Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Doctrina Populara (proiect) pentru Partidul Poporului

Banii nu crează avuţie. Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia este măsurată valoarea (preţul) mărfurilor, bunurilor şi serviciilor, care facilitează, astfel, circulaţia, schimbul acestora, trecerea lor de la un proprietar la altul. Dr. Constantin Cojocaru

Banii nu crează avuţie. Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia este măsurată valoarea (preţul) mărfurilor, bunurilor şi serviciilor, care facilitează, astfel, circulaţia, schimbul acestora, trecerea lor de la un proprietar la altul. Banii măsoară valoarea bunurilor, tot aşa cum cântarul măsoară greutatea acestora. Nici cântarul, nici banul, nu crează bunuri, avuţie. Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia se transformă veniturile în capital. O parte din bani reprezentând veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor (create în producţie, prin muncă) nu se cheltuieşte pe bunuri de consum – mâncare, îmbrăcăminte, etc – ci se economiseşte, se pune de o parte, se tezaurizează – la saltea, sau la bancă – şi, apoi, se investeşte, se cheltuieşte pentru achiziţionarea de bunuri productive, se transformă, astfel, în capital. Nu banii, ci veniturile se transformă în capital. Avuţia este creată de muncă şi de capital. Munca şi capitalul produc venituri, adică avuţie, din care o parte se consumă (oamenii consumă bunuri, sau servicii, avuţie, nu bani), iar o altă parte se economiseşte, transformându-se în capital (bunuri productive – nu cu banii se ară ogorul, ci cu tractorul) care se adaugă celui existent. Şi din nou, munca şi capitalul, sporit, produc venituri sporite, s.a.m.d. Banii nu crează avuţie, dar pot fi folosiţi pentru redistribuirea avuţiei, adică pentru trecerea ei din proprietatea celui care a creat-o (prin muncă) în proprietatea altuia. Guvernanţii români postdecembrişti au folosit banii pentru a declanşa şi întreţine procesul inflaţionist, prin care au devalorizat capitalul naţional, asigurând, astfel, trecerea lui în proprietatea privată, la preţuri de nimic, prin care au redus, continuu, şi valoarea muncii naţionale, puterea de cumpărare a salariilor ajungând la nivelul de 100 Euro/lună. Nu numai că munca naţională este plătită prost, dar o bună parte a forţei de muncă, datorită diminuării capitalului, nu îşi găseşte utilizare, îngroşând rândurile şomerilor. Statul popular trebuie să-şi asume obligaţia de a reaşeza munca la locul ce i se cuvine, adică la vârful piramidei valorilor morale ale societăţii româneşti. Realizarea acestui obiectiv presupune, în primul rând, îngrădirea şi, în final, eliminarea oricărei posibilităţi de însuşire de avuţie prin furt şi înşelăciune. Avuţia trebuie însuşită de cei care o creează: proprietarii forţei de muncă şi ai capitalului. Prin instrumentele fiscale de care dispune, statul popular trebuie să stimuleze investiţiile, acumularea de capital, şi crearea, pe această cale, de noi locuri de muncă, astfel încât rata şomajului să nu fie, nici un moment, mai mare decât aceea impusă de schimbările tehnologice. Statul trebuie să intervină energic pe piaţa forţei de muncă, astfel încât să fie complet eliminată munca la negru. Salariul, preţul forţei de muncă, este dependent şi de totalul avuţiei create prin conlucrarea forţei de muncă cu capitalul, dar şi de procentul ce-i revine muncii din totalul acestei avuţii. Statul democratic poate şi trebuie să intervină şi să influenţeze ambii factori de care depinde nivelul salariului. Statul poate influenţa valoarea avuţiei create în economie, atât prin susţinerea creşterii valorii şi calităţii capitalului naţional, cât şi prin sporirea calificării forţei de muncă, prin îmbunătăţirea şcolii, a sistemului naţional de educaţie. Statul trebuie să intervină în stabilirea modului în care avuţia creată în economie este împărţită în cele două venituri primare: salariu şi profit. Este, desigur, dreptul şi obligaţia patronatelor şi sindicatelor să negocieze şi, în final, să stabilească nivelul salariilor, dar statul poate şi trebuie să intervină în acest proces prin legiferarea salariului minim pe economie care să stea la baza corelării salariilor cu celelalte preţuri şi costuri din economia naţională. 