Magda Ursache. Caragiale dupa Caragiale
Data: Wednesday, October 17 @ 14:57:54 CEST
Topic: Lecturi critice


« Dreptate? Moft!; Justiție? Moft!; Progres? Moft!; Necaz? Moft! Talent? Moft, c’eșt copil? Doar D’ale democrațieicomodia vremii noastre, se joacă de la matineu pînă tîrziu, în (tele)noapte, din Parlament pînă-n Curtea Constituțională, la vreme de criză (teribilă, monșer!) și de căldură mare. »


Magda URSACHE
Caragiale după Caragiale
Ghici ghicitoarea mea: ce țară să fie asta?
I.L. Caragiale, semnat Hans în „Constituționalul”, 1889

O repede ochire asupra (i)realității imediate ar arăta că I.L. Caragiale pare depășit de situațiune. Nu cu bilețelul de amoare se face șantaj politic, acum se lucrează cu interceptarea. Scrisori pierdute de andrisant și deschise de opozant? Ba convorbiri telefonice înregistrate și date presei. Cîți politicieni nu sînt mai parșivi decît Dandanache, mai canalii decît Cațavencu și mai lași decît Brînzovenescu („E tare! Prea tare! N-o iscălesc”)? Mi-am spus de multe ori că pe Băsescu nici Caragiale nu l-ar fi putut imagina, deși marele clasic a făcut, cum se știe, destulă concurență stării civile. Lanțul slăbiciunilor? Ba al complicităților. Mai crede cineva că preacinstitsăracul Iliescu a produs atîta rău neplanificat (nu pe cincinale, ci pe mandate)?  Tabachera (de aur) a adus ipistatului Nae Ipingescu cîștigurile pe care le aduc privatizările și directoratul de fonduri europene? More Pristandiano (cum zice Luka Lukici Pițu) e de belle époque. Costul cîtorva steaguri vîrît în buzunar? Cele cu gaură au fost pentru profitorii rivuluției mult mai mănoase. Cît despre machiaverlicuri, ele-s murdarlîcuri, care nu-i fac de rușine pe fruntașii politici, dar pe noi ne lasă în nedomirire: am ajuns exoftalmici. Loviturile de teatru din O scrisoare pierdută „sînt ceva mai nevinovate și au mai mult umor”, nota Ileana Mălăncioiu la rubrica Semne, din „Argeș” de august, 2012. De acord. Tipătescu era mai sobru și mai amorezat decît nu spui cine. Cît despre bărbați, ei sînt mai puțin dominatori decît siluetele feminine, sfădindu-se pînă răgușesc (nu în frizeria lui Nae Girimea, ci pe canale TV) care să fie adddevăratul partid liberal. Și nu face adoranta președintelui, Andreea Pora, cît 22 de Mițe? Coana Efimița s-a emancipat, a luat frîiele din mîna conului Leonida (Scoal’ că-i lovitură de stat, bobocule!); știe englezește și scrie la lume:  „în România a coup d’etat is taking place”, iar halucinația politică a loviturii de stat dată de „un grup infracțional organizat”, cum a strigat vameșul democrației, că nu vreau să-i spun Blaga, a cuprins Ioropa. Cu sfînta Constituțiune pe fundal, președintele a împiedicat siluirea Constituției prin referendum, îndemnînd – constituțional? – să nu se iasă la vot. „Eu nu lupt pentru scaunul meu, eu lupt pentru justiție” pare replică din teatrul lui Caragiale, în anul Caragiale, de vreme ce procurorii s-au răspîndit prin sate să-i regularisească (vorbă ILC) pe votanții puși la cale de guvernul infam să voteze DA ori NU. Oximoronul momentului, în acest caz, nu-i „curat murdar”, ci „curat constituțional”, fapt ce ne trimite la „Constituționalul” de iulie 1889, unde Caragiale scria: „Catargiu calcă Constituția de sus în jos – el o calcă de dragul lui, noi (liberalii, nota mea, Magda U.) o călcăm de dragul ei”. Cum? Prin „răscoală de uliță”. Iar sistema constituțională fiind apărată și salvată, s-a pus de nuntă politică în roz fanat, cu regele Cioabă „la papion”. „Să trăiască Boborul și Costicuția!”.  Nici Ceaușescu nu s-ar fi gîndit – cred eu – la nuntă ca plenară ori congres, încheiată de membrii de vază ai alaiului cîntînd „Treceți, batalioane române, Carpații...”. Fiindcă veni vorba de Carpați, Caragiale și-a imaginat ce va să se întîmple în cetatea Tîmpitopole la 3874: ingeniarii vor să rază Carpații. 
