Pavel Reifman. Din istoria cenzurii rusesti, sovietice si postsovietice
Data: Saturday, December 18 @ 10:35:19 CET
Topic: Memoria



Pavel Reifman : Despre cenzurarea operei compozitorului Șostakovici (I)



Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în orașul ucrainean Uman. Și-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne la Leningrad. A lucrat la Pskov, apoi, din 1953, la Institutul din Tartu, unde și-a început cariera și Iuri Lotman. în pofida obstacolelor, și-a susținut doctoratul la Leningrad. A publicat cărți și articole despre istoria literaturii și jurnalisticii rusești. în 1993 este numit profesor emerit la Universitatea din Tartu. Cartea electronică „Din istoria cenzurii rusești, sovietice și postsovietice” este un curs universitar ținut masteranzilor și doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003. Stilul este pe alocuri eliptic, cu fraze nominative, cu citate abundente pe care profesorul le comenta publicului studios. Cartea poate fi citită pe siturile "http://reifman.ru/" ; 
"http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php".
Cu asentimentul autorului, am selectat și am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Șostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoința apăsătoare (poetul și împăratul). Partea II” și fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, reifman face referiri și citează din cartea lui S.M.Volkov „Șostakovici și Stalin : artistul și țarul”, apărută la Moscova, 2004.
Prezentare și traducere de Liliana Corobca

Pavel Reifman

Șostakovici (I)

Prezentare și traducere de Liliana Corobca
Am selectat și am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Șostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoința apăsătoare (poetul și împăratul). Partea II” și fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, Reifman face referiri și citează din cartea lui S.M.Volkov „Șostakovici și Stalin : artistul și țarul”, apărută la Moscova, 2004.

L. C.

Pe la mijlocul anilor ’30, lupta cu formalismul a avut o importanță deosebită în torentul represiunilor cenzurii. Sub un astfel de pretext a fost distrus teatrul lui Meierhold. Și represiunea împotriva compozitorului D. D. Șostakovici e legată tot de formalism. Mai detaliat, tema „Șostakovici și Stalin” este analizată în cartea lui S. Volkov. Noi o vom utiliza în calitate de sursă de informație importantă.


în anul 1936, când au început represaliile împotriva operei „ Lady Macbeth din Mțensk o "Lady Macbeth din Mțensk — pagină inexistentă" Lady Macbeth din Mțensk”, Șostakovici nu era un compozitor înaintat în vârstă, dar ajunsese deja destul de cunoscut. La 13 ani scrisese prima sa operă, „Țiganii” (atras de pe atunci de Pușkin) și după câțiva ani o va arde, faptă pe care apoi o va regreta. Era autorul unei serii de creații simfonice, a operei avangardiste „Nasul” (anul 1927) – primul său manifest creator și social. în programul operei, făcea trimiteri la postfața ironică a lui Gogol : „Dar cel mai ciudat și de neînțeles e faptul că autorii își pot alege asemenea subiecte. [...]  în primul rând, nu este de niciun folos patriei ; în al doilea rând… și în al doilea rând, tot n-are niciun folos” (Volk. 173). Asta deja suna ca o provocare contemporană. La fel ca și tot conținutul. Tragedia „omului mic”, Kovalev care, pierzându-și nasul, devine un decăzut, un renegat. Subtext autobiografic (175). Un fel de analogie cu „Sinucigașul” lui Erdman, apărut ulterior. îl cooptează demonstrativ la colaborare pentru un libret pe Evgh. Zamiatin, autorul antiutopiei „Noi” (20), a articolului „Mă tem” (21), publicat printr-o minune. în 1922, Zamiatin trebuia expulzat din țară, dar s-au răzgândit. El vizita familia Șostakovici, își expunea viziunile, deloc oficiale, despre artă.
Critica sovietică a scris negativ despre punerea în scenă a „Nasul”-ui. Un cronicar a numit-o „bombă anarhistă” ; altul – reflectarea „sentimentului de dezorientare a unui burghez rătăcit” (178). Din fericire, opera n-a atras atenția lui Stalin.
Acesta nu era chiar atât de ignorant, cum au început să-l prezinte după demascarea „cultului” și mai ales în anii ’90. Conform spuselor lui, citea în medie cam 500 de pagini pe zi. Probabil exagera, dar într-adevăr citea mult, nu doar documente administrative, dar și literatură artistică. Asculta cu plăcere muzică, în primul rând clasică, inclusiv simfonică, a unor cunoscuți pianiști, violonițti etc. O adora pe pianista Iudina, deloc oficială. Din anul 1933, la ordinul său, se organizau concursuri unionale ale muzicienilor interpreți, la care asista. Cu o asemenea ocazie a rostit celebra frază : „Viața a devenit mai bună, viața a devenit mai veselă” („dar nu mai ieftină”, adăugau „gurile rele”). în programul celui de al VIII-lea Congres extraordinar, unde urma să se aprobe proiectul Constituției staliniste, a introdus personal interpretarea fragmentului final simfoniei a noua de Bethoven, cu celebrul cor „Odă bucuriei”. Desigur, doar o atitudine, dar una semnificativă (263). Toate astea, după părerea lui Stalin, întăreau autoritatea internațională a Uniunii Sovietice (ca și celebrul balet : „iar în domeniul baletului suntem înaintea planetei întregi”, victoria jucătorilor de șah etc.). De altfel, o asemenea atitudine nu era doar disimulare. Stalin asculta cu plăcere muzică populară, notându-și pe discuri aprecierile. Cânta și singur – era tenor – chiar și din Vertinski, Leșcenko, într-un cerc îngust al tovarășilor de idei.

