Radu Mares. Antimetafizica (proza)
Data: Saturday, May 11 @ 23:55:46 CEST
Topic: Transversale




«Pedeapsa cu moartea, temă surprinzătoare,  la care am ajuns  părea a fi scoasă din rezerva strategică, gest la care doar gazda are dreptul să recurgă iar  musafirul nu zice nu.» 



Antimetafizica
Discutam, așteptând să fiarbă apa pentru ceaiul de mentă la care fusesem invitat. Operațiunea dura iar pentru mine, musafirul, era și un răgaz necesar adaptării la  ultimele schimbări despre care  știam doar din auzite.  Și nici nu aș fi riscat întrebări și comentarii cu voce tare.
În anii  ’70 ai tinereții noastre, pătrundeam în camera de lucru și meditație a lui Al ca dincolo de Zidul Berlinului, la intervale de ani lumină și doar cei trei-patru prieteni apropiați, fără neveste. Erau aici rafturi de jos până la tavan  pe trei pereți pline de cărți și când ne adunam pentru un taifas prelungit Al scotea din ascunzătoare sticla de Johnny Walker. Glumeam: e mereu plină, ca în basme, dar adevărul e că se simțea  în ambianță un parfum de irealitate necomunistă, chiar și în mirosul muzeistic , subtil și dulceag,  de casă bătrânească, de hârtie veche și de camfor. De fiecare dată, primul pas îl făceam venind aici intimidat.  Dincolo de ușa grea de la intrare,  care nu se deschidea oricui, timpul părea să fi încremenit. în gând, pentru mine însumi, adăugasem „definitiv”  cu o convingere de la care nu m-ar fi clintit  nimeni.
Hotărârea cea mare, Al o luase nu de mult, după o discuție pe sky cu fiica unică. Ea era stabilită dincolo încă din primii ani ’90, căsătorită bine, cu doi copii mari și fără  intenție de a reveni vreodată în țară, altfel decât toamna, la Ziua Morților și asta nu în fiecare an. Al îmi comunicase laconic știrea, printre altele, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice nocturne. Pentru el nu fusese o surpriză și nici pentru mine, pentru că, după o logică nouă, așa trebuie să fie. Simți acum nevoia să recapituleze ceea ce știam amândoi pe toată durata ritualului preparării ceaiului, dar suna ca o semiscuză.  După fiecare propoziție, urma o pauză lungă și atunci  se auzea declicul de pornire al motorașului electric cu care se punea în mișcare fotoliul rulant și apoi fâșâitul roților cu bandaj cauciucat pe parchet. în tot acest timp, el se mișca de colo-colo, manevra butoanele și manetele fotoliului dar și obiectele cu o dexteritate exersată, vorbea, cu  un zâmbet ironic, mă privea să-mi controleze expresia  și în fine lăsa pauza lungă în care încă nu stabilisem dacă trebuie sau nu și ce anume să zic. 
Fostul decor al străvechii noastre prietenii dispăruse și nu era totuși doar o banală igienizare, cum mă prevenise la telefon.  Camera era proaspăt văruită, cu pereții goi, alb-spital, parchetul despuiat și geamul fără perdele spre șirul înalt de tuia  de afară care închidea asemeni unei cortine  perspectiva la stradă. Ca mobilier, tot nou și scump, apăruse fotoliul foarte ușor,  din bambus chinezesc,  ocupat de mine și măsuța joasă cu blat de sticlă neagră pe care era fierbătorul electric. Goliciunea era stranie, chiar și sub nota ei de eleganță igienică. Rămăsese parcă prea mult spațiu. Dar era și ceva demonstrativ, sau ostentativ,  ca la un examen, ca și mișcările silențioase, în zigzag, cu fotoliul rulant.  Cea mai mare parte a cărților, ca și casa, ca și tablourile, ca și mobilierul  somptuos fuseseră moștenire pe filieră părinți-bunici, multe piese fuseseră parte din zestre, erau păstrate ca niște talismane. Și, adaug, din observație proprie: cu o trufie niciodată disimulată. M-am gândit la asta  urmărindu-l cum mută, ca la șah, ceștile cu ceai fierbinte după ce convenisem că-l voi bea, ca și el, slab îndulcit. Simțea nevoia să facă ceva cu mâinile. Fața lui slabă de sfinx palid nu reușea  să mascheze disconfortul de gazdă acomodat doar cu singurătatea și m-am străduit și eu să mă prefac a nu observa.  Cu probleme lui cotidiene, Al  mă ținuse mereu la curent, bănuiesc și fără țină  nespus ceva important. Nu-mi cerea sfaturi, pentru că ar fi fost împotriva felului său de a fi. Era foarte vanitos și de aceea nu se plângea de nimic. Buletinele lui de știri lăsau de aceea  impresia unui monolog în oglindă, fără interlocutor de care să țină cont și nu cred că îi scăpau neadevăruri. „Asta-i pentru romanele tale”, a menționat odată și mi-am dat brusc seama atunci: nu ignora că folosisem în una sau două din prozele mele unele amănunte știute despre el. Le recunoscuse dar, elegant, fără să-mi și facă vreun reproș.
Chestiunile balzaciene ale  relațiilor tată-fiică moștenitoare rămăseseră însă tot timpul într-o zonă de penumbră, deși, în mare, îmi mărturisise cam tot ce considera că e important. Odată cu anii,   între părinți și copii intervine – pe scândura de balans, cum spune un poet – și o inversare obligatorie a mandatului de autoritate și opțiunile mai trec dintr-o parte în alta. Nu cu mult în urmă, fiica  de dincolo îi comunicase lui Al, tot pe sky, că de celebra lui bibliotecă ea n-are nevoie.  Nici măcar de volumele din secolele XVI sau XVII, cărți de mare valoare, rarități bibliofile, dar și altele, din ediții originale, unele cu autografe celebre, multe provenind din alte biblioteci lichidate în pripă și vândute aproape pe nimic în anii prigoanei de imediat de după război. Fuseseră câteva rafturi de sus la care, cu ocazia vizitelor, trăgeam cu ochiul  pofticios, volume legate în piele maronie sau roșie,  titlul,  pe cotor, cu litere aurite și pe câteva le și răsfoisem. Pentru fotografiile de familie cu valoare  nu doar sentimentală, fiica fusese expeditivă: erau de mult pe CD-uri. Arhiva de memorie a familiei,  cu sute de acte, diplome, kilograme de hârtii îngălbenite urmase aceeași cale. Niciuna din toate astea nu era necesară dincolo și nu prezenta vreun interes, nu existau în familia tinerilor și nici printre cunoscuții lor  colecționari care  să fie interesați.  De mobilier și covoare, cu gradul lor de uzură, dar și de tablouri și de cele nu mai știu câte superbe icoane pe sticlă nici nu putea fi vorba: obiceiul celor de dincolo, îmi explicase Al, care cândva își aranjau în case câte un „colț românesc” se perimase în ultimii ani și, oricum, ca soluție de ultimă instanță, la care el reflectase la un moment dat, transportul se dovedea nebunie curată.  în plus, dincolo n-avea nimeni trebuință  de relicve,  de orice fel de relicve, chiar prețioase, și pentru Al, tată îndărătnic inițial, se dovedise o cauză pierdută. Nemaisocotind că tot ce e vechi, obiect de orice fel, porțelanuri, țesătură, hârtie trebuie judecat și strict  sub raport igienic. Spus franc, chiar brutal, cum obișnuiesc  cei tineri, vechi înseamnă bacterii, acarieni.  La atare argumente n-ai ce opune rezonabil și  verdictul fusese inechivoc. Nimic.
 Dintr-un motiv obscur, rezolvarea trebuia să vină rapid. Al îmi mărturisise și asta, dar fără să intre în detalii. Era o lucrare căreia i se dedicase imediat, lăsând restul deoparte. Clădirea veche, dar solidă,  de vânzare într-un cartier  cu vile, câini, alarme  și camere de luat vederi la poartă, cu tot cu teren avea destui amatori iar vânzarea, cu mijloacele de azi, care se face  printr-o agenție specializată,  îl scutea  de tracasări.  Numai că, la asemenea sume mari, nici cumpărătorii  nu sunt încântați de vechiturile  celui ce lichidează și le refuză. Al a donat muzeului  câteva tablouri și o parte din cărți, cele mai valoroase, unei biblioteci,  restul, cu tot cu rafturi, le-a vândut în vrac unui anticar. Ce n-a putut vinde, dăruise în dreapta și-n stânga, reținând pentru sine  strictul necesar unui bătrân singur.
 Cunoșteam acest parcurs aproape în întregime, etapă după etapă, menținându-mă mereu la distanță, bariera fiind orgoliul lui Al, căruia îi repugna să fie ajutat. Mă ferisem  de aceea să-mi ofer serviciile, ca și la prepararea ceaiului, care se încheiase în fine,  fără vreun accident. Peste măsuța nouă, strălucitoare ca într-o sală de operație, pe care ceștile încă n-apucaseră să se răcească, Al  îmi aruncă o privire fixă și rece. Nu-i tremurau mâinile și-și controla perfect jumătatea de sus a corpului, dar asta nu trebuia să i-o spun eu. în privire nu exista niciuna din umbrele  care anunță nesiguranțele sau spaima. Când va sosi clipa, cu scena golită, o să fie simplu, îmi spusese odată. Ca prieten, cu aceeași calitate zadarnică de străvechime, fusesem chemat acum să iau act.  Al avea nevoie de un punct arhimedic de sprijin. Să zic: ok.  Așa am ajuns la moarte. 
începutul a fost  cu una din acele inevitabile  banalități care-ți strepezesc dinții, însă abia după ce le-ai enunțat. Dacă vinovatul e celălalt, te prefaci  a nu le observa și treci mai departe. Nu mai știu, putea fi un citat. Sau parafraza unui citat mai mult sau mai puțin inspirată. Niciunul dintre noi nefiind filosof, n-aveam dexteritatea jongleriei cu  conceptele. Ceaiul de mentă  foarte puțin îndulcit funcționa însă ca o parolă de acces. Discuția avansa în zig-zag când cred, dac-mi amintesc bine,  el pomeni de sinucidere, deși altădată convenisem că e o temă indecentă de conversație. Era în legătură cu Kirilov al lui Dostoievski și banalul, vulgarul glonț în țeastă  cu care acesta își zboară creierii într-o scenă terifiantă din Posedații. Asta însă în dosul ușii, nimeni nu asistă direct la scenă iar pe trăgaci se apasă abia după ce  cad toate frânele mentale iar teama se pulverizează într-o criză de nebunie furioasă. îți amintești? Sigur că da. 
Nu mă entuziasma deloc subiectul, n-aveam nimic de spus în chestiune, dar Al se lansase. 
Sau Mishima, reluă el, care-și face sepuku, unicul scriitor care folosește sabia pentru a-și face seama, continuă el, și încă cu martori. E o rezolvare de care noi, europenii nu vom fi niciodată în stare, recunoaște! Noi avem – dă-mi voie  s-o mai lungesc un pic –  sinuciderea asistată medical descrisă destul de explicit într-un roman englezesc mediocru și care e o recentă inovație validată juridic.  Acolo, spasmul fricii finale pentru ultimul pas, peste care nu se trece ușor cu ochii deschiși,  e păcălit cu droguri, după ce vine notarul și-l pune pe sinucigaș să semneze acordul. Ai încercat vreodată să te joci în imaginație cu datele acestei scene? Nu era  nimic de râs însă, cu un mic efort de voință, am schițat un refuz amuzat.  La a doua gură de ceai, am zăbovit comentând  soluția „be”: infuzia să nu fi fost fierbinte,  să fie adusă și servită de la frigider, sau cu cuburi de gheață, pentru amândoi  inevitabilul ceai de mentă  fiind ceva prea nou ca să avem tabieturi precise. Varianta fierbinte e de preferat, am convenit în cele din urmă.  A  fost apoi și intervalul  care-mi revenea, nu prea lung,  după codurile bunului oaspete. Ce fac, ce scriu, ce citesc. Nu contează însă aici. Era ping-pong-ul  de rutină unde sunt banalitățile curente depănate la întâmplare, cu tot balastul lor de reminiscențe melancolice (sau, dimpotrivă, corozive), cu câte o remarcă de aducere la zi, la ce e proaspăt și urgent sau cu gândul secret, revelația intimă recentă  păstrate în rezervă și ivindu-se doar acum ocazia de a fi împărtășite... Regula  veche era  de a respecta cu strictețe distanța față de subiectele neagreate de unul sau altul, oricît de neceare ca soluție antimonotonie  sunt câte o înțepătură malițioasă, câte o aluzie  invitând la polemică. Și de ce nu, câte un zdravăn hohot de râs. Zarul căzuse însă altfel de data asta. Pedeapsa cu moartea, temă surprinzătoare,  la care am ajuns  părea a fi scoasă din rezerva strategică, gest la care doar gazda are dreptul să recurgă iar  musafirul nu zice nu. 
Important e că nu era prima oară. întotdeauna, aici ne despărțeam.  La Al erau tradiția și familia, toți greco-catolici, catehismul buchisit la pubertate, învățământul christic din Evanghelii  plus politicile Vaticanului, toate devenite sistem de referință  de nepus în discuție. în privința pedepsei cu moartea, chiar și cea a Ceaușeștilor, era ca un zid de beton și, de câteva ori, exact în acest punct, ne certasem urât.  Pentru el, nu conta  contraargumentul criminalității  în creștere și, s-ar zice, imposibil de stăvilit,  într-o țară care se duce de râpă. Nici știrile  cutremurătoare, resimțite ca un electro-șoc în opinia publică, despre crime abominabile făcute cu sânge rece pentru care, în mintea mea, nu trebuie să existe  decât condamnarea la moarte. Câte un monstru  ucigaș care sfidează n-are dreptul la circumstanțe atenuate, sau eu, cel puțin, nu pot să i le acord, dacă mi se va cere părerea, deși cunosc perfect argumentele  contrarii convingerilor mele.   Pentru Al  nu contau nici închisorile ticsite de o pleavă umană încăpușată  și  irecuperabilă a cărei întreținere în baremuri   sfidătoare stă pe umerii  țărăncii văduve  cu câțiva leuți pensie, a bătrânilor scotocitori în gunoaie, a copiilor desculți.  El nu accepta bisturiul ce trebuie să elimine din corpul social tumora, fără milă și neîntârziat. Venea cu porunca biblică pe care ți-e  oprit, ție, ființă gânditoare, cu liber arbitru și credință în Dumnezeu, s-o încalci, orice ar fi. Soluția radicală gândită de mine devenise între timp și incorectă politic, dar nu eram deloc dispus să mă revizuiesc, după cum nici el nu  ceda o iotă. Era, oricum, bizar că ateul Camus, invocat altădată cu cărțile lui pe masă și pasaje subliniate cu roși și greco-catolicul Al, prietenul meu, cad pe același verdict și cu atâta fervoare. 
De data asta,  subiectul a fost execuția propriu-zisă. Epica proceselor, chichițele juridice erau și pentru el, și pentru mine, informație literară, indirectă, și de un interes superficial.  Spectacolul ca atare al execuției fascinează însă, aici eram în perfect acord amândoi. Era o surpriză: Al fascinat de execuția condamnaților la moarte!  Descăpățânarea în piața publică, pe eșafod, fusese cândva spectacol la fel de atracțios ca și piesele comediei del arte sau ale trupelor de saltimbanci, ca și circul. Ca să fim consecvenți cu noi înșine până la capăt, trebuie să ne mai și contrazicem din când în când, acceptase Al și m-am abținut cu greu să-i amintesc că în urmă cu câteva decenii într-un asemenea moment era scoasă la bătaie  sticla cu whisky. 
Față de primii ani 90 ai tuturor iluziilor, se schimbase și unghiul de atac, și tonul. Cu mica lui pedanterie didactică, devenită acum a doua natură, Al  conduse discuția spre artă. Dacă nu mă înșel, invocă și unul din tablourile celebre ale lui Goya. (La filmul cu Ceaușeștii, evitam amândoi să facem trimitere.) Fascinația pentru moartea surprinsă în act, ca martor,  ne accelerează pulsul tuturor, oricât de tare de fire ai fi.  Despre această preocupare subterană, lăsată mereu în obscuritate, arta e cea care dă seama cel mai bine iar posmodernitatea a și exhibat-o ostentativ. Ea, această postmodernitate a venit cu predilecția pentru  ce e atroce, pentru spectacolul care provoacă și șochează și care, mai cu seamă, produce reacții emoționale imediate și violente. E dificil să mai epatezi burghezul în ziua de azi, infinit mai dificil ca la 1900,  sensibilitatea lui e uzată, trebuie biciuită ca să intre în reacție.  A face, adică, artă, din materiale pe care poți pune și etichetele de „morbid” sau „dezgustător” sau „obscen” sau mai ales obscen. Doar așa se activează zonele atrofiate sau semimoarte ale conștiinței care cândva aveau funcția de a produce catharsisul.  Așa a apărut noua categorie a esteticului denumită „oribil” și care ar trebui să fie simetrica „sublimului”. Cam asta era teoria lui Al pe care am ascultat-o, sorbind din ceai. De câteva ori aș fi vrut să sar  să-l contrazic, mi-am dat seama că n-are rost, am renunțat. Nu înțelegeam încotro merge, dar nici asta n-are importanță.  
Despre Capote, Al îmi mai vorbise și altădată, numindu-l „pitic pederast”
dar recunoscându-i calități pe care nu le găsești în romanele românești. îl invocă și acum. „Piticul” intuise perfect, cu un bun instinct artistic,   potențialul magnetic  al pasajului  descriptiv de circa zece pagini din ultima parte a romanului care i-a adus faimă mondială și unde sunt prezentate cu de-amănuntul preparativele execuției celor doi ucigași „cu sînge rece” . Pentru această scenă sunt anterioarele două sute și ceva, trei sute de pagini de narațiune pregătitoare. Nu execuția, la care autorul nu ne obligă să privim și, dacă nu cumva greșesc, nici naratorul nu se uită, întoarce capul.  Contează ceremonialul, materialele pentru ucidere, echipa călăilor,  etapele care la americani sunt stabilite prin lege. De unde se vede, dacă-mi permiți, cât de inginerește și de riguros sub aspectul detaliilor concrete și-au gîndit americanii pedeapsa cea mare, față de noi, europenii, care o expediem vulgar: la zid și o salvă de gloanțe! O băltoacă de sânge negru și un cadavru dezgustător.
– Mă gândesc că orice romancier visează în secret la toate astea, mai observă Al, căci mă ridicasem, pregătindu-mă de plecare. Toate astea? Nu era prea clar la ce se referă. El manevra însă maneta fotoliului, după ce apăsase butonul care pornea motorașul electric. Mă înșel? 
Atunci a scos dintr-un sertar și mi-a înmânat o  broșură, se vede că neinteresat de răspunsul meu. M-am oprit să o răsfoiesc, dar nu mi-a dat răgaz, luând-o înainte prin coridoarele labirintice și obligându-mă să vin după el. Totuși, am insistat:
– Ce-i asta?  – Ai să vezi acasă. E pentru unul din romanele tale viitoare, dacă vei crede de cuviință. Citește-o întâi și, dacă nu ți se pare interesantă, arunc-o. 
Ajunsesem pe treptele de la intrare unde ne despărțeam. Acolo  s-a interesat cu expresie  de examinator dacă știu  anul când a murit Kafka,dacă-mi aminteam finalul din Colonia penitenciară și dacă acolo e doar descrierea torturii sau și execuția celui condamnat. Cam surprins, mi-am recunoscut precaritatea lecturilor mele din proza lui Kafka, pentru care n-avusesem niciodată un interes special. Mi-a întins mâna fără alte explicații iar eu, ca oaspete care și-a epuizat mandatul, n-am mai insistat. Aveam timp pentru asta, altădată.  *

Citită cu interes – era totuși o provocare! – broșura lui Al era o „carte tehnică” a unui  aparat  produs de firma Eaton Metal Products Co. din Denver (Colorado) intitulat Gas Chamber Procedure Cheak Sheet și utilizat în penitenciarele din San  Quentin (California), Jefferson City (Missouri), Santa Fe (New Mexico), Raleigh (Carolina de Nord), Baltimore (Maryland) și încă în multe altele. 
Această  „carte tehnică” sau „manual de folosire”, nu știu care denumire se potrivește mai bine, m-a făcut visător prin meticulozitatea  de-o pedanterie  fără fisură.  De notat, mai întâi, că funcționarea aparatului cu pricina e  precedată de mai multe „proceduri”, executate în 47  de timpi.  Reproduc indicațiile în totalitate pentru că e imposibil de decupat paragrafe interesante, lăsând pe dinafară altele, ca neinteresante. Cei 47 de timpi sunt, așadar, după cum urmează. Pregătirea camerei: durata – două zile; doi lucrători; 16 ore de muncă fiecare. 
Verificarea, înainte de punerea în funcțiune: 1. Racorduri; 2.Pompe; 3.Supape; 4.Filtru ( pentru neutralizarea acidului cianhidric); 5. Sistemele de evacuare a gazului; 6. Gata de pornire. 
Etape preliminare: 1.Conectare rezervor amoniac; 2. Preparare amestec neutralizator: 3,4 kg. sodă caustică și 56,7 litri apă;3. Umplere filtru; 4.Pornire motor filtru; 5.Preparat amestec acid cu apă pentru generator gaz: 3 litri acid sulfuric, 5 litri apă; 6. Preparare soluție sodă caustică în vas separat; 7. Verificare și pregătire cianură; 8. Verificare poziție: a. zăvor circuit (poziție închis); b. zăvor aer nr.2 (poziție închis); c. admisie amestec acid nr.3 (poziție închis); d. supapa curățitor vas generator nr.4 (poziție închis); e. conductă filtru nr. 5 (poziție închis); f. supapă rezervor amoniac (poziție închis); g. pahare umplute (apă distilată și 1% fenolftaleină); h. motor pornire pompă filtru; i. ventilator pornire evacuare gaz din cameră.  
Etape execuție: 1. Plasare condamnat pe scaun, legare corp 2. Aplicare brățări electro-cardiogramă; 3. Depunere cianură pe generator închis; 4. închidere ermetică a camerei; 5. Vidare aer cameră (durata: 1 min. 55 sec); 6. Deschidere supapă admisie nr. 3 la recipient amestec acid; 7. Interval pentru scurgere completă acid; 8. închidere supapă admisie nr.3; 9. Vărsat soda de protecție în rezerva amestec acid; 10. Deplasare completă, în poziție deschis, zăvor de scurgere nr.1 și cădere cianură în acid; 11. Degajare gaz. Execuția efectuată. 
Curățire cameră: 1. Deschis supapa nr.5 (furtun filtru); 2. Interval 20 min. (gazul intră în filtru); 3. Golire amestec de spălare în generator prin deschidere supapă nr. 3; 4. Deschis supapă nr. 4. (gazul degajat de generator  și apa de spălare din recipient cu acid sunt evacuate); 5. Oprire ventilator aer; 6. Deschis supapa admisie amoniac nr. 4, la presiune de  2 kg, lăsat amoniac să circule două minute; 7. închis supapa admisie amoniac nr. 4; 8. Paharele indică nivel amoniac prin schimbarea culorii, de la roz la roșu purpuriu, și circulația lichidului; 9. Deblocare supapa nr. 2 (ventilare cu aer  sub presiune camera) ; 10. cursă treptată supapa nr. 2, în două minute, până la capăt; 11. Poziție deschis supapa nr. 2, interval de 20 – 30 min; 12. Deschis ușa cameră; 13. Spălat cu jet de apă interiorul; 14. Empty Chamber. Body Removed (Golire cameră. Transportare corp).
Personal necesar: doctor și doi asistenți;  fiecare cu mască de gaze, șorț și mănuși de cauciuc; doctorul agită coafura condamnatului pentru a degaja atât cât e posibil moleculele de acid cianhidric pe care vaporii de amoniac și ventilatoarele nu l-au neutralizat; asistenții spală corpul cu jet de apă; atenție deosebită: gura, în interior, toate orificiile și pliurile corpului.
 Finalul ar putea fi o notiță  explicativă, anexată celor de mai sus, pe care o reproduc de asemenea doar cu câteva neimportante prescurtări.  în SUA, prima execuție de acest tip a avut loc în 8 februarie 1924, în închisoarea din Carson City (Nevada). Asistența, formată din guvernator, director închisoare, procuror, ziariști, medic etc. a fost înspăimântată de pericolul la care  au descoperit  că erau  ei înșiși expuși, alertați de mirosul puternic de acid. Purificarea aerului  din zonă a creat mari probleme în intervalul imediat următor.  Așa că perfecționările ulterioare au vizat mărirea gradului de securitate a oficianților:  transformarea acidului în sare care poate fi spălată ușor cu apă; cameră cu o etanșeitate sporită: sas, geamuri extrem de groase din sticlă de fabricație specială, cadre de oțel cromat, pompe de vidare performante, supape cu mercur etc.  Toate astea implicând costuri pe măsură. Incomparabile, completez eu,  cu  rudimentarul satâr al călăului de altădată  sau cu mai perfecționata ghilotină. 
Radu Mareș






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1270