2.4.7. Protecţia naturii. Societăţii nu îi poate fi indiferent impactul pe care activitatea economică îl are asupra mediului înconjurător, asupra naturii în mijlocul căreia oamenii îşi trăiesc viaţa. Societatea nu poate accepta ca cetăţenii săi să obţină venituri – salarii şi profituri – prin desfăşurarea de activităţi economice care degradează natura, mediul înconjurător, care distrug calitatea aerului, a apei, a solului şi subsolului. Atât producătorii, cât şi consumatorii trebuie să-şi asume răspunderea de a suporta preţul protecţiei mediului înconjurător, adică includerea costurilor generate de protecţia mediului în preţul la care bunurile şi serviciile sunt vîndute şi cumpărate pe piaţă. Statul este cel care trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a adopta şi aplica legi prin care să asigure protejarea mediului de orice activitate dăunătoare din partea agenţilor economici, a producătorilor, dar şi a consumatorilor. Din nou, considerăm că legea referitoare la protecţia naturii trebuie să sancţioneze cu asprime orice fel de acţiune dăunătoare mediului înconjurător, dar şi în acest domeniu trebuie eliminată practica avizelor, acordurilor şi aprobărilor. Parlamentul trebuie să adopte legi, Guvernul trebuie să controleze aplicarea lor şi atunci când constată încălcarea legii să solicite instanţei judecătoreşti aplicarea sancţiunii prevăzută de lege. 3. CONSTRUCŢIA ECONOMIEI DEMOCRATICE. 3.1. Economia oligarhică postdecembristă. Prin “reforma” economică, concepută şi aplicată de statul postdecembrist, în România a fost construită o economie oligarhică, a cărei principală caracteristică constă în aceea că aproape întregul capital utilizat în economia românească se află în proprietatea privată a unei minorităţi, a unei oligarhii, constituită din mafia guvernanţilor, marea majoritate a cetăţenilor neavând nici un fel de capital în proprietate. Continuarea aplicării “reformei” va conduce la intrarea în proprietatea oligarhiei guvernanţilor a întregului capital utilizat pe teritoriul ţării, cetăţenii români urmând să fie transformaţi în sclavi slariaţi ai acestei oligarhii. Prin aplicarea “reformei”, societatea românească a fost polarizată: sus se află oligarhia guvernanţilor, îmbogăţiţi prin furt şi înşelăciune, iar, dedesubt, marea masă a populaţiei, care trăieşte în sărăcie absolută. în România nu există o clasă mijlocie, care să-şi câştige bunăstarea din muncă şi din capital, clasă care constituie osatura oricărei societăţi democratice autentice. A fost creat un sector “privat” al cărui capital provine, în cea mai mareparte, din capitalul de stat, însuşit prin furt şi înşelăciune, şi ai cărui proprietari sunt membrii ai clasei politice, “foşti” şi “actuali”, “la putere”, sau “în opoziţie”, precum şi “sponsorii” acestei clase politice, indivizi îmbogăţiţi tot prin jefuirea capitalului de stat, sub oblăduirea guvernanţilor, care sunt furnizori de mită şi şpagă pentru guvernanţi şi neplătitori de taxe şi impozite la bugetul de stat. în economia românească postdecembristă, orice încercare a românilor de rând de a pune pe picioare agenţi economici cu capital privat, care nu s-au supus ordinelor şi birurilor impuse de mafia statal-oligarhică, a fost sortită eşecului, falimentului. Aşa se face că, după două decenii de “reformă”, România dispune de un capital egal cu cel de care dispunea la sfârşitul anului 1989, lucru reflectat în nivelul produsului intern brut al ţării, care este sub cel din 1989. Acumulările de capital făcute de întreprinzătorii privaţi care au scăpat falimentelor nu au reuşit să compenseze distrugerile capitalului de stat provocate de guvernanţi. A fost distrus nu numai capitalul acumulat după 1989 de către cetăţenii “liberi”, “nedisciplinaţi”, care n-au acceptat “colaborarea” cu mafia statală, n-au acceptat “reforma”, mita şi şpaga, cât şi o bună parte a capitalului acumulat înainte de 1989. Economia oligarhică a fost creată prin jaf, prin furt şi înşelăciune, prin sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor şi îşi va continua existenţa tot prin jefuirea şi sărăcirea populaţiei. în economia oligarhică, nu se îmbogăţesc cei care creează bogăţie, ci cei care fură bogăţia de la alţii. în economia oligarhică, legea nu este făcută de către statul clasei mijlocii, al clasei care creează bogăţia, avuţia, capitalul, ci de către statul clasei oligarhice, clasă care nu creează avuţie, ci îşi însuşeşte avuţia