Teatrul mare de operă și balet era instituția lui culturală preferată, pe care deseori o vizita. Din domeniul clasic nu-i plăcea chiar tot. în 1962, Șostakovici îi povestește într-o scrisoare lui Evtușenko despre întâlnirea compozitoului Samosud cu Stalin (conform spuselor lui Samosud). Stalin era împotriva punerii pe scena Teatrului Mare a operei lui Musorgski „Boris Godunov” : „Nu trebuie pus Boris Godunov. Și Pușkin, și după el Musorgski au denaturat chipul unui om de stat atât de important, ca Boris Godunov. El apare în operă ca un plângăreț nemulțumit, târâie brâu. îl mustră conștiința pentru că a căsăpit un oarecare flăcăuaș, deși el, Boris Godunov, ca om de stat, înțelege prea bine că această faptă era necesară pentru a aduce Rusia pe calea progresului și a adevăratului umanism” (Dar în cazul dat era vorba nu de artă, ci de politică, la fel ca în cazul istoriei filmului lui Eisenstein despre Ivan cel Groaznic – P.R.). Șostakovici a adăugat sarcastic : „Și Samosud s-a arătat încântat de extraordinara înțelepciune a conducătorului” (88-100). Și totuși, Samosud îl convinge pe Stalin de necesitatea unei noi puneri în scenă a lui „Godunov”.

Să trecem la schița lui Leskov „ HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Lady_Macbeth_din_M %C8 %9Bensk&action=edit&redlink=1" o "Lady Macbeth din Mțensk — pagină inexistentă" Lady Macbeth din Mțensk”, care a stat la baza scrierii publicate în 1865 în revista „Epoca” a fraților Dostoievski. în 1930, la Leningrad apare ediția ilustrată de B. Kustodiev. Șostakovici îl vizita pe acest pictor de prin 1918. Kustodiev își începuse activitatea de ilustrator la cartea lui Leskov pe la începutul anilor ’20. Mult mai târziu s-a descoperit că, pe lângă desenele „oficiale”, executase o serie de crochiuri erotice la „ledy Macbeth”, care nu erau dedicate tiparului. După moartea pictorului, familia le-a distrus, de frica unor percheziții. Este foarte probabil că Șostakovici le-a văzut, ceea ce s-a oglindit în opera sa, unde erotismul, sexualitatea constituie teme dominante. A
Să amintim că Stalin avea părere total negativă față de acest aspect reflectat în operele de artă.

