Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - A. A. Shishmanian [A propos de volumul Memorialistica II de Gabriel Diradurian]

Domnului Varujan Vosganian
Scrisoare deschisă

Domnule Vosganian,
Stima n-o mai pot invoca pentru că prea multe elemente contrare acestui sentiment au apărut între timp. Dispreţ? N-am încă destule elemente pentru asta, deşi tăcerile masive ce s-au succedat scrisorilor mele şi articolului soţiei mele nu prezic nimic bun. Dezgust, poate. Sau, să zicem, eufemistic, un soi de dezamăgire. De altfel lucrurile se pot preciza pe parcurs… D-l Cazazian pare să fi căutat (unde? mister!) un fel de aviz favorabil privind publicarea, necesară cred eu, a articolului soţiei mele, deşi, în principiu, e singurul care ar trebui să decidă publicarea în revista ce conduce, “aviz” ce n-a mai venit (sau a venit “negativ”; aţi ajuns să reprezentaţi un fel de para-cenzură, Domnule Vosganian ?). De ce un aviz? De ce n-a venit un astfel de aviz favorabil, inutil în sine, dar indispensabil, se pare, încă în România, unde structuri totalitare, sau, şi mai bine, feudale, par să larveze pe ici pe colo şi-anume în punctele esenţiale?! La aceasta se adaugă şi cazul scrisorii hiperfavorabile pe care v-am adresat-o în marginea lecturii Cărţii şoaptelor. Să-l rezumăm. Citind romanul dvs. Cartea şoaptelor, roman excelent în anumite limite – tehnic compus din ceea ce în muzică se cheamă “acorduri clasate”, estetic neinovante, dacă vreţi, dar totuşi foarte bine compus, şi, pe alocuri, de-a dreptul zguduitor prin tematică – v-am scris o scrisoare, am putea-o numi deschisă, ca şi aceasta, o scrisoare-articol extrem de generoasă ce v-a interesat suficient pentru a o reproduce pe situl dvs. personal, deşi, şi în acest caz, promisa publicare în “Ararat” n-a mai survenit. Mă rog, eu n-am nici o pretenţie. Dacă aş fi vrut să scriu un articol l-aş fi trimis direct la “Ararat” sau chiar şi la alte reviste. N-am vrut să scriu decît o scrisoare şi nu mă priveşte, la urma urmelor, ce faceţi cu ea (în anumite limite). Dar, încă o dată, ceea ce mă deranjează e opacitatea reacţiei, tăcerile prelungi şi cumva stînjenite, oricum stînjenitoare, impresia surdă a unei permanente cenzuri. Am interpretat iniţial asta în legătură cu atitudinea mea faţă de istoria Onig Tokatlian – Mesia Hacerian (ultimul, o notorie bestie securistă, se pare, un fel de mic Nikolski armean). Această istorie apărea într-un chip complet ilogic în relatarea dvs. – ce viza, cred, un fel de absurdă reconciliere post mortem între călău şi victimă, idee insuportabilă la care vă sfătuiesc să renunţaţi –, motiv pentru care am încercat s-o “corectez” într-un fel ce, am avut impresia, nu vă convenea. Acum interpretez lucrurile, în parte, altfel. Căci ce ignoram în momentul redactării scrisorii din 18 august 2011 e că dvs. finanţaseţi, în calitate de preşedinte al U.A.R., un volum intitulat “Memorialistică II”, autorat de d-l Gabriel Diradurian (utilizez deliberat această formulă rebarbativă împrumutată, cum poate v-aţi putut da singur seama, dintr-un roman al lui Saul Bellow – n-am să vă fac injuria să vă spun din care – pentru că nu-l pot considera un veritabil scriitor pe acest “domn”). Acest volum conţine un capitol, capitolul 19, ce nu e altceva decît un abject atac la persoană. Nu! un monstruos de calomnios pamflet. Ce l-a îndemnat pe d-l Diradurian să mă atace într-un mod atît de josnic? Atît de gratuit, mai ales! Ce v-a îndemnat pe dvs. să sponsorizaţi atacul gratuit şi josnic al calomniatorului, încurajînd, în orice caz, financiar, publicarea lui? Iată întrebări la care va trebui să se găsească un răspuns. Întrebări la care, în ce mă priveşte, voi încerca să furnizez un răspuns în cele ce urmează.
Relaţiile mele cu d-l Diradurian au fost oricum extrem de sporadice. L-am cunoscut fugitiv în copilărie, pe la 4-5 ani, aproximativ în acea epocă cînd, conform mărturiei necontrafăcute a autorului, “pe onestitatea căruia se poate conta” (dixit Paul Cernat), tatăl meu… mă « ducea la femei »! (v. infra pp. 9, 36). Perioadă cînd am frecventat vila aceea malefică de pe Roma 1. Întîlnirile noastre ale copiilor (eu nu mi-i amintesc decît pe Gabi şi Iris dar vor fi fost mai mulţi) aveau loc în acea vilă, într-adevăr destul de impresionantă, mai ales pentru conştiinţa infantilă, pe care o evocă intens nostalgic d-l Diradurian. Desigur, veritabila amfitioană (în curînd singura amfitrioană) a locului era – este încă îmi închipui – d-na Meline Grigorian, flancată de d-nele Eliza Diradurian şi Marga Marcarian, mama lui Iris, marea iubire a copilăriei mele, pe care, la patru ani, mi-amintesc că am cerut-o de nevastă tatălui ei spre amuzamentul delirant (într-adevăr excesiv!) al mamei mele. (E vorba bineînţeles de Iris cea de la şapte ani, o fiinţă stelară ce a decupat, preţ de o clipă, în acei ani obscuri ai copilăriei mele prime o zonă oarecum mai ciudată, dominată de frumuseţea ei magică, iară nu de Iris de mai apoi, transformată de alchimia nefastă a timpului într-o adolescentă buboasă şi frivolă, sensibil mai banală, iar apoi, vai! deja din facultate, într-o femeie atît de neinspirată şi neinspirantă).
Pe de altă parte, n-am înţeles de ce în “opera-i confesivă” memorialistul a simţit nevoia să facă din d-na Meline Grigorian, femeie caustică şi indiscretă, adesea obositor de vorbăreaţă dar fundamental de treabă şi chiar generoasă în anumite împrejurări, un fel de erudită, consumatoare a întregii literaturi universale de la Homer la Joyce (v. pp. 18-19 ale “Memorialisticii II”); gluma mi se pare şi inutilă şi crudă, cu atît mai mult cu cît la pagina 145 a volumului I aceeaşi d-nă Meline Grigorian e definită astfel: “… Meline, deşi avea doar patru clase primare, era o excelentă femeie de lume şi ştia prin conversaţia ei să ţină trează o asistenţă întreagă” (avem vădit de-a face cu o altă manifestare a “onestităţii mărturisitoare” a d-lui Diradurian).
Ulterior, n-aş putea spune de ce, însă vizitele mele şi ale mamei mele acolo se făcură destul de repede foarte sporadice, deşi tata îşi continua nestingherit musafirlîcul. Îi displăcea mamei mele mediul uman, combinaţia permanentă de bîrfe futile şi partide de poker (la care, culmea, cîştiga, poate tocmai din pricina dezgustului pentru joc)? Am într-adevăr această impresie. De altfel şi viitorul “memorialist” s-a mutat. Intrigat de această situaţie, am pus recent întrebarea tatălui meu şi a rezultat că pînă şi el găsea locul acela nepotrivit pentru un copil mic. De ce? Nici măcar nu mă strădui să înţeleg. Poate şi divorţul ce a intervenit între părinţii mei în 1960 a jucat un rol, deşi nu cred. Poate pricina era, pur şi simplu, de ordin social; la urma urmelor tata nu era un nanonomenclaturist în devenire precum tăticii celorlalţi! La drept vorbind, continuam să mă duc uneori pe-acolo, însă extrem de rar. Practic, pînă la data faimoasei excursii la Braşov ce pare să-l obsedeze atît pe “memorialist” – căci d-l Diradurian îşi inventă amintirile – abia dacă l-am mai văzut o dată sau de două ori. Cel mai bine îmi amintesc de un fel de “ceai” (eu aveam cam 11 ani, Gabi Diradurian vreo 15) unde am intrat pentru prima oară în contact cu “dansurile moderne”, twist, sau altceva de acelaşi gen. Priveam nemulţumit bizarul spectacol şi am simţit nevoia să-mi exprim discret dezaprobarea şi interesatului. Spre surprinderea mea, băiatul acela ce părea hiperfrivol, mi-a răspuns foarte serios că nici lui nu-i plăceau dar că reprezentau un fel de constrîngere socială (termenii au fost alţii însă sensul era cam acesta). Mi-am păstrat surpriza şi rezerva pînă prin vara lui 1971 cînd a avut loc respectiva excursie. Locuiam pe atunci la tanti Zica (Zvart Eriţpohanov, o mătuşă prin alianţă, sora mai mică a lui Gaiane Canaian, a doua soţie a lui Dro) şi mă pregăteam pentru examenul de hindi (eram deja la facultatea de franceză unde urmasem un curs facultativ de hindi ce a contat ca un an I – Siruni a avut un rol decisiv în povestea asta, dar n-am de gînd să intru aici în detalii) şi n-aveam nici un chef de excursii. Simţeam că mă găseam la o răscruce existenţială, că mă găseam în faţa unui viraj dificil pe care nu trebuia cu nici un chip să-l ratez. Deci a pleca în excursie… Tata însă a insistat iar eu am făcut prostia să accept. Cum regret acum această insipidă, inutilă excursie! Nu pentru că s-ar fi petrecut atunci ceva deosebit ci pentru că a furnizat d-lui Diradurian pretextul-cadru al elucubraţiilor sale. Discuţii? În afară de pălăvrăgeala curentă abia dacă se poate vorbi de aşa ceva. În primul rînd, nu eram 7 ci doar 5 participanţi (nici mătuşa mea, regretata Satenig Bostanian, nici Aşod Şarafian, decedat, mi se pare, şi el de curînd, nu erau cu noi). A avut loc totuşi o discuţie, cu acea fată căreia îi uitasem numele (nici nu ştiam că era verişoara lui Iris Marcarian), Ani Altunian, însă