S-a ivit acum ocazia să participăm (oricît de tîrziu, e drept - însă nu ne ocupăm noi cu lucruri care vor să înfrunte timpul?) la o dezbatere pe tema Scriitorii și Securitatea, în siajul furtunoaselor discuții prilejuite de deconspirarea celor care au colaborat, sub diverse forme, cu temuta organizație care ne-a oprimat cinci decenii la rînd, amestecîndu-se cu brutalitate, discreționar în sensibila muncă de izvodire a lucrărilor noastre, care din această cauză nu au fost niciodată ceea ce am fi dorit noi să fie. Vom ști oare să profităm de această oportunitate, aducînd precizări, mărturisiri sincere privind lucrurile care ne-au umbrit traiul zilnic, ne-au învrăjbit și ne-au făcut să ne zbuciumăm în nopțile de nesomn? Sau ne vom fofila o dată în plus, vom fenta cu stil, aruncînd praf în ochii opiniei publice, făcînd afirmații de ordin general, neangajante? Poate că este acum momentul să mărturisim ce știm despre acest subiect dureros, pe care l-am ascuns în tainițele conștiinței noastre, care ne-a adus frustrare, umilințe și lacrimi de neputință; să dăm fapte, nume, cazuri, să ajutăm la descîlcirea blestematelor urzeli care ne-au ținut înlănțuiți. Altfel despre ce vorbim?
    În ce mă privește, nu am fost membru de partid, nu am avut angajament cu Securitatea, nici nume de cod, nu am dat note informative, nu am turnat, nu am fost gazdă de întîlniri securiste. Nu am citit presa comunistă din ultimele două decenii, am făcut în așa fel să lipsesc din alaiul aplaudacilor, unde un chip de bărbos nu “dădea bine”; nu am urmărit programele unei Televiziuni aservită familiei conducătoare și ciracilor ei. Dar, pe de altă parte, recunosc: nu am fost un fan al Europei Libere, pentru bunul/răul motiv că mă îmbolnăveam de supărare ascultînd emisiunile respective, pe cît de juste, pe atît de lipsite de speranță. încredințat și eu, ca toată lumea, că Apusul și-a luat definitiv mîna de pe noi, abandonîndu-ne hidrei roșii. Jocurile păreau făcute pentru totdeauna, oricum pentru o perioadă mai lungă decît viața unui om.
    în jurul anului 1970, cînd am și debutat editorial, deja identificasem cine este principalul dușman personal, care era și dușmanul poporului român: triada Ceaușescu, partidul și securitatea. Pe colegii membri de partid i-am privit cu reticență, uneori i-am și disprețuit, știind bine că au aderat nu din convingere ci din calcul meschin și fiind lămurit asupra faptului că apartenența la organul unic nu are cum să-i ridice profesional și să-i edifice spiritual, ci îi va face duplicitari, ticăloșindu-i progresiv, îndemnîndu-i spre noi compromisuri și renunțări: tocmai buni pentru posturile pe care le vînau… Nu i-am ocolit ostantativ, dar am avut față de ei o strîngere de inimă și o inaderență. îi priveam consternat atunci cînd se întorceau de la discuțiile individuale cu șefii politici: ce discutaseră?, pe cine turnaseră?, cît rezistaseră și cît trădaseră? Le priveam cu jale chipul jenat, culpabil. Oare pentru ce făceau asta? De ce se lăsau călcați în picioare? Ei simțeau că îi judec și, cu lașitate, căutau să-mi distragă atenția cu cine știe ce nimicuri…
    În schimb am urît din adîncul sufletului pe “cel mai iubit fiu al poporului”, nesătul de laude și aplauze. (Amintiți-vă versurile repetate pînă la isterie: “Eu cînt Conducătorul” și pe celelalte: “Meșter Cîrmaciul, mîndră corabia”). Dar poate și mai mult am urît Securitatea, ca organ represiv feroce, dispunînd de fonduri incontrolabile și de mijloace sofisticate prin care a instituit teroarea în masă, frica, suspiciunea; mașinăria care ne-a furat bucuria de a trăi în propria țară. Ne-au hărțuit pe noi toți din domeniul culturii, au vrut să ne umilească, să ne corupă, să ne cumpere, să ne șantajeze, să facă din scriitori uneltele lor nedemne, aservite, gata să trădeze: adevăr, credințe, idei, sentimente, și, să vîndă la grămadă: rude, prieteni, colegi, oameni chiar necunoscuți.