Modest, monșer! La 2012, deja verzii pledează pentru folosirea cianurii în minerit. Acad. Răzvan Theodorescu s-a și ales cu porecla Cianură și mai e un caz, la Iași. Discursul politic al lui Cațavencu, „România să fie bine și tot românul să prospere”, s-a redus la trei vorbe și-o exclamare: „Să trăiți bine!”. Scurt și lămurit. Dovada sărăciei extreme? Românii furnizează organe pe patru continente, prin rețele braziliene, israeliene, turcești...
Trebuie să citești trei ziare ca să afli știrea corectă? Acum ai nevoie de mai multe și tot nu știi cum stă lucru: bine ori rău? Nici așa, nici aminteri. Știrile negre smintesc lumea. Ce Năpasta? Un fiu își decapitează mama de 71 de ani cu securea. Și nu numai ipistatul trage noaptea la pistoale (obicei mitocănesc). București e capitala împușcăturilor stradale.
Brr, nu-i de rîs!, ar comenta Nenea Iancu, văzînd că bancnota de un milion cu chipul său face acum o sutică. Sau zicînd ca frizerul perdant la loterie: „A murit francul...” Tariful ziaristului pe vremea lui Caragiale, o, era meschin („trei parale bîrfirea, două minciuna și nerozii... două de-o para”), față cu privilegiile nu nesimțite, ci obscene obținute de gazetarii oficioși, ieșiți din coasta infatigabilului reporter Guvidi sau din coasta lui Caracudi, cel cu apucături americane, așadar cu frumos viitor ca ziarist român. Parantetic fie amintit, însuși Nenea Iancu a intrat în bocluc atunci cînd a anunțat în „Națiunea română” căderea Plevnei mai devreme, iar cititorii revoltați i-au cam pus pe fugă pe el și pe Frédéric Damé; acum, cititorii, cîți or mai fi, că nici cîți sîntem cu toții nu mai știm, se arată mult mai indiferenți.
Cît despre nefăcutele guvernanților... în agricultură, se preconizează creșterea struților, iar în turism – plantarea palmierilor. Rapița, moft! Vom importa ștevie și leuștean, că mărar aducem din Italia. Și ce să mai creștem oi, cînd sînt destule în Australia? Ideea iluminatului stradal cu licurici, „din lipsă de lămpi gazoase”, e întrecută, de vreme ce îl cultivăm pe Licuriciul de peste ocean, în „enteresurile patriei”. La Nenea Iancu, „gol pușcă” înseamnă fără para în buzunar; la noi, dezbrăcărețele din showbiz iau sintagma ad litteram: se pozează goale pușcă și pistol. Claymoor s-a multiplicat și el: ziare de mode și cancanuri umplu standurile . Foi noroioase, din belșug! L-a făcut P.P. Carp gogoman pe Marghiloman? Nimica toată față cu apelative ca hahalerelor ori – mai frust – găozarilor. Lache pălmuindu-l pe Mache, Iancu Pampon dîndu-i lui Crăcănel  șart! part! trosc! pleosc! patru palme sînt aproape tandri dacă ne gîndim la ocara și măscara (mulțumesc, Șerban Foarță!) din campaniile zilelor noastre. Ar mai spune cineva, ca Trahanache: „Onorabile, rog dați afară pe stimabilul”, adică pe cetățeanul turmentat? Aș. Nevinovatul chinoroz, ghionturile de cafiné și alte caragialîcuri electorale sînt nimica toată. Și n-o avem noi pe cucoana lui conu Iancu (din Politică și delicatese), pofticioasă la icre moi și vacă de Kobe, de data asta de gen masculin? Cît despre trîntele pentru aghiazmă, ele s-au extins din Mizil (unde părintele Marinache le striga mahalagioaicelor de înviere: „Ho, că nu sunteți la cocină!”) în toată țara. Da, mi s-a părut (și am scris, dînd destule exemple) despre ILC ca depășit (atribut neinspirat) de actualitate, nesocotind spusa lui G. Ibrăileanu: „Caragiale nu va fi niciodată inactual sau cu totul inactual”. Vasile Gogea îl aprobă pozitiv pe „arman”. După ce-am citit Moftalmoftologia sau ochelarii lui Nenea Iancu (ed. a II-a, revizuită și adăugită, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Grinta, Cluj-Napoca, 2012), mă tem că trebuie să-mi fac mea culpa. Acum îl văz pe Caragiale, ca și V. Gogea, nici actual, nici actualizat, ci... etern, dăinuind cît literatura. Iar eternitatea i se trage nu din moment, ci din  moft, „acel ceva investit (scrie V. Gogea la p. 114) cu proprietatea de ultim și indestructibil (deși, nu unic!) component al unei metaforice structuri atomice a sufletului românesc”.
