Teodor Borz. Poeme mai noi
Data: Friday, January 14 @ 18:32:50 CET
Topic: Limba dulce


Teodor Borz este un poet discret. De aceea merită toată atenția într-o lume în care zgomotoșii par să câștige și să se impună. Fals. Se va vedea.
Publicat, nu știu dacă și debutat de revista Vatra din Târgu Mureș. Ne-am reîntâlnit după decenii cu sentimentul că vremea trece greu, că nu trece în direcția în care am fi vrut pe când eram mai tineri amândoi. Dar ce importanță mai au ritmurile istorice față cu ritmurile poeziei? Ave, prietene!
Dan Culcer


Poeme mai noi de Teodor Borz

Saavedra
Ci Rosinante nu mai paște iarba
acestui cenușiu, ciudat pământ.
A-nnebunit și el precum stăpânul,
brav luptător cu morile de vânt

și s-au suit la ceruri, prea sătui
de oameni, dulcinee si hangii.
Să-și piardă iar o mână la Lepanto,
s-adune biruri pentru lefegii,

să facă pe milogul si să uite
că a fost sclav eliberat din moarte.
Dar poate Dumnezeu s-a îndurat
și i-a făcut un cer al lui, aparte.

De-ar fi așa
Bucuria lui îmi umple sufletul
și tristețea lui
o absoarbe pe-a mea.
Mă simt curat
ca un trandafir alb
în care a poposit liniștea.

Sunt
tot mai departe de mine
si tot mai departe de gând

O cred nebună
Spunea:
Ne-am cunoscut demult
in alta viata
adunam împreuna cadavrele
celor căzuți pe câmpul de luptă.
Șoptea:
eu eram vântul din sud
tu erai vântul din nord
si viață dădeam
celor căzuți pe câmpul de luptă.

Ne-am cunoscut, da
ne-am cunoscut
în altă
în cu totul altă viață.

Si toți o credeau nebună.
Eu nu, pentru că eu
o cunoșteam atunci
când zburam împreună
peste cei care râd
și cadavre erau
pe câmpul de luptă.

Pe valuri
Luna e în scădere
deplină
e privirea ta risipită
peste toate.

Luna e în scădere
deplin
e trupul tău adunând
facerea lumii
și apusul ei.

Deplină e umbra plopilor
lunecând până unde
atinge lacul.
Luna e-n scădere.

Și barca noastră
petrecându-se-n unde

La margine
Vacarm de vise și de viermi
și zeii lipseau din coșmar.
Erau ocupați cu Troia
cu Enea și Anchise
cu Ulise pe care
îl uitaseră pe grele valuri.

Vacarm era în cafeneaua goală
și Bacovia
își scuipa plămânii
uitat de zei pe grele valuri.

Și eu la marginea pădurii
vacarm de frunze și de vânt
uitat de zei pe grele valuri
îi căutam
crezând ca sunt.

Ce arc sublim
Ce arc sublim făcuse cavalerul
din arcada sprâncenei ei
și ce săgeată
din țipătul irisului ei.

Numai că noaptea
cuprinse câmpul de bătălie
si se așternu cearșaful alb
    de doliu
și cerul cu corbi.

(Despre tăcere
doar oasele mai vorbeau.
Și totul părea banal
in ochii privitorului.)

Ce arc sublim făcuse cavalerul

Iluzie
Era o dimineață la răspântia vieții.
Așa credea regizorul
că trebuie să iasă imaginea.
Filmări și recuzite și actorii
și cărările reale și proiectate
și scâncete și surle.
Și prima iubire.
Secunde care trec viclene.
Când totul era pregătit
o lună ciobită rătăcea pe cer
lătrată de câini obosiți.
Amarnic de mult regizorul sperase
să filmeze
o dimineață la răspântia vieții.

Un șir de colivii
Chiar și după ce pasărea muri
bărbatul o mai auzea cântând
cu bucurie înlăuntrul lui.

Până într-o zi ploioasă
(pe cine mai înfioară partitura ploii
pe frunza palidă lipită de geam)
când simți că cineva îl privește
dintr-o colivie mult mai mare
și-acela cântă asemenea lui.
(pe cine mai înfioară
tandrețea unei colivii)

Până într-o zi în scăpătat
când nu mai mângâie cu ochii
dungile lucioase de aluminiu,
dulcile zăbrele.

Păgânism
De te vor răstigni oamenii buni
Tu nu vei fi decât un biet tâlhar.
De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează.
In veci nu vei ajunge la hotar.

Acolo va ajunge numai el.
Oasele picioarelor îți vor fi zdrobite.
Așa pier zeii. Apune soarele pe deal
Si măruntaiele-s la corbi zvârlite.

Așa pier zeii, vulgul se închină.
Nu știe cui. La cer ajunge unul.
Maiestuos si blând. Icoana lor.
Așa ard zeii. Si coboară scrumul.

De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează.
Ești doar un martor, zeul fără har.
Cândva al tău a fost întreg Olimpul.
Acum doar El ajuns-a la hotar.

Libertatea din căruță
Ploioasă seară și cu vânt pustiu.
Să ai un coviltir și-atât.
Tot ceru-ncape sub un coviltir.

Oștiri întregi au brăzdat istoria
sub aspre arcade
de coviltire.

Sunt doi corturari cu pruncul.
Un cal in care dau pe rând
cu biciul.
„Dubito ergo cogito”.
Și iar dau cu biciul.

Se duc si pier
într-o seară ploioasă
și-ntr-un cuvânt pustiu.

Ce pânză
Ce lanț subtil te leagă de lumină
și poate e
mai subțire ca lumina ei.

Ce pânza de păianjen te anină
ce gând în care poate ești.

Numai tu
Cumplită zi.
Adică împlinită.
Fie ca ziua aceasta
să o vezi numai tu.

Să dispară subit
din ochii altora.

Cumplită zi în care
Să exiști doar tu.

Nici un calendar
nu o va consemna
nici ochii  tăi
nici pieirea mea.

Despre
tăul în care
un copil s-a înecat cândva
pierzând gloria de a fi împușcat
în al doilea război mondial:

Ciudată noapte.
Din tău se ridicau
umbrele celor demult înecați.
Raza de lună
abia le atingea
și se afunda în apa tăcută.

Vântul șuiera dinspre munte
și aducea vaietele animalelor
ucise demult.

Ciudată, neiertătoare noaptea
sfâșiată de raza ce era
doar umbra unei raze de cândva.

Eternități
Abia după ce pierdu totul
și lanurile și macii
femeia iubită și zorii
și prima zăpadă
și soarele și umbra,
începu să viseze.
Visându-le pe rând
le aducea în somnul
ce semăna încet cu viața lui

din care se făcea că pică
spre un ocean
care visa că-l scaldă
în ape neclintite.

Și-atunci visa că este
omul ce visează
un om care cade visând

Corabia e alta
Corabia e alta. Alta și femeia
tăiată-n ceață schimbătoare.
Și omul și uitările și somnul
din care năpârlește ca un șarpe.
Tot la șapte ani e altul
cu alte celule. Și aura e alta.
Și ocheanul
mai mult îndepărtează
decât apropie.
E alta și femeia
sculptată-n ceață schimbătoare.

Corabia e alta. Și înecatul
pe care mateloții l-au adus pe punte.
Greu botez avu. Egal cu ei
cu toți ce vor pieri.

De dragoste
Ești un biet slujitor
al divinităților.
Sunt multe și însemnate
divinitățile altora.

Olimpul și Mecca și Crucea
sunt la locul lor.
Și Copernic și Calea laptelui.

Bucura-te că ești iubită
de cel mai umil
dintre atei, Zeiță

Istorie mută
Miroase a istorie mârșavă.
A Zamma și  a milă.
A exilatul după care
Imperiul cădea-va în genunchi.

Miroase a minciună
Și a crini arși
Pe umărul femeii trădătoare
a istoriei.
Ar spune Pliniu cel Batrân
că toata istoria
e un miros de hoituri.

Trecut-au anii.
Te iubesc dușmanii.
Te iartă Roma.
Și ce summit

„O, cititor fățarnic”
Vă voi spune acum un vers genial
pe care îl citează Borges
ca aparținând unui poet englez
care, la rândul lui, îl atribuie
unui druid
ce îl culese de pe buzele
unui muribund
înainte de a-l sacrifica.

Aș fi vrut să vi-l spun
l-am uitat însă
ce importanță ar avea
acel vers genial
pentru neființa acestui robot
care gândește altfel decât noi

Metempsihoză
Ce păcate grele am săvârșit
în alta viață
de suntem acum fericiți?

prin ce păcătuim acum
sa fim în altă viață fericiți?
Astfel întreb acum
eternitatea ochilor tăi,
batjocură
a clipei trecătoare

Și cercetează
Cere și nu ți se va da.
Nemurirea
vreau să spun.
Caută și nu vei găsi
poarta Paradisului
în care să bați.

A paradisului tău poartă
care să se deschidă
numai pentru tine.
Cere și caută și bate.

vor cădea toate zidurile
în eternitatea neantului tău

Speranță
Decorul lipsea cu desăvârșire.
Se îndepărta
nu se știe spre ce
spre neant poate
spre spermia universalis

se îndrepta singur
atât de singur
către buza abisului
vorbitor despre moarte

în timp ce noi tăceam
și speram că nu va atinge
marginea aceea
a noastră.

De unde
Curcubeul de după potop
nu reprezenta nici un legământ
s-a spus.
Era numai efectul
refracției luminii.

Și lumina de unde venea
ne întrebam noi
în precar echilibru
din care lumină
noi cei aflați
într-o arcă mult mai mare
așteptând
un nou legământ

Dezvăluire
„Jur pe aerul pe care îl respir,
pe apa pe care o beau…”
pe Pythagora ce astfel jura
că nu voi scrie poemul acela
în care va fi vorba
despre olimpul din voi
a cărui lavă
o mai aruncă vreun zeu
prunc al vostru
ce vi se-agață în priviri
să iasă.

Nu voi scrie poemul acela
despre privirea voastră rușinată
că ar putea să fie văzută
despre zeul ce cade apoi
orbit de întuneric
în olimpul înecat în voi.

Corespondență
Viteza gândului
Nu cunoaște distanța
totuși
trimite-mi ochii tăi
și surâsul subțire.
Trimite-mi-te.

Altfel
numai un gând descărnat
lângă mine.
Viteza gândului
Otravă și deșertăciune.

Măsura tuturor
Bătrânul înțelept
mă jupui de viu
îmi arse trupul
și-l făcu cenușă.

Apoi scrijeli apăsat
cu sânge
pe pielea mea:
Omul e măsura tuturor lucrurilor;
ale celor ce sunt
și ale celor ce nu sunt…

Și risipi cenușa-n patru vânturi
și-acoperi cu pielea
casa mea pustie

Înainte vreme
În locul acestei gări în ruină
era înainte o gară frumoasă cu bufet
cu săli  de așteptare cu trenuri.
Înaintea ei cu mult
acolo luptaseră pecenegii
cu ariergarda cumană.
Osemintele lor dedesupt.
Înainte de asta
pe acolo
șerpuia un pârâu în care
pescuiau oameni din neolitic
și înainte vreme
călcau pe-acolo zei desculți.

Cu mult înainte
o rază cosmică
le făcea toate astea
izvorând din ochiul acesta

Toate acestea
Asta pentru a te gândi
la lumea ta interioară
singura reală, spuse inchizitorul
și-mi mai smulse o bucată de carne.

La universul tău de neatins
și-mi mai lungi cu scripeții trupul.

La deșertăciunea
a toate ce sunt
și îngrămădi lemnele pentru rug.

Eu știam
că spune toate astea
din frica lui
de a nu mă trezi din coșmar.
nu m-am trezit
și
aceasta e victoria lui.

În timp ce
E purtător de noroc
mi-am zis,
păianjenul care se plimba
pe gulerul cămășii pe mână
pe pantof
cum să fac să nu-l strivesc
numai de-ar pleca
să nu calc pe el
aproape mă rugam
în timp ce atârnam liber
de firul nevăzut
al unui păianjen mult mai mare
în lumina tandră
amăgitoare pânză
nepieritoare.

Doar el
Poemul acesta
nevăzut
și necitit de cineva
în singurătatea lui
(a ta)
e o durere
de care nu suferă nimeni

Oglindă
Nu e chiar o bagatelă
să le demonstrezi
că nimic nu e un vis
că e reală
și orbirea lor
și cenușa rugurilor
caldă încă

și că tu exiști
că nu ești un vis al lor
un coșmar de care
vor să scape
trăgând cu săgeți
ori folosind detergenți

chiar o bagatelă nu e
mai bine ai fi tu  în locul lor
numai că atunci

De nescris
Să scriu
un poem cât mai scurt

   (O, dacă aș cunoaște
   numele secret al Creatorului
   toată lumea
   ar fi la picioarele mele    și eu la picioarele Lui)
asemenea primei respirații
când la naștere
inspiri aerul rezidual
al destinului

Iertare
Joachim de Praga
În fața Scaunului Domnului:

Că a pus și ea cu mâinile tremurânde
câteva vreascuri pe rugul
pe care urmează să ard
și să mă sting ca o făclie
muritorul ce sunt,
Doamne, adevărat este.

Poate pentru a primi
vreo indulgentă
spre iertarea păcatelor.

Credința ei era tare
Privirea,  plină de speranță.

Te iubea și ea asemenea mie
și poate mai mult.

Iartă-ne
iartă-ne, Doamne

Nimeni
Prin pădure aceea
prin care ne plimbam
pe vremuri tâlhăreau haiduci.
Atât de tineri
ne invidiau crengile.

Să ne ascundem
în trunchiul
unui copac
dar ne-am oprit de teamă
că nimeni nu ne va căuta
că vom muri acolo îmbrățișați.

Și n-am făcut-o.
Mi-e dor
de buzele tale de-atunci
și de țigările proletare.

Prin pădurea aceea
nimeni nu va mai trece.

Ceea ce murdăresc ei
e cu totul altceva,
nici măcar urmele noastre timide
nu le pot atinge
nici aerul cu duhoarea lor grea.

Nici toamna aceasta
primăvara aceea n-o va atinge.
Să mai știi
că au retezat trunchiul acela
în care nu ne-am ascuns
și nici nu-ți voi trimite
această scrisoare
pentru că toate acestea le știi
(ai scris și tu toate acestea
în scrisoarea pe care nu mi-o trimiți)

din teama noastră
de atunci

    (cât despre stejarii bătrâni,
    nu știu dacă se bucură de frunze
    ori greutatea lor îi doare)

Centura de siguranță
Cu venin și cu farmec
își dăruiește trupul oricui
fără să știe
că acum își plătește păcatul
de a nu fi păcătuit
vestală
într-o altă viață

și acum o face râzând
asemenea ploii ce se scurge
prin burlane mizere
și piere-n pământ

Petrecere
Din zidul cel falnic
a mai rămas bucata aceasta
pe care crește iarba.
Nu poți vedea zidul
pe dinlăuntrul lui
nici cărămida
nici pământul din care
a fost alcătuită cărămida.

Nici caii
care-au răscolit pământul
nici oasele lor migratoare
amestecate cu pământul
acestui zid deșert.

Iedera râde în soare.
Ce simfonie.
Era primăvară
Ce joc barbar
și cum mai trece vremea:
înfigeai în spatele cărăbușului
un ac cu gămălie
apoi
îl legai cu o bucată de ață
de un băț pe care
îl țineai în mâna ridicată.
Cărăbușul captiv
dădea din aripi și făcea
cercuri concentrice
în jurul bățului
până murea crezând
că a murit liber
după lupta cea mare.

Era primăvară.
Primăvara cărăbușilor.

Cândva
Un porumbel zburând
deasupra cerului din băltoacă.
Nepăsător în zarea liniștită.

   „Nu voi atinge niciodată
    acoperișul lumii.”

Va atinge cândva
acoperișul rece
al lumii
în albă uitare de sine.

   Rămâi
   îmi venea să-i șoptesc
   îmi ajunge mortul din mine

Exercițiu
Își putea imagina
după îndelungi exerciții
că El nu a existat.

Că trădarea
Cina cea de taină
răstignirea și învierea
sunt invenții.
Un gol.

Apoi

însemnează un plin
într-un gol imens
care se cască

Clovn
Pentru mine fu viața
evoluție pe sârmă.
Pentru tine
„Sorcova, vesela…”
Pentru mine
căzând înlăuntrul meu.
Pentru voi
sorcova, vesela.
Pentru mine
oceanul către voi.
Pentru voi
sorcova, vesela.

Să nu dea Pământul
nici Cerul să nu dea
la capăt
să fiți tot voi
sorcova, vesela
să-mi fie asta
viața de apoi

Tandrețe
Norocul ei
să îl mănânce lupii
cu lacrimi de căprioară
în poiana verde.

Privirea ei:
să crească iarbă verde
acolo unde
trebuia să fie
căprioară
în poiana verde.
     Pustiu.
     Și cât de mult o fi iubit-o

Cercul acesta
O simplă roată
e mai importantă
decât infimul
poemul acesta.
Ea pune în mișcare
locomotive tancuri
orologii automobile.

Cercul acestor cuvinte
nu are formulă
te poartă numai
tot mai adânc spre tine
spre neguri tot mai dese
și spre țărmuri tainice
spre păduri pline de pericole
prin care trecând
te vei găsi.

Așadar cercul acesta
e de tot blestemat.Și gol.

Ne lepădăm
fugind de el.
Trăiască simpla roată plină.

Țărm
Pe ce acorduri tainice
se spulberă în vânt
această pulbere care
nu vrea să devină neant

Până la următoarea înviere
sunt nisipul
pe care pășesc tălpile tale.
Fosta și viitoarea cenușă
tălpile tale.

Cerul și pământul și vântul
treimea cosmică închisă
în tine

Acum cândva
în chiar secunda ce-a trecut,
iar ceea ce îți cer acuma
e tocmai ceea ce-aș fi vrut.

Iar floarea ce ți-o dăruiesc
cu mâna mea care era
te vrea pe tine de acum
care-mi zâmbește de
cândva.

Târziu
Te-am visat întreaga noapte
și dimineața pornesc spre tine.

Oameni grăbiți, terase,
fructe, copii cerșind
adolescenți râzând
și bănci de lemn
și cinematografe închise
și profesoara pensionara
și casa de amanet și parcul
și copii zglobii
și porumbei zburând.

Și mă întorc târziu
Și-adorm
și te visez întreaga noapte
iar dimineața ma trezesc
și iar pornesc în căutarea ta.

Copii zglobii și porumbei zburând

și iarași noaptea
cu cinematografele închise.

Miracol
Era deajuns
sa-și arunce privirea
pe câmpul sterp:
răsărea iarbă
și prin trifoiul înflorit
zburau albine.

Și-a aruncat privirea
asupra oceanului pustiu
și au răsărit
insule cu mirodenii.

La zbaterea pleoapelor ei
se nășteau oaze
scăldate de ape cristaline.
Astfel încât ea mă născu
padure verde bătută de vânt.

Și unde sunt ochii acei

Nostalgie
Un fluture în verdea primăvară
pe dosul palmei mele se așază.
Ce rău a săvârșit
ca să-l dau morții ?

Pe marginea de șanț, sub coasă
vine o șopârlă
verde asemenea ierbii.
Poate m-a căutat.
Ce rau a savârșit
ca s-o dau morții ?

În ochii tăi de atunci
se scăldau scoicile
și valurile mării.

Ce rău am săvârșit
ca să mă dai uitarii ?

Răscumpărare
Plătesc oricât acelei fecioare
care îl va scăpa pe cel
condamnat la spânzuratoare.

Și visul acesta îmi apare mereu.
Poate cel condamnat
sunt eu.

Cântă, zeiță
Tăiaseră limbile solilor
și le întinseră pe nisip
sub soarele torid

iar ceasornicarului
i-au taiat mâna dreaptă.

Mie mi-au poruncit
sa nu mă trezesc din coșmar
acestea povestindu-le.

     „Ci cântă zeiță mânia
     ce-aprinse pe-Ahil Peleanul”

Si când să mă trezesc
mi-au retezat și cealaltă mână

      „Ci cânta zeiță zglobie”

Ca nimic din ce-a fost
sa nu mai fie
precum a fost.

Față în față
Mergeam din direcții opuse
amândoi   - prin  pădurea aceea –
pe aceeași strâmtă cărare
și nu ne puteam ascunde
unul de altul.

Față în față
înger cu înger
fiară cu fiară.
     Rouă devreme
      și brumă târzie.

Întîlnire și humă.
Cer si deșertăciune
înverzind și desfrunzând pădurea.

Unul în pământul celuilalt  intram.

Același întâlnindu-se cu sine
Înverzind și desfrunzând padurea.

Dincolo
Dincolo de ochii noștri
e dealul.
scădem și nu ne mai vedem dincolo.

Bănuim că am fi acolo.

Cel adevarat
e dincolo de deal.
Mână turmele
pe care tu le-ai pierdut.

Iar tu nu ești.

Te bănuiește cineva
(care mână turmele)
că ai exista.

Cerul
O, cum taie cuțitul în care vie
la abator
și cu își plânge parfumul
vioreaua
când plugul intră
ca un câine flămând
în pământul ce geme.

Aș fi vrut să uit
Însângerarea aceea.

Ne acoperă cerul
în tăcere.

Desculț
Draga mea
aș fi vrut ca aceste versuri
să le citești acum cincizeci de ani.

În locul lor se întindea
un câmp
acoperit cu frăguțe și mure.

O muzică asemenea celei
care țâșnea
din tăișul coasei în rouă
tăind otava umedă.
Ce nuntă în primăvara
care te cheamă spre cer.

Draga mea,
aș fi vrut să mă fi așteptat
acum cincizeci de ani
pe câmpul cu fraguțe și mure.

Desculți amândoi
ce cânturi de nerostit
am fi scris
pe câmp și pe cer.

Ghilotină
Cap plecat.
Floarea soarelui atârnând.

Ce bărbat falnic era
sub ghilotină.

Semințele florii soarelui
rodind.

Lumina ochilor lui
ce cădeau visând.

Anno domini…
(consemnat de călăul oficial)

Teodor Borz





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1049