Semnificativ era și faptul că în perioada creării operei s-a dezvoltat relația furtunoasă a lui Șostakovici cu viitoarea lui soție, Nina Varzar, femeie independentă, mândră, puternică, pasională. Ei i-a și fost dedicată opera. Galina Serebriakova, prietenă cu Șostakovici, spunea că el aspira, „râvnea la crearea acestei teme într-un mod nou, a dragostei fără limite, care merge până la crimă, insuflată, ca în „Faust” a lui Goethe, de diavolul însuși” (235). Spre deosebire de Leskov, în operă se petrece poetizarea Caterinei și a pasiunii ei turbate. întreaga „Lady Macbeth” de Șostakovici este pătrunsă de un erotism arzător. în special, scena ocnei. Ocna, în genere, nu apărea chiar la locul potrivit și la timpul potrivit. în acea perioadă lui Stalin nu-i plăcea să se amintească de așa ceva. în 1935 a desființat Societatea foștilor deținuți politici și a deportaților, revista „Munca silnică și deportarea” (295). Subtitilul operei : „tragedie-satiră”. Tragică este Caterina și dragostea ei. Rolul Caterinei – unic în operă, e lipsit de grotesc și de ironie. Tot restul e satiră. O totală neacceptare a lumii, de care era înconjurată Caterina, cu sentimentele ei. Asta nu putea să-i placă lui Stalin.

în afară de cele menționate mai sus, mai exista o împrejutare hotărâtoare : după congresul scriitorilor, era necesar de oferit literaturii și artei un manifest, în jurul căruia să poate fi adunate forțele intelighenției creatoare sovietice (ceva ce azi am numi un „slogan”). Pe 2 ianuarie 1936, secretarul C.C., A.S. Șcerbakov, demnitar cu experiență, ghicind imediat gândurile și dorințele conducătorului, îi trimite lui Stalin o notă : „Acum literatura are nevoie de un manifest concret de luptă, care ar mobiliza scriitorii. Ajutați-ne, tov. Stalin, să-l lansăm.” Stalin a reacționat : „simplitate și specific național”. Trebuiau aduse exemple pozitive și negative spre ilustrarea manifestului. S-a hotărât ca, până una alta, literatura să nu fie atinsă. Au început cu muzica. în calitate de exemplu pozitiv s-a propus opera lui I.I. Dzerjinski, „Donul liniștit” (anul 1935). Stalin nu era prea încântat, dar, în lipsa de altceva mai bun, mergea și asta. Rolul exemplului negativ i-a revenit lui „Lady Macbeth” de Șostakovici. Ea, într-adevăr, nu corespundea lozincii staliniste (Volk.248).

Trebuie menționat că premiera operei avusese loc cu mult înainte ca în jurul ei să se ridice atâta zarvă. în 1934, la Opera mică din Leningrad, ea a fost pusă în scenă de Samosud ; la 24 ianuarie 1934, la Teatrul muzical din Moscova – de Nemirovici-Dancenko. La premieră a asistat Gorki care a lăudat spectacolul. L-au lăudat și alții, și de „dreapta”, și de „stânga” : Nemirovici-Dancenko și A. Tolstoi, Meierhold și Eisenstein. Chiar și A. Bubnov, comisarul poporului pe educație, a emis un ordin special unde se spunea că această lucrare este o „mărturie a începuturilor înfloritoare și strălucitoare ale creației sovietice în domeniul operei, pe baza hotărârilor istorice ale CC din 23 aprilie 1932” (despre desființarea RAP-ului) (Volk. 242-243). în mai puțin de un an, piesa s-a jucat de 50 de ori, cu „afișurile despre prețurile ridicate la bilete”. După două zile de la premiera din Leningdrad, piesa s-a jucat la Moscova, la Teatrul muzical, iar în 1935, la filiala Teatrului mare. La același teatru avusese loc premiera baletului comedie „Pârâul limpede”. Atmosfera de senzație a ieșit din cadrul URSS. Montări în Anglia, Suedia, Elveția, SUA. Romain Roland îi scrie lui Gorki o scrisoare de laudă despre operă.