„Este impropriu să spui că, opinează Vasile Gogea, ceea ce este etern poate fi «actualizat»” și îl deschide pe Heinemann (corectură binevoitoare: Heinmann) Tiktin ca să afle că turcescul moft (= gratuit, ieftin) a devenit în limba română fără valoare sau importanță, minciună, palavră, înșelătorie. Vîntul bate, apa trece, moftul rămîne, ca siglă a românimii. Nu spleen englezesc, nu nihilism rusesc, nu vendetta italienească, nu l’engounement (altă corectură binevoitoare: l’engouement; greșeala de tipar își bagă mereu coada) franțuz, nu morgă spaniolă, ci Moft majusculizat, „pecetea și deviza vremii noastre”. Cu semn de exclamare, poate fi replica invariabilă a românului contemporan cu Nenea Iancu ori cu noi. „Silabă vastă”, minimalizează, bagatelizează orice. Mitologia? O moftologie. Kant? „Mare moftangiu, zice pentru efect pamfletar ILC, cititor de Aristotele și Platone. Dreptate? Moft!; Justiție? Moft!; Progres? Moft!; Necaz? Moft! Talent? Moft, c’eșt copil? Doar D’ale democrației, comodia vremii noastre, se joacă de la matineu pînă tîrziu, în (tele)noapte, din Parlament pînă-n Curtea Constituțională, la vreme de criză (teribilă, monșer!) și de căldură mare. Consiliul dat lui Tipătescu de conu Zaharia e mai mult decît concludent: „astîmpără-te, omule, și lasă odată mofturile”. Ce era în chestie? Onoarea, atîta tot. Moft! Nu-i politicianul de anțărț și de azi (ca și intelectualul, caracter onorabil nevoie mare) mai atent la onoruri decît la onoare?
Vasile Gogea îl vede pe Moftangiu enorm (dar și monstruos). Selectează cîte o pagină din Caragiale pentru a o așeza în alt context. Opera lui Caragiale e, pentru foiletonist, un fel de Magnum mophtologicum (cum o numește Maria Vodă Căpușan). Aș zice chiar că avem de-a face cu o nouă știință literară, oftalmoftologia, „o subramură a unei sociologii culturale”; operînd cu mofteme, dar și cu bîrfeme, ba chiar cu o moptemă: lectura Inspecțiunii făcută de Mircea Ivănescu, poetul fiind cutremurat de „concordanța înfricoșătoare dintre cazul lui Nenea Anghelache [...] și sinuciderea la fel de inexplicabilă a lui Urmuz” –  „un subiect de meditație despre modul cum viața se supune literaturii – nu? –”. Pornind de la notația „sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt”, G. Călinescu era îndreptățit să afirme că însuși Caragiale a fost „personagiu proverbial”. în 29 ian. 1893, în „Moftul român”, explica natului cum e moftangiul: eminamente român, rînd pe rînd anarhist, socialist, progresist.. Liberal pe segmentul licență-slujbă, conservator pe traseul slujbă-pensie, pentru ca, pensionar, să brățoșeze tinerimea universitară. în linii mari, după C. Bacalbașa, ILC a frecventat destule formațiuni politice, car’va să zică traseist; începînd ca junimist, a devenit admirator al conului Ionel Brătianu, Vizirul, ca, la sfîrșitul sfîrșitului, să fie „un intim” al socialistului Dobrogeanu-Gherea, „moscalul”, dar și membru al partidului conservator-democrat. Amicul Zarifopol făcea observația (nedreaptă) că, la bătrînețe, s-ar fi molipsit de ideile lui „Rică Ventureanu”, alta și mai nedreaptă fiind că-i prea conservator din punct de vedere estetic.
