă, în cel mai pur stil balcanic” la étiemble, care îl declarase, într-o carte, „fascist” (p. 194). Ar fi putut pune un cuvînt bun: doar scrisese și tipărise, în 1982, étiemble ou le comparatisme militant, dar n-a făcut-o.
    Adversitatea față de Virgil Ierunca-Monica Lovinescu s-a produs din cauza „boicotului radiofonic” al celor doi. Monica Lovinescu nu l-ar fi susținut, după Marino, pentru că el făcea ceva. Or, în „Sahara spirituală” a României, trebuia dovedit că nu creștea nimic. Las’ că nici Marino nu credea că ar exista literatură română. Nici n-o citea, nici nu avea iluzii despre ea. Și pentru că autoritățile culturale trebuiau discreditate, despre Eliade notează că nu deținea „nici o educație și sensibilitate efectiv artistică. Pictura, muzica nu-i spuneau nimic”. Eroare de apreciere, lesne amendabilă. Marino e aproape sadic în dorința de a-l denigra pe Călinescu. Constant, fără istov, în șase decenii de viață, mereu furios și indignat. Fobia asta generează o uluitoare capacitate de repulsie. Și eu cred că resentimentul e inevitabil, că a întoarce obrazul să iei altă palmă nu se justifică moral, că e semn de lașitate. Numai că resentimentele lui Marino provin dintr-o carență afectivă: e fundamental rău, vorbind despre „parvenitismul unui «fiu», orice s-ar spune «de slugă». Mama a fost o țigancă pe proprietatea familiei Călinescu” (p. 345).
    Dar ce motive a avut să fie ranchiunos pe Mircea Vulcănescu, „un schelet de peste 2 metri, în falduri de piele creață”, așa cum arăta în detenție, aproape muribund? Să scuipi pe mormîntul unui martir mi se pare degenerare etică. Și dacă vorbește de o singurătate morală în sens de unicitate (el, ființa morală, versus imorali), cum de a văzut scheletul, nu și verticalitatea lui Vulcănescu? Cît despre Nichifor Crainic, lui îi vede, la duș, „un penis... enorm”, „de țigan”. Pudoarea confesiunii dispare în cazul Crainic.
    Hotărît, Marino l-a întrecut în resentimente pe Pandrea și în falsuri pe Zaciu. Nu sinceritatea (Zaciu nu o are) e de respins, ci reducerea la neant a tuturor. „Autorlîcul” lui Steinhardt pe tema pușcăriei îl dezgustă. De altfel, contestă întreaga literatură de închisoare, gen pentru care găsește epitete ca falsă, afectată, artificială. Gyr, Crainic, Voiculescu au fost indecenți în suferință? Teoreticianul literar știe că nu numai indignarea, dar și suferința imensă face versul. Vers care îl lasă „rece”, cum îl lasă „rece” martirajul din închisori. Și declară ritos că pe el nu l-a vizitat Iisus în celulă. Așa este, jertfa nu l-a întărit pe Marino; i-a întărit, însă, pe Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor, pe Mircea Vulcănescu, pe Gyr, pe V. Voiculescu, pe Steinhardt, pe Teohar Mihadaș, pe Andrei Ciurunga, pe...
    Spirit critic „brutal”, cum se autocaracterizează, A. Marino e inclement; nu-l impresionează nici „figurile, gesturile, privirile mai ales profund dezumanizate, rătăcite, răvășite de o continuă panică ale unor foști reeducați la Pitești” (p. 81). Iar „fenomenul Pitești” este singular în spațiul concentraționar estic.
    în legătură cu Steinhardt, vocabula creștin primește ghilimelele deriziunii. Cîtă distanță față de tragismul senin al rememorării monahului de la Rohia; cîtă distanță între „bilanțul” Steinhardt și „bilanțul” Marino. Oricum, Marino pe cruce nu l-ar fi schimbat pe ticălosul din dreapta: ar fi rămas mal-croyant.
    Scena literară românească arată mereu ca un cîmp de luptă. O fi un blestem istoric vrajba, dihonia, gîlceava asta între literați? Călinescu versus Lovinescu; Lovinescu versus Arghezi; Ion Barbu versus Arghezi și Rebreanu; Sebastian versus Camil Petrescu; Ionesco versus Noica; Pârvan versus Iorga; Wald versus Cioran și, iată, Marino în stare belicoasă cu toată lumea, afirmînd, de altfel, în Al treilea discurs: „Trebuie să recunoști că este un moment simbolic, un moment rar în cultura română: doi oameni să fie de acord fără să se fi pus de acord. Nu e chiar banal”. Sau, cu spusa lui Cioran, „tîrfe ce se ceartă pentru același trotuar”.