nimeni nu era prezent (ceilalţi plecaseră nu ştiu unde cu maşina, Fiatul 124 de care G.D. era aşa de mîndru). Am pălăvrăgit, adică mai mult a pălăvrăgit ea, despre băieţii foarte inteligenţi din Constanţa, care-i plăceau (aprecia inteligenţa, spunea ea, cu ocazia asta am aflat că şi eu eram inteligent, deci presupun că-i plăceam niţel). Lucrurile n-au mers mai departe, cel puţin nu cu mine. Intra şi G.D. în categoria “băieţilor inteligenţi”? Nu sunt sigur, foarte posibil! La asta se pot adăuga două discuţii cu d-l Diradurian însuşi. Prima se rotea în jurul faptului că după declaraţiile sale ar fi trăit “în infern”, sau ceva în acest gen, ceea ce mi s-a părut pretenţios şi cam ridicul (mă tem că l-am cam vexat), ca şi în jurul faptului, ce-l umplea de-o dostoievskiană mîndrie, că-şi părăsise studiile sau studiile îl părăsiseră pe el, n-am înţeles prea bine, atît de stupidă mi s-a părut toată chestia. Rar am văzut un om mai absurd vanitos. Problema e că ceilalţi păreau să-l admire deşi, în fond, nenorocitul îşi distrugea viaţa. Altă pricină de vexare presupun. Am doua zi, am “discutat” despre Dostoievski. Adică, spre marea mea indignare, G.D. a afirmat superioritatea lui Tolstoi asupra autorului celor cinci romane absolute ale literaturii (mă dispensez să le citez titlurile), subliniind că, în orice caz, Dostoievski fusese “un om penibil”. Pe linia asta, amintind titlul unei celebre nuvele dostoievskiene, ar fi putut spune “ridicol”. Toate astea cu un ton apodictic şi sentenţios ce dădea măsura imbecilităţii suficiente a personajului. Asta a fost tot. Restul, pălăvrăgeli dintre cele pe care le uiţi în timp ce vorbeşti (sau asculţi). Iată punctul de plecare al afabulaţiilor integral calomnioase a căror publicare aţi finanţat-o în chipul cel mai iresponsabil! Pe d-l Diradurian l-am mai zărit o dată, cîteva luni mai tîrziu cred. Mă duceam la facultate iar el părea să aştepte pe cineva în dreptul ceasului de la Universitate. Am dat să-l salut însă mi-a aruncat o privire atît de rece, plumburie, una din acele priviri care-ţi declară că refuză să te vadă, încît am renunţat. A fost ultima oară cînd l-am mai văzut “în carne şi oase” pe d-l Diradurian. Încă o dată, iată deci temeiul afabulaţiilor calomnioase ca şi al injuriilor conţinute în capitolul 19 (capitol ce nu-i putea fi necunoscut prefaţatorului de vreme ce afirmă la pp. 10-11 cum că Ara-Alexandru Şişmanian ar fi “un personaj de prim-plan în ultima secţiune a volumului”). Tot ce povesteşte G.D. în “Memorialistică II” despre sutele noastre de întîlniri din care totuşi nu-i în stare să reproducă nimic, nu-şi aminteşte nimic, e integral fals. Nu numai că nu-mi amintesc să-l fi vizitat la noul domiciliu dar nici nu ştiam unde se mutase după Roma 1. Că am fi vorbit despre Dostoievski? De sute de ori despre Dostoievski? Perfect, dar atunci ce am vorbit. I-am pronunţat doar numele? Ca pe o “mantră”? Vădit “memorialistul” multiplică mica şi iritanta conversaţie braşoveană pentru a crea evenimente ce n-au avut niciodată loc. Cît despre scrierile d-lui Diradurian n-am putut vorbi despre ele pentru simplul fapt că nu ştiam că scrie (oricum, mi-ar fi fost imposibil să-l iau în serios ca scriitor pe insul superficial şi pretenţios pe care-l întîlnisem în excursie).

Relaţiile mele cu d-l Diradurian, cîte au fost, au avut, prin urmare, un caracter strict epistolar, şi ele au început abia prin martie 1989 (18 ani după faimoasa excursie!) cînd m-am trezit că-mi trimite un roman publicat în condiţii artizanale, un mic volum bricolat, cu copertă bizaroidă, “Cabotinul” (romanul a trecut, în parte la îndemnul meu, de la 120 de pagini cît avea iniţial, la aproape 240). Mărturisesc că fără gestul acesta, G.D. ar fi devenit definitiv ceea ce la drept vorbind devenise deja, o vagă amintire fără prea multă consistenţă (se întîmplaseră atîtea între timp!), simplu semn al unui trecut indiferent. Pe pagina de gardă am citit o dedicaţie stingherită, care m-a mişcat oarecum şi pe care v-o reproduc. “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relaţiei noastre care ţine din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin şi care, sper, n-a murit”. După optsprezece ani de tăcere absolută ce urmau unei întîlniri în fond episodice era greu de exprimat mai eufemistic vidul total al acestei “prietenii poate neconsumate pe deplin” ce se rezuma de fapt la cîteva jocuri, despre care păstrez o imagine foarte tulbure, deloc nostalgică. Nici o aluzie la sutele noastre de întîlniri ce, evident, n-au existat decît în fantezia “memorialistului” sau nici măcar acolo. O aluzie jenată la “relaţia” noastră infantilă şi poate la excursia braşoveană. Cam puţin pentru o prietenie! Cartea mai era precedată şi de un motto scris de mînă, pe care ar fi trebuit să-l iau mult mai în serios (altminteri fantezist): «“Mi-aţi distrus viaţa, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)». “Citatul” imaginar părea să trimeată cumva la Cartea lui Iov – în orice caz, motto-ul n-a fost reluat în celelalte variante ale romanului. Ca şi în cazul celorlalte cărţi ale prozatorului şi vai ale “memorialistului” (uitam, Gabriel Diradurian e şi dramaturg, ceea ce nu modifică esenţial datele problemei), avem de-a face prin urmare cu un soi de “răzbunare” literară pastişînd pînă la refuz Însemnările din subterană ale lui Dostoievski (influenţa e practic mărturisită în versiunea engleză From a scoundrel’s notes). Iniţial, mărturisesc că n-am fost prea ambalat la ideea acestei lecturi, mai ales că, aşa cum am mai spus, habar n-aveam că G.D. scria, şi nu eram prea dispus să-l iau în serios. Am fost însă plăcut surprins să constat că romanul tenait la route, ba chiar aş zice că intensitatea vervei şi un fel de sinceritate crudă, pe alocuri totuşi cam şocantă, m-au impresionat favorabil. Dincolo de o anume spontaneitate şi de stilul muşcător, de satiră picarescă a sordidului, frapa nota de autenticitate pentru a relua formula d-lui Paul Cernat (vom vedea mai jos interesul acestei observaţii). Evident, nu puteam să nu observ influenţa împinsă pînă la pastişă a “Însemnărilor din subterană”, pastişă pînă la un punct acceptabilă, cu precondiţia, desigur, a unei anume doze de talent şi a unei afinităţi psihologice cu literatura dostoievskiană, factori literari de care autorul părea să dispună. În plus, dacă schema literară era vizibil preluată, ba chiar servil preluată (în simpatetica sa prefaţă la “Scelerat” d-l Florian Băiculescu – Bedros Horasangian? – remarcă nu fără îndreptăţire: “Sceleratul ar fi o ofertă pentru ziua de ieri…” o ofertă mimetică mai ales, un soi bizar de “post-sincronism” extrem de tardiv, nu fără exemplu în literele române), experienţele relatate de G.D. erau originale. Altminteri, interesul indiscutabil al materiei romaneşti ca şi cel suscitat de strania sinteză de disperare, cabotinism şi abjecţie a personajului erau în parte dezechilibrate de totala lipsă de orizont estetic, de căutare formală, într-o epocă ce punea, totuşi, enorm accentul pe asta. La toate se adăuga o deranjantă necunoaştere a limbii române ce frola agramatismul.
Am decis, însă, să trec peste toate astea (la urma urmelor, şi romanul dvs. se poate lăuda cu două fraze şchioape, rău construite gramatical, pe care nu vi le-am mai semnalat!) şi să mă opresc la “trăsăturile pozitive” (constat, de altfel, că d-l Diradurian nu a învăţat mai mult româneşte decît în urmă cu 23 de ani, ba chiar aş zice că în această privinţă cunoştinţele lui s-au deteriorat considerabil). Natură generoasă cînd am cît de cît pricină (e probabil defectul meu cel mai mare, cel mai imprudent, în orice caz), am scris autorului, forţîndu-mi într-o oarecare măsură entuziasmul, ce era totuşi real, o scrisoare, la drept vorbind, destul de exagerată, aşa cum am făcut, de altfel, şi în cazul dvs., nu din alt motiv decît acela de a încuraja o predispoziţie scriitoricească ce părea autentică (după felul în care a abuzat d-l Paul Cernat de acest termen mi se pare aproape riscant să-l mai utilizez). Încă o dată, exact aşa am procedat şi în cazul dvs. Căci dacă pentru “demnitarul” Vosganian n-am nici o simpatie – o anume luare de poziţie complet inacceptabilă a acestuia i-a atras cîndva din parte-mi un bun şfichi de bici polemic pe care, presupun, nu l-a uitat (v. infra pp. 8-9) –, dacă sînt relativ rezervat faţă de poetul Vosganian ce, în ciuda unei anume ştiinţe a tehnicilor versului, nu mă convinge cu adevărat, am avut impresia unei aproape totale sincerităţi artistice citindu-i proza (deşi “demnitarul” şi-a băgat şi aici coada). Ignoram, desigur, în acel moment – un timing perfid m-a împiedicat să realizez la timp faptul – că în calitatea dvs. de preşedinte al Uniunii Armenilor din România contribuiseţi în chipul cel mai impudent la finanţarea ignominiei diraduriene (mă refer bineînţeles la “Memorialistică II”).