    Au încercat să mă cumpere și pe mine, la înghesuială,  în 1979, cînd așteptam aprobarea pentru o excursie în Vest. Un Rădulescu – dar cine știe cum se va fi numit cu adevărat?! – mi-a propus suma de 300 dolari, bani de cheltuială pentru călătorie, deocamdată fără sarcini precizate. Pînă una alta se temeau să nu vorbesc la Europa liberă, să nu rămîn în străinătate, lucruri dintr-astea. Nu aveam astfel de intenții. Am preferat să plec fără un ban în buzunar, să dorm/să veghez în tren și prin gări, nopți la rînd; așa se explică inclusiv faptul că am putut ține un amănunțit “jurnal al turistului romîn sărac”, text pe care sper să-l public în sfîrșit, după 25 de ani…Eram animat de dorința de a vedea cît mai multe orașe apusene, de a face diapozitive pe care să le prezint apoi colegilor și prietenilor, căci ni se refuza cu obstinație contactul cu realitățile din lumea liberă. în Rusia sovietică au mers mult mai departe: i-au lichidat cu sistemă pe toți ofițerii care văzuseră Vestul în timpul războiului. în comunism există totdeauna un “și mai rău”, știm asta.
    Ca geolog terenist, timp de trei decenii, am privit cu multă jale la  “mărețele realizări socialiste” care ne-au adus efectiv pe ultimul loc în Europa. Dar și mai mult m-a supărat minciuna generalizată, duplicitatea în care am fost constrînși să trăim, schizofrenia sub dictatură. Admit că această năpastă istorică a mutilat un întreg popor, pentru o perioadă nu se știe cît de lungă, dar susțin că frustrați în primul rînd au fost intelectualii și creatorii, pictorii și scriitorii, cei pentru care reflectarea artistică a realității este supremul crez în viață, iar mai simplu spus: însuși obiectul muncii lor. Libertatea cuvîntului, libertatea de expresie au fost la mîna Securității și a unei cenzuri nemiloase, discreționare.
    Este motivul pentru care nu am scris nici un articol în presa comunistă. Am dat un singur interviu, într-un supliment cultural județean, în care declaram că “scriitorul se potrivește cel mai bine cu viața.” Și un interviu la radio, despre un roman al meu care se petrece la 1520. Asta e tot. Nici în presa literară nu m-am răsfățat, mi-au apărut în 25 de ani nu mai mult de 10-12 grupaje de poezii. Pur și simplu, am constatat că o apariție în reviste îmi lua mai mare efort decît apariția unei cărți. Dar și pentru că îți puteau mutila textele, în ultima clipă. Un exemplu: Eter: “Stelele ce-n neguri ard / Sunt poate spărturi într-un gard / prin care noi de jos / Și ei, înalții / Ne uităm unii la alții.// De-atîta privire și jind / Lumini se aprind, licărind…” Cuvintele subliniate au fost eludate, în acest fel poezia își pierdea nu numai conotația transcedentală, dar își pierdea chiar logica…în cărțile mele am scris despre oamenii umili întîlniți prin cele mai îndepărtate cătune ale țării, am scris cum m-am priceput, cu mijloacele multe-puține date de Dumnezeu, dar nicidecum răstălmăcind lucrurile, asta în nici un caz. Aceste cărți au apărut cu întîrzieri de 7-10 ani, iar altele așteaptă în sertar. Asta nu m-a descurajat, am continuat să consemnez la fața locului. Ce-i drept, după ce primele două cărți au fost lăudate la Europa liberă, nu am mai putut publica nimic timp de 8 ani. Fără să mi se dea o explicație coerentă. în paralel am pregătit un set de fotografii cu “Oameni pe care i-am întîlnit”; am reușit să strecor aceste imagini dramatice printre fotografiile cu pietre în cadrul unei expoziții itinerante. Cîteva titluri din expoziție: Viața cu numărul 13; La capătul drumului; Autobiografie; Au adus pîine; Autobuzul de Colibași. Voi reuși să public măcar acum acest album artistic?
