Isabela Vasiliu-Scraba. LIPSA DE INDIVIDUALIZARE A CALAILOR
Data: Tuesday, July 17 @ 17:33:32 CEST
Topic: Biblioteca Babel


Isabela Vasiliu-Scraba

Despre individualizare șŸi despre lipsa acesteia în personajul Ana Vogel din romanul eliadesc «€œPe strada Mântuleasa»€




Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam și care salvează întregul, pentru că prelungește și ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura și interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în țară /…/, text pe care, sunt sigur, foarte puțini îl vor înțelege în adânc (subl. lui Mircea Eliade, Jurnal, 4 și 5.nov.1967).



Pe 27 martie 1967 Mircea Eliade îl sfătuia într-o scrisoare pe Vasile Posteucă (1912-1972) să nu-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foști anchetatori ai temnițelor politice comuniste, experți în lichidarea creațiilor culturale românești împreună cu creatorii acestora] atât așteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de vii pe amândoi (v. corespondența dintre Mircea Eliade și Vasile Posteucă, publicată de Ion Filipciuc în “Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). în toamna aceluiaș an, recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de doisprezece ani.
In Jurnal notează că pe 28 octombrie 1967 a reluat manuscrisul ultimului text literar redactat în 1955 când încă era “liber” de servituți profesionale, pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago.

în L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet), Paris, 1978, este inserată o discuție în marginea acestei cărți, considerată de critica europeană una dintre capodoperele literare ale scriitorului Mircea Eliade. De aici aflăm că ceea ce contează “este faptul că Fărâmă se face ascultat /…/ cititorul, ca de altfel și poliția, este sedus, fascinat. /…/. Suntem în universul nesecat al vechilor povești care ne încântă mereu” (trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.155). Pentru început, faimosul istoric al religiilor îl invitase pe Rocquet să rezume subiectul cărții mediatizată la Paris printr-un membru al Academiei Franceze (Marcel Brion) care a prezentat-o la televiziune (v. Handoca, Recitind “Pe strada Mântuleasa”, în rev. “Argeș”, mai 2012, p. 16), însuși autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) fiind din 1970 membru al Academiei Britanice, iar din 1977 membru al Academiei “Royale de Belgique”, după ce, în 1976 primise la Sorbona titlul de “Doctor honoris causa”.

în romanul lui Eliade, scris și publicat în românește (1968, Paris: Caietele inorogului) cu vreo nouă ani înainte de traducerea sa în franceză, teroarea polițienească din România aflată “sub ocupație bolșevică” (Vasile Băncilă) se declanșează fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. E suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând același nume. Poate că arestarea și anchetarea fostului director de școală (numit semnificativ Fărâmă) ca urmare a acestui banal quiproquo, i-a făcut pe traducătorii francezi si englezi să modifice titlul în “Bătrânul și ofițerul”, fără să-și dea seama că prin schimbarea de titlu ei deplasează în mod neinspirat accentul asupra timpului istoric într-un roman prea puțin interesat de timpul istoric și de monștrii pe care i-a făcut posibili.

Sesizând “apariția politicului transpus pe altă dimensiune” în scrierile literare ale prietenului său care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopții de Sânziene, Vintilă Horia i-a reproșat în 1969 lui Eliade că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, anchetatoarea din familia “monștrilor celor mai limitați la ură și distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (Vintilă Horia către M. Eliade, 23 ian. 1969). Desigur, laureatul Premiului Goncourt nu avea de unde să afle că Mircea Eliade scrisese limpede și hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcția de anchetator, nu are corespondent în realitate (rev. Argeș, mai 2012). în opinia lui Eliade, în cazul în care anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături caracteristice sinistrei figuri politice pentru reabilitarea căreia s-a zbătut Leon Tismăneanu la finele deceniului cinci al secolului trecut.

Cu delimitări atât de tranșante, Mircea Eliade lasă o singură posibilitate pentru înțelegerea personajului nefiresc de uman în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Un semn menit să ilustreze, cum scrie însuși Eliade în jurnalul său, “scepticismul, cruzimea și încrederea oarbă în automatizare, statistică și tehnologie”(28 oct. 1967).

Puterea politică descifrează poveștile lui Fărâmă în cifru politic, așa cum aveau să descifreze după 1990 “formatorii de opinie prefabricată” filozofia lui Noica, sau chiar scrierile literare și științifice eliadești. Cei care dețin puterea “sînt incapabili să-și închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” (Mircea Eliade, încercarea labirintului, 1990, p.155). Mitologia “raționalistă” a terorismului ideologic comunist, “mitologia oamenilor înarmați” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri științifice în materie de tortură psihică și fizică, ține să interpreteze în cheie politică “ceea ce depășește cu mult” cadrul ei strâmt (M.E).

Demonismul puterii politice (care după 23 august 1944 a dispus arestarea a sute de mii de oameni nevinovați) ignoră în mod voit omul ca om. Drept primă și cea mai însemnată consecință a unei asemenea viziuni deformate asupra umanității, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar si deținătorilor puterii, anchetatorilor de tipul Anei Vogel.

Când Mircea Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nici o aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate. Călăii din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizați, fiind considerati unelte. Dar și cei care dețin controlul asupra unei lumi modelate astfel încât să reflecte disprețul lor față de individualitatea umană pe care nici n-o înțeleg și nici nu vor s-o înțeleagă, s-au auto-mutilat. Ieșiți din tiparele omenescului, au devenit niște creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală. Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total lipsită de individualitate. Este o funcție într-un stat polițienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate.

Individualizarea, omul o capătă doar prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin și mai de neînțeles pentru  o Ana Vogel. Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de școală care și după treizeci de ani încă mai încerca să dezlege misterul unor dispariții din planul lumii fizice. El este copil și bătrân în același timp, este cel prin care renaște memoria (M. Eliade, Incercarea labirintului, p.156).
Si întrucât doar prin Fărâmă lumea se re-vrăjește, revelându-se cititorului poveștilor sale aspecte nebănuite ale existenței, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadești ar fi “drumul” sau “calea”  către omul care dintotdeauna și-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus, să ajungă:  PE STRADA MâNTULEASA. Lumea anchetatorilor este lăsată în urmă de fărâma de om preocupat de esențele care țin de miezul de divinitate din sinea fiecăruia.

După Mircea Eliade, acest roman ar fi “o parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă - care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăți, a micșora prin fărâmițare pentru a ajunge la “miez” (esență) - este “fragmentul” care “va supraviețui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, op. cit., p. 156).
în anul în care termină de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” îi publică un text despre Dan Botta (1907-1958) din care decupăm în încheiere următorul fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alți câțiva, printre care mă număram) că dacă o cultură își revelează conștient esențele – într-o creație poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuși acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulație universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esențe” (Mircea Eliade, text despre Dan Botta scris în 1960).


Notă: In excelenta sa carte despre Eliade, Petru Ursache desprinde un citat din prima ediție a Noptii de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidențiază sterilitatea contactului permanent cu istoria aflată prin știrile difuzate de mass-media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (Camera Sambo, 2008, p. 113).

Isabela Vasiliu-Scraba
20 iunie2012






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1204