Isabela Vasiliu-Scraba.Al.Dragomir nu este 'inventia' lui Liiceanu
Data: Sunday, April 08 @ 16:05:40 CEST
Topic: Lecturi critice


«Din cauza intervențiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir care nu s-au limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit și în înlănțuirea argumentelor lui Dragomir, permițîndu-și a adăuga din buzunar și a insera modestele lor gânduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale eseului despre Scrisoarea pierdută), despre volumul Crasele banalități metafizice s-a spus că este o “ediție nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”).»


Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o “invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari
 
Motto: “Cei mai mulți văd ceea ce li se spune nu ceea ce văd” (M. Psellos, apud. St. Nenițescu, “SecolulXX”, 1-2-3/1979, p.198)
 
Un maestru al lingușelilor scria (la vreo cinci ani după ce-mi aparuse volumul Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004, în care semnalasem o serie de ciudățenii legate de publicarea în 2004 a gândirii lui Alexandru Dragomir(1), si la vreo trei ani după ce scrisesem în “Argeș” aricolul intitulat Ultima revelație a lui Alexandru Dragomir (2) că “mecena filozofiei actuale de la Dunăre la Carpați”, editând Crasele banalități metafizice l-ar fi “inventat” pe acest “debutant postum”. în opinia scriitorului Ovidiu Pecican, directorul Editurii Humanitas, împreună cu S. Vieru și A. Pleșu s-ar fi aflat în preajma lui Al. Dragomir cum s-au aflat odinioară discipolii în preajma lui Iisus (v. Ovidiu Pecican, Inventând filozofi).
Deși postulează teza că românii și-ar “inventa filozofii”, cu exemplul “octogenarului Al Dragomir” și al lui Nae Ionescu, Pecican s-a abținut să indice “inventatorul” întâiului creator de școală românească de filozofie. Probabil fiindcă  citise însemnarea lui Vasile Băncilă după care “lipsa de operă” în cazul lui Nae Ionescu este o vorbă în vânt, sau pur și simplu pentru că în cazul lui Nae Ionescu nici unul dintre faimoșii săi editori (D.C.Amzăr, C. Noica, M.Vulcănescu, C. Floru etc.) nu s-a gândit să se închipuiască autor de filozofie pe seama gândirii profesorului care odinioară făcea faima Universității bucureștene.
Din cauza intervențiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir care nu s-au limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit și în înlănțuirea argumentelor lui Dragomir, permițîndu-și a adăuga din buzunar și a insera modestele lor gânduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale eseului despre Scrisoarea pierdută), despre volumul Crasele banalități metafizice s-a spus că este o “ediție nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”).
Se pare însă că cei “ocupați cu extirparea bunului simț” (Al. Husar, Anti-Gog, Ed. Agora, 1997) vor să impună ideea că G. Liiceanu l-ar fi “inventat” pe fostul discipol al lui Nae Ionescu (v. Jeni Acterian, Jurnal) trecut în clandestinitate după ce scrisese în 1945 pentru publicare un text despre oglindire și după ce fusese publicat la Paris de către Virgil Ierunca, spre a fi din nou tipărit după 1990 de către Nicolae Florescu (v. I. Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004).
Pentru Alexandru Dragomir, fenomenologia era un fel de a vedea “pe îndelete” ce este în jurul său și ce se poate gândi în marginea lui Thomas din Aquino, Platon, Kant, Hegel, Descartes, Aristotel, etc. Era modul său particular de a intra într-un contact “înțelegător” cu lumea filozofiei, cu lumea din jurul său si cu propria persoană. Noica îi reproșase lui Dragomir lipsa de finalitate culturală a unei asemenea echilibrări care, fiind perfect autentică, mergea cumva pe linia observației lui Blaga din anii treizeci după care fenomenologia “nu este creatoare”. 
Toată viața sa de filozof, Alexandru Dragomir și-a petrecut-o în intimitatea câtorva persoane: la început în cercul din care făceau parte Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mihai Rădulescu, Petru Comarnescu și Jeni Acterian. Apoi, în comunism se pare că a mai discutat filozofie și cu doi foști colegi de facultate: Octavian Nistor si Mihai Șora. Dar numai lui Noica îi dădea caietele sale în care-și consemnase gândurile, sau chiar texte mai întinse, cum a fost cel despre Socrate, din 1981, nepublicat ca atare de editorul care i-a vampirizat de fapt gândirea, spre a trece în ochii naivilor drept “co-autor” fără știrea autorului.