    Ion Ilici s-a opus deconspirării Securității și întru aceasta s-a servit de complicitatea întregii structuri mafiote, pe cît de obscură, pe atît deeficientă. Serviciu contra serviciu! în acest fel au pătruns în viața politică, ca să acționaze, la vedere de data asta, oameni care pe vremea dictaturii au atacat cu metodă însăși fibra morală a acestui popor. Abia acum se încearcă deconspirarea ofițerilor, a informatorilor – foarte tîrziu, dar să sperăm că acțiunea va fi dusă pînă la capăt. E timpul să-i cunoaștem și pe cei care, dintre scriitori, actori, plasticieni, muzicieni etc, intelectuali în ansamblu, au luat parte la lucrarea monstruosului sistem, aducînd prejudicii colegilor. Tot ce am aflat despre colaborarea unor scriitori cu securitatea m-a îngrozit, m-a umplut de disperare, după cum superbia unui Vinea, Coposu, Diaconescu m-a reconciliat cu lumea. Să vină la spovedanie, să-și recunoască slăbiciunea, păcatul, să mărturisească despre chinurile și remușcările lor, dar și despre năprasnele cășunate unor oameni care au avut încredere în cinstea lor. O vor face? Se va găsi măcar unul care să vină la spovedanie? Altfel despre ce vorbim?
    Deocamdată  s-a lansat o nouă provocare, anume de la nivelul ministrului de resort: să fie luați în discuție și ostracizați acei creatori care au sprijinit fostul regim prin poezii, picturi, cîntece de laudă închinate partidului, comunismului, etc. Să fie vorba despre o propunere serioasă, bine chibzuită, sinceră în ultimă instanță, sau cumva e doar o diversiune în plus? Vreau să fiu bine înțeles: ni se propune să luăm în discuție un colaboraționism sub semnătură proprie, deci cunoscut opiniei publice, nu numai colegilor de breaslă. Ni se dă exemplul colaboraționiștilor din Franța. Dar acolo lucrurile s-au dezbătut imediat după război, în primii doi-trei ani. Or, la noi, și după 17 ani de la Evenimente, ce s-ar mai putea pune în discuție, atîta timp cît faptele colaboraționiștilor s-au produs la vedere, sub nume propriu, omologate, recompensate, premiate?! Nu ne este clar că opinia publică din România a avut din plin posibilitatea de a amenda în acești ani pe autorii de ode, etc.? La drept vorbind acești lingușitori/clănțăi au fost, lucru de înțeles, autorii cei mai cunoscuți în toată acea perioadă, deveniți notorii prin modul dezgustător în care continuau să-i aduleze pe marii criminali ai națiunii. Să nu-mi spuneți că ipochimenii în chestiune o făceau din convingerea sinceră că acei analfabeți chiar merită laudele ditirambice, că nu cunoșteau îndeaproape starea națiunii, că nu luaseră contact cu strîmbătățile regimului dictatorial. Poate că, dimpotrivă, mișcîndu-se în preajma camarilei, mai lesne le-a fost condotierilor să afle diverse aspecte care omului de rînd, victimă a secretomaniei și monopolului asupra informației, îi erau în mod fatal necunoscute. Păunescu, Vadim, Nicolae Dragoș, George Țărnea, Niculae Stoian, Victor Tulbure, alți poeți de curte, aveau cunoștință mai bine decît unul ca mine despre mizeriile din clanul conducător și în general, despre ticăloșiile din lumea închisă etanș a oligarhiei politice comuniste. Cu toate acestea, i-au lăudat în poeme lungindu-se deșănțat, patologic, pe sute de strofe. Și ca să spun adevărul pînă la capăt, oricît ar fi de inconfortabil: lumea din jurul nostru i-a ascultat vrăjită, le-a apreciat la superlativ penibilele performanțe, ba chiar i-a și invidiat!