Scrisoarea mea de circa 11 pagini, mai mult un articol decît o scrisoare, expresie a unei onestităţi mărturisitoare (hotărît, prefaţa d-lui Cernat mă bîntuie de-a dreptul), era, ce-i drept, fără falsă modestie, superbă şi a făcut, din păcate, o bună, o prea bună impresie d-lui Diradurian ce-ar fi vrut-o publicată. Nu aveam însă pe atunci (primăvara lui 1989) nici o posibilitate de publicare (colaborarea mea la Lumea liberă românească, unde v-am atacat în treacăt, de altfel pe merit, deşi cumva călcîndu-mi pe inimă în măsura în care era vorba de un armean – însă tocmai din cauza asta nu puteam să vă cruţ, prea ar fi fost imoral! – n-a debutat decît mult mai tîrziu; şi oricum era un jurnal politic, nu o revistă literară), lucru pe care, cu regret, i l-am comunicat şi autorului. În schimb, îi dădeam toată libertatea s-o publice el dacă ar fi avut unde (nu ştiam că era, mai mult sau mai puţin, angajat la “Universul”). A înţeles, n-a înţeles, în orice caz n-a mai insistat. Această scrisoare pe care nu pot s-o regret dar care a avut cu siguranţă urmări din cele mai nefaste e temeiul veritabil al “prieteniei literare”, la drept vorbind destul de abstracte ce ne-a legat cumva pînă la momentul acestui capitol 19. Lipsea de fapt acestei “prietenii” substanţa unei comunicări veritabile, autenticitatea unei intense complicităţi de idei. În fond lipseau ideile, fie şi ideile polemice. Momentul aproape şters al copilăriei era legat arbitrar de convenţia unei convergenţe de preocupări “peste spaţiu şi timp” însă rezultatul nu putea fi decît o sinteză abstractă ce nu ne putea convinge şi nici satisface. Am impresia, pe de altă parte, că scrisoarea mea, poate excesiv de analitică, îi dăduse prozatorului speranţe nesăbuite. Vedea cred în mine criticul ce avea să-l lanseze! Dedicaţie după dedicaţie, declaraţii stăruitoare de dragoste (v. infra pp. 83-86) păreau să mă împingă să recidivez, de data asta public. N-aveam nici cea mai mică intenţie de a ceda acestor dulci presiuni. Critica literară, profesional vorbind, nu mă mai interesa demult; pe de altă parte îmi lipseau mijloacele practice de a publica eficace. Decalajul dintre mine şi viaţa literară românească a fost şi este imens şi trebuie să mărturisesc că nu mă regăsesc deloc nici în criteriile destul de “politicianiste” ale acesteia nici în mentalitatea dominantă (donnant-donnant) din literele române. Am fost şi rămîn un solitar, fără nici o simpatie şi fără nici un talent pentru complicitate şi ping-pong encomiastic.
Probabil pentru a-mi dovedi bunele sale sentimente, mi-a expediat un nou “roman” spunea el, în realitate o nuvelă ceva mai lungă, “O întîlnire” (text net mai puţin “evolutiv” decît precedentul de vreme ce a trecut de la 88 la numai vreo 140 de pagini), ce, trebuie să spun, mi-a displăcut profund. Termenul e slab: adevărul e că mi-a repugnat. Dincolo de repulsia literară şi pentru “temă” şi pentru stil, foarte diferit de cel al “Cabotinului”, cu ceva bizar, cenuşiu şi obstinat, mai simţeam altceva, ceva de un alt ordin decît cel propriu-zis scriitoricesc, ceva ce mă alerta cumva deşi nu i-aş fi putut preciza natura. Ca şi în cazul “Cabotinului”, se putea vorbi pînă la un punct de un soi de “roman” confesiv, în fond “O întîlnire” reprezentînd pandantul stilistic şi tematic al celuilalt. Într-adevăr, “Cabotinul”, mai tîrziu “Sceleratul”, se prezenta cumva “autocritic” ca un spirit bolnav, victimă a unei conştiinţe aporetice, esenţialmente morbide. Dacă însă “Cabotinul” analiza simptomele, “O întîlnire” definea maladia şi preconiza tratamentul. “Sînt vindecat, ştiu asta. Cred că undeva e posibil să mă fi vindecat de o boală numită geniu. Orice om, mai mult sau mai puţin, în tinereţe se vindecă de genialitate, trece la normalitate pentru că el simte instinctiv că a rămîne genial înseamnă durere prea multă. Felul psihic şi fizic în care eram (pieptul, dezechilibrul) înainte de plecare e condiţia geniului. Poate. Categoria aceea, cum spuneam la început, bolnavă (…) Tinereţea cuprinde sîmburele unde se află rădăcinile întregii vieţi ulterioare a omului. Lupta pentru normalitate merită a fi dată. Degeneraţiunea poate crea multe, şi plusuri şi minusuri, dar înainte de toate, suferinţă. Plusul şi minusul degeneraţiunii nu m-au interesat. Eu am vrut normalitatea. Numai ea te face fericit” (p. 86 a “ediţiei princeps” din 1989 sau p. 202 a ediţiei publicate în 1998 la “Ararat”). Şi “Strălucitorul Radu Dumitrescu (numele personajului principal, n.m.) era prea strălucitor ca să poată fi o realitate (…) Sînt acum normal în fond, aşa cum nu eram pe vremea cînd ne cunoşteam şi anormal aparent, aşa cum nu doream şi nu doresc să fiu văzut de vechile mele cunoştinţe. Contează, evident, imaginea mea de fond. Pentru ea am luptat şi pentru ea am dorit să obţin rezultate” (p. 87 / 204). Evident, “geniul” lui Radu Dumitrescu, foarte nefericitul personaj al lui Gabriel Diradurian, rămîne strict declarativ. Căci există ceva ce autorul său pare să ignore şi anume creditul pe care-l putem acorda cutărei sau cutărei figuri literare. În cazul de faţă avem de-a face mult mai degrabă cu un tipic mitoman care, cu aerul de a-şi combate ideea fixă, în fond şi-o confirmă. Încercînd în chipul acesta negativ să ne-o impună şi nouă. De fapt, e greu de imaginat un mai izbutit specimen de “om nou” – termenul e din roman – în sensul comunist şi chiar ceauşist al termenului decît acest Radu Dumitrescu, grotescul personaj al d-lui Gabriel Diradurian. Generalizînd la nivel de sistem ideea, trecem de la acest soi de instinct de conservare al omului comun (“Unul singur cîştigă la loterie. Ceilalţi un milion, nu. Eu am făcut parte din milion. Nu puteam să lupt să cîştig cu orice preţ la loterie. Asta nu se poate. Dar am luptat unde am putut şi cum am putut”, p. 87 / 203) la “caietul” lui Şigaliov din Demonii, un atît de fin cunoscător al lui Dostoievski ca d-l Diradurian nu poate să ignore asta: “Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sînt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea (s.m.). Mai întîi şi întîi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decît folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorît cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea (…) a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridiculă (…) Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orînduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitatea deplină. “Am învăţat o meserie şi sîntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de aci încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii; de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultarea deplină, depersonalizarea deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, pînă la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţi. Dorinţa şi suferinţa sînt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul” Demonii pp. 437-438. Presupun că imbecilii ce lansaseră după “revoluţie” celebra lozincă “noi muncim, nu gîndim” ca şi “eroii” cu epoleţi ai “mineriadelor”, fenomen al bestialităţii de masă în care Virgil Ierunca denunţase cîndva o “piteştenizare” a societăţii (a se revedea eventual Patimile după Piteşti de Paul Goma precum şi vasta literatură consacrată deja sinistrei metode de reeducare prin tortură carcerală imaginată de Nicolski şi Eugen Ţurcanu) ar fi aplaudat cu entuziasm atît “şigaliovismul” in nuce al d-lui Diradurian cît şi delirul, din care noi nu am citat decît două fragmente, al lui Piotr Verhovenski, proiecţia literară a lui Neceaev. Evident, toată această involuţie destinală şi în mare parte intelectuală a personajului principal al “Întîlnirii” era menită să justifice, să legitimeze şi într-o oarecare măsură să “eroizeze” propria deviaţie destinală şi intelectuală a d-lui Diradurian însuşi, deviaţie sau, de ce n-am spune-o, implozie ce pare să-l preocupe obsesiv. La drept vorbind, faptul în sine al abandonării studiilor ar fi fără importanţă, mulţi scriitori, din cei mai iluştri, dar şi mai modeşti, pe care credem că în cazul de faţă ar fi imprudent a-i numi, aflîndu-se în această situaţie. Problema ar consta prin urmare mai mult în atitudinea subiectivă a interesatului decît în împrejurarea obiectivă în sine. A frînge determinismul social ce funcţionează adesea ca un fatum modern e o ispită curentă şi oameni cu studiile complete şi chiar cu o bună situare profesională i-au cedat. Diferenţa faţă de personajul “romanului” şi, s-ar zice, faţă de autorul acestuia stă în miza acestei fracturi. Fictivul Radu Dumitrescu precum şi realul Gabriel Diradurian pleacă de la o idealizare a imploziei intelectuale, de la concepţia neliniştitoare a autodistrugerii programatice ca terapeutică a unui rău existenţial ce ar fi inteligenţa sau, mai grav, conştiinţa. Într-o epocă în care diversele totalitarisme se străduie să macine conştiinţa individuală şi să-şi aservească inteligenţele, cînd ideea însăşi a unei programări şi robotizări a creierelor pare din păcate din ce în ce mai puţin utopică, emergenţa unei astfel de “propuneri”, a unei astfel de oferte eidetice, nu din partea puterii ci din aceea a individului însuşi, a unui scriitor sau în orice caz a cuiva ce se defineşte astfel îmi apărea ca fiind din cele mai perturbante. Nu puteam accepta o astfel de atitudine şi nici n-am acceptat-o.
I-am răspuns prin urmare lui G.D. printr-o altă scrisoare, politicoasă dar destul de dură, deşi, tot din generozitate, modificam niţel motivaţia inaderenţei mele. I-am scris, deci că personajul lui era un veritabil “călugăr creştin”, o formă caritabilă de a nu-i spune că-n realitate îmi făcuse impresia unui mitoman inversat, ce optează pentru o banalizare apăsătoare cam în felul în care un mitoman mai simplu s-ar declara mare geniu şi s-ar compara cu ceva între Mohamed şi Napoleon Bonaparte (cu Dostoievski, de ce nu?). Un mitoman cu entuziasmul banalităţii, descris din afară, cu o anume distanţă analitică ar fi putut fi chiar foarte interesant. Problema e că G.D. se identifica complet cu opţiunile toxice ale personajului pe care părea să le găsească uman valorizante. Era aici ceva în sensul unui Şigaliov (vezi mai sus), deşi nu izbuteam să mă dumiresc dacă în mai grav sau în mai puţin grav. De fapt, pentru prima oară am avut intuiţia, din păcate incompletă, că G.D. nu era un scriitor variabil contaminat de aporiile personajelor sale ci un personaj ce încerca să se transpună într-un scriitor, un personaj în căutarea propriului său roman pe care era foarte dispus să-l confunde cu realitatea. Bineînţeles, asta n-are nimic de a face cu caracterul eventual autobiografic – la drept vorbind, cert autobiografic – al scrierilor sale ci vizează o anume atitudine faţă de orizontul scrisului însuşi. Mai deranjant, era vorba de un personaj (deci de un fals scriitor, tot aşa cum s-a transformat într-un fals memorialist, ori, în cel mai bun caz, într-un memorialist al falsului) care se străduia să-şi antreneze lectorii într-un delir aporetic analog cu al său, să-i fagociteze într-un fel, atrăgîndu-i în capcana unei poziţii, în fond bazate pe gregaritate, a unui radical minimalism axiologic. Un fel de spirit carceral, un fenomen Piteşti realizat ca nevroză, nu prin tortură. Finalmente, între un amoralist (încă o dată mă văd urmărit de terminologia d-lui Paul Cernat) sau “scelerat”, ca să respectăm terminologia lui G.D., ce nu făcea totuşi din eşec o normă etică ci îl experimenta ca pe-o dramă, şi acest “hipermoralist” suficient ce-şi trăia automutilarea ca pe-o vindecare, preferam hotărît amoralistul.
Începînd cu acest moment, destul de timpuriu, relaţia noastră, faimoasa “prietenie literară” dintre mine şi d-l Gabriel Diradurian a tins tot mai mult să se reducă la simplul ping-pong al dedicaţiilor (din 1997 începusem şi eu să public, vreau să spun, în plan literar) ce mascau dificil o inaderenţă reciprocă profundă. El îmi trimitea volumele sale, eu, pe ale mele. Ne iubeam de la distanţă, cum s-ar spune, acoperind cum puteam vidul acestei comunicări în fond inexistente. Ce-i drept, dacă eu evitam pur şi simplu să mă pronunţ asupra unei literaturi ce-mi displăcea din ce în ce mai mult (cu excepţia a două volume de povestiri mai sprintene), el s-a străduit să invoce unele scuze. Stilul meu prea “modern” îi rămînea incomprehensibil, pretindea el, însă îmi lăuda zelos “vocabularul”. Altminteri, firitiseli pentru cultura mea, pentru opera mea ştiinţifică… În ce mă priveşte, nu luam prea în serios nici rezervele, nici laudele. A fost, se vede, o greşeală. Trebuie să mărturisesc totuşi că descoperindu-mă menţionat într-un text publicat al d-lui Diradurian, mai degrabă în termeni elogioşi, am avut, nu ştiu de ce, un sentiment neplăcut (v. “Vociferarea”. în “Teatru şi proze”, Ararat, 2005, p. 84; la asta s-ar adăuga, paradoxal, şi “Memorialisatică II”, pp. 421-422, 427, 428-429, însă asupra sensului acestor pasaje pseudo-encomiastice voi reveni… în următoarea scrisoare deschisă).

*

Pentru ca anul trecut, în 2011 deci, să mă pomenesc cu această “Memorialistică II” pe care, în chipul cel mai iresponsabil, aţi finanţat-o în calitatea dvs. de preşedinte al U.A.R. Cînd m-am dezmeticit din buimăceala provocată de acel odios capitol 19, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost în ce consta, din punctul dvs. de vedere, sensul acestui gest. Trebuia să-l consider ca un gest realmente voluntar – sponsorizarea deliberată a unui op ce mă calomniază – sau doar ca produsul unei extraordinare neglijenţe, al indiferenţei sau poate al incompetenţei. În fine, mai rămînea posibilitatea unei forme extrem de perfide de răzbunare oblică. Să reluăm pe scurt datele problemei aşa cum se prezintă ele. Prin 1999, dacă memoria mea e bună, în mult dezbătuta, pe atunci, chestiune a retrocedării bunurilor spoliate de comunişti proprietarilor lor legitimi, dvs. d-le Vosganian, aţi adoptat o atitudine negativă, favorabilă statu-quo-ului neo-comunist. Nu v-am înţeles atunci, după cum mărturisesc că nu vă înţeleg nici acum. Oricum, poziţia dvs., absolut intenabilă din punct de vedere moral şi complet neaşteptată din punct de vedere politic, a fost atacată în presă, destul de violent. Pe merit. Nu sunt deloc naţionalist, însă mărturisesc, faptul că un armean, în principiu, baremi prin eticheta politică anticomunist, se putuse coborî la o asemenea luare de poziţie, demnă de un pedeserist fidel, m-a deranjat profund. Oricît m-ar fi deranjat însă toată afacerea, sau, mai degrabă, tocmai pentru că mă deranja atît, am decis că era imposibil să tac. Şi pentru că nu voiam să vă consacru un articol special, am profitat de ocazia furnizată de un articol la care lucram, ce mi s-a părut destul de adecvat tematic, Statul de drept şi armata (ţintele principale fiind d-nii Babiuc şi Degeratu, acum, cred, uitaţi) pentru a mă referi şi la dvs. Citez pasajul în chestie: “Actualmente, principala preocupare a d-lui Iliescu şi consorţiului, cu alte cuvinte a măştilor de stînga ale totalitarismului – căci există, din păcate, şi destule măşti de dreapta ale aceluiaşi, reacţia “comunistului” Vosganian faţă de legea retrocedării imobilelor confiscate de bolşevicioşi furnizînd un trist exemplu în acest sens – constă, pe lîngă îmbrobodirea electoratului, în blocarea acordului cu FMI, altfel spus, în contracararea finanţării externe, singura practic posibilă, a Reformei, cu consecinţa inevitabilă a înglodării României în eşec. Căci scopul (neo-)comuniştilor de toată mîna, pede-pedeserişti, aperişti sau alţii, este exact acesta: să împiedice funcţionarea normală a ţării, ieşirea ei din absurd, angoasă şi traumă ca şi deşteptarea definitivă a electoratului ce ar putea, în fine, pricepe că interesele sale şi cele ale “camarilei” iliescane sînt ireconciliabile”. Evident, pe dvs. personal nu vă privea decît destul de modesta incidentă dintre cratime, însă şi asta a fost, pasămite, prea mult. Eram oare confruntat cu o formă josnică de vindictă… financiară? Sînt, deocamdată, incapabil să furnizez un răspuns hotărît la această chestiune, însă dacă e cazul, mă simt obligat să vă afirm că rar am pomenit o mai meschină reacţie la un gest în sine perfect îndreptăţit. Într-adevăr, nu ştiu ce v-a motivat atunci să luaţi apărarea spoliatorilor, afirmînd că bunurile expropriate de comunişti nu trebuiau să fie restituite proprietarilor legitimi, poziţie ce am impresia, intră în contradicţie cu atitudinea pe care o adoptaţi în “Cartea şoaptelor”, în măsura în care nu considerăm aceasta doar ca pe o operă de ficţiune ci, mai ales, ca pe un roman politic cu mize reale. Răzbunare deci? Sper că nu şi n-o sper pentru mine. Şi totuşi, dacă nu, atunci ce? Incompetenţă (mă văd nevoit să mă repet, dar cum să nu te obsedeze abjecţia acestei atitudini)? În acest caz, singurul gest posibil e demisia. Dezinteres? Prostie, la urma urmelor? Dificil de crezut, deşi stilul oblic al eventualei vindicte implică o imbecilitate profundă. La urma urmelor, dacă aveaţi ceva de spus (n-am fost singurul ce v-a atacat cu acea ocazie!), puteaţi, în chipul cel mai simplu, răspunde. Reacţionînd cum reacţionaţi, confirmaţi, în primul rînd, legitimitatea atacului. Era îndreptăţit de vreme ce vă înfundaţi în muţenie, recurgînd doar la o jalnică flèche du Parthe.

*

Dar, veţi spune, făcîndu-mă să rîd, că aţi crezut cu toată sinceritatea în adevărul relatărilor diraduriene. Serios? Ele nu sînt absurde dincolo de orice verosimilitate imaginabilă doar în ce mă priveşte. Cum, aţi luat în serios abjecţiile triviale ale lui G.D. ce-şi bate joc de mătuşa mea, Satenig Bostanian, persoană faţă de care avea toate motivele să fie recunoscător (dar tocmai asta era problema!), comparînd exilul cu actul sexual?! “– O duci bine, dudache, dar pentru asta ai intrat şi ai ieşit. – Trebuia. Am intrat de m-am spart şi am ieşit de m-am spart… Ce crezi că-i uşor să intri de să te spargi şi să ieşi de să te spargi? – Văd că te-ai spart cam mult, dudache-Satenig. Bine că nu ţi-ai spart şi capul. Ţi-ai spart doar moralitatea? – Asta mi-am spart-o. Bine zis”. Chiar credeţi că eu şi mătuşa mea am spus toate caraghioslîcurile şi insanităţile astea? Vi se par credibile? Sau vocabula asta ineptă, “dudache”, invenţie indiscutabilă a lui G.D., chiar credeţi că am putut concepe şi utiliza o asemenea absurdă şi vulgară formulă de interpelare? Şi asta doar pe “temeiul” mărturiei unui om ce locuieşte la Spitalul nr. 9 ca la hotel? Un ins tarat, ros de nesfîrşitele lui ratări pe care nu şi le datorează decît sieşi! Sau chiar vi s-a părut credibil că eu, singurul armean din România ce s-a opus făţiş comunismului din chiar anii dictaturii, cînd alţii profitau liniştiţi de sistem, aş fi vorbit de “infernul capitalist”, comparînd-o pe biata tanti Satenica nici mai mult nici mai puţin decît cu… Lucifer?! Există limite ale incompetenţei sau stupidităţii?! Sau sînteţi credul dincolo de limitele intelectual permise, pînă acolo unde încep abisurile nesfîrşite ale prostiei nevindecabile? V-a dat măcar prin minte să verificaţi cît de cît faptele? Aţi fi constatat că “dialogul” era nu numai moral şi intelectual ci şi fizic imposibil de vreme ce mătuşa mea nu participase la excursie, nu era cu noi ca să-i vorbesc şi ca să-mi răspundă (cu dvs. simt nevoia să silabisesc ideile, într-atît am senzaţia de a fi confruntat cu o înţelegere grea ca o digestie lentă).
Sau chiar aţi crezut că vărul meu, Ştefan, mergea de la zece ani “la femei”? La prostituate, carevasăzică. Mărturisesc că nu ştiu ce să fiu mai mult: indignat sau stupefiat! Ori v-aţi închipuit că tata m-ar fi dus, pe mine de data asta, tot “la femei”, “încă din copilărie”? N-am avut de-a face cu vreo prostituată în viaţa mea, necum “în copilărie” şi, cu atît mai puţin, prin intermediul tatălui meu, ce nu s-a amestecat niciodată, nici de aproape, nici de departe, în acest capitol al existenţei mele. Ce să mai adaug? Că nu înţeleg nimic din toată dezlănţuirea asta isterică, din jeturile astea de venin injurios cu care sunt atît de abundent împroşcat? Că nu înţeleg de ce aş avea “damblageli mari şi judecată de scotocitor şi de spălător de scutece”, “numai prin insistenţiabilitate” mai avînd eu “o şansă” să nu mai gîndesc “strâmb” şi să-mi nulific “şubrezenia mintală”. Dacă cineva poate pricepe ceva din aiurelile astea delirante! Domnule Vosganian, v-am spus deja că vă compătimesc? Pentru că a coborî atît de jos cu vindicta – dacă vindictă a fost –, a atinge asemenea abisuri de incompetenţă nu merită doar un eventual dispreţ, merită mai ales compasiune.
O paranteză necesară. O ciudată manie literară a d-lui Diradurian e aceea de a le atribui personajelor mai importante (sau considerate astfel) ale “memorialisticii” sale cîte un semnalizator lexical singular sau serial – cum vom vedea de îndată, ambele cazuri sînt uneori posibile –, un fel de leit-motiv verbal ce orientează, relansează şi chiar constituie fluxurile verbale astfel “specificate” (pentru aplicarea acestei “reguli stilistice” la d-l Bedros Horasangian, desigur personajul principal al “Memorialisticii II”, v. infra p. 47).
În ce mă priveşte, “leit-motivul” pe care mi-l atribuie d-l Diradurian e o creaţie lexicală extravagantă, cu sens indefinit şi semnificat zero, deşi, desigur, întru totul demnă de secolul XXII (“vocabularul lui – al meu, adică – parcă era vocabular de secol XXII” p. 422): “dudache”! Nu mai auzisem încă niciodată de un cuvînt ca acesta înainte de a-l întîlni în “Memorialistica II” a d-lui Diradurian şi am fost cu atît mai uimit să mi-l văd atribuit cu cît nutresc o repulsie profundă pentru porecle şi orice fel de desemnări denigratoare ale persoanei, poate şi pentru că în perioada şcolii generale am fost frecvent persecutat cu acest soi de manifestare verbală a laşităţii gregare – “bunul meu prieten”, ce ignoră totuşi atîtea lucruri despre mine şi despre ai mei (ignoră, între altele, vădit, anul, fie şi aproximativ, al decesului mamei mele), ar fi trebuit s-o ştie, îmi pare. Dar poate nu-mi e chiar aşa un bun prieten. Poate nu-mi e “bun prieten” deloc ci doar o vagă cunoştinţă din copilărie ce s-a pretins la un moment dat “prieten” exclusiv din pricini interesate (vezi multiplele dedicaţii pline de amor de pe volumele expediate, dar voi reveni!). Doar într-un singur caz repulsia pentru un foarte execrabil individ (sau, mai exact, pentru psihopaţii de la securitate) mi-a învins repulsia morală şi cumva estetică pentru asemenea construcţii verbale şi anume cînd, într-un context legitim polemic, am utilizat termenul de “execrătură” – o compactare a sintagmei “execrabilă secătură” – împotriva lui Corneliu Vadim Tudor (şi explicit împotriva securiştilor din spatele lui) ce, fără a îndrăzni măcar să-l semneze, publicase în gazeta ce cu dezonoare conduce cel mai infam articol apărut vreodată în presa românească (asta chiar încercînd a ţine seama de cele mai sinistre fabricaţii din presa comunistă sau legionară): “Crima lez-Eminescu” (v. “România Mare” din 28 februarie 1992). Trebuie să mai precizez că această ruşine a presei româneşti, “România Mare” carevasăzică, e, cum ştie toată lumea, un fel de “gazetă de perete” a securităţii? Cît despre articolul sus-menţionat, veritabilă apologie scatologică a crimei, el poartă semnătura lui Leonard Gavriliu (traducător cândva din Freud mi se pare) însă acesta, întrebat în 1994, cam la doi ani de la abjecta publicare, de d-l Ted Anton, principalul vector al dezvăluirilor privind odiosul asasinat al lui Ioan Petru Culianu (v. Eros, Magie şi asasinarea profesorului Culianu, traducerea românească a originalului american apărut la Northwestern University Press în 1996), a negat orice raport cu textul în cauză (v. şi Les sept transgressions de Ioan Petru Culianu. Fractals, destin et herméneutique religieuse în Les cahiers «Psychanodia» N° 1 / Mai 2011, n. 142 ca şi întregul § 2.3.2 consacrat chestiunii). Nimic, desigur, nu îndreptăteşte stabilirea vreunui raport între aceste două construcţii verbale, atît de diferite în planul orientării semantice, cu atît mai mult cu cît d-l Diradurian pare să ignore complet activitatea mea politică şi jurnalistică stricto sensu, articolele mele contra lui Iliescu, Miloşevici, Putin, C.V. Tudor sau Virgil Măgureanu (din perioada cînd acesta din urmă era director al SRI) pentru a nu da decît cîteva exemple.
Lucru curios! Deşi autor veritabil al acestei jalnice producţii cu iz cazon a sarcasmului băşcălios, “memorialistul” pare ori în orice caz pretinde a-i ignora semnificaţia.
“… Ara spunea oricui i se adresa: “dudache” (sic!). La un moment dat chiar l-a întrebat (mătuşa mea, Satenig Bostanian n.m.) de unde acest nume “dudache” şi dacă el cumva vine de la “Tache” care era numele tatălui său, la care el schimbase “t” cu “d” şi adăugase în faţă acel “du”? Răspunsul a fost negativ” (p. 429).
În primul rînd, pe tatăl meu îl cheamă “Tacvor” nu “Tache”, acesta din urmă fiind doar un soi de diminutiv familiar. În al doilea rînd, lucrul se poate lesne verifica, nu m-am adresat niciodată tatălui meu altfel decît cu apelativul “tată” şi nu văd cum, în aceste condiţii, aş fi putut utiliza acest construct şi vulgar, şi stupid care, în plus, îmi repugnă. De altfel, reacţia tatălui meu în legătură cu istoria asta a fost una de profundă mirare. Mirat eram şi eu, dar mai ales jenat, căci necitind încă tot capitolul 19 nu pricepeam în ce măsură devenisem ţinta unei sălbatice descărcări umorale din partea unui om pe care-l priveam cu amiciţie, o amiciţie cam abstractă, lipsită de densitatea unei veritabile prietenii, dar, în fine, foarte departe de ostilitatea de netăgăduit şi totuşi nu lipsită de o anume ipocrizie (cum voi încerca să lămuresc mai departe) exprimată de “Memorialistică II”.
În rest, în ciuda negaţiei “memorialistului”, negaţie pe care mi-o atribuie tot mie dar care-i aparţine laolaltă cu tot restul, termenul pare a fi fost construit printr-un fel de reduplicare a diminutivului “Tache” pe care, cum am văzut, d-l Diradurian îl considera ca numele părintelui meu. Hotărît, aşa sînt unii “prieteni”, îţi ignoră pînă şi numele şi pînă şi faptele cele mai elementare ale vieţii tale. Căci trebuie să mai spun? Gabriel Diradurian nu era numai “prietenul” meu ci, poate în mult mai mare măsură, şi “prietenul” tatălui meu.
Să continuăm însă enumerarea injuriilor şi a calomniilor delirante – la care v-aţi făcut fără îndoială complice finanţîndu-le cu atîta uşurinţă publicarea– ce fac din mine o victimă – dar a cui mai întîi? A unui dezechilibrat ce domiciliază la Spitalul nr-ul 9 dar ale cărui “memorii” sunt publicate fără nici o verificare? Sau a celor ce au finanţat şi editat delirurile calomnioase ale dezechilibratului în chestie? Şi pentru că nu sînt “prea leneş” să mă indignez, cum pretinde autorul “Memorialisticii II” – “Numai lenea explică de ce nu sare ţandăra când i se trânteşte în mutră unui nasol-nefericit-dudache-Ara că are damblageli şi judecată de scotocitor şi de spălător de scutece” – iată încă vreo cîteva “perle”, în toată splendoarea incoerenţei şi agramatismului lor: “Nasolule-nefericitule-dudache-Ara, nu numai că prinde contur clar în creierul meu, dar se şi cristalizează foarte puternic aici ideea că-ţi lipseşte o doagă”. Sau, “nasol” şi “nefericit” cum sînt în viziunea lui G.D. aş face, pe deasupra, “reclamă morţii” deşi nu-i deloc limpede ce vrea să însemne asta şi la ce se referă concret “memorialistul”. De altfel, nesatisfăcut să facă din mine ţinta torenţialelor sale deliruri, acesta o implică şi pe mama lui d-na Eliza Diradurian, de vreme ce această doamnă mi-ar adresa toate elucubraţiile astea, în chip cu totul fictiv, nici o silabă din toate aceste lungi pagini de ignominii nefiind vreodată pronunţată.
Jocul sinonimiilor e şi el plin. “Am damblageli”? “Îmi lipseşte o doagă”? E atunci cît se poate de natural să-mi “fileze” şi “lămpile” sau să fiu “sonat”. “Prea mult îţi filează lămpile!” exclamă “memorialistul“ prin intermediul personajului mamei sale. Dar ajunge oare? Tatăl meu nu trebuia şi el să fie implicat? Să vedem. “Eu nu ştiu ce-a păzit marele-dudache-tatăl-ziaristul-Tache de a scos ca rezultat un aşa boschetar?”. Aşa ar vorbi d-na Eliza Diradurian. Curios lucru! Într-adevăr, la p. 411 “memorialistul” afirmă, într-un context pe care-l voi limpezi mai tîrziu, că d-na E.D. “nu ştia ce înseamnă «hoaşcă»”. Însă la pagina 452 ştie ce înseamnă “boschetar”! Ei bine, eu nu ştiu. M-am uitat în toate dicţionarele româneşti pe care le am la dispoziţie: DEX-ul, Dicţionarul de Neologisme, Dicţionarul de Sinonime. Nu l-am găsit. Poate ştiţi dvs. d-le Vosganian – trebuie să ştiţi de vreme ce aţi finanţat publicarea ăstei “ memorialistici” ce, altfel decît o operă de ficţiune, atrage responsabilităţile conjugate ale tuturor celor ce au participat la o eventuală operaţie de defăimare. Cu viaţa şi cu reputaţia oamenilor nu te joci, chiar de eşti senator, prim-vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor – al cărei membru sînt! – sau preşedinte al U.A.R., ex-excelenţă pe deasupra! Aştept lămuriri!
Dar să continuăm. Căci pe lîngă toate cele de mai sus, iată, mai aflu că aş fi unul “care face ce face şi intră numai pe drumuri care nu duc nicăieri”, “a merge nicăieri” fiind, pasămite, “specialitatea” mea. Bizare “acuzaţii” dacă, pentru a respecta scenariul “memorialistului” toate astea s-ar fi spus cu ocazia excursiei braşovene, într-un moment, deci, cînd mă pregăteam să intru pe un drum ce m-a dus la o specializare în istoria religiilor şi la vreo cîteva publicaţii (puteţi consulta lista în CV-ului oricăruia din volumele mele de poezie). De fapt, sensul acestei deplasări spre nicăieri rămîne destul de obscur (să fie o aluzie la titlul francez al celebrului op filosofic al lui Martin Heidegger Holzwege, tradus în franceză prin Chemins qui ne mènent nulle part? Citind “Memorialistica II” a d-lui Diradurian atît de oportun publicată de editura “Ararat” şi atît de inspirat finanţată de dvs., aflu, în orice caz, că “A merge nicăieri, în cazul nasolul-nefericitul-dudache-Ara (sic!), este rezultatul cel mai de seamă al acestui om obţinut după o educaţie prăbuşitoare (sic!), după o evoluţie şi-o activitate anormală în viaţa lui păguboasă fără pantofi ca lumea (situaţia aşa-zis precară a vestimentaţiei mele, în special a încălţămintei, este încă una din obsesiile d-lui Diradurian, ce pare animat la adresa mea de o ură viscerală sau de o “ură la comandă”, mărturisesc că mi-e imposibil să mă lămuresc deocamdată, într-atît manifestările acesteia sînt extreme şi lipsite de cea mai infimă justificare! n.m.), după apariţia în creierul lui a unei întregi construcţii oblice şi gata în orice clipă să se disloce, după ce în această bilă de pe umerii lui n-au apărut decât lucruri contrafăcute, după ce a citit aşa de mult că a ajuns să aibă toate ideile foarte încurcate, delicvente (s.m.) şi mai ales neclare, după ce în tot felul vicios şi catastrofal în care a trăit a provocat circumvoluţiunile scoarţei lui să ajungă doar un păienjeniş lunecos, ucigaş şi hoţoman (s.m.), după ce până acum la douăzeci şi patru de ani (sic!) n-a făcut decât să involueze şi să involueze în condiţiile existenţei traumei construcţiei aburelii datorate a tot ce-a lecturat, după ce a tot practicat politica decesului de gândire în reclama morţii, a sorţii şi a destinului său găunos (s.m.). Şi tot mergînd nicăieri sigur că pune numai întrebări de pămpălău… Sonat” (p. 454).
Ce justifică această orgie de elucubraţii abjecte? Absolut nimic din partea mea. Căci neavînd ce povesti, practic necunoscîndu-mă dar vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră, “memorialistul” umple acest vid cu sine însuşi, cu propria sa proiecţie “literară” făcută din afabulaţii, infamii şi calomnii aberante ce “nutresc” mecanismul injuriei. În cazul de faţă, mîrşăvia concentrîndu-se în următorul pasaj, de o josnicie incredibilă, ce-mi e atribuit: “Aş vrea să te întreb ceva nefericită-văduvă-dudache-Eliza. Locuieşti în Piaţa Amzei, da? Piaţa Amzei e cea mai scumpă piaţă din Bucureşti. Ia zi-mi, şi tu ai tarif mare şi eşti scumpă?” (p. 453).
Nu izbutesc să înţeleg! Cum a putut publica fără nici cea mai palidă tentativă de verificare editura “Ararat” aşa ceva? Cum v-aţi putut închipui – editori şi “sponsori” – că aşa ceva a fost spus şi încă de mine! De unde vă vine seninătatea cu care acoperiţi oamenii cu noroi? Că un ticălos îşi calomniază mama, taxînd-o de prostituată e deja extrem de grav. Că face asta, atribuind taxarea în chestie unei persoane inocente, cu scopul unic de a compromite acea persoană intră sau ar trebui să intre cred sub incidenţa Codului penal. Totuşi, fără nici o indulgenţă pentru individul respectiv, pe care-l consider deplin responsabil de actele sale, ştiu că cineva ce locuieşte la Spitalul nr-ul 9 trebuie să sufere de unele perturbări psihologice, ce cunoscute, s-ar fi căzut să-i mineze oarecum credibilitatea în ochii celorlalţi. Ei bine, nu pare să fie cazul! Rezultatul fiind că acest om, ros de eşecuri pe care, sincer, nu şi le poate reproşa decît sieşi, se lasă locuit de o furie oarbă, ură de sine întoarsă spre ceilalţi, pe care contactele umane departe de a o calma o stimulează şi o provoacă. De fapt, nu cred că există un comportament uman imaginabil capabil să calmeze această ferocitate virulentă autodistructivă ce-şi caută o uşurare trecătoare în atacarea primei persoane la îndemînă. Evident, furia rece nu exclude luciditatea, în speţă ipocrizia. G.D. se va feri prin urmare să atace un “demnitar” ca dvs., deşi ţinînd seama de coordonatele personajului, pofta nu trebuie să-i fi lipsit, însă mă atacă pe mine fără nici un scrupul!
Că practic nefrecventîndu-l, habar n-aveam că locuia în Piaţa Amzei – din punctul meu de vedere ar fi putut să locuiască şi pe lună – şi deci n-aş fi putut formula materialmente propoziţia în cauză, abia dacă mai are vreo importanţă. Că o astfel de monstruoasă impertinenţă – de ar fi fost realmente pronunţată – mi-ar fi atras reacţia mai mult sau mai puţin violentă a celor prezenţi (să nu uităm că în versiunea “memorialistului”, desigur falsă, însă cu această versiune ne găsim integral în virtual nu în real, prezent la scenă ar fi trebuit să fie şi regretatul Aşod Şarafian care n-ar fi lăsat să treacă aşa ceva) nu e pentru mine lucrul cel mai grav. De altfel unde-i reacţia fiului ultragiat, cum putea să tacă dacă într-adevăr “Memorialistica II” descrie un dialog real, cum putea să nu ia apărarea mamei sale, fie şi într-un mod violent. Consecinţele unei asemenea propoziţii ca cea de la p. 453 (v. mai sus) ar fi fost desigur multiple şi pe moment şi mai tîrziu, mai ales într-o cutie de rezonanţă de genul micii comunităţii armene din Bucureşti unde se ştie tot şi se comentează tot! Or, nimic! În peste patruzeci de ani cîţi au trecut de la această presupusă nemernicie e prima oară că aud – mai degrabă citesc! – că aş fi comis-o. Eu însumi o ignoram! Şi o ignoram pentru că nu numai n-am spus niciodată aşa ceva, nu numai pentru că materialmente n-aş fi putut pronunţa o propoziţie ce implică informaţii pe care nu le aveam (adresa de atunci a “memorialistului”), dar pentru că n-aş fi putut-o gândi măcar, pentru că astfel de propoziţii nu intră, pur şi simplu, în sistemul meu de raportare la celălalt, mai ales cînd acest celălalt e o femeie. Şi mai ales, n-am tratat niciodată de prostituată vreo persoană de sex feminin din anturajul meu – de fapt din niciun mediu social posibil – pe de o parte pentru că n-am avut niciodată de-a face cu prostituate, pe de altă parte pentru că nu mi-a dat niciodată prin minte să taxez astfel, să zicem în plan “metaforic”, femei nepracticînd această “profesie”, cu atît mai puţin cînd aveau cu peste treizeci de ani mai mult decît mine, cum este încă desigur cazul cu d-na Diradurian.
Dar dacă, indiferent de motivaţie, mobil, determinaţie psihologică sau oricum am numi asta, îmi este imposibil să definesc ca prostituată o persoană ce nu practică această “meserie”, iar dacă, pe de altă parte, nu am avut niciodată de-a face “profesional” cu o prostituată stricto sensu, este oare acesta şi cazul d-lui Gabriel Diradurian? N-am să mă opresc asupra pasajelor din “Memorialistică II” unde autorul relatează relaţiile sale cu persoane practicînd această profesiune, avînd chiar grijă să precizeze tarifele respective. La urma urmelor, e dreptul lui să frecventeze pe cine are poftă şi nu am deloc intenţia să fac caz de un puritanism ridicul. Am să mă opresc, dimpotrivă, asupra unui pasaj ce marchează impactul psihologic al acestui tip de relaţii asupra lui G.D. (şi nu numai) pentru că îmi pare că tocmai analizarea acestui impact psihologic e pertinentă pentru lămurirea frazei în discuţie. E vorba de un dialog (real? imaginar? oricum, semnificativ) între d-nii B. Horasangian şi G. Diradurian (cel din urmă pretinde – nu eu comit indiscreţia ci “memorialistul”, ce fantasmează, poate, încă o dată –, a fi contribuit la “iniţierea sexuală” a celui dintîi, furnizîndu-i coordonatele uneia dintre prostituatele cu care avusese el însuşi a face). Citez:
“«Pe vremea aceea (d-l Horasangian cuvîntează, n.m.) noi umblam cu toate curvele, când poate era mai important să ne plimbăm cu o fată de mână».
Am fost surprins să aud asta. În prima clipă i-am dat dreptate, că era foarte frumos ce spunea. Dar apoi m-am gândit profund şi nu prea avea dreptate. Ceea ce zisese el într-adevăr suna frumos, dar cred că intervenea aici artistul din el care voia mereu să prezinte lucrurile în mod mai plăcut, mai idilic, în mod mai estetic, gândindu-mă că, în fond, el venea şi respecta judecata unanim împărtăşită, împământenită şi adevărată că există o diferenţă ca de la cer la pământ între artă şi realitate. Ceea ce spusese el era de partea artei, nicidecum nu era de partea realităţii. Artistic, ce zisese el era delicat. Dar în realitate acele prostituate şi curve avuseseră un rol benefic în viaţa noastră. În primul rând, ele ne ajutaseră să nu ajungem nişte cetăţeni constipaţi, mereu aflaţi sub spectrul şantajului pe care orice femeie putea să-l aplice împotriva noastră, ne eliminaseră atât cât fusese posibil frustrările, ne oferiseră clipe plăcute şi destindere, implicit echilibru, seninătate, destupare şi ridicarea oricăror impedimente de pe creierele noastre ca să putem judeca mai limpede, ne eliberaseră firile de complexe, ne făcuseră mai puternici şi mai abili în a ne purta mai frumos cu sexul slab şi ne făcuseră să ne ferim pentru totdeauna de bigotism. Dar n-am gândit nicio clipă că el e ipocrit. El chiar crezuse în ce spusese. Şi-apoi erau atât de artistice cuvintele sale. De asemenea, nu m-am gândit nicio clipă că-mi face, poate, mie un reproş că îi recomandasem primele prostituate. Am zis: “Da, cam ai dreptate”. Însă brusc ce idee mi-a venit? O chestie care putea fi mult mai exactă decât acea meditaţie delicată expusă cu voce tare. Nu ştiu de ce, mi-a venit în cap că dacă eu nu-i recomandam primele prostituate, el n-ar fi ajuns niciodată scriitor, cu atât mai puţin artist (s.m.). Justificarea acestui gând? Păi, cunoaşterea femeii de o manieră mai amplă e singurul drum, cred, de a merge înainte pe drumul artei, a creaţiei (sic), pe drumul ce te duce la a fi artist. Asta mi-a venit în cap. Mai mult, mi-am spus, şi Ştefan Popescu, care mi-a înlesnit cunoaşterea cu Venera, Magda şi altele, poate şi el a avut un rol mare în a mă îndruma pe o cale pe care să fiu şi eu în felul meu artist şi nu un constipat. Dar nu mi-am exprimat gândurile cu voce tare. Mai ales că se putea să n-am dreptate şi să fiu contrazis, de aici pornind o întreagă discuţie care n-ar fi lămurit nimic, n-ar fi dus nicăieri, cel mult ar fi stârnit animozităţi între noi doi, el putându-se simţi jignit că observaţia sa frumoasă e descalificată de mine. Dar spusele de atunci mi-au rămas întipărite în minte” (pp. 479-480). Ar fi aproape prea facil să comentez textul de mai sus subliniind flagranta apologie a prostituţiei sau, mai serios, neverosimila supralicitare a acesteia în sensul unei noi “şcoli de scriitori” bazate pe relaţii sexuale mercenare etc. Ideea, totuşi, că d-l Horasangian “n-ar fi ajuns niciodată scriitor, cu atât mai puţin artist” (las neinterpretată distincţia scriitor/artist) fără “recomandaţiile” d-lui Diradurian e cel puţin extraordinară şi, în plus, bazată pe o omisiune cel puţin bizară, anume a milioanelor de inşi ce, făcînd apel la serviciile prostituatelor n-au devenit nici scriitori, nici artişti, nici măcar nişte “cetăţeni destupaţi” ci atâta doar: nişte indivizi ce au făcut apel la serviciile sexuale plătite ale unor femei.
Esenţiale însă, după părerea mea nu sînt acestea, sau altele asemenea pe care o ironie elementară le-ar putea depista în textul citat mai sus (căci există, sper că sînteţi de acord ex-excelenţă, o valoare euristică a ironiei), ci, pur şi simplu, impactul psihologic în sine pe care relaţiile sale cu mediul prostituţiei l-au avut asupra d-lui Diradurian, postura extrem defensivă, de “refuz” în care se plasează acesta faţă de orice reevaluare exterioară a respectivelor relaţii. Crisparea morală nemărturisită, deci. “Constiparea”, mă rog!
Sînt convins că şi dvs., d-le Vosganian, aţi citit şi aţi fost tot atît de interesat ca şi mine de acest foarte semnificativ pasaj. Unul printre atîtea altele. Totuşi cred că veritabila concepţie despre prostituţie a lui G.D. ca cheie interpretativă a comportamentului uman – în special al celui feminin – nu din “Memorialistică” poate fi aflată (indiferent de volum), ci din romanul d-lui Diradurian, roman vădit autobiografic, intitulat variabil “Cabotinul” sau “Sceleratul”, ultima versiune a acestui novel in progress apărută, nu mă îndoiesc, tot cu delicatul dvs. sprijin financiar, al U.A.R. vreau să spun. Versiunea mea preferată rămîne însă, indiscutabil, “From a scoundrel’s notes” ce are, între altele, avantajul de a se referi putem spune direct la titlul “modelului” d-lui Diradurian, “Însemnările din subterană” ale lui F.M. Dostoievski. Cîteva remarci se impun. Definit ca un “(a)moralist impenitent” în prefaţa atît de interesantă (să spun interesată ? vezi infra pp. 102-103) a d-lui Paul Cernat, poate vă amintiţi, “memorialistul” s-ar caracteriza metodologic, în opinia criticului, prin “non-discriminarea morală a faptelor” corelată într-un mod care îmi scapă cu “adevărul mărturiei” şi cu “senzaţia de autenticitate”, după cum găsesc tot atît de misterioasă corelaţia dintre eventualitatea contrafacerii, fie şi involuntare (dar este cazul? cred că o analiză cît de cît obiectivă ar contrazice net o asemenea “angelică” ipoteză), deformarea şi distorsionarea faptelor sau, şi mai grav, evaluarea lor eronată ori, cel puţin, “discutabilă”, pe de o parte, şi o aşa-zisă “onestitate a mărturiei”, pe de altă parte. Să fie d-l Cernat însuşi adeptul unui asemenea “amoralism”? Sau, vai, dvs. d-le Vosganian! Ezit să mă pronunţ şi de altfel nu aceasta este în imediat problema. Ci, mai degrabă, îmi permit să-i semnalez şi prefaţatorului acest document incomparabil, mai dens şi mai riguros articulat în direcţia “amoralismului impenitent”, ce-i “place” atît de mult, decît “Memorialiastica” însăşi: romanul mai sus menţionat, unde putem găsi practic orice, de la un avort prezentat însă ca un infanticid (vezi Sceleratul, Ararat 2000, pp. 171-177) pînă la omorul prin imprudenţă (?) constînd în lovirea unui muribund ce, ca urmare, vomită sânge (refer la versiunea engleză a cărţii From a scoundrel’s notes Arro Publishing House, 1990, p. 181, dar pentru curioşi, şi la Scelerat, pp. 220-225) şi, pentru ca lucrurile să fie complete, pînă la cvasi-violul unei fete pe mormîntul surorii ei moarte (ibidem, pp. 200-209) ; voi reveni asupra acestui pasaj, mult mai la vale (poate, mai degrabă, printr-o a doua “scrisoare deschisă”, ce ziceţi?), cu ocazia discutării mai detaliate a “împrumuturilor” literare ale d-lui G.D.
Iată, inestimabile d-le senator, după această scurtă introducere, indispensabilă, îmi pare, pentru o mai bună înţelegere a chestiunii şi pasajul mai sus anunţat, pasaj într-adevăr decisiv în direcţia unei anume “specializări” în ambivalenţa etică, proprie d-lui Diradurian. Mă scuz pentru debutul niţel abrupt al citatului.
“Un subiect normal ar fi ştiut să se poarte firesc. Dar un subiect educat ca mine, în spiritul unei educaţii sănătoase (sic!), sigur că nu poate acţiona decât de o manieră nefirească. Unde s-a pomenit o combinaţie mai ridicolă între viciu şi corectitudine? Unde s-a mai pomenit un subiect mai idiot. Un subiect care, activând într-o sferă în care nu există legi pentru simplul motiv că însăşi sfera e ilegală, caută să adapteze legile vieţii normale şi legile bunei cuviinţe acestei sfere (toate aceste consideraţii se învîrtesc în jurul achitării (prea) scrupuloase a “tarifului” unei prostituate n.m.). Concluzia care se trage de aici – şi pot spune că acest lucru nu mă pune într-o lumină proastă dacă e să ne folosim de criteriile dumneavoastră – e că în tinereţe am fost, într-un fel, un purtător de legi morale şi numai deruta în care m-a adus viaţa m-a făcut să le aplic acolo unde de fapt ele nu-şi au aplicabilitatea. O altă combinaţie legată de viciu şi corectitudine făceam în momentul venirii în contact cu femei a căror moralitate nu era îndoielnică sau, mă rog, acest lucru nu era dovedit şi public. Datorită faptului că fiinţa mea a început să-şi procure plăcerile dragostei contra cost a avut loc o deformare a opticii mele. Mi-am însuşit un anumit comportament faţă de sexul slab şi nu mi l-am mai putut schimba. În plus, neîncrederea care a prins să se construiască în mine la vederea faptului că prostituţia e extrem de răspîndită şi că cele mai onorabile femei din viaţa de toate zilele îşi caută lupanare unde vor să-şi stoarcă simţurile în orgii demne de epoca de decădere a Imperiului Roman, m-a adus la a privi cu un singur ochi orice femeie (sic!). Contactul meu cu aceste femei a căror viaţă n-o cunoşteam şi asupra moralităţii cărora nu aveam dovezi ca să mă îndoiesc, putea fi caracterizat drept cel mai corect din lume. Mă refer bineînţeles la respectul pe care îl exprimau întotdeauna cuvintele şi gesturile mele faţă de aceste femei. Dar combinaţia acestei corectitudini cu viciul exista clipă de clipă. Şi anume prin ton. Aveam 19 ani. Ei bine oricât respect arătam unei femei în timp ce-i vorbeam, tonul meu îi dădea ei a înţelege că de fapt ea nu poate să joace decât un singur rol în faţa mea. Şi această vizare pe care o făceam asupra a tocmai ceea ce caută orice femeie să ascundă, ce reprezintă dacă nu o componentă a viciului? Ceea ce însă e demn de remarcat e că eu făceam acest lucru fără intenţii. Simţeam că aşa trebuie să mă port şi gata” (“Sceleratul”, “Ararat”, 2000, pp. 111-112).
Urmează un fel de aplicaţie a acestor “teze” şi practici, altfel spus, o tentativă de seducere a unei prietene a mamei naratorului, unde “contactul… caracterizat drept cel mai corect din lume” abundă în vulgarităţi mieroase de tipul detestabilului “sărut mânuşiţele” sau în debilităţi de soiul “mereu îmi spun: de ce nu vine mai des pe la noi fermecătoarea prietenă a mamei mele” trădînd o curtenie de mahala şi tehnici de care ar rîde fie şi cel mai trivial autor de teatru bulevardier. Epilogul e semnificativ: “Respectul meu pentru ea părea adânc (hm! n.m.) şi faptul că eram curtenitor nu făcea decât să-l accentueze. Dar tonul vocii mele, cele ce se aflau în spatele cuvintelor arătau că de fapt mie mi-ar place să fac cu această femeie ceea ce e normal să facă un bărbat cu o femeie. De altfel după vreo 10 ani am reîntâlnit-o pe această prietenă a mamei într-una din casele acelea speciale unde venea să se întâlnească cu tineri de douăzeci de ani” (ibidem p. 112). Model al unei educaţii cetăţeneşti “destupate” şi antidot imbatabil al obtuzităţii intelectuale, pe deasupra vector decisiv al formaţiei literare şi artistice – cum am văzut mai sus –, nu-i de mirare că, în viziunea diraduriană, prostituţia tinde să se afirme ca model real al comportamentului social în genere. Într-adevăr, dacă aşa cum am văzut mai sus, singura morală ce pregăteşte individul pentru parcursu-i existenţial, pentru “viaţă”, cu alte cuvinte, e cea bazată exclusiv pe antivalori (ticăloşie, mercantilism, libertinaj, ipocrizie etc., v. “Memorialistică II” p. 446 – vom dezvolta chestiunea mai la vale), atunci “viciile” apar ca vectorii naturali ai vieţii, corupţia, prostituţia în sensul cel mai larg, reprezentînd singurele forme de adaptare eficace la aceasta. Vezi în acest sens “Adevărata faţă a zeului Ares. Relatare documentară din anii dictaturii”, Editura “Aldin”, 1992 unde armata română, instituţie bazată, după d-l Diradurian, pe o practică absolut coşmardescă a abuzului de putere, produce o astfel de prostituţie morală (vagi elemente vizînd o eventuală exploatare interesată a unor practici homosexuale nu lipsesc cu totul însă; oricum, neavînd nici o experienţă militară personală, fiind scutit de stagiu pe motiv de boală, mi-e imposibil să mă pronunţ asupra adevărului sau neadevărului celor descrise de autor, ce se dovedeşte totuşi, de astă dată, convingător). “Deci totul se petrecea după cum avea sau nu avea chef ofiţerul. Şi pe de altă parte, soldaţii ştiau că nu e recomandabil să nu glumească când ofiţerul avea chef de aşa ceva, pentru că ofiţerul se putea supăra că soldaţii nu dau curs dorinţei lui şi se putea răzbuna. De asemenea, de la momentele cele mai dense de glumă, ofiţerul putea trece brusc, după cum i se năzărea lui, la cele mai drastice represiuni, tot după cum i se năzărea lui. De aceea, soldaţii trebuiau să fie veşnic pregătiţi şi să dea dovadă de frivolitate, să dea dovadă, ca să zic aşa, de curvărie (s.m.), să fie cu totul la dispoziţia ofiţerului din toate punctele de vedere” (p. 317). La rîndul lor, ofiţerii nu par să fie la adăpost de acest soi de viciere morală bazată pe laşitate şi inerţie. “Cheltuiau aproape tot atâta efort cât ar fi cheltuit pe muncă, pentru a acoperi inactivitatea lor, pentru a da impresia că se munceşte, pentru a se feri de controale şi de examene care ar fi putut fi elocvente în legătură cu slaba pregătire a militarilor, pentru a se strecura neobservaţi, pentru a lupta cu armele împotriva cuvintelor, pentru a se remarca, pentru a-şi cultiva spiritul de prostituată (s.m.; formula mi se pare extrem de semnificativă) în scopul uneltirilor, prefăcătoriei şi, deci a răzbirii. Când dispare în aprecierea omului criteriul muncii, când nu se munceşte, sigur că singurul lucru care poate creşte e viciul, e prostituţia. Ea înfloreşte imediat acolo unde nu se munceşte. Şi cunoaşte infinite feluri de a se manifesta. Iar felul în care se manifesta aici era foarte curios, foarte ciudat şi ea opera chiar cu oameni morali. Aceştia, vrând să avanseze, vrând să meargă înainte (cerinţe fireşti ale firii omeneşti) trebuiau să se adapteze sistemului, renunţau în cele din urmă la principii morale ca să înainteze şi se făceau astfel remarcaţi sau promovau. Adică sistemul, împiedicând munca, cultiva într-un fel viciul” (p. 323). E evident că tot ce se poate spune despre armată, se poate foarte lesne extinde, în anumite condiţii – fie de dictatură directă, fie de menţinere a unei mentalităţi totalitare chiar în context “democratic” (căci democraţia nu e atît un sistem cît forma politică a libertăţii de gîndire) – la întregul domeniu social, cu alte cuvinte, la “viaţă”. Revenind la “Scelerat” ar fi extrem de interesant de adăugat la cele de mai sus, pentru o mai bună înţelegere a mentalităţii d-lui Diradurian, încă un citat (v. pp. 112-113): “Şi, în sfârşit, combinaţia ciudată dintre viciu şi moralitate în cazul meu şi-a găsit un teren ciudat de activitate în relaţiile mele de un anumit tip. Eu întotdeauna m-am avut bine cu hoţii şi prostituatele. În timp ce am dus o viaţă care nu poate fi condamnată de nici o lege a codului penal (afirmaţia, valabilă, probabil, în ce-l priveşte pe autor, nu se poate cu nici un chip extinde la personaj, vezi supra, p. 15, n.m.), m-am avut întotdeauna bine cu această categorie de oameni. Această categorie de oameni a văzut sau a simţit mereu în mine pe unul de-al lor. Chiar dacă n-am intrat în nici una din categoriile de mai sus, am sufletul componenţilor lor şi aceşti componenţi recunosc imediat la altcineva aluatul sufletului lor. Această categorie încă din clipa venirii în contact cu mine simte că, orice ar fi, eu voi ierta nemerniciile lor. Acest lucru îi face să mă iubească spontan şi să-mi caute tovărăşia. Bineînţeles ei au atîta putere de judecată ca să-şi dea seama că nu fac parte din rândurile lor, dar nu cred că-şi explică cum pot avea sufletul lor dacă nu fac parte din rândurile lor. Probabil că acest lucru îi interesează mai puţin. Ceea ce simt ei cu tărie e că eu voi fi întotdeauna indulgent cu ei şi că nu-i voi condamna. Pe mine mă poate interesa în schimb cum pot avea sufletul lor dacă nu sunt de-ai lor. Asta e într-adevăr o problemă. Cum pot coordonatele sufletului meu să se învecineze cu coordonatele sufletelor lor dacă eu totuşi nu fac parte din rândurile lor? Iată într-adevăr un semn de întrebare şi o chestiune care poate fi considerată interesantă. Unde se află răspunsul la această întrebare? He, he, aici e un lucru foarte complicat. Într-un fel eu sunt probabil ca ei – acesta cred că-i răspunsul – măcar sufleteşte dacă nu altfel. Eu sunt, în felul meu, şi hoţ şi prostituată” (s.m.).
Să mai adaug la toate acestea şi acea veritabilă apologie a prostituţiei asociate unei autentice falolatrii din romanul “Misiunea” (doctrină atribuită inenarabilului Bulă)? “Am trecut prin mai multe secole (surpinzător, Bulă crede în reîncarnare n.m.) şi cunosc cel mai bine organele sexuale ale femeii din toate timpurile. De asemenea, ştiu psihologia lor. Toate nu vor decât un singur lucru. Pe El. Domnitorul, Stăpânul, Diriguitorul, Preşedintele, Cneazul, Imperatorul, Regele Regilor, Atotbiruitorul, Atotnepieritorul, Atotcuprinzătorul, Atotştiuitorul (sic), Atotcuceritorul, Dumnezeul vieţii, Sensul Universului, Atotliniştitorul, Meschinul, Făţarnicul, Vulpoiul, Înşelătorul, aşa numitul falus. Toată viaţa femeii se învârteşte în jurul lui. Eu nu spun toate astea la oricine, dar îţi spun ţie pentru că te consider deja prietenul meu şi citesc pe faţa ta sinceritate. Chiar dacă nu eşti de acord cu mine, nu te condamn. Fiecare are opinia lui despre viaţă şi sex (…) Şi ştii care e categoria de femei pe care o respect cel mai mult? (…) Prostituatele. Ele ar trebui să fie cele mai importante, priviligiate (sic), utile şi unice funcţionare de anvergură ale statului. Ar trebui să fie plătite cu bani grei. Tot aurul din lume nu ajunge ca ele să fie plătite. Căci ele aduc linişte unei societăţi. Ele duc tot greul într-o societate. Ele fac fericiţi mii de bărbaţi şi-i lasă să poată trăi şi muncii (sic). Ele îi ajută pe majoritatea tinerilor. Ele te satisfac la nevoie. Ele salvează de la nebunie mii de oameni. Ele salvează pe bătrâni la ieşirea din viaţă. Ele îşi sacrifică inima pentru binele omenirii. Ele sunt singure mereu şi suferă. Ele care fac atâta bine! Le iubesc, le ador, le ridic în slăvi, mă rog zi şi noapte pentru ele la Dumnezeu, le consider nişte sfinte, le consider lucrătoarele Puterii Divine pe acest Pământ, mă înclin în faţa lor şi le spun: voi sunteţi cele mai preţioase nestemate dintre femei. Ar trebui să avem un cult pentru ele, ar trebui să le înălţăm imnuri, statui şi să le dedicăm poezii de dragoste. Meseria lor e cea mai veche meserie din lume (mă tem că e vorba aici mai mult de o prejudecată, ce-i drept, destul de răspîndită n.m.). Numai prin asta şi trebuie să înţelegem cât de necesare şi neprecupeţite (nepreţuite? n.m.) sunt prostituatele.

Referințe. A se vedea și http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ]