Radu Negrescu-Sut,u. A fi sau a nu fi Popescu
Data: Monday, July 11 @ 16:50:05 CEST
Topic: Lecturi critice


Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat și care combate ideile ultra-naționaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac își varsă năduful incapacității și neseriozității românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevărați români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Hașdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.
Radu Negrescu-Suțu


A fi sau a nu fi… Popescu

Acum cincisprezece ani, filosoful H. R. Patapievici semna o carte contestată, în care, folosind un limbaj extrem de crud, făcea niște afirmații jenante la adresa poporului din care face parte. Sunt convins că aceleași idei, exprimate însă cu alte cuvinte, nu ar fi deranjat tot atât de mult.
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit.” („Politice“, ediția 1996, pag. 63)
„Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul pînă la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconșient, până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ („Politice“, Humanitas, ediția 1996, pag. 49)
Folosind un limbaj mai elegant, dramaturgul Paul Everac recidivează în primăvara acestui an, cu un amuzant articol despre Popescul nostru național, adică despre cum suntem noi, românii, în viziunea Domniei sale, românul : ,,Se pare că Popescu al nostru nu e bun să inițieze nici să gestioneze afaceri esențiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcție să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă și de mișcare, țârcovnic de idei, gestionar mărunt și nu foarte sigur, cântăreț la lună dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulțumit de sine, oricâte bice și palme a încasat. … A fost și nițel moșier, dar și crâșmar și arendaș. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut… Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze și să cucerească. El e lălâu, pizmaș, chichirițos, șmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu știe altceva, vrea pricopseală și imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase…’’ (,,Popescu nu e bun, decât…’’, editorialul Cronica română, 30 mai 2011)
Critica dramaturgului-ziarist este superficială din start, prin generalizare : toți românii sunt sau nu sunt așa și pe dincolo… Este ca și cum aș afirma că toți dramaturgii români sunt geniali, deci inclusiv Domnia sa, sau sunt lipsiți de talent literar, precum îl consideră criticul Alex Stefănescu : ,,Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viața să zboare cu un avion imaginar. Nu a reușit, dar măcar a încercat.’’ (,,Paul Everac, omul care a scos din minți o țară întreagă’’, de Mihnea-Petru Pârvu și Magda Spiridon, stiriROL.ro, 13 noiembrie 2010).
Fără a fi total nejustificate, afirmațiile dramaturgului Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, deci tot un ,,escu’’ național, ,,Everac’’ fiind inspirata anagramă a pseudonimului ,,Careva’’, sunt superficiale prin ocultarea voită a perioadei comuniste, de care acesta a profitat din plin și pe care o vede în cele mai roze nuanțe, negăsindu-i nimic de criticat.
Cu toate că pretinde a nu fi fost membru de partid, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost și anticomunist, Everac și-a făcut cariera la adăpostul căldicel al mai marilor zilei : Gheorghiu-Dej, Petre Groza, Avram Bunaciu, Ceaușescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu, care l-au protejat întreaga viață.
Deși fiu de deținut politic, dramaturgul comuniștilor a trecut din oportunism de partea călăilor părintelui său, câștigându-le încrederea și protecția. Aceștia l-au răsfățat și l-au răsplătit destul de frumușel pentru fidela sa slugărnicie, acordându-i privilegii precum șef de protocol la Marea Adunare Națională sub Dej, promovat-ales în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor sub Ceaușescu, ori director al TVR și al Institutului de Cultură din Veneția sub Iliescu.
Admirator necondiționat al dictatorului Ceaușescu, călăul care și-a înfometat și terorizat poporul, Everac nu se sfiește să afirme :
,,în 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o țară bine investită, cu industrie, cu irigații, cu orașe întemeiate, cu rezerve mineraliere și energetice, și cu aproape patru miliarde de dolari creanțe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată.’’
Glorificarea comunismului este ridicolă, întrucât toată lumea știe că industria noastră era falimentară, fiind învechită și necompetitivă, iar rezultatele planurilor cincinale erau cu bună știință falsificate pentru a fi pe placul Marelui Cârmaci.  
Tara nu era o grădină rodnică, întrucât, cu toate irigațiile, agricultura era neproductivă și în penurie de brațe de muncă, iar rezultatele recoltelor se contabizilau după aceleași criterii.
România nu mai era o țară respectată în lume, cu toate cele patru miliarde de dolari creanțe în cont, întrucât devenise campioana nerespectării Drepturilor omului, cu un conducător megaloman care-și înfometa și teroriza poporul cu ajutorul une sinistre Poliții politice. Dictatorii sunt temuți, dar nu și respectați, întrucât nimeni nu-și respectă călăul pe care îl urăște.
Unde era atunci ochiul ager al dramaturgului, unde era privirea pătrunzătoare și imparțială a celui care, prin misiunea sa culturală și educativă cu care se simțea investit, aspira către o statură de apostol al Neamului, de ,,pedagog al Națiunii’’, cum îl numește Alex Constantinescu ?

în 1972, vulturul dramaturgiei române, cel mai jucat dramaturg român, autor a peste 150 piese, scrutează în profunzime comportamentul uman, ridiculizând în piesa ,,Un fluture pe lampă’’ defectele unor români care au ales libertatea, fugind sau rămânând în Occident, mai precis la Paris. Ori, unii șmecheri și învârtiți, aidoma celor din piesă, nu reprezintă tot Exilul românesc anticomunist. Ei există, bineînțeles, sau pot exista, însă exilații respectabili nu îi acceptă și îi marginalizează.
Critica sa este justă, dar crează și întreține confuzia românilor din Tară față de frații lor exilați, care ar fi cu toții, conform piesei comanditate de Ceaușescu, niște învârtiți lipsiți de orice moralitate. Să nu uităm că 1972 este anul când, la Paris, episcopul Teofil Ionescu trădează, solicitând revenirea Bisericii exilului în jurisdicția Sovrom-Patriarhiei de la București.
Personajele piesei, deși trăiesc la Paris, se comportă exact cum s’ar fi comportat și acasă, în România, deoarece acesta este caracterul lor. Acești oameni nu au plecat din Tară cinstiți și au devenit hoți la Paris, ci au fost necinstiți dintotdeauna.
Pentru autorul piesei, ei sunt, în totalitate, mincinoși, falși, superficiali, lași, bicisnici, ridicoli, renegați, slugarnici, grandomani, mitomani, ratați, lipsiți de idealuri, de talent, de demnitate, materialiști, vanitoși, venali, desfrânați, necinstiți, bețivi, atei, intriganți, excroci, vânduți, delatori și colaboraționiști.
Toți exilații peregrinează printr’un relief necunoscut, unde nu mai au reperele lor de-acasă și astfel se pot rătăci, ba prin ,,valea plângerii’’, ba pe ,,muntele suferinței’’, ba prin ,,mlaștina deznădejdii’’, de unde dacă ies, ajung în ,,pădurea cu fiare’’. Acestea, cu dinți de fier și măsele de oțel, sunt gata să-i sfâșie, acum că nu mai au puterea de a se apăra. Si atunci fug, cu lașitate, fug de teama semenilor lor, și-n fuga lor disperată pot greși drumul cel fără repere și, ajungând la ,,marea uitării’’ cea cu apa atât de lină, se cufundă grabnic în unda sa spre a-și obloji rănile.
Cei care întârzie prea mult se îneacă pe nesimțite, dar ceilalți pot ieși la liman, în toamna sau în iarna vieții, după cum fi-va voia Domnului, ajungând astfel în sfârșit în ,,câmpiile seninătății’’. în acest răstimp, frații lor rămași acasă, în țara pe vremea aceea încătușată, înfăptuiau aceeași călătorie initiațică pe drumul sinuos al vieșii și, în consecință, piesa Dlui Everac devine perfect inutilă.
Cunosc Exilul românesc de peste trei decenii. Viesparul său, infiltrat de agenți, este descris cu minuție de Dl Everac, mult prea bine pentru cineva care nu a trăit decât la București. în fine, acestea au fost indicațiile care i s’au dat, dar greșeala sa este că a omis să creeze măcar un singur personaj pozitiv, ceea ce este impardonabil pentru un autor care s’a pretins liber și neangajat și care, peste patru decenii, recidivează în articolul din ,,Cronica română’’, negăsindu-i Popescului decât defecte.
Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat și care combate ideile ultra-naționaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac își varsă năduful incapacității și neseriozității românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevărați români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Hașdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.
Bineînțeles că unii erau români mai recenți, dar amestecul enumerat este foarte savant și parșiv, insinuând îndoiala în mintea cititorului, care-și va spune : Bine, bine, dar chiar și Eminescu ? Dar Cuza de ce nu figurează pe listă, dar Ciprian Porumbescu, dar Zelea-Codreanu, dar regele Mihai ? Dar totuși, Eminescu…
Chiar încă din timpul vieții, poetul național a fost desemnat de denigratorii săi drept bulgar, sârb, rutean, polonez, rus, armean, turc, albanez, persan sau suedez. Acesta le răspundea cu umor calomniatorilor, că nu se poate supăra pentru modul în care persoana sa se reflectă în ochii lor, întrucât de la așa o oglindă, nici nu se putea aștepta la alt reflex !
Dacă pentru Everac numele lui Eminescu ,,nu sună prea popește’’, pentru Patapievici „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intram în Uniunea Europeană” (Revista ROST, 2005)
Poporul nostru este din start o alianță între două nații, dacii și romanii, peste care s’au altoit de-a lungul veacurilor multe altele, așa că nu văd cine ar mai putea fi astăzi român sută la sută. Mai toți avem un ascendent străin, împământenit la noi, ai cărui urmași i-au pierdut astăzi limba și poate și numele.
Dacă acești venetici, deveniți buni români, sunt mai întreprinzători, acest lucru nu poate fi decât benefic poporului nostru.
Este drept că am dat puține personalități de talie internațională, ceea ce este normal, fiind o țară mică, care nu a avut, precum francezii, englezii sau spaniolii un imperiu, care să ne permită încurajarea artelor și a culturii. Toate țările mici, cu puține excepții, de navigatori cuceritori, au cunoscut aceeași soartă.
în vreme ce apusenii ridicau catedrale semețe, noi ne apăram de leși, otomani, muscali, austrieci și-i apăram indirect și pe aceștia. De altfel, însuși profesorul Stiopul, personajul piesei lui Everac, spune : ,,El (românul) nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălța nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreț de sine și asceză’’ în fine, cel puțin așa a văzut dramaturgul secretul catedralelor… (Paul Everac, Teatru, Ed. Eminescu, ediția 1984, pag. 158)
Am dat puține personalități de talie mondială și, în plus, acestea au apărut tardiv. Brâncuși, Martha Bibescu, Brauner, Celibidache, Cioran, Coandă, Eliade, Vintilă Horia, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Radu Lupu, Anna de Noailles, Emil Palade, Elvira Popescu sau Tzara, ca să nu-i numesc decât pe aceștia, sunt puțini și în plus nu sunt toți ,,Popești’’ sută la sută. Toți aceștia s’au afirmat în străinătate, altfel, dacă rămâneau în Tară, ar fi înfundat pușcăriile comuniste sau, datorită cenzurii, nu s’ar fi putut impune pe plan mondial, așa cum nici românul obedient Constantinescu-Careva-Everac nu s’a impus, cu toate favorurile unui regim criminal pe care l-a slugărit.
Concluzia ludică a amuzantului articol din ,,Cronica română’’ ar fi că ne aflăm în fața unei dileme : ori Constantinescu-Careva-Everac este un român, un Popescu și el, un escu adevărat, și atunci este țârcovnic de idei, cântăreț la lună, rob și slugă, lacheu pizmaș, tâmpit, jigodie, nesincer, necinstit și fără talent, ori este un om onest și inteligent, un dramaturg serios și talentat, responsabil, cu coloană vertebrală și idei mărețe, însă atunci nu poate fi român și numele său patronimic nu este adevăratul său nume. în orice caz, după acest articol nedemn, Maestrul a ratat ocazia de a deveni Cineva, rămânând un Careva !  

Radu Negrescu-Suțu,
Paris, iulie 2011

















Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1110