    Mai grav încă mi se pare faptul că îi mai ascultă și în ziua de astăzi în transă pe jalnicii clănțăi, sorbindu-le cu delicii frazele găunoase; îi ascultă și îi creditează atunci cînd se obrăznicesc să-i laude în continuare ca oameni de mare deschidere intelectuală pe inși precum Cornel Burtică, Ștefan Andrei, ba îl laudă și pe Pleșiță, cel care nu se sfiește să ne spună cum l-a pălmuit pe bărbosul de Goma; care minte sfruntat că Noel Bernard, directorul postului de radio Europa liberă era omul securității… Un exemplu scandalos de “minciună în falș”. Fănuș Neagu, care i-a lăudat și cultivat pe coloneii și generalii unui regim de impostură, nu s-a sfiit să apară la Uniunea Scriitorilor, chiar în această Sală a oglinzilor, la braț cu generalul Atanase Victor Stănculescu, spurcînd sediul scriitorilor, pătînd astfel demnitatea noastră și ofensînd amintirea martirilor scriitori, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, și tot șirul de năpăstuiți…Am protestat formal în fața lui L. Ulici, pe atunci Președintele Uniunii. Iar lui Fănuș Neagu i-am spus-o verde în față. S-a supărat foc. O scenă de neuitat!  Mi-a replicat, la derută: Dumneata vorbești, care i-ai lăudat pe comuniști?! Ca nuca în perete, vă dați seama. Dar pe de altă parte, lucru foarte simptomatic, instinctul nu l-a înșelat pe adversarul meu de moment: povestașul din drumul Brăiliței a simțit bine că asta este acuza cu care poți închide gura unui scriitor.  I-o va fi aruncat cineva în față, această acuză pe care de altfel o merită cu prisosință? Nu cred, prea suntem domni, noi românii…
    Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: omul de o anumită condiție intelectuală și morală, cel pe care îl vizăm ca posibil adresant al mesajelor noastre literare, într-un cuvînt: cititorul privește acum cu neîncredere spre breasla sciitoricească, o socotește compromisă, colaboratoare obedientă a dictaturii comuniste. Planează asupra noastră acest blam, doar în parte meritat. De ce ați trădat? De ce nu ați spus întregul adevăr? Acest destinatar onest al scrierilor noastre trebuie să afle cum am încercat să rezistăm presiunilor, provocărilor și ispitirilor. Dar el trebuie să afle și modul anume în care am fost împiedicați să ne îndeplinim menirea de slujitori pînă la capăt ai adevărului vieții. Cititorii nu ne vor ierta dacă nu ne vor înțelege. Una fără alta nu se poate. Poeziile clănțăilor s-au clamat peste tot, au existat pe toate tarabele, au invadat manualele școlare - cine a avut ochi de văzut a văzut. Ceea ce se cunoaște mai puțin, sau deloc sau a rămas în sfera presupunerilor, sunt directivele prin care politrucii strîngeau în chingi scriitorimea, dirijismul, măsurile coercitive, lucrarea diavolească a cenzurii. Nu sunt toate acestea cauze reale, concrete ale ostracizării cuvîntului liber?