Carr... (cum semna în „Ghimpele) a trecut de la albi (conservatorii) la roșii (liberalii) și viță vercea.... Participant, în vara lui 1870, la rivuluția ploieșteană, avea să-l pamfletizeze pe Candiano-Popescu, citind Națiunii ca prezident actul întemeierii Republicii, urcat pe „scaunul de tocat cîrnați”. Ca tot moftangiul imparțial, s-a înscris la radicalul Panu, în 1896; nesatisfăcut cu vreo funcție în stat, a trecut de la P.P. Carp la Take Ionescu, în 1908; a combătut energic la gazete oficioase, dar și la gazete de opoziție, la fel de energic. A debutat în „Telegraful” liberal, ca apoi să-i persifleze pe liberali din „Timpul” conservator ('77-'81) și din „Epoca”, tot conservatoare, la 1896. A trecut de la oficiosul liberal „Voința națională” (1885) din nou la junimiști („Constituționalul”, 1889); a criticat „Timpul” din „Gazeta poporului”, lîngă liberalul Delavrancea; a scris în coloanele ziarului „Ziua”, al lui Panu (la 1896), ca apoi să lupte (în „Voința națională”) contra „Luptei” lui Panu, pentru insultă la Rege, Nenea Iancu neluptînd atunci contra Guvernului...
Mă gîndesc însă că trecerile dintr-o partidă în alta și de la o gazetă eminamente combativă la alta, opozantă, se pot interpreta și altfel: i-o fi trădat pe Titu și pe Carp pentru Tăchiță, pe conu Lascăr Catargiu (premier conservator) pentru „ciocoi” și pe conservatori pentru liberali, dar pe sine nu s-a trădat. A scris cum a crezut că trebuia scris, conform gîndirii, personalității sale de „refractar” (T. Maiorescu). Antijunimist sau antitachist, antilascarache ori ba, n-a intrat în contradicție cu postura de analist-moralist politic. Ca artilleur (pseudonim) a dorit salubrizarea politichiei. Și-a făcut ilusiuni deșarte? Dar noi, care avem ceva experiență postsocialistă, nu ne-am făcut destulă ilusiune? Am crezut, bunioară, în Emil Constantinescu, l-am aplaudat, ca să-l disprețuim cînd am constatat că-i slab, inconsecvent, moftangiu. Liberalii lui Radu Câmpeanu nu s-au dovedit „oameni cilibii”? Monarhia? Idee ma’e, pînă la Duda, ca și Alianța Civică, pînă să devină, în espresiune caragialescă, partidă. De ce, de nece, am ajuns la înțelepciunea (de pe urmă) de-a nu mai crede în alianțe de strînsură, nici în catindații recenți, care susțin că România e strîmbă și că trebuie să fie dreaptă (de îndreptat = cosmetizat), pregătindu-ne „o guvernare vizionară”, bine mirositoare. „Cînd e vorba de delicatețe nu se mai încape politică”. O știm de la Nenea Iancu. Și nu degeaba am citit reflecsiunile lui despre politicaștrii care-și adresează unii altora acuzări bilioase: „Chiverniseala, pricopseala și ciupeala – astea sunt principiile” (Școala succesului). Tot Caragiale, în tableta Cloșca cu pui („Alegătorul liber”, ianuarie, 1876) dădea soluția, cerînd să se numească ministrul Bunului-Simț ca al 8-lea ministru. Pe cale de consecință, ceilalți 7 (în frunte cu Lascăr Catargiu) ar cădea. Dar, în vremea noastră, mă tem că aiasta nu se poate. Unde să-l găsim pe-al 8-lea?
Magda Ursache







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1215