La 26 ianuarie 1936, Stalin, însoțit de Molotov, Mikoian, Jdanov, vine la spectacolul „Lady Macbeth”, la filiala Teatrului mare. Era bine dispus. Dirija preferatul lui – A. Melik-Pașaev. La spectacol l-au chemat și pe Șostakovici, care trebuia să plece într-un turneu la Arhanghelsk. S-au păstrat însemnările povestite oral lui Bulgakov (de către prietenul său Ia. Leontiev – locțiitorul directorului Teatrului mare). Șostakovici ar fi sosit „alb de frică”. Melik-Pațaev, bucurându-se dinainte de premiu, își dă toată silința, sare ca un drăcușor, după uvertură se uită spre lojă, așteptând aplauze – nimic ; după primul act – la fel, nicio reacție… Povestea, ajunsă la Bulgakov din mâna a doua este inexactă, grotescă (uvertura nu exista în genere), dar transmite atmosfera generală. Adevărat că orchestra „s-a înfierbântat peste măsură”, grupul instrumentelor de suflat cânta exagerat, în afară de asta, era așezat chiar deasupra lojei guvernului și răsuna în toată forța ; Șostakovici, „palid ca un mort” s-a îngrozit ; după părerea lui, dirijorul întrecuse orice măsură ; iar cei din loja guvernamentală au surzit pur și simplu. Acest an bisect „îmi va aduce următorul nenoroc”, spusese Șostakovici. (Volk.250-253).

Cu senzația că totul e pierdut, compozitorul pleacă la Arhanghelsk. Acolo își cumpără, de la un chioșc, „Pravda” (numărul din 28 ianuarie) și citește articolul „Haos în loc de muzică” – o imputare grosolană, obraznică, agramată. S-a clătinat de oroare. Stătea la o coadă și au hotărât că-i beat. „Ce, frățioare, ai băut de dimineață ?”. Dar la concert Șostakovici a avut parte de ovații. Toți s-au ridicat în picioare. Asta n-a sporit însă simpatia lui Stalin față de compozitor.

Articolul are la bază două teme. Prima – impresiile autorului despre muzica ascultată. A doua – teoretică. Referirile la muzică sunt substanțial emoționale : „Auditoriul este din prima clipă zăpăcit de discordantul torent al sunetelor haotice ale operei. Fragmente de melodii, frânturi de fraze muzicale se îneacă, apar, apoi dispar din nou în bubuituri, scrâșnete, țiuituri. A urmări această « muzică » e dificil, a o reține e imposibil.” Scenele erotice l-au revoltat pe autor în mod deeosebit : „Muzica chiuie, ofteză, gâfâie, pentru ca scenele de amor să fie reprezentate în mod cât mai natural și « dragostea » e mânjită în toată opera cu formele cele mai vulgare.” „Patul negustoresc ocupă locul central în schemă. Acolo se rezolvă toate « problemele »” (Volk. 254).

Dar deosebit de importantă este tema a doua – aspectele teoretice și politice ale articolului, acuzațiile de formalism și naturalism aduse compozitorului. Șostakovici fusese și mai înainte învinuit de formalism. El a răspuns în „Izvestia”, redactată de Buharin : „Sub nicio formă nu pot accepta astfel de învinuiri. N-am fost și nu voi fi niciodată un formalist. însă defăimarea unei opere ca fiind formalistă, pentru că limbajul acestei creații este complicat, uneori chiar greu de înțeles la început, înseamnă superficialitate inadmisibilă… (Volk. 255). în articolul din „Pravda” acuzațiile de formalism au atins un nou nivel, fiind mult mai serioase ca înainte : „Această muzică e făcută intenționat « alandala », așa ca nimic să nu amintească de muzica clasică, n-are nimic în comun cu sunetul simfonic, cu limbajul simplu, accesibil [...] Acest haos stângaci, în loc de muzica naturală, umană”, muzică « epileptică », torent discordant de sunete haotice, în care compozitorul a încurcat toate rezonanțele.” (Volk 103). Mai degrabă totul este încurcat în articol, nu în operă. „Formalism”, „naturalism grosolan”, „proslăvirea lascivității negustorești” (255-256). Șostakovici s-a opus nu doar muzicii clasice obișnuite, dar și noii morale sovietice : „compozitorul a ignorat cerințele culturii sovietice de a alunga grosolănia și sălbăticia din toate ungherele cotidianului sovietic” (267).