    Altfel despre ce vorbim? Se poate estima vina reală a scriitorilor dacă sunt ignorate condițiile în care și-au desfășurat activitatea?  Cărți mutilate pînă la desfigurarea totală, cărți oprite în bunul de tipar, cărți topite, cărți retrase din librării, cărți sechestrate, ținute la secret…. Să dezvăluim regimul traducerilor literaturii noastre în limbi străine, cine făcea listele, cine le aproba... Să elucidăm în sfîrșit felul cum au fost luxați scriitorii nominalizabili la Premiul Nobel: un Arghezi, un Blaga, un Nichita Stănescu… în presa literară nu răzbat decît aluzii… Vezi articolul lui Gh.Grigurcu din România literară nr. 32/06.
    Mă  îndoiesc foarte tare în privința efectelor imediate ale acestor acțiuni, dar pe de altă parte nu vom avea nici o scuză în fața viitorimii dacă nu ne străduim să facem lumină în casa literaturii române. Este știut: Obrăznicia o va lua întotdeauna înaintea bunei cuviințe. Impertinența face diferența…Primii care au făcut caz de cenzura cu care cică s-ar fi luptat din greu au fost tot clănțăii. Ei știu de ce le spun așa și numai așa. Au ieșit imediat pe piață cu Poezii cenzurate, cu Poezii alese de cenzură. Isteți cum nu se mai află! 
    Din acțiunea de deconspirare a ofițerilor de securitate, a siluitorilor, a celor care au forțat mîna atîtor intelectuali omenește vulnerabili, nu se va alege mai nimic. Vor veni cu alte serii de minciuni, nou-nouțe, pe cît de vechi! Ne vor aduce la lehamite; să ni se pară că nu face daraua cît ocaua…Sunt neîntrecuți la de-alde astea… Cît privește lista publiciștilor care au colaborat, apărută deja în presă, în afară de o mare mîhnire de moment, ce-am putea să le facem acestor oameni de nimic?  Despre unii existau multe bănuieli, deja. Dar de ce nu apar pe liste Eugen Barbu, Artur Silvestri, “unii morți alții…” miliardari, vorba celuilalt Barbu?
    Voi spune acest lucru simplu: noi deja știm cine sunt cei care au făcut cel mai mare rău literaturii române din vremea ciumei roșii: politrucii, desigur, cei care fixau sarcinile creatorilor de artă, dar și acei redactori zeloși la culme, care se dădeau de ceasul morții să fie pe linie, să răspundă comandamentelor, să-i împingă la margine pe scriitorii care nu se prezentau cu articole de fond, cu comentarii la lucrările Congreselor, care nu aduceau poezii pentru “un număr beton”,  fraza cu care eu însumi eram blocat de cîte ori intram în redacația cutărei reviste literare. Or, pentru mine este mai puțin important activistul care le trasa sarcini, (spun asta deși sunt conștient că astfel de specimene care pe vremuri reprezentau pumnul ascuns în buzunar, pot face astăzi carieră politică, în plină lumină); pe mine mă oripilează cazul Săptămînii, cu terifiantele-I atacuri furibunde la persoană, pe baza dosarului furnizat de securitate; dar mă interesează și cazul acelui critic literar care se specializase în sinteze la radio, la sfîrșitul fiecărui an, tăind și spînzurînd, dar mai ales aducînd în prim plan, și împărțind coronițe tocmai romanelor cu activiști intransigenți, cu realizări, cu comuniști de omenie… Ca la un moment dat să adune de prin toate editurile cărțile cu probleme, să le facă niște referate distrugătoare, “pe linie”, să încaseze bănuții astfel cîștigați și să plece într-o excursie din care nu s-a mai întors… decît după Decembrie, ca să ne fericească din nou cu imparțialitatea sa… Aceste aspecte trebuie aduse în discuție, ca să putem înțelege nu doar un mecanism opresiv, altfel rudimentar, ci să-i cunoaștem pe actanți, pe cei care au ales să mintă, să trădeze, să cășune mari năpaste colegilor de breaslă. Și să profite. Altfel despre ce vorbim?