Din corespondența purtată între Alexandru Dragomir și Constantin Noica se mai poate deduce că Noica i-a “regizat” filozofului Alexandru Dragomir ieșirea la lumină, fiindcă pe 5 februarie 1983 îi scria de la Sibiu că “nu e momentul să apari”(Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, Ed. Humanitas, 2010, p.267).
în dezacord cu părerea mea postată pe internet despre mutilarea gândirii lui Alexandru Dragomir odată cu publicarea acesteia în 2004 la Editura Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în intimitatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004), într-un comentariu la unul din articolele pe care mi le-a publicat o revistă on-line, un “Alexandru” nu s-a sfiit să afirme  că volumul Crasele banalități metafizice cuprinzând prelegeri ținute de Alexandru Dragomir “ar putea trece sub numele lui Liiceanu” (v. “Alexandru” comentând articolul Isabelei Vasiliu-Scraba, “Angelologul” Pleșu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film de la TVR Cultural, în revista on-line “Noi, nu!”). Argumentul adus pe  29 nov. 2009 de acest  “Alexandru” (probabil pseudonim al lui Sorin Vieru) după care editorul G. Liiceanu ar fi fost îndreptățit să-și însușească cele gândite pe Alexandru Dragomir este cât se poate de surprinzător. în mod ciudat, un argument de factură similară a folosit și O. Pecican pe la începutul anului 2009 în articolul său despre cum l-a inventat Liiceanu pe Dragomir.  După așa-zisul “Alexandru”, dacă G. Liiceanu a povestit cum a crezut el că a auzit de la Alexandru Dragomir, atunci el (în calitate de “mecena” sau de editor) se poate trece co-autor și poate da la tradus cartea astfel realizată, căci nimeni din jurul său nu va face decât să-l aplaude.  Dacă n-ar fi scris la începutul lui 2009 ce a scris zisul “Alexandru” pe la sfârșitul aceluiași an, s-ar crede că Ovidiu Pecican  reiterează ideea din acest comentariu sub altă formă. Pentru că el scrie pe 2 febr. 2009 că volumul Crase banalități metafizice are niște autori cerți (probabil G. Liiceanu și Sorin Vieru)  și un “autor incert”, pe Alexandru Dragomir (O. Pecican, Inventând filozofi).
în plină expansiune europeană a așa-zisei modei hegeliene, Giovanni Papini ia peste picior în 1942 tirania intelectuală (din statele de "stânga" sau  de "dreapta"), imaginându-l în Gog pe Caccavone, bine plasat în lumea academică a unui stat totalitar. Acesta ar preda la universitate un curs de istorie a greșelilor omenești, adică un curs de istoria filozofiei (v. Nae Ionescu, Moda în filozofie, prelegere din Cursul de istoria metafizicii. 1930-1931). Scriitorul italian (readus în actualitate de Alexandru Husar prin excelentul său volum Anti-Gog, 1997) scrie despre Caccavone că n-ar disprețui nici banii și nici arta culinară, fiind atât nutriționist cât și casier al serviciului de golire a latrinelor. Fiind imaginat de Papini ca "președinte al Consiliului de represiune a mișcărilor telurice", Caccavone ar fi protector al sectelor eretice și atent cenzor al culturii scrise, reprimând talentele autentice. “Om cu greutate”, Caccavone mai este și director de conștiințe dedicat extirpării bunului simț. în plus, fiind magnat al presei, încurajează inflația de nonvalori și descreierisirea prin propagarea cunoștințelor inutile. Pe scurt, Caccavone ar fi un filosof devenit o adevărată instituție prin îngâmfare și cumul de funcții de conducere și de sinecuri.
După un articol bine scris de Cătălin Sturza despre monologurile lui G. Liiceanu la Atheneu în compania câte unui invitat, un cititor se lamenta pe 29 febr. 2012 ce trist este “când un mare om începe să devină tautologic” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885). Un altul i-a replicat că “e tautologic fiindcă nu e mare, n-are nimic de spus serios…e un pitic”. Postând o legătură spre a se vedea ce-am scris despre G. Liiceanu în studiul meu intitulat Noica în cifru “humanist” (v. rev. “Acolada”, nr.4/2011, p.16 precum si http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ), i-am dat dreptate celui care-l considerase pe G. Liiceanu “un pitic”. Mai ales din convingerea că “oamenii mici” nu-i pot inventa pe “oamenii mari”. Pot, cel mult, să-și manifeste “creativitatea” cum și-au manifestat-o decenii de-a rândul cenzorii ideologici care au orchestrat terorismul intelectual din comunism stricând gândul altuia și adăugând din burtă. Fiindcă “din cap” oricine pune doar în cărțile proprii.