Spre deosebire de atacurile și acuzațiile anterioare, în articolul din „Pravda” tonul era categoric, imperativ. Și asta într-un organ central al partidului, în numele partidului. Și pentru prima dată „păcatele” estetice (nu ideologice) sunt egalate cu cele politice, antisovietice. Din articol se simte o amenințare directă : „Acest joc cu chestii fără sens poate sfârși rău” (257). Formalismul este considerat la fel de periculos ca manifestările antisovietice, ca dușmanii URSS. Vs. Ivanov îi scria lui Gorki : „Orașul e plin de zvonuri despre doi dușmani ai puterii sovietice – imperialismul și formalismul.” Iv. Gronski, la acel moment persoană de încredere a lui Stalin, a pus pe același plan formalismul cu contrarevoluția și a promis că împotriva lui „vor fi luate toate măsurile, inclusiv cele fizice” (286).

în luna ferbuarie 1936, desigur, au apărut o serie de articole pe la edituri centrale sau periferice, îndreptate împotriva formalismului. Inclusiv în ziarul „Pravda” („O schemă grosolană în loc de adevăr istoric” despre film, „Cacafonia în arhitectură”, „Despre pictorii mâzgâlitori”, „Strălucire exterioară și conținut fals” etc.) (267). Pe diverse teme, cu o singură orientare. Și totuși, persecuția cea mai dură țintea în Șostakovici. în afară de articolele despre opera și baletul său, despre el va fi vorba la rubrica „Revista presei” (13 ferbuarie ?). Trei articole distrugătoare în „Pravda” despre tânărul compozitor talentat în doar două săptămâni și ceva.

Mai târziu au avut loc discuții în jurul presupusului autor al articolului „Haos în loc de muzică”. Au existat diferite versiuni : Jdanov, Kerjențev, ajuns președinte al Comitetului pentru artă, înființat în anul 1936 (autor al câtorva cărți despre teatru, el era considerat de forurile superioare un erudit, politicos și instruit), D. Zaslavski – cunoscut defăimător literar ș.a., dar contemporanii informați imediat l-au bănuit pe Stalin. De aceeași părere este și S. Volkov în cartea despre Stalin și Șostakovici. Conform spuselor lui, Bulgakov, bazându-se pe anumite informații, descrie „adunarea colegială” în loja de stat după audierea operei : Stalin și-a expus părerea, nu în forma cea mai categorică, dar răspicat și toți au acceptat cu supunere. Volkov susține că nu doar după ideea principală, dar și după detalii, stil, articolul „Haos în loc de muzică” este creația lui Stalin : tautologia atât de caracteristică, repetarea unuia și aceluiași gând în diverse feluri ; expresii nefirești unui specialist și, în genere, unui om instruit („răsunete simfonice”, metode originale ale unui originalism ieftin” etc.). Șostakovici le considera fără îndoială „perle” staliniste. Probabil, Stalin a dictat asta la telefon (asemenea cazuri au mai fost). Dar chiar și aceste texte dictate, până la apariția în reviste, magazine etc., erau verificate de Stalin până la detaliu. Așa că mari divergențe cu textul dictat cu puteau exista (261).

Unei critici tăioase a fost supus și spectacolul de balet „Pârâul limpede” de Șostakovici, jucat pe scena Teatrului mare. Despre el a fost publicat în „Pravda” pe 6 februarie un articol nimicitor „Falsul în balet”. Baletul a fost pus în scenă de minunatul coreograf F. Lopuhov (care va deveni în curând conducătorul grupei de balet a Teatrului mare). „Pârâul limpede” este un show de balet vesel, un șir de numere de dans savuroase, un subiect de vodevil din viața unui colhoz din Kubani, un fel de operetă de balet. Pictorul spectacolului V. Dmitriev era preferatul lui Stalin, ulterior de patru ori laureat al premiului Stalin. Baletul ar fi trebuit să-i placă conducătorului. Dar el era dinainte preîntâmpinat împotriva lui Șostakovici. Au avut un rol și impresiile de la „Lady Macbeth”… De aceea nu-i place nimic. „Niște oameni purtând haine care n-au nimic comun cu îmbrăcămintea cazacilor din Kubani sar pe scenă, spumegă”, „muzică slabă ; zdrăngănește și nu exprimă nimic” (Vol273).
în „Arta sovietică” s-a publicat un articol care susține toate atacurile anterioare împotriva lui Șostakovici. în el se spunea că „Pravda” duce o luptă pe două fronturi : împotriva inovațiilor burgheze și împotriva întroducerii primitivismului în muzica sovietică. Dar asta n-a plăcut. „Arta sovietică” a fost corectată. în articolul „Limba clară și simplă în artă” („Pravda”, 13 februarie) este respinsă interpretarea despre „două fronturi” ca ceva specific pentru „Pravda” : articolele ziarului „sunt îndrepatate împotriva minciunii și falsului din formalist-trucata „Lady Macbeth”, împotriva poleielii-de-păpușă din « Pârâul limpede », atât de străine artei sovietice ; ambele creații sunt la fel de departe de limba clară, simplă, adevărată, cu care ar trebui să vorbească arta sovietică ; ambele creații se atârnă cu desconsiderare față de creația populară” (Volk. 274-275). Adică nu e vorba despre fronturi, ci despre stil. Care stil, ca ideal, opus stilului vicios al lui Șostakovici, nu se spune în mod direct în articol, dar era totuși ușor de ghicit la cine se referea. într-un alt număr din „Pravda” din 5 martie, „Răspunsul clar și sincer”, totul s-a clarificat : „Sinceritatea și claritatea sunt trăsura caracteristică în toate declarațiile și cuvântările tovarășului Stalin” (275).
Persecutarea lui Șostakovici a trezit nemulțumire, reflectată în rapoartele agenților informatori. Despre dezaprobarea criticării lui Șostakovici se vorbea la adunările muzicienilor, compozitorilor (Volk. 276-278). O respingere tăioasă a articolelor din „Pravda” îi aparține compozitorului Nik. Miaskovski, deloc adept al lui Șostakovici : „Mă tem că acum în muzică se va instaura mediocritatea și primitivitatea” (280). Și-au exprimat indignarea și scriitorii, oamenii de cultură din străinătate. Gorki îi scria lui Stalin din Crimeea despre întâlnirea cu cunoscutul scriitor francez Malraux, care de la bun început l-a bombardat cu întrebări despre Șostakovici. Gorki afirma că cercurile progresiste din Occident îl apreciază mult pe Șostakovici și sunt îngrijorați de soarta lui. Stalin știa că laureatul Premiului Nobel Romain Roland, care nu demult fusese primit cu mare onoare la Cremlin, era admiratorul lui Șostakovici. Gorki a comentat tăios articolul „Haos în loc de muzică”, ca și cum n-ar fi știut cine era autorul. Ca replică la acest articol, venea cu declarațiile lui Stalin despre atitudinea grijulie față de om, scria despre faptul că Șostakovici este foarte deprimat (martorii spuneau că era aproape de sinucidere) (283). Nici nu mai contează dacă Gorki a trimis sau nu scrisoarea. în anturajul lui erau destui informatori și esența spuselor lui Gorki a ajuns aproape cu siguranță la Stalin. Acțiunea internă împotriva lui Șostakovici căpăta un caracter internațional, transformându-se într-o lovitură dată autorității culturale a lui Stalin. (283).
Volkov consideră că începutul persecutării compozitorului are legătură într-o oarecare măsură și cu succesul muzicii lui în străinătate, care l-a deranjat pe Stalin. Aceluia i s-a părut că-și poate arăta genialitatea și în domeniul muzicii (mai târziu a făcut-o și în domeniul lingvisticii). Dar nu i-a mers. Așa ceva mergea pentru uz intern, dar pentru străinătate nu putea fi valabil. Opinia străină putea să nu placă, dar trebuia ținut cont de ea. Era nevoie de un compromis. Și pentru asta a fost necesar ajutorul lui Șostakovici. Și el n-a refuzat să-l acorde.


Un rol esențial în „împăcare” l-au avut contribuțiile lui Șostakovici în domeniul filmului, față de care avea o atitudine foarte serioasă. în acest domeniu și-a început activitatea undeva din anul 1923 (viitorul compozitor a lucrat chiar și ca pianist acompaniator al filmelor mute). în anul 1928 muzica lui a răsunat în fulmul „Noul Babilon” al regizorilor Kozințev și Trauberg. După apariția filmului sonor, el a scris muzică pentru nenumărate filme, în special la studioul din Leningrad. în 1932 a scris muzica pentru filmul „întâlnirea”, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la revoluția din Octombrie. Cântecul lui Șostakovici „Dimineața ne întânește cu răcoare” pe versurile lui B. Kornilov, arestat în 1936 (și împușcat) a ajuns de o popularitate națională. în fruntea filmului sovietic se afla atunci B. Șumeațki, om „uns cu toate alifiile”, descurcăreț, energic, isteț. El ocrotea studioul cinematografic din Leningrad. (318). Confrom spuselor lui, Voroșilov l-ar fi întrebat ce crede despre articolul „Haos în loc de muzică”. Șumeațki și-a exprimat acordul cu cele scrise în articol, dar a amintit că Șostakovici este autorul cântecului „Dimineața ne întânește cu răcoare”. La sfârșitul lunii ianuarie, Șumeațki și-a expus cu precauție părerea lui Stalin : Șostakovici „poate scrie o bună muzică realistă, dar cu condiția de a fi condus” (319). Asta coincidea exact cu intențiile lui Stalin : să iasă și din conflict, fără a-și pierde autoritatea, și să mai și apară în rolul îndrumătorului lui Șostakovici. La cuvintele lui Șumeașki a reacționat aprobator : „Asta-i problema. Ei nu sunt coordonați”. Și apoi : „Din cauza asta oamenii se aruncă în hățișul a tot felul de manierisme. Și încă mai sunt lăudați și preamăriți pentru asta. Și iată acum, când în „Pravda” s-au dat explicații, toți compozitorii noștri trebuie să compună o muzică clară și accesibilă, nu rebusuri și ghicitori, în care moare sensul operei”. (320). La 9 februarie 1936, în „Pravda”, Gorki, cu puțin înainte de moarte, a publicat articolul „Despre formalism”. Sunt numite diverse persoane, dar Șostakovici nu figurează. El este scos treptat din zona de „prelucrare” și în primăvara anului 1937 este efectiv „iertat”.
Cu compozitorul s-a dus „munca de lămurire”, despre care i s-a raportat lui Stalin. 7 februarie 1936, scrisoarea lui Kerjențev către Stalin și Molotov despre discuția cu Șostakovici. Despre faptul că „astăzi, [...] din proprie inițiativă”, la el s-a prezentat compozitorul Șostakovici. La întrebarea ce concluzii a scos din articolul „Pravdei” a spus că vrea să prezinte prin muncă creatoare la ce conluzii a ajuns. Recunoaște o parte din critici, „dar n-a conștientizat totul” (Boh. 480). M-a întrebat dacă cred că-i necesar că trebuie să scrie vreo scrisoare. I-am spus că pentru noi cel mai important e ca el să se schimbe, să se dezică de greșelile formaliste și să-și propună ca operele sale să fie înțelese de masele largi, că o scrisoare în care și-ar motiva operele din trecut și unele noi obligații ar avea o semnificație politică, numai să nu fie o dezvinovățire formală, dar să fie dictată de conștiința faptului că trebuie să meargă pe altă cale [...] I-am recomandat, aducând ca exemplu pe Rimski-Korsakov, să meargă prin satele Uniunii Sovietice și să culeagă cântece pupulare din Rusia, Ukraina, Belorusia și Georgia și să aleagă din ele 100, cele mai bune. Această propunere l-a interesat și a spus că se va apuca de asta.” De fapt, Șostakovici n-avea de gând să meargă nicăieri, dar a spus ceea ce doreau să audă de la el. (Boh. 480-481).
Kerjențev mai scria că i-a propus lui Șostakovici ca, înainte de a se apuca să scrie vreo operă sau balet, „să ne trimită libretto-ul, iar în procesul elaborării lucrării să controleze părți separate din ce a scris în fața ascultătorilor muncitori și colhoznici”. Șostakovici a acceptat și de data aceasta, dar mai mult n-a scris nici operă, nici balet (iar înainte de asta avea planuri mari, de a crea „inelul rus al Nibelungilor”) (Volk. 305). I-a spus lui Kerjențov că compozitorii sovietici ar dori să se întâlnească foarte mult cu Stalin pentru discuții (frază comună certificând loialitatea). Totul era în regulă. I s-au ținut discuții educative, l-au pus să-și recunoască vina.