    Cît despre scriitorii care au colaborat “la vedere” cu vrăjmașul… să fim serioși, nimeni nu-și va pune cenușă în cap, nimeni nu se va smeri. Suntem într-o epocă de proliferare a cinismului. Ni se spune în față, la TV (îl citez pe același Păunescu): Nu eu am adus comunismul în țară, noi a trebuit să ne descurcăm…). Ni se spune în față: Jurnalele pe care vreți să le dați publicității sunt contrafăcute (D.R.Popescu, în presă) sau, și mai grav, ni se aruncă în față: aceste jurnale sunt și ele niște turnătorii! (C. Stănescu, Turnătorii, în Gîndul). încercări de intimidare, perdele de fum, diversiuni bine puse la punct în lumea politrucilor. Nu s-a înregistrat nici o singură reacție cînd acum vreun an a fost reluat în presă textul întrevederii de la Neptun a unui grup de scriitori cu Ceaușescu. Deși era un text terifiant, din care scriitori precum Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și alții din tabăra protocronistă-ceaușistă-național-socialistă ieșeau rău mototoliți. O pagină mai tristă în literatura română decît orice pagină scrisă fără talent, însă cu bună credință.
    întrebarea este: conștientizăm noi scriitorii, în primul rînd, cîte prejudicii au adus imaginii noastre dihonia, invidia dintre colegii de breaslă, loviturile sub centură pe care cu atîta osîrdie ni le-am aplicat unii altora? Cei care au acceptat să-și vîndă conștiința pe bani, privilegii și faimă, cei care au trădat cuvîntul adevărului și au venit cu vorbe meșteșugite, se vor cutremura, măcar în ultima clipă? Aceasta este problema. Altfel despre ce vorbim?
    Privind lucrurile în mare și pentru că a trecut atîta vreme de la decesul lui, am putea admite că proletcultismul a fost o sminteală ideologică a celor care după război, (ignorînd în mod vinovat teroarea, victimele etc.) au dorit “mai binele pentru cît mai mulți”. însă după 10 ani, după 20 de ani de contraperformanță a regimului comunist, scriitorii acestei țări au înțeles pînă la urmă cum stau de fapt lucrurile; au conștientizat că le revine datoria de onoare să facă front comun împotriva terorii și a minciunii care amenință ființa națională. Să aducă în paginile lor, în creațiile lor de orice fel, adevărul despre starea de lucruri de la noi, să-l rostească răspicat, iar în măsura în care asta se dovedea imposibil (cenzura, autocenzura), să strecoare adevărul sub diversele lui forme mediate, nerenunțînd la nici unul dintre procedeele puse la punct nu în cîțiva ani de rezistență prin cultură, ci în cîteva milenii de cultură care a trebuit să supraviețuiască tuturor vicisitudinilor imaginabile și să-și transmită mesajele, mereu aceleași: credința, adevărul, frumosul, dreptatea, binele, valoarea umană. Ce i-a făcut pe unii să treacă dincolo, la dușman? Vă amintiți povestirea Taras Bulba? Acolo în cauză fusese o iubire năvalnică și absolut împotriva naturii lucrurilor. îndrăgostitul a trecut în tabăra dușmană. A trebuit apoi să ridice mîna împotriva celor de-un sînge cu el. Ce rea-pornire maladivă, ce sentimente deviate și ce re-sentimente nefaste (căci numai de o iubire irepresibilă nu putea fi vorba!) îi vor fi făcut pe unii confrați de condei să treacă pe furiș, cu arme și…note informative, în tabăra dușmană? Altceva decît lichelismul, duplicitatea, invidia, dorința de privilegii, nevoia de a face rău sub acoperire? Dacă lucrurile stau altfel decît bănuim noi, să ni se spună, cu cărțile pe față. Altfel despre ce vorbim?

Ion LAZU