    Verbele favorite ale scriitorilor sînt: a dezavua, a discredita, a defăima, a ponegri, a ridiculiza, plus a delaționa. Marino mai ales să deteste. întrebat cum ș-ar imagina „infernul critic”, ar răspunde: „Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stînga o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers” (p. 126). O opinie defavorabilă ori numai rezervată față de opera sa pare singurul criteriu de apreciere: Alex Ștefănescu a scris la Hermeneutica lui Mircea Eliade o cronică „total abjectă și, mai ales, incompetentă”; Ion Simuț a vorbit de „critică bibliografică” (în legătură cu Hermeneutica ideii de literatură) , „de la înălțimea unei mari, imense incompetențe”. N. Manolescu – zice Marino – l-a desființat” pentru Introducere în critica literară, din '68. Pe cale de consecință, îl așază într-o lumină respingătoare, punîndu-i sub reflector mîinile pe care le găsește „neintelectuale, butucănoase”. Așa o fi? Hermeneutica lui Eliade nu i-a plăcut nici lui Dan Petrescu, „măruntul ratat veninos, ieșean de origine”, iar Radu Petrescu este și el „un mărunt epigon călinescian”. Cuvîntul pentru Alexandru George e răutate, iar pentru Al. Paleologu, exhibiționist monden, cu nelipsită pipă. Livius Ciocârlie e un „colonizat cultural”, autor de interminabile pseudojurnale, sclifosite, fals literaturizate” (p.302), iar Luca Pițu – „mic măscărici”; îi repugnă „măruntele spanacuri ale unui măscărici verbal oarecare, Luca Pițu”. întristătoare erori de gust sînt presărate peste tot în memorii.
    Lui Marino, Nichita Stănescu îi „puțea de 5 metri”, „nespălat” (după evaluarea comparatistului) „de o săptămînă”. Și-mi aduc aminte de o notă din jurnalul lui Sadoveanu (august 1906), cînd era sublocotenent în rezervă: „Domnul căpitan Holban, cumnatul ilustrului literat Eugen Lovinescu, nu se spală”. Iar în Memoriile mandarinului valah, putem citi: „Emil Cioran, ca student, nu se spală niciodată. Era un Oblomov anti-aer, anti-geam, anti-apă”. Blamabil este Cezar Ivănescu pentru plăcerea de a «înjura» în public.
    Iată ce narează despre N. Breban (p. 119-120): „Adus odată la Cluj, la mine acasă, N. Breban, intrînd în bibliotecă, în loc de o minimă politețe și-a manifestat o greață infinită: «parcă sînt într-un cavou»”. Și nici nu i-a mulțumit pentru prezența în antologia elvețiană de prozatori, Rumänische Erzähler der Gegenwart, Berna, Gute Schriften, 1972. Ar fi comentat „brutal, superior și definitiv: «Nu ți-ai făcut decît datoria». Ca și cum «datoria» mea era «să-l popularizez» pe el (sau pe alt prozator) în străinătate”.
    Cu toți președinții USR (Z. Stancu, Virgil Teodorescu, D.R. Popescu) s-a antipatizat. Despre Preda n-ar fi scris niciodată. El, Marinoul lumii, axis mundi, „argat literar la Siliștea-Gumești!? „Cobilițarul” Sorescu l-ar fi invidiat pentru premiul Herder, obținut în 1984. I-ar fi declarat, insolent, că i s-ar fi cuvenit, nicidecum lui Marino. „De o mîrlănie incalificabilă” a fost „pseudosavantul Hadrian Daicoviciu”; Fănuș Neagu, cu „mitocăniile” lui, e suburban. Marian Popa nu-i decît „securist”, iar Dan Grigorescu, „superficialul securist, carierist”. Cuvîntul pentru Bedros Horasangian e ingratitudine, la fel pentru D. Țepeneag, pentru Sorin Dumitrescu – fanatism. Valeriu Cristea e „un obtuz comunist”, Paler – „criptocomunist detestabil”, Ileana Mălăncioiu – „caz psihanalitic”, de „un venin neverosimil”. Nichita Danilov manifestă „suficiență și obrăznicie”.
    Marino nu agreează fraza bine întoarsă, butada, paradoxul, vizat fiind Paleologu, căruia tare-i place să-i jumulească penele. Deși cînd află o florică de stil, o tot folosește. Ca Surîsul Hiroșimei pentru Ileana Mălăncioiu sau Nulici pentru Ulici. Altă repetabilă floricică de stil e... lipsa la cîntar: Sorescu e poet „cu lipsă la cîntar”; Pleșu – moralist „cu lipsă la cîntar”. înecat în dosare, și-n caziere, Marino mai încurcă „fișele”, așa fel că Noica e guru suprem, Căpitanul filosofic al «națiunii» (ghilimelele nu lipsesc, etnicul e o povară), pentru ca aceleași calificative strident-injurioase să fie puse, la pagina 288, în altă cîrcă: „marele Căpitan filosofic național, guru suprem, G. Liiceanu”.
    Ireverențele umplu paginile. O reverență postumă îi face Sandei Stolojan pentru notațiile „integral în vederile mele” și Alexandrei Laignel Lavastine care în Filosofie și naționalism. Paradoxul Noica, îi sprijină ideile despre Noica. A, și lui Stelian Tănase, apreciat ca un „coleg” de stil: programat sec, rece, obiectiv. Numai că Marino promite să fie astfel, obiectiv, fără a reuși. Cu simpatie scrie despre Ion Bogdan Lefter, probabil pentru că l-a declarat „critic ratat” pe Călinescu.
    Petru Comarnescu i-a expediat lui Cioran Nu-ul ionescian (fapt comunicat de Ionel Necula, în „Contemporanul” de noiembrie 2007), împreună cu o scrisoare (12 apr.’35), din care citez: „După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit într-un closet de țară”. Nici cititorul Vieții unui om singur nu se simte mai confortabil. Prea sînt toți insultați ca venali (predilect, G. Călinescu), abjecți, nemernici, parveniți, odioși, inculți, invidioși, infatuați, mari mediocrități, mărginiți. „Una rondinela (Ana Blandiana) non fa primavera”.
    Doinaș e „de o imensă infatuare”; tot „de o imensă infatuare și aroganță mi s-au părut, mai ales, M. Sebastian și Vladimir Streinu, ultimul fără operă”. Topîrceanu e ridicol, Ion Barbu e ridicol, Arghezi e ridicol; „un discurs complet ridicol, franțuzit și graseiat” susține Dan Bădărău. Ion Caraion e odios, Al. Duțu – insolent. Grigurcu – poligraf veninos, cînd nu e prolix. Mircea Martin: „un specialist eminent în rosul cașcavalului pe dedesubt”; N. Balotă: „cu un talent deosebit de a intra sub pielea personajelor universitare influente, la München, la Paris, oriunde”.
    Pe Goma îl acuză de „amor propriu ulcerat”, de „megalomanie galopantă”, ca și cum memorialistul nu i-ar întrece pe toți în grandomanie. „Enormitățile și extravaganțele sale au luat destul de repede forme maladive”, Așadar, pe Dosarul Goma e gata să scrie parafrazat: Grandeur et décadence de Paul Goma. Ba chiar se laudă că nu l-a citit decît incomplet, „extrem, extrem de puțin”, dovedindu-se iarăși în dificultate de gust. Ca și în cazul lui LIS, pe care îl consideră radical opus „omului occidental”, la fel ca Ovidiu Hurduzeu. Adrian Marino ar fi putut proiecta și Manualul perfectului egotist, în multe volume. Ar fi fost cea mai bună carte a sa, atît de înclinat era spre egocentrism, narcisism, slăvire de sine.
    Distant și distins, disprețuitor și rece, privindu-ne ca prin sticla unui acvariu, așa l-am văzut în redacția „Cronicii” vechi, prin '68-'69. Știa să se facă nesuferit: abordabil nu era decît pentru discipolul apropiat atunci, Zaharia Sângeorzan, prezentat, totuși, ca „un personaj abject”. De ce? Pentru că i s-a supus necondiționat? Cu curaj, C. Ștefanache îi oferise „spațiu” pentru o rubrică intitulată Critica ideilor literare. Avea să se lupte apoi cu pretenția lui Marino de a dirija revista, de a-i propune liste cu indezirabili. îl deranjai cu ceva, deveneai pe dată blamabil. îl ajutai, nici așa nu te ierta. Sprijinit de G. Ivașcu (fost „coleg” de Jilavă) să publice în „Lumea”, apoi în „Contemporanul”, nu uită să-l prezinte cu „fizionomie de «lichea» simpatică, à la Humphrey Bogart”. Spre aducere aminte, Marino notează că Ivașcu a fost ilegalist PCR, dar și agent al Siguranței, mobilizat la Cenzură în timpul lui Antonescu. A fost arestat cînd a căzut „Ana noastră” (sintagma scînteistului Silviu Brucan), „licheaua” de Ivașcu fiind logodit cu nepoata Pauker.