creată de restul populaţiei, complet lipsită de proprietate şi, în consecinţă, şi de puterea de a-şi impune legea care să-i apere interesele. Economia oligarhică este o economie neperformantă şi ineficientă. în economia oligarhică, capitalul, avuţia productivă, adică avuţia care produce avuţie, nu se însuşeşte prin muncă, inovaţie şi economisire, ci prin hoţie şi înşelăciune. Proprietarii capitalului însuşit prin hoţie şi înşelăciune nu au nici un fel de răspundere pentru modul în care este utilizat capitalul. Pierderile de capital, datorate proastei utilizări şi administrări, nu se recuperează prin crearea de capital nou, prin muncă, inovaţie şi economisire. în economia oligarhică, pierderea de capital se acoperă prin redistribuire, adică prin trecerea veniturilor şi capitalurilor create de cei mulţi în proprietatea oligarhilor. Economia oligarhică este mai rea, mai ineficientă chiar şi decât economia statală, comunistă. în ultimă instanţă, statul comunist răspunde cu propria sa existenţă pentru pierderile de capital cauzate de proasta utilizare şi administrare. 3.2. Economia democratică. Noi considerăm că românii vor scăpa de sărăcie numai dacă vor reuşi să înlocuiască economia oligarhică creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică şi performantă. Spre deosebire de economia oligarhică, în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, în economia democratică, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economie se află în proprietatea majorităţii cetăţenilor. în economia democratică, există şi o clasă socială constituită din cetăţeni foarte bogaţi – de regulă mari inovatori, sau moştenitorii acestora – şi o clasă constituită din cetăţeni foarte săraci – cei care nu vor să muncească. Amândouă aceste clase deţin procente minoritare în ansamblul populaţiei. în economia democratică, marea majoritate a cetăţenilor îşi câştigă existenţa şi bunăstarea atât din muncă, din salariu, cât şi din capital, din profitul ce i se cuvine pentru capitalul pe care îl are în proprietate. Această mare majoritate formează clasa mijlocie, clasa socială care constituie structura de rezistenţă a societăţii democratice, formată, în principal, din salariaţi, care sunt şi proprietari de capital financiar – acţiuni, obligaţiuni, depozite bancare, etc. – la care se adaugă şi micii întreprinzători, proprietari care-şi administrează singuri capitalul. Nu marii patroni, marii miliardari deţin în proprietate cea mai mare parte a capitalurilor naţionale ale ţărilor democratice, bogate şi prospere ale lumii – cele din America de Nord, din Europa de Vest, din Asia de Sud-Est – ci marea masă a salariaţilor. Această clasă mijlocie – formată din milioane de mici acţionari, de titulari de conturi bancare, de poliţe de asigurări – deţinând cea mai mare parte a capitalului naţional, deţinând puterea economică, deţine şi puterea politică. în ţările cu economie democratică, statul îşi primeşte puterea de la clasa mijlocie şi exercită puterea în interesul acestei clase. Clasa mijlocie – salariaţi, mici întreprinzători – îşi câştigă bunăstarea din salariu, cuvenit pentru efortul de a munci, şi din profit, cuvenit pentru sacrificiul de a economisi. Clasa mijlocie nu-şi câştigă bunăstarea din furt, mită, sau şpagă. Deţinând puterea economică, clasa mijlocie are şi puterea politică de a-şi construi un stat care să-i apere interesele, un stat care să-i apere sursele bunăstării sale – munca şi capitalul – un stat care să apere şi să cultive munca, inclusiv forma superioară a muncii – inovaţia, şi spiritul de economisire, un stat care să împiedice accesul la avuţie şi bunăstare prin furt şi înşelătorie. în România, economia democratică ar fi putut fi creată imediat după abolirea regimului comunist, prin trecerea întregului capital naţional acumulat până în anul 1989 din proprietatea indiviză, a întregului popor, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, o împroprietărire care ar fi creat o clasă mijlocie capabilă şă-şi creeze propriul stat, care să-i apere interesele, să apere munca naţională şi capitalul naţional, singurele surse ale bunăstării întregii populaţii. Guvernanţii postdecembrişti au încălcat dreptul de proprietate al cetăţenilor, au încălcat dreptul naţiunii române de a dispune de o clasă mijlocie puternică, au încălcat dreptul naţiunii române de a trăi în democraţie