într-un fel, începe o nouă etapă în viața lui Șostakovici. El refuză să se exprime în public. Rarile lui ieșiri – un grotesc mascat, teatru al cuvintelor de lemn și al șabloanelor, mască de cloun. Aceasta îi poate distruge autoritatea. Hotărârea grea și umilitoare este luată. Un fel de echilibristică pe sârmă, dar nu capitulare. Se poartă așa „cum trebuie”, modest și ferm, nu se agită, nu regretă, dar nici nu protestează și nu se indignează. Și nu-și trădează ce are mai important – muzica sa, continuă elaborarea simfoniei a patra, ale cărei două părți le scrisese deja. în legătură cu ea, îi spune unui om în care avea încredere, I. Glikman : „Dacă mi-ar tăia ambele mâni, totuna aș scrie muzică, ținând pana în dinți” (Volk. 308). Iar într-un săculeț la piept va purta mulți ani textul articolului „Haos în loc de muzică” (nu din sentimentul de recunoștință față de autorul ei).

Totuși anumite compromisuri au trebuit făcute și în muzică. în revista „Tallin” (Nr. 28 ??? 2002), este publicat un interviu al compozitorului estonian Ian Reaets „Izolarea defavorizează cultura…” Acesta își aduce aminte, printre altele, de o întâlnire cu Șostakovici. „Odată a fost organizat un concert comun cu doi autori, Șostakovici și Tormis, dar acolo a învins clar, mi se pare, Tormis : Șostakovici nu era prea apropiat de muzica corală. Aceasta a avut loc la Tallin. Șostakovici a prezentat prelucrarea unor cântcve de la începutul secolului al XX-lea, legate de mișcarea muncitorească. Cântece corale, nu prea interesante” (53). Nu este exclus că ele făceau parte din seria acelor opere care s-au născut sub presiunea așa-zișilor „consilieri”, ca Kerjențev, ele erau o formalitate.

Dar asta a fost o excepție. în mare, Șostakovici n-a mers la compromis. A folosit ceea ce era dificil de înțeles în muzica simfonică. Sunetele puteau exprima cele mai diverse sensuri. Compozitorul trebuia crezut pe cuvânt. Simfonia a patra este începutul jocului cu puterea. Șostakovici a început-o înainte de articolul „Haos în loc de muzică”. Prima parte este o muzică „polițistă” de marș. A fost interpretată ca „drama vieții” autorului (321). Partea a doua – un carnaval al cotidianului, cu contraste, enigme „montagne russe”, camera râsului și tunelul groazei. Și asta sub ochii vigilenți ai poliției. Partea a treia, finală (scrisă deja după articolul din „Pravda”) – tragică în mod univoc : marș funerar, cu o mare cantitate de sugestii la contemporaneitate, mai ales la sfârșit. Simfonia este răspunsul compozitorului la critica nedreaptă. (Volk. 326, 329). Dar e greu să-i găsești vreun cusur. A mers. N-au remarcat nimic subversiv. Au acceptat-o liniștit. Simfonia a avut succes.












Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1043