    Despre Mircea Borcilă, „activist la Comitetul Județean de Partid Cluj, care l-a ajutat să călătorească întîi în lagăr și să fie „reabilitat” în '69, nu omite să precizeze că era „rudă cu Ilie Verdeț”. Tot atîtea războaie „colegiale”, al căror rost nu mă convinge, de 60 de ani și mai bine, nedrepte mai toate. însă războiul cu activul PCR i-l înțeleg: este unul drept. Viața lui Marino a fost „viață blocată, dezamăgită, adesea apăsată și chiar terorizată” (de Secu, n. mea). Arestat în aprilie '48, colonelul Mișu Dulbergher, torționarul „cu lanț de aur la mînă”, l-a pălmuit.
    Opt ani de închisoare, șase de DO, 20 de interdicție a semnăturii otrăvesc ori seacă sufletul, fac existența „fără amintiri frumoase”. Iar suferința re-memorării e și a re-trăirii unor umilințe, de la cea a „reabilitării” necerute (în 1969, cu Caraion, Doinaș, Streinu, Carianopol) la tot soiul de obstrucții, presiuni psihologice generatoare de uzură nervoasă. De nerecuperat. Cum să fi rămas calm, neutru, detașat, cînd trebuia să suporte intoleranța, agresivitatea, imbecilitatea forurilor? După ce-a ieșit din închisoare, lui Adrian Marino, doctor în litere, i s-a oferit doar un post la Fabrica de bere Ursus: să umple sticle. A rămas neangajat în „cîmpul muncii”, iar atunci era o infirmitate socială să nu fii salariat. Nu făceai compromisul cu compromisul, deveneai vulnerabil. Dacă cedai, erai răsplătit ca atare. Iar Adrian Marino s-a luptat cu preconceptul ideologic, cu dogma marxizantă, dar și cu prejudecata îngust-localistă. A fost subversiv prin deschiderea spre europeitate: Ex Occidente lux, cînd „lumina” venea de la Răsărit. Tradus în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, japoneză, maghiară, sîrbo-croată..., a sperat, ca spirit liberal, într-un global village, deși n-ar fi vizitat pentru nimic în lume Muzeul Satului, atît de tare-i îi repugna fondul etnicist rural.
    Un trouble fête a fost și după '89. Nici atunci n-a putut fi profesor consultant la Facultatea de Litere din Cluj, propus de Paul Cornea (la vremuri noi, tot noi!), în calitate de ministru adjunct al învățămîntului. N-a obținut identitatea socială meritată. Ca și în crunta epocă dogmatic-totalitară, cînd decanul Mircea Zaciu declarase că-și dă demisia dacă e invitat Marino la comemorarea Macedonski. Răni necauterizate, nevindecate, incurabile.
    „Nu, de lume nici o vorbă și de glorie nici una”, ar fi putut fi deviza sa, decupată din poetul preferat, Al. Macedonski. N-a fost asta. Și pentru că n-a rămas imun la critică, a ales să compromită, să ridiculizeze postm, fără risc. Riposta celor „pictați” grotesc nu-l mai ajunge. Dar posteritatea reține imaginea unui om înverșunat în a compromite caractere. Oroare: asta simte memorialistul la gîndul că va fi „receptat” de mult detestații Al. George, Gh. Grigurcu, Dan C-ul, Ion Simuț, Alex Ștefănescu ori Ileana Mălăncioiu, Ovidiu Hurduzeu, Nicolae Florescu, Dan Ciachir... Oroare simte la gîndul că cititorii vor intra „cu agresivitate” în intimitatea vieții de om singur. Iată cum îl tratează pe unul dintre ei: „La Iași, Mircea Popovici îmi declară agresiv că nu-mi va cumpăra cartea și că n-o va citi. Să fie sănătos!” (era vorba de Politică și cultură, n. mea, Magda U.).
    O ușoară nedumerire mă cuprinde: pentru cine și-a scris Adrian Marino cuvîntul final și de ce a ținut să-și facă viața publică, dacă nu pentru cititori? încondeierea postumă, inter breslași, e o miză mult prea mică.
    Magda Ursache
    Associated Topics

    Lecturi critice


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.69 Seconds