şi bunăstare, au conceput şi aplicat “reforma“ lor, prin care s-au autoîmproprietărit cu capitalul cetăţenilor, s-au îmbogăţit, au sărăcit populaţia, au construit un stat mafiot şi o societate bolnavă, care cultivă dispreţul faţă de muncă, dispreţul faţă de lege, dispreţul valorilor morale, o societate care cultivă hoţia, înşelătoria, corupţia, mita, şpaga, egoismul, violenţa. Ce mai putem face acum, în anul 2010? Ceea ce trebuia şi puteam să facem şi în 1990, adică să împroprietărim cetăţenii ţării cu capitalul naţional acumulat până în 1989, să creem o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, o clasă mijlocie puternică, capabilă să creeze un stat democratic şi o societate democratică, singurele compatibile cu cele existente în ţările avansate ale Europei. Statul român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a furat prin Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat şi distrus şi capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi neînstrăinat, încă. Evident, va trebui să pornim de la situaţia actuală a capitalului românesc. Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi a “păpat” sumele încasate din vânzare, în loc să le reinvestească, să le păstreze calitatea de capital. Din acest motiv, varianta de reformă a proprietăţii, modalitatea de construire a economiei democratice, pe care o propunem acum, în 2010, este diferită de aceea care putea şi trebuia aplicată în anul 1990. Varianta de reformă propusă are ca punct de plecare recunoaşterea, de către statul român, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor ţării asupra capitalului acumulat până în 1989 şi a profituriloe realizate cu acest capital din 1990 până în prezent. Această recunoaştere se va realiza printr-o emisiune de obligaţiuni de despăgubire, cu termen de scadenţă de maxim 10 de ani, şi o dobândă de 0,5% pe an. Valoarea nominală a obligaţiunilor va fi exprimată în euro. Statul se va obliga să plătească fiecărui cetăţean 20.000 Euro. Vor fi despăgubiţi toţi cetăţeni majori ai Romaniei. Nu vor primi despăgubire cei care au participat la jefuirea capitalului naţional intrat în proprietatea statului prin legea 15/1990, cei care au “cumpărat” la preţuri de nimic active şi acţiuni de la FPS, APAPS, AVAS, sau oricare alt organ al statului român postdecembrist. Obligaţiunile vor fi răscumpărate, treptat, pe parcursul celor 10 de ani, pe măsură ce statul român îşi va crea resursele financiare necesare. Pentru răscumpărarea obligaţiunilor va fi constituit un Fond Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii, care va fi alimentat cu: încasările făcute de statul român din vânzarea capitalului aflat, încă, în proprietatea sa – active şi/sau acţiuni; dividendele obţinute de statul român pentru acţiunile deţinute la societăţi comericale; sume recuperate din privatizările frauduloase; un impozit progresiv pe avere – terenuri, cădiri, etc.; un ompozit de 80% pe averile dobândite ilicit; alte resurse stabilite prin lege. Obligaţiunile emise în scopul despăgubirii cetăţenilor nu vor putea fi vândute, înstrăinate. Sumele acumulate în Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii vor fi utilizate exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii propuse de societăţi comerciale care vor avea ca asociaţi, sau acţionari, deţinători de obligaţiuni de despăgubire. Proiectele de investiţii vor fi selecţionate şi aprobate prin concursuri de proiecte, după o metodologie similară celor utilizate la programele Uniunii Europene de finanţări nerambursabile. Obligaţiunile de despăgubire vor fi răscumpărate, adică anulate, în schimbul sumelor băneşti eliberate pentru finanţarea proiectelor aprobate. Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii va putea fi utilizat şi pentru completarea finanţării proiectelor aprobate prin programele susţinute de Uniunea Europeană. Apreciem că, prin aplicarea acestei adevărate reforme economice, în perioada unui singur mandat parlamentar, de 4 ani, în România pot fi puse bazele economiei democratice. După 10 ani de aplicare a acestei reforme, clasa mijlocie va deveni clasa socială dominantă în România, ceea ce va face ca democraţia să devină ireversibilă, nu numai în economie, ci şi în întreaga societate românească. Dr. Constantin Cojocaru

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 0.36 Seconds