Isabela Vasiliu-Scraba

 
1.      v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004;  v. http://www.isabelavs.go.ro/Propedeutica/Cuprins.htm
2.      v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelație a filozofului Alexandru Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, rev. “Argeș”, oct., 2006, p.19;   v.  http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112 Acest articol a fost scris după ce am parcurs interviul cenzurat la prima sa publicare în “Observatorul cultural” nr.275/2005 și apoi am ascultat de pe casetă inregistrarea discuției dintre Alexandru Dragomir și Fabian Anton. Tânărul venise pe 15 iunie 2000 să-i arate bătrânului filozof textul interpretării la o Scrisoare pierdută și alte eseuri în care gândirea-i fusese vandalizată, texte pe care –fără știrea lui – era trecut drept autor. Pe Wikipedia.ro, “MobyDick”  trecuse  pe 3 dec.2004 că “auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conținutul acelor prelegeri s-a păstrat”. Apoi, după ce îmi apăruse Propedeutica la eternitate. Alexandru D ragomir în singurătatea gândului (volum care s-a putut citi din ian.2005 pe internet), povestea cu notițele a fost completată destul de straniu, dacă ne gândim la materialele cu care venise Fabian Anton la Alexandru Dragomir pe 15 iunie 2000. Pe Wikipedia.ro  s-a adăugat  “coroborarea” (înaintea decesului din 2002?) cu alte însemnări din arhiva Dragomir (aflată abia după moartea filozofului !): “auditorii au notat conținutul prelegerilor. Si a putut fi coroborat cu multimea de caiete de însemnări pentru reconstituire” (Wikipedia.ro). Tot din istoricul modificărilor s-a văzut și înlăturarea legăturii către “Observatorul cultural” nr.275/2005 cu interviul luat de Fabian Anton și publicat în formă cenzurată, interviu din 15 iunie 2000 la care m-am referit în textul Ultima revelație a lui Alexandru Dragomir : a nu te vinde comportă nebănuite riscuri (rev. “Argeș”, oct., 2006, p.19). Oricum, adevărul maltratării prelegerilor ținute de Alexandru Dragomir îl aflăm chiar din volumul Crase banalități: G.Liiceanu a ciopârțit întregul prelegerilor ca să obțină bucăți. Apoi le-a recombinat din “burtă”. Pe urmă a împărtit ce-a iesit în “secțiuni” din care “unele au fost omise”, altele “reformulate” altele “îmi aparțin” scrie cu mândrie co-autorul auto-impus după moda tiraniei intelectuale din comunism (Crase banalități metafizice, 2004, p.127). în volumul lansat de Humanitas în mai 2004 nici măcar conferințele lui Alexandru Dragomir înregistrate pe casetă n-au fost publicate ca atare, deși din interviul luat de Fabian Anton în 15 iunie 2000 oricine poate sesiza fluența vorbitorului care nu face paranteze, urmărindu-și cu grijă succesiunea ideilor. Când am refăcut de pe casetă textul (și l-am publicat apoi în revista “Asachi” în numerele apărute în 2008 și 2009) am remarcat cu uimire cât de bine vorbea Alexandru Dragomir: N-a fost necesară nici o “stilizare” a frazelor inteligente și perfect formulate. Ceea ce proba oarecum o spusă a filozofului: “adevărul nu este opus falsului, ci imposturii” (Alexandru Dragomir despre Socrate, în Crase banalități metafizice, 2004, p.157). Oare cât timp o să mai treacă până să fie xeroxate și apoi publicate fără modificări acele notițele după conferința despre Socrate ținută de Alexandru Dragomir în ziua morții lui Mircea Eliade ? Să nu uităm că din 2004 și până în 2012 Editura Humanitas nu i-a publicat lui Dragomir nici măcar textul despre Socrate din 1981 pe care acesta i-l expediase lui Noica la